UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ

ANUL 1, GRUPA 1

CONON GEORGIANA ȘTEFANIA

Gândirea critică și practică în dezvoltarea morală:

Rolul inteligenței și necesitatea cunoașterii practice

Gândirea critică și practică reprezintă două aspecte fundamentale în explorarea moralității

umane. O întrebare persistentă este legată de corelația dintre inteligență și moralitate. Este
esențial să analizăm dacă oamenii inteligenți sunt, în mod intrinsec, mai morali și în ce măsură
cunoașterea teoretică poate contribui la dezvoltarea morală.

În era contemporană, cu provocări etice complexe și diversitate culturală, întrebarea

despre relația dintre inteligență și moralitate devine crucială. Se ridică întrebări fundamentale:
Sunt oamenii inteligenți mai morali? Cât de mult contează cunoașterea teoretică în raport cu
practica în dezvoltarea morală?

În absența aplicării practice a cunoștințelor teoretice, inteligența singură nu asigură

dezvoltarea morală. Capacitatea de a înțelege teoriile etice ale gânditorilor precum Aristotel,
Kant și Mill poate furniza un cadru valoros, dar a deveni cu adevărat mai moral necesită
aplicarea acestor principii în viața de zi cu zi. Studiile psihologice, cum ar fi cele conduse de
Lawrence Kohlberg privind dezvoltarea morală, subliniază că înțelegerea etică și morală
evoluează odată cu experiențele și cu aplicarea principiilor în situații practice. Kohlberg a
identificat diferite stadii ale dezvoltării morale, iar trecerea la stadii superioare implică nu doar
înțelegerea teoretică, ci și integrarea în practică a principiilor morale. Immanuel Kant susține
ideea potrivit căreia o acțiune poate să fie considerată morală atunci când aceasta izvorăște din
actul volativ orientat către valoarea binelui. Problema principală revine astfel, asupra
incapacității umane de a pune în practică această voință benevolă; incapacitate datorată întrutotul
căutării perpetue a fericirii individuale. Omul este nevoit să-și însușească această voință prin
impunerea unui anumit sistem de valori morale, a unui set de reguli privind comportamentul în
societate. Un alt filozof care deschide acest spectru al moralității și al eticii, este Aristotel. El
consideră că gândirea practică și gândirea critică sunt esențiale pentru dezvoltarea morală. În
etica sa, în special în lucrarea Etica nicomahică, Aristotel explorează conceptul de virtute și
susține că a deveni virtuos presupune o combinație între gândirea practică și cea critică. O atenție
deosebită este exercitată rațiunii, autorul recunoscând-o ca pe o forță influentă în modelarea
acțiunilor umane și în orientarea comportamentului moral. Pentru Aristotel, rațiunea nu este doar
o facultate intelectuală abstractă, ci un mijloc practic și rațional de a ghida acțiunile. Prin logos,
Aristotel conceptualizează rațiunea sub forma unui instrument care permite oamenilor să
analizeze, să evalueze și să înțeleagă situațiile în care se află. Aristotel descrie calea virtuții în
Etica nicomahică ca pe un echilibru sau mijloc rațional între două extreme opuse. Acest concept
este cunoscut sub numele de echilibru de aur. Ideea centrală este că virtutea constă în a găsi
mijlocul rațional între exces și deficiență într-o anumită trăsătură morală sau acțiune. De
exemplu, voi lua drept reper virtutea curajului. Potrivit lui Aristotel, curajul nu constă în absența
fricii (care ar fi o deficiență) sau în curajul iresponsabil și temerar (care ar fi un exces). Virtutea
curajului se află în mijlocul acestor extreme și poate implica acțiunea în fața fricii atunci când
este necesar și în mod rațional. Astfel, filozoful consideră că identificarea și practicarea acestui
echilibru de aur sunt esențiale pentru dezvoltarea morală și atingerea fericirii. În aceeași direcție
este îndreptată și lucrarea lui John Stuart Mill denumită Utilitarism. Mill explorează și dezvoltă
filosofia utilitaristă, prezentând argumente în favoarea acesteia și aducând contribuții
semnificative la înțelegerea eticii utilitariste. Un aspect-cheie care a fost tratat de Mill este
Principiul Utilitarist. Acest principiu susține că acțiunile sunt corecte în măsura în care
promovează fericirea, iar greșite în măsura în care produc suferință. Astfel, moralitatea este
evaluată în funcție de consecințele acțiunilor și de gradul lor de utilitate în crearea fericirii sau
diminuarea suferinței.

Contra-argumentul adus afirmației conform căreia, inteligența determină în mod automat

moralitatea, derivă din utilizarea acestei aptitudini specific umane, în moduri divergente,
inclusiv în scopuri imorale sau egoiste. De exemplu, utilizarea inteligenței în moduri nefaste
poate determina un comportament imoral. În multe situații, o persoană inteligentă poate exploata
avantajul intelectual pentru a atinge obiective de natură personală, chiar dacă acest lucru implică
manipularea sau prejudicierea altora. Inteligența, pe cât de valoroasă și de benefică poate fi în
contextul dezvoltării umane, nu este automat însoțită de o orientare morală corectă. Aceasta
deschide ușa către posibilitatea ca o persoană să-și folosească inteligența pentru a-și justifica
acțiunile imorale sau pentru a evita consecințele morale ale deciziilor sale. Aspectul crucial în
acest context este că inteligența oferă instrumente, dar modul în care aceste instrumente sunt
folosite depinde de alegerea individuală. O persoană inteligentă poate alege să ignore sau să
submineze principiile morale în favoarea propriilor interese, adesea justificând aceste acțiuni prin
argumente elaborate sau manipulări subtile. Este important de subliniat că inteligența, în absența
unei orientări morale solide, nu garantează automat alegeri etice sau considerații față de binele
comun. Această perspectivă subliniază necesitatea unei educații morale și a dezvoltării
caracterului pentru a completa inteligența. Abilitatea de a utiliza inteligența într-un mod etic
necesită nu doar cunoașterea principiilor morale, ci și o înțelegere profundă a responsabilității
individuale și a consecințelor morale ale acțiunilor. Astfel, argumentul arată că dezvoltarea
morală nu poate fi redusă doar la un nivel de inteligență, ci implică o conștientizare activă și un
angajament față de principiile etice în luarea deciziilor și acțiunilor cotidiene.

Un argument solid care poate combate afirmația inteligența este vinovată de manipularea
și de săvârșirea unor acțiuni imorale, este constituit de impactul evoluției morale asupra
indivizilor. Un aspect fundamental al acestei evoluții constă în faptul că persoanele tind să
experimenteze transformări în sistemul lor de valori și în înțelegerea morală pe măsură ce
parcurg diverse etape ale vieții. Inteligența, împreună cu experiențele și reflectarea, contribuie la
această evoluție morală. Prin intermediul inteligenței, o persoană poate analiza și înțelege
consecințele etice ale acțiunilor sale. Capacitatea de a înțelege perspective diferite și de a aprecia
complexitatea dilemelor etice poate crește odată cu dezvoltarea inteligenței. Experiențele de viață
au un impact semnificativ asupra evoluției morale. Confruntarea cu diverse situații, întâlnirea cu
oameni diferiți și trecerea prin provocări personale oferă oportunități unice de învățare și
reflecție. Aceste experiențe pot consolida sau schimba valorile individuale, ghidând persoana în
direcția adoptării unor comportamente etice mai mature. Reflectarea asupra propriei conduite și
asupra interacțiunilor cu lumea înconjurătoare reprezintă, de asemenea, un element cheie al
evoluției morale personale. Inteligența joacă un rol important în capacitatea de auto-reflecție,
permițând individului să analizeze și să înțeleagă motivele din spatele acțiunilor sale și să-și
ajusteze comportamentul în consecință. Este esențial de subliniat că inteligența nu este singurul
factor în evoluția morală; însă, ea contribuie la procesul de maturizare etică. Persoanele pot
evolua moral în timp, nu doar prin acumularea de cunoștințe și antrenarea inteligenței, ci și prin
abordarea activă a propriilor valori și principii în lumină cu experiențele și reflectările proprii.
Astfel, evoluția morală personală este un proces complex și interactiv, în care inteligența joacă
un rol important, dar nu singurul, în dezvoltarea etică a individului.

În lumina întregii discuții, teza inițială privind corelația dintre inteligență și moralitate
necesită o re-evaluare. Observăm că inteligența nu este un factor determinant în mod automat al
moralității, ci mai degrabă un instrument cu potențial de a influența dezvoltarea etică. Prin
analiza contribuțiilor filosofilor precum Aristotel, Kant și Mill, precum și a cercetărilor
psihologice ale lui Lawrence Kohlberg, se conturează ideea potrivit căreia cunoașterea teoretică,
în absența aplicării practice, nu garantează dezvoltarea morală. Prin urmare, teza inițială poate fi
redefinită astfel: Gândirea critică și practică, împreună cu inteligența, sunt factori relevanți în
explorarea moralității umane. Dezvoltarea morală, însă, necesită o integrare activă a
cunoștințelor teoretice în practică, educație etică și o orientare personală morală.

Bibliografie: Cristopher Kirwan, Revista de Filozofie Analitică, 2007

Aristotel, Etica nicomahică, Editura Antet Revolution, 2007

I. Kant, Critica Rațiunii Pure, Editura Libris, 2003

Kohlberg Lawrance, The psychology of moral development, 1984