Tema 2: Morala și etica profesională

1. Etica datoriei şi conştiinţa

2. Componentele conţinutului educaţiei morale.
3. Metode şi procedee de educaţie morală.
4. Analiza sistemului de principii ale eticii profesionale.
1. Etica datoriei şi conştiinţa
Datoria este una dintre categoriile fundamentale ale eticii şi desemnează
conceperea de către personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce
porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria omului este de a
urma calea virtuţii, de a face bine altor oameni în dependenţă de posibilităţile sale, de a
nu permite ca în sine să existe vicii, să se opună răului.
Filozofii au meditat asupra problemei: în ce constă datoria noastră, adică obligaţia
ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine. Această obligaţie ne îndeamnă să
ne conducem neapărat după princi- piile justiţiei, egalităţii şi carităţii, adică să nu
luăm din binele general decât partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor noastre şi în
proporţie cu dreptul.
Explicarea naturii şi originii datoriei a constituit una dintre cele mai dificile
probleme în istoria eticii. Ca bază şi izvor al datoriei erau considerate poruncile divine
(morala religioasă), legea apriorică (impe rativul categoric), sau însăşi natura umană,
năzuinţa naturală a omului spre plăcere. Semnificaţia esenţială a datoriei morale este
considerat caracterul ei imperativ. Aceasta înseamnă că cerinţele cristalizate în
noţiunea de datorie sunt promovate şi se percep sub formă de porunci, conţinutul
cărora este formulat de societate şi exprimă dispoziţia interioară a personalităţii de a
executa prescripţiile indicate. La determinarea specificului categoriei „datorie” este
important a îndeplini normele prescrise de ea în mod constructiv, a manifesta un
interes profund şi iniţiativă pentru realizarea cât mai efectivă a angajamentelor luate.
Un alt semn distinctiv, la fel de important pentru exprimarea particularităţilor
categoriei „datorie”, constă în faptul că la analiza ei predomină, de regulă, raţiunea,
obiectivitatea şi chibzuinţa.
Conştiinţa morală, dimpotrivă, deşi ia parte nemijlocit la acţiunea controlului
interior, reprezintă numai o formă moderat exprimată a raţiunii. Specificul conştiinţei
este acela de a stimula acordul voinţei cu binele, dar şi cu adevărul, şi chiar să iniţieze
căutarea adevărului, înainte de a lua o decizie. Conştiinţa morală se manifestă ca
reflexe exclusiv interne, subiective şi, ca şi intuiţia, nu poate fi supusă apre- cierii
raţionale şi verificării practice din partea opiniei publice. De aceea nu putem afirma că
conştiinţa este unicul instrument de aprecie- re a faptelor şi valorilor morale. Pentru
aceasta este necesară legătura indisolubilă cu datoria morală.
Cerinţa morală poate fi conştientizată de individ ca o „datorie severă”, dar ea
poate fi înaintată sub forma unei recomandări sau poate fi exprimată ca o aşteptare.
Legislaţia se bazează pe constrângerea externă, iar sancţiunile morale poartă un

1
caracter ideal, ele se referă la om ca un subiect conştient şi liber. Conştiinţa datoriei
morale este cel puţin conceperea inacceptabilităţii a ceva în sine, a situaţiei în care
trebuie depăşit ceva în sine şi, în sfârşit, voinţa de a te împotrivi ţie însuţi ceea ce
implică o autosupunere. Este incorectă conceperea datoriei ca o formă a controlului
social asupra comportamentului individual, deoarece în datorie este reflectat un anumit
mecanism de interacţiune între oameni.
Morala poate fi concepută ca un sistem al unor îndatoriri recipro- ce, care sunt
impuse oamenilor, pe care oamenii le acceptă vis-à-vis de ei, care sunt concepute de
ei ca fiind nişte sarcini vitale îndeplinite în situaţii şi împrejurări concrete.
Conştiinţa reprezintă capacitatea omului de a-şi evalua acţiunile, gândurile,
dorinţele, conştientizarea şi trăirea neconcordanţei sale cu ceea ce trebuie să fie, cu
neîndeplinirea datoriei. La fel cum datoria este auto- nomă, tot astfel conştiinţa omului
este independentă de opinia semenilor.
Dacă conştiinţa verifică corespunderea sau necorespunderea acţiunilor în raport
cu datoria, atunci acţiunea înfăptuită conform con- ştiinţei este o acţiune dictată de
simţul datoriei. Adică conştiinţa insistă asupra îndeplinirii datoriei.
2. Componentele conţinutului educaţiei morale.
Conţinutul educaţiei morale se concretizează în idealul moral, valorile, normele şi
regulile morale. La un loc, toate aceste componente,constituie structura sistemului
moral.

1. Idealul moral reprezintă nucleul oricărui sistem moral. Este axa în jurul căruia
gravitează toate celelalte elemente ale sistemului moral. El este considerat ca o
imagine a perfecţiunii din punct de vedere moral, care cuprinde, sub forma unui
model, chintesenţa morală a personalităţii umane. Este o prefigurare a sensului general
al comportamentului în funcţie de imperativele sociale. Esenţa idealului moral se
manifestă prin valorile, normele sau regulile morale.

2. Valorile morale reflectă anumite cerinţe şi exigenţe ce se impun

comportamentului uman în virtutea idealului moral. Dintre cele mai semnificative
valori morale, le putem enumera pe cele de patriotism, atitudine faţă de democraţie, de
muncă, libertate, onestitate, cinste, responsabilitate, eroism, cooperare, modestie. Ele
au un caracter polar, fiecărei valori corespunzându-i o antivaloare (necinste, egoism,
individualism, nesinceritate, indisciplină). Valorile morale nu se referă la o situaţie
concretă, ele prescriind anume exigenţe ce acoperă un camp larg de situaţii şi
manifestări comportamentale.

3.Normele, preceptele şi regulile morale sunt considerate ca fiind modele sau

prototipuri de comportare morală, elaborate de societate sau de o comunitate mai
restrânsă şi aplicabile unei situaţii date. Exprimând exigenţele uneia sau mai multor
valori, prin intermediul lor, individul îşi exteriorizează atitudinea sa morală în fapte şi
acţiuni concrete. Ele sunt acelea care dau substanţă idealului, generând nemijlocit
cerinţe de comportare sub forma unor modele de acţiuni. Ele posedă o forţă normativă,
2
ce se asigură prin intermediul unor mecanisme speciale, cum ar fi presiunea opiniei
publice, obiceiurile, tradiţiile, blamul, dezaprobarea.

3. Metode şi procedee de educaţie morală

Specificul acestor strategii constă în folosirea conştientă şi sistematică a unor
mijloace de acţiune în vede rea realizării profilului moral al personalităţii. Obiectivul
acestei stra tegii este construirea conştientă a personalităţii morale a studentului în
concordanţă cu imperativele moralei societăţii noastre.
Explicaţia morală. Cu ajutorul ei putem dezvălui conţinutul, sensul şi necesitatea
respectării unor valori, norme sau reguli. La vârsta preşcolară, accentul cade pe
explicarea modului cum trebuie respect tată o cerinţă morală, pentru ca pe parcurs ea
să se extindă şi asupra motivaţiei respectării, a necesităţii îndeplinirii ei.
Explicaţia îndeplineşte doua funcţii: formativă şi simulativă. Prima constă în
conştientizarea sensului unei cerinţe morale externe, prin relevarea notelor definitorii,
prin sublinierea nuanţelor specifice, ce rezultă dintr-o împrejurare concreta de viaţă. A
doua constă în motivarea cerinţei, în declanşarea de trăiri afective, datorită forţei
argumentative şi persuasive a limbajului. Se cere ca explicaţia să pornească de la
perceperea şi observarea unor fapte morale, de la intuirea unor materiale didactice, de
la antrenarea persoanei în situaţii reale.
Convorbirea morală. Este un dialog sau o discuţie între peda gog şi elev/student,
prin care se urmăreşte clarificarea cunoştinţelor morale concomitent cu declanşarea de
trăiri afective din partea copiilor.
Avantajul dialogului constă în aceea că valorifică experienţa de viaţă a copilului.
Iniţierea unei convorbiri asupra unui subiect moral este posibil numai când copiii
dispun de o experienţă în legătură cu cele discutate. Se disting convorbiri organizate şi
convorbiri ocazionale.
Convorbirile organizate sunt prevăzute în programa şcolară şi se desfăşoară cu
întreaga grupă, urmărindu-se cu precădere precizarea unor reguli privitoare la
comportarea copiilor în grădiniţă, şcoală, universitate.
Convorbirile ocazionale se desfăşoară cu grupuri de studenţi sau individual ori de
câte ori se iveşte prilejul. Atunci când dialogul are ca punct de plecare anumite abateri
sau încălcări morale, eficienţa lor depinde de măsura în care pedagogul reuşeşte să
declanşeze trăiri
afective negative de ruşine şi regret însoţite de dorinţa de a le corija.
Convorbirea morală îndeplineşte funcţii multiple de informare, de corectare, de
consolidare privitoare la conştiinţa şi conduita morală a persoanei.
Povestirea morală constă în relatarea şi prezentarea, într-o formă atractivă, a unor
întâmplări, fapte reale sau imaginare, cu semnificaţii morale, oferind persoanei prilejul
de a desprinde anumite concluzii în legătura cu comportarea sa. Pentru desfăşurarea ei,
profesorul apelează la scurte povestiri literare, istorioare, cu învăţăminte privitoare la
diverse norme morale. Ea se deosebeşte de celelalte metode prin forma expunerii.
Eficienţa ei depinde de modul în care profesorul reuşeşte să-1 determine să-şi
imagineze întâmplările relatate şi să se transpună în desfăşurarea lor. Folosirea unui
limbaj expresiv presărat cu figuri de stil, a unui material adecvat, precum şi a unor
procedee retorice SPU dramatice, sunt doar câteva variante pe care le solicită această
metodă.
3
 Exemplul se bazează pe intuirea sau imaginarea unor modele ce întruchipează
fapte şi acţiuni morale. Dacă prin celelalte metode urmărim persoanele cum trebuie să
se comporte, prin exemple le oferim metode de comportare. La vârsta preşcolară
modelul este imitat şi preluat aidoma, fară nici un fel de prelucrare şi filtrare internă.
La vârsta şcolară mică încep să apară primele diferenţieri care implică o selecţie a
modelelor, criteriile de apreciere şi alegere bazându-se pe aspecte exterioare şi mai
puţin pe valoarea morală a comportamentului.
Se disting, în cadrul acestei metode, procedee ca: exemplele directe (personale) şi
cele indirecte (sau exemplificări). Exemple directe sunt oferite de persoanele din
prejma copiilor: părinţi, educator, pedagog, colegi, adulţi. Un loc important îl ocupă
exemplul pedagogului, precum şi cel al părinţilor. Ei trebuie să selecţioneze cu grijă
aceste exemple, evitând o laudă exagerată care ar putea da naştere la conflicte.
Exemplele indirecte constau în relatarea sau descrierea cu ajutorul cuvântului a unor
fapte, a unor ilustraţii, a unor acţiuni morale întruchipate de o persoană concretă,
exemplificarea poate fi realizată cu ajutorul povestirii, textelor literare, televiziunii,
filmelor, bibliografiilor unor oameni de ştiinţă şi cultură. Persoana intră în contact şi cu
exemple egative. Atenţia pedagogilor, cât şi a maturilor din preajmă, trebuie orientată
în direcţia prevenirii influenţei negative, comparând cele două
categorii de exemple cu scopul sublinierii celor pozitive.
Exerciţiul moral constă în executarea sistematică a unor fapte şi acţiuni, în
condiţii relativ identice, cu scopul formării deprinderilor şi obişnuinţelor de
comportare morală, al elaborării şi sistematizării trăsăturilor de voinţă şi caracter
implicate în atitudinea şi conduita morală a persoanei. Această metodă presupune două
momente principale: formularea cerinţelor şi exersarea propriu-zisă. Dintre multiplele
modele de formulare a cerinţelor pentru copii/maturi poate fi ordinul. Este o forma de
exprimare categorică a unei sarcini ce urmează a fi îndeplinită. Dispoziţia este o formă
de ordin, dar mai atenuată, cu ajutorul căreia formulăm nişte obligaţii ce urmează a fi
îndeplinite. Îndemnu fi sugestia sunt forme indirecte de formulare a cerinţelor, cu
ajutoru cărora reuşim să-i stimulăm pe copii/maturi în declanşarea şi desfăşurarea unor
acţiuni. Mai sunt şi alte forme, ca, de exemplu: rugămintea, iniţierea de întrebări între
elevi/studenţi, utilizarea perspectivelor.
Alte metode, cum sunt: aprobarea, dezaprobarea, povaţa, dezbaterile morale,
analiza de caz şi decizia în grup pot fi utilizate cu succes în diferite situaţii.

4. Analiza sistemului de principii ale eticii profesionale.

Principiile practice ale eticii în afaceri:
1. Respectarea confidenţialităţii informaţiilor: de către salariat faţă de firmă; de
către furnizor - faţă de clienţi; de către negociator -faţă de parteneri străini etc.
2. Sensibilitatea faţă de conflictele de interese.
3. Respect faţă de regulile de drept.
4. Conştiinţă profesională, profesionalism.
5. Loialitate şi bună credinţă.
6. Simţul responsabilităţii.
7. Respectarea drepturilor, libertăţilor celorlalţi.
8. Respectarea fiinţei umane etc.

4
 Este recunoscut de întreaga umanitate că în conţinutul celor 10porunci biblice
sunt tot atâtea legi etice universal valabile şi verificate.

Din această perspectivă s-a instituţionalizat practica generală, conform căreia

oamenii care încalcă preceptele etice absolute trebuie să fie pregătiţi să suporte
consecinţele, indiferent dacă aceste precepte au fost evidenţiate şi sistematizate în
coduri etice sau sisteme legale sau
acţionează în mod spontan, prin tradiţiile culturale ale colectivităţii umane.
Sistemele etice absolutiste promovează întotdeauna principii democratice: bine,
libertate, echitate.
Un alt grup de principii care necesită a fi evidenţiate:
Patriotismul şi conştiinţa civică. A fi patriot înseamnă a munci conştiincios la
locul de muncă, cu tragere de mimă şi dăruire de sine.
Devotament. Acest principiu trebuie respectat de toţi care sunt implicaţi în
formarea viitorului cetăţean. Angajatul devotat profesiei va ţine la onoarea şi
demnitatea profesiei ca la propria onoare şi demnitate, ţinând la colectivul în care
lucrează ca la propria sa familie, succesele vor fi comune.
Solidaritate şi colectivism profesional. Profesionistul care dă dova dă de
solidaritate profesională va ţine cont de observaţii, va interveni când va observa
nereguli în activitatea colectivă, va da sfaturi utile împărtăşindu-le experienţa sa de
lucru, se va bucura de succesul fiecărui membru sau se va nelinişti de insuc cese,
căutând soluţii pentru situaţiile create.
Principiul optimismului şi pozitivismului. Acest principiu prevede o atitudine de
încredere în ceva bun. Optimismul dă putere de a munci cu elan, cu entuziasm, deşi
rezultatele nu se văd imediat. Principiul pozitivismului presupune:
- evidenţierea calităţilor pozitive ale celor mai dezordonaţi;
- sprijinul calităţilor bune, care lipsesc la unii;
- cultivarea germenilor pozitivi în conştiinţa şi conduita angajatilor, dezvoltându-
le deprindere şi obişnuinţă;
- stimularea pe diferite căi a renunţului la deprinderi negative;
- observarea atentă a schimbărilor intervenind în cazurile când întâmpină greutăţi.
Principiul toleranţei. Acest principiu este relativ nou pentru cei cure au fost
educaţi într-un regim totalitar. Sensul cuvântului a tolera este „a îngădui, a admite o
situaţie neplăcută, a permite, a suporta, şi a Indura". Toleranţa este unitatea de măsură
a disponibilităţii unor membri ai societăţii de a accepta persoane, grupuri, idei sau
activităţi pe care le dezaprobă din motive morale, estetice, spirituale, religioase etc.
Toleranţa în instruire prevede:
1. Să se dea dovadă de o atitudine de respect faţă de opinia celui educat.
2. Să se accepte dreptul de a greşi.
3. Să se renunţe la stereotipul de a eticheta.
4. Să nu fie lăudaţi unii în defavoarea altora, şi să nu fie criticaţi în public pentru
insuccese sau greşeli.

!Descrieți un principiu moral care vă reprezintă.