Angela Botez, Postmodernismul in filosofie

Filosofia politică tradiţională - axată pe descoperirea, prepararea şi prescrierea

fundamentelor şi regulilor universale - intră într-un relativ declin abia după cel de-al Doilea
Război Mondial. După traumele şi pierderile uriaşe provocate de devastatorul război, după
descoperirea ororilor produse de regimurile totalitare, mare parte dintre autorii de filosofie
politică din anii `50 au reticențe în a mai promova un discurs fundaţionalist, normativ, cu
valenţe universaliste. Filosofia politică interbelică nu şi-a îndeplinit unul dintre rolurile
principale – nu a arătat suficient de convingător limitele şi pericolele ideologiilor totalitare,
ba chiar, nu de puţine ori, a legitimat asemenea proiecte. În consecinţă, filosofia politică din
primii ani postbelici nu mai priveşte cu ochi buni prescrierea celui mai bun mod de
organizare politică, şi caută, mai degrabă, să înţeleagă sursa ororilor produse de politica
europeană. Dacă este să vorbim de o anumită stare de slăbiciune, aceasta nu aparţine
filosofiei sau filosofiei politice, ci politicii, având aici în vedere întregul context al politicii
postbelice.
Deşi tradiţia de factură fundaţionalistă, normativ-prescriptivă, a filosofiei politice a
continuat şi în anii ’50-’60, abia începând cu anii ’70, acest tip de teorie politică s-a revigorat
- odată cu lucrările lui John Rawls, Robert Nozick, Ronald Dworkin, Brian Barry sau Bruce
Ackerman. Filosofia politică a continuat lupta cu cei care încercau să-i micşoreze importanţa
şi utilitatea:
Pe de o parte, a avut de înfruntat criticile dure ale celor care nu mai vedeau ca fiind
acceptabil demersul filosofiei politice în rândul ştiinţei politice, deoarece nu poate oferi
certitudine, exactitate, obiectivitate, verificabilitate experimentală, elemente în lipsa cărora -
în interiorul modelului epistemic scientist – nici o producţie intelectuală nu poate fi
considerată ca fiind legitimă din punct de vedere ştiinţific. Prin urmare, filosofia politică era
invitată să se retragă din sfera ştiinţei şi să fie considerată o ramură a filosofiei, care lucrează
cu speculaţii şi metafore, şi care nu poate da, în cadrul producţiilor ştiinţifice, mai mult decât
literatura. Din perspectiva ştiinţei riguroase, pozitive, între filosofie politică, poezie şi eseuri
literare nu există diferenţe majore în privinţa rezultatelor.
Pe de altă parte, filosofia politică a dus şi continua să ducă o luptă internă între cei
care continuă să o practice în maniera sa clasică, centrată pe legitimarea valorilor,
prescripţiilor şi principiilor politice cu valenţe universale şi perene, şi cei care consideră că,
într-un timp al multiculturalismului şi pluralismului valorilor, acest demers este depăşit şi
impropriu.
În privinţa primei lupte, filosofia politică a ieşit câştigătoare, având de partea sa arme
redutabile pe care chiar ştiinţa i le-a furnizat. Ştiinţa politică nu a putut niciodată, deşi
tentative au fost, să se elibereze de subiecte care presupun judecăţi evaluative. În miezul
cercetărilor sale, ştiinţa politică lucrează cu anumite concepte pe care doar filosofia politică le
poate aborda comprehensiv. Noţiuni precum libertate, dreptate, cruzime, umilinţă, suferinţă,
sărăcie, solidaritate, echitate etc. oricât ar fi operaţionalizate nu se pot sustrage demersului
interpretativ propriu filosofiei politice. Acestea sunt subiecte care vor rămâne filosofice, şi la
care nu poţi avea acces decât prin grila reflexivă a filosofiei politice. Astfel, ştiinţa politică, în
privinţa subiectelor pe care le alege pentru a le cerceta, a modelului epistemic în care se
situează cercetarea propriu-zisă, a conceptelor folosite, a interpretării rezultatelor, este
indisociabil legată de filosofia politică.
Altă armă care a făcut ca filosofia politică să iasă câştigătoare în lupta cu pozitivismul
politologic a fost modificarea perspectivei epistemologice, cauzată de apariţia noii filosofii a
ştiinţei. Existenţa unor cercetători care au început să studieze ştiinţa detaşaţi de modelul
epistemic clasic, fără a o mai vedea drept singura cale spre cunoaştere, şi care au abordat
ştiinţa ca pe oricare altă formă de manifestare a culturii umane, a făcut ca epistemologia
clasică să ajungă în criză. Autorii care nu au mai încercat să separe între ştiinţific şi
neştiinţific prin raportarea la modelul epistemic consacrat, au impus ideea că felul în care
arată ştiinţa la un moment dat depinde foarte mult de modelul cultural, de comunitatea
ştiinţifică respectivă, şi nu de apropierea de idealuri, de autonomie şi obiectivitate. În cadrul
ultimelor decenii, proprii modernităţii târzii, prinde contur şi apoi devine foarte vizibil un
mod de raportare faţă de ansamblul ştiinţelor, conform căruia acestea nu mai sunt considerate
demersuri universaliste, plasate în lumina obiectivităţii şi a neutralităţii axiologice, ci simple
grupuri conversative, ce pot depăşi nostalgia legitimării de sine. Ştiinţele nu rămân
interesante pentru că ne pun în relaţie cu Realitatea, sau cu Explicaţia şi Înţelegerea, ele
merită atenţia noastră prin prisma rezultatelor conversaţionale, a utilităţii conjecturale sau
prin cultivarea creativităţii, a luptelor de idei şi a imaginaţiei, toate acestea fiind considerate
drept demersuri intrinsec valoroase.
Richard Rorty, John Gray, Jean Baudrillard, Jean François Lyotard, Michel Foucault,
Gianni Vattimo, sau Jacques Derrida sunt doar câţiva dintre cei care dezvoltă în reflecţiile lor
asupra dimensiunii politice un discurs critic faţă de filosofia politică tradiţională.
Universalismul, raţionalismul şi prescriptivismul de tip fundaţionalist, sunt înlocuite cu un tip
de “gândire slabă”, relaxată, lipsită de deziderate care să limiteze perspectiva asupra politicii.
Dacă filosofia politică tradiţională revendica un rol prioritar faţă de praxis-ul politic –
văzut ca locul în care se implementează, sau ar trebui să se implementeze, ceea ce se
elaborează în laboratorul filosofic – asumându-şi ca obiectiv fundamental “întemeierea
ontologică a politicului”, “gândirea slabă” îşi înţelege limitele, precum şi pericolele vechii
sale aroganţe, plasându-se acum sub semnul contextualităţii şi a instrumentalului. Filosofia
politică nu mai caută fundaţia de argumente şi principii de nezdruncinat, pe baza căreia să
aşeze mecanismele şi practicile politice, ci se mulţumeşte să înţeleagă, să explice şi să
propună metafore cu ajutorul cărora dobândim o imagine a comunităţii, sau a statutului nostru
socio-politic, care să sporească gradul de utilitate şi satisfacţie.
. Postmodernismul a impus numeroase schimbări cărora teoria politică a trebuit să le
facă faţă. Neîncrederea postmodernă faţă de metapovestiri, îndoielile legate de existenţa unei
naturi umane universale, a unei raţiuni universale, sau faţă de posibilitatea descoperirii în
cunoaştere a fundamentelor ultime, certe şi de netăgăduit au dus la un alt tip de a înţelege şi
de a te raporta faţă de politic. Gândirea specifică postmodernismului „deschide uşile şi porţile
arbitrareităţii subiectului” şi abandonează „ideea organizării raţionale şi transparente a lumii”.
Filosofia politică postmodernă acceptă arbitrariul, contingenţa, imaginaţia subiectivă ca
elemente ale constructului social, fără a mai lupta împotriva lor, ci împreună cu ele pentru o
formă acceptabilă, mai satisfăcătoare, de convieţuire comunitară.
Postmodernismul în filosofie este fenomenul cel mai ambiguu în întreaga istorie a
gândirii umane. Are profeții, adepții și teoreticienii săi. Exact acelasi curent are adversarii si
cei care nu sunt de acord cu ideile sale. Această filozofie este scandaloasă și non-standard,
așa că găsește fie fanii ei, fie hărțuitorii înflăcărați. Este greu de înțeles, are o mulțime de
interesante și controversate. Termenul "postmodernism" este folosit în egală măsură pentru a
desemna atât starea filozofiei, cât și a culturii lumii occidentale în a doua jumătate a secolului
al XX-lea.
Un fenomen complex caracterizat prin manifestări la fel de ambigue în cultură și mod
de gândire este filosofia postmodernismului. Ideile principale ale acestei tendințe sunt
următoarele.
În primul rând, aceasta este "pierderea subiectului" filosofiei, un apel pentru toți și pentru
nimeni în același timp. Profeții acestei tendințe se joacă cu stiluri, amestecă sensul epocii
anterioare, dezasamblează citatele, confundându-și audiența în formularea lor complexă.
Această filozofie estompează granițele dintre forme, structuri, instituții și, în general, toate
determinările. Postmodernismul pretinde invenția "noii gândiri și ideologii", al cărei scop este
să rupă fundamentele, tradițiile, să scape de clasici, să reconsidere valorile și filosofia ca
atare.
Postmodernismul este o filosofie care predică respingerea fostelor idealuri, dar nu
creează altele noi, ci, dimpotrivă, cere abandonarea lor în principiu ca idei care distrag atenția
de la viața reală. Ideologii săi se străduiesc să creeze o noțiune fundamentală, radical diferită
de cea cunoscută până acum, "cultura creatoare de viață", în care o persoană trebuie să
găsească o libertate absolută completă, nelimitată (inclusiv cadrul raționalității și conștiinței).
Ei doresc să înlocuiască ordinea în cultură cu haosul, astfel încât să existe o mare varietate de
culturi, în același mod în care sistemele politice ar trebui să devină diverse, între care nu ar
trebui să existe limite.
Cum vede postmodernismul o persoană? Pentru noii profeți, oamenii trebuie să înceapă să fie
evaluați prin prisma individualității lor, liniile dintre genial și mediocritate, eroi și mulțime
fiind complet distruse.
Postmodernismul în filosofie încearcă să dovedească criza umanismului, crezând că
mintea poate crea doar o astfel de cultură care standardizează o persoană. Filozofii resping o
viziune optimistă și progresivă a istoriei. Ei agită schemele logice, structurile de putere,
cultivarea idealurilor, căutarea uniformității ca fiind depășită și care nu conduce la progres.
Dacă în filosofia modernistă orientarea era spre viața unei persoane, accentul se pune acum
pe rezistența lumii față de om și pe influența sa nerezonabilă asupra acestei lumi.
Postmodernismul în filosofie își datorează popularitatea, în opinia majorității cercetătorilor,
nu realizărilor sale (pentru că nu există), ci criticilor fără precedent, care au fost aruncate
asupra predicatorilor săi. Postmodernismul nu pune nici un sens în filosofia sa, nu reflectă, ci
doar joacă discursuri - asta e tot ce ar putea oferi lumii. Jocul este regula principală. Și ce joc,
un joc în care - nimeni nu știe nici scopul, nici regulile, nici sensul. Acesta este un joc de
dragul jocului, "copia unei copii".
Omul, spune postmodernismul, este doar o marionetă a "fluxului de dorințe" și "practici
discursive". Cu această atitudine, este dificil să producă ceva pozitiv și progresiv.
Postmodernismul în filosofie este apusul gândirii, auto-lichidarea filosofiei. Pentru că nu
există fațete, atunci nu există nici un bine, nici un rău, nici un adevăr, nici o minciună.
Această tendință este foarte periculoasă pentru cultură. Filosofia postmodernă se constituie
prin punerea în discuție a proiectului Luminilor de emancipare și iluminare interioară prin
cunoașterea rațională, continuând o critică ce pleacă de la Nietzsche și Max Weber, trece prin
Freud și Heideger pentru a ajunge la membrii Școlii din Frankfurt. Denunțând umanismul
unui asemenea proiect aparent emancipator și apărător al demnității umane, gânditori ca
Derrida și Foucault evidențiază violența ascunsă, sancțiunile pe care le instituie această
rațiune la adresa a tot ceea ce este exterior unei norme considerate universală, constată eșecul
unor modele speculative ce țineau cu tot dinadinsul să devină realitate.
Pe de altă parte nu se poate nega filiația de idei care există între Nietzsche și Heideger și
filosofia postmodernă. Considerați ei însăși precursori ai postmodernismului, ei tratează
modernitatea ca epocă a unei metafizici, a prezenței ființei ca fundament luând după caz,
forma subiectului, a rațiunii sau a voinței. Împotriva acestei gândiri decadente Nietzsche
propune o asumare a nihilismului desăvârșit printr-o voință de putere afirmativă singura în
stare să recunoască prioritatea aparenței, a sensibilului.
Această complexitate reprezintă punctul culminant în gândirea lui Nietzsche, prin unitatea
celor trei teme pe care le dezvoltă: voința de putere, eterna reîntoarcere și răsturnarea
valorilor, acesta delimitează un nou început, al unei gândiri tehnice. Heideger, apelând la un
limbaj original va contesta filosofia modernă ca pe o metafizică a prezenței, vinovată de
uitarea Ființei și de uitarea diferenței ontologice între Ființă și ființare. Inautenticitaea unei
asemena filosofii este și inautenticitatea unui mod de a fi a omului modern, supus apelului
stringent al tehnicii și haosul profund în care acesta trăiește. Astfel reluând tema din gândirea
lui Nietzsche și Heideger, dar și a altor autori precum Kant, Marx sau Freud, filosofia
postmodernă radicalizează interogația filosofică. Filosofia politică postmodernă e o filosofie
a abandonului, a desprinderii de
proiectele majore ale modernităţii, de naraţiunile fondatoare ale modernităţii politice.
Abandonul se petrece şi la nivelul privirii spaţiului politic. Dacă modernitatea scrutează
statul, instituţiile, societatea civilă sau statusul politic al individului - în încercarea de a
surprinde structurile existente, sau de a imagina altele - „perspectivele postmoderne asupra
politicii au tendinţa să adopte concepţii dinamice şi fluide non-topografice. Mai degrabă
decât să se concentreze asupra distribuţiilor, aceste perspective pun în centrul atenţiei
momentele discursive, lingvistice, psihologice şi performative ale acţiunii politice. Din
această perspectivă, politica nu mai e nici procedurală, nici interpretativ- explicativă şi nici
expresivă, ci estetică”. Reflecţiile asupra spaţiului politic nu mai caută să descopere dacă
acesta este corect sau incorect organizat, dacă e conform sau nu cu setul universal de principii
legitime ale politicii, ci dacă creează sau nu un mediu confortabil, plăcut, dacă sporeşte sau
nu gradul de mulţumire sau utilitate al cetăţenilor. În consecinţă, filosofia politică
postmodernizată se apropie mai mult de poezie decât de metafizică. Ea vizează mai degrabă o
rafinare a sensibilităţilor noastre, o deschidere către multiple înţelesuri ale frumosului,
utilului şi binelui, lucrând în special cu metafore şi figuri de stil, aflate într-o permanentă
schimbare, şi care au pentru o comunitate, la un moment dat, o anumită utilitate şi valoare.
Se pot observa în mare parte în filosofia politică a ultimilor ani câteva tendinţe, care se pot
manifesta fie simultan, fie disparat:
1. renunţarea la raţionalismul dogmatic şi la epistemologia optimistă aferentă acestuia;
2. abandonarea căutării fundamentelor ultime ale politicului;
3. renunţarea la identificarea universalităților proprii politicului;
4. cultivarea toleranţei, dialogului, deschiderii faţă de diferenţă şi a pluralismului
valorilor;
5. abordarea de tip estetic şi pragmatic a mediului politic.