În The Transparent Society, Vattimo își dezvoltă propriile puncte de vedere distinctive

asupra postmodernismului și a relevanței sale filosofice și culturale.

Vattimo susține că condiția post-modernă este legată de dezvoltarea mass-media și de
difuzarea sistemelor de comunicare. Cu toate acestea, el contestă credința că această
dezvoltare va produce o societate mai iluminată, mai conștientă și „transparentă”, susținând
în schimb că aceasta duce la o diversitate de puncte de vedere care fac societățile mai
complexe, chiar haotice.
Vattimo sugerează că estetica oferă o perspectivă vitală asupra condiției
post-moderne și susține că funcția artei nu este de a întări adevărurile eterne referitoare la
condiția umană, ci de a oferi o experiență de dislocare și de „șoc”. Multiplicarea
perspectivelor asupra lumii ne dezorientează și înlătură certitudinile pe care le dobândim din
cultura noastră locală. În schimb, susține Vattimo, învățăm arta de a trăi într-o lume
caracterizată de ambiguitate și flux.
Vattimo a fost marxist în tinerețe. În cele din urmă, s-a îndepărtat de marxism când
și-a dat seama că unele dintre angajamentele metafizice ale studenților săi îi duceau la acte
violente. Acest lucru l-a împins să-și dezvolte hermeneutica în direcția slăbirii structurilor
metafizice puternice de toate formele, inclusiv angajamentele marxiste. Bazându-se pe
implicațiile hermeneuticii pentru politică, Vattimo avertizează împotriva specialiștilor,
tehnocraților și oricărui tip de conducere care presupune cunoașterea exclusivă a adevărului
prin care să conducă o țară. Asamanând aceste tipuri de indivizi cu regii filosofi ai lui Platon,
Vattimo vede orice astfel de formă de guvernare ca fiind pradă mitului despre adevărul
obiectiv. Mai degrabă, susține Vattimo, politica ar trebui să fie delimitată de orizontul cultural
al timpului și al locului său. În acest sens, Vattimo limitează în mod conștient politica și
politicienii în felul în care Thomas Kuhn a limitat pretențiile oamenilor de știință cu conceptul
său de „paradigma”. Formele eterne și adevărurile obiective sunt înlocuite cu judecăți
provizorii. Acestea se bazează pe forme de viață limitate și constituite de orizonturi culturale
și tradiții lingvistice reinterpretate.
Regii filozofi ai lui Platon - specialiștii, experții și tehnocrații - pot duce la totalitarism,
pe care Vattimo dorește să-l evite. Dacă legile care conduc societatea ar fi obiective, Vattimo
crede că democrația ar fi o alegere irațională. Cu toate acestea, o „ontologie slabă” sau o
„filozofie a slăbirii” poate oferi motive pentru a prefera democrația liberală în detrimentul
totalitarismului. Vattimo leagă guvernul totalitar de „Ge-Stell” al lui Heidegger și susține că în
cadrul Ge-Stell are loc prima apariție a lui Ereignis. Această deschidere vă permite să vedeți
că adevărul nu se găsește în „prezență”. Mai degrabă, se bazează pe evenimente istorice și
pe consensul format în cadrul orizontului cultural. Indivizii se pot elibera de facilitarea
agendelor guvernamentale prin această realizare. Guvernele înseși se pot schimba prin
recunoașterea naturii provizorii și legată cultural a gândirii. Deși Vattimo și-a propus să se
îndepărteze de violența revoluționară, justificarea sa a democrației față de totalitarism este
deosebit de oportună având în vedere Primăvara arabă.
În ultimii ani, Vattimo a revenit la un marxism slăbit, o formă de comunism profund
informată de filosofia sa a „gândirii slabe”. Încercând să se distanțeze de tipul de comunism
pus în practică în epoca sovietică, Vattimo susține că problema înțelegerii tradiționale a lui
Marx este că ideile sale au fost încadrate metafizic. Vattimo caută așadar să creeze un
marxism post-metafizic. Ca și în cazul catolicismului, Vattimo își dă seama că nu se poate
depăși marxismul, dar că acesta ar trebui să fie răsucit. „Comunismul hermeneutic” este
prezentat de Vattimo și colaboratorul său Santiago Zabala ca o alternativă la formele de
capitalism liberal care urmăresc să mențină status quo-ul în favoarea celor care beneficiază
de sistem. În egală măsură, ei îl văd ca o alternativă la formele de marxism care implică
istoricism uniliniar.