Apariția mișcării gilets jaunes în octombrie 2018 a luat prin surprindere politicienii,

liderii de sindicat și comentatorii. Primele analize serioase au apărut în ianuarie 2019.

Revista Le Débat a dedicat mișcării un număr deosebit de bogat, din care am selectat un
articol al sociologului Jean-Pierre Le Goff. Le Goff sugerează că mișcarea, declanșată de o
măsură de „ecologism punitiv” [. . .] face parte din „o tendință socio-istorică caracterizată prin
erodarea moralității comune și prăbușirea cadrelor ideologice, instituționale și
organizaționale care au stat la baza vieții sociale și acțiunii colective”. Demograful și istoricul
Hervé Le Bras abordează un aspect pe care crede că sociologii l-au neglijat: rolul mașinii în
societate. El ne arată de ce mașina a fost declanșatorul dezvoltării mișcării și face o paralelă
neașteptată cu rolul mașinii în ascensiunea frontului național în 1984. Între timp, sociologul
bourdieusian Gérard Mauger susține că sensul mișcării a fost progresiv distorsionat de către
mass-media, printr-un accent disproporționat pe excesele acesteia. Colegul său Vincent
Geisser, o generație mai tânără, consideră revărsarea de comentarii care fac obiectul
analizei sale ca o adevărată „mașină de fantezie” care „a funcționat în orice sferă socială
fără excepție” – și în special în relațiile dintre mișcare și banlieues. , Islamul și imigrația.
Salutăm, de asemenea, perspectiva unui istoric american cu o cunoaștere aprofundată a
Franței secolului XX. El compară rolul mașinii în Statele Unite și în Franța, explorând
caracterul distinctiv al mișcării, de un tip care i se pare unic în Franța, explicând în același
timp cum se încadrează ea în contextul mai larg al golfului în creștere în democrațiile
occidentale. între elite şi o proporţie semnificativă a claselor muncitoare.
În ce fel reprezintă gilets jaunes un nou tip de mișcare socială și cum poate fi
explicat? Acestea sunt cele două întrebări la care sociologul Jean-Pierre Le Goff încearcă să
răspundă în jurnalul Le Débat. Pas cu pas, el invită treptat cititorul să revizuiască
argumentele pe care le-a prezentat în altă parte, în special în cartea sa Malaise dans la
démocratie (Paris: Stock, 2016). La fel ca în mai 1968, mișcarea a luat lumea prin
surprindere și „marchează un punct de inflexiune”. Cu toate acestea, în timp ce 1968 „a
mutat centrul de greutate sociologic către preocupări culturale și societale”, gilets jaunes nu
fac parte din această transpunere și, de fapt, i-au întors spatele. Nici nu pretind că sunt
exclusiv din clasă muncitoare sau implicați în luptele tradiționale de clasă. Reflectând „o
mare diversitate socio-profesională”, ele corespund „claselor mijlocii inferioare și muncitoare,
care trăiesc în afara marilor orașe”. Ele sunt simptomatice ale „diviziunii geografice”
evidențiate de Christophe Guilluy (Fractures françaises, Paris: François Bourin, 2010). Furia
lor nu este îndreptată către angajatori, ci către elită.
Mișcarea a fost declanșată de ceea ce Jean-Pierre Le Goff numește o măsură de
„ecologism punitiv” care combină „reprobarea morală și o încercare de a schimba
comportamentul prin sistemul fiscal”. Pentru cei care trăiesc la „periferie”, aceasta amenința
să interfereze cu ceva care este „un instrument indispensabil pentru a-și câștiga existența”:
mașina. Un slogan grăitor a proclamat: „Elitele vorbesc despre sfârșitul lumii în timp ce noi
vorbim despre sfârșitul lunii”. Resentimentele lor a fost agravată de remarcile disprețuitoare
ale președintelui Macron și ale echipei sale, care au vorbit despre „oameni care nu sunt
nimic” și de „un potop de jargon de management și comunicații” în jurul reformelor viitoare.
După ce am detaliat rolul rețelelor sociale în apariția și dezvoltarea mișcării — o
„‘democrație smartphone’ [. . .] în mod inerent susceptibil de a provoca provocări și de a-și
face față unică” — și descriind dinamica „turnii sale extremiste”, Le Goff oferă propria sa
interpretare. El susține că mișcarea este „parte a unei tendințe socio-istorice caracterizată
prin erodarea moralității comune și prăbușirea cadrelor ideologice, instituționale și
organizaționale care au stat la baza vieții sociale și acțiunii colective. Grefat pe această
tendință este „un nou individualism care îi aruncă pe oameni drept victime și răzbunători și
corodează încrederea care menține relațiile sociale împreună”. Din această perspectivă,
deși privește segmente foarte diferite ale societății, mișcarea poate fi comparată cu altele
precum MeToo și Nuit debout. Aceste mișcări, „marcând o ruptură cu vechile moduri de
angajare și cu organismele intermediare tradiționale”, conchide Le Goff, prezintă „o nouă și
formidabilă provocare pentru democrația reprezentativă și statul de drept”.