Sunteți pe pagina 1din 7

Norberto Bobbio

- Dreapta si stanga I. Diferentierea contestata


Dreapta si stanga sunt doi termeni care au desemnat in ultimele doua secole dualitatea din domeniul politic. Bobbio Norberto sustine in debutul lucrarii sale ca ei se exclud reciproc, in sensul ca nici o doctrina si nici o miscare politica nu poate fi in acelasi timp de dreapta si de stanga, dar pot fi considerati si atotcuprinzatori, deoarece o ideologie nu poate fi decat de stanga sau de dreapta. Aceasta clasificare a scenei politice a inceput totusi sa fie contestata de ganditori precum Sartre, care la un moment dat a sustinut ca antiteza dreapta - stanga si-a pierdut relevanta si nu mai inseamna decat doua cutii goale. Argumentele celor care se opun unei astfel de impartiri a domeniului politic sunt diferite: s-a vorbit in primul rand despre o criza a ideologiilor. Sustinatorii acestei idei nu contesta existenta contrastelor, insa sunt de parere ca nu mai sunt aceleasi ca in perioada in care a luat fiinta dualismul si ca de-a lungul istoriei ele s-au schimbat in asa masura incat vechile catalogari au devenit inselatoare; de asemenea, se sustine ca intr-un univers pluralist, precum cel existent in democratiile moderne, unde actorii politici sunt numerosi si au intre ei atat relatii divergente cat si convergente, viziunea dualista a politicii devine nesatisfacatoare; al treilea argument adus de contestatari este ca vechiul dualism si-a pierdut in mare masura valoarea descriptiva, doarece societatea in continua schimbare si aparitia unor probleme noi a dat nastere unor miscari politice care nu pot fi incadrate in schema traditionala de opozitie dintre stanga si dreapta. Un exemplu in acest sens este miscarea Verzilor, care pot fi considerati pe rand fie de dreapta, fie de stanga sau nici de dreapta, nici de stanga; principalul motiv pentru care clasificarea stanga dreapta a fost pusa sub semnul intrebarii este posibilitatea ca una din orientari sa nu mai recunoasca dreptul la existenta al celeilalte. Altfel spus, daca totul este de stanga, nu mai exista dreapta, iar daca totul este de dreapta, stanga dispare; in final, sunt mentionati cei care sustin ca atat cei de dreapta, cat si cei de stanga spun de fapt aceleasi lucruri, iar aceste denumiri diferite dau impresia ca ar mai exista pozitii adverse si alimenteaza dispute inutile.

II. Extremisti si moderati


In al doilea capitol, Norberto semneleaza faptul ca teza negarii dualismului pare a fi sustinuta de tendinta unor ganditori politici de a migra de la o extrema la cealalta a spectrului politic. Sunt amintiti astfel filosofi precum Nietzsche, care desi este considerat de multi inspiratorul nazismului(miscare politica de extrema dreapta), sunt voci care sustin contrariul si-l considera, alaturi de Marx, ca parinte al noii stangi. Autorul respinge acest argument si sustine ca aceasta tendinta nu invalideaza dualismul stanga-dreapta, ci tine mai degraba de conflictul dintre miscarile extremiste si cele moderate. Cuplul extremism moderatism nu se refera la natura ideilor, ci la radicalizarea acestora. Se explica astfel de ce extremistii de stanga(revolutionarii) si cei de dreapta apeleaza uneori la aceiasi autori cele doua tabere au in comun ura fata de democratie si moderantism. Din punct de vedere al formelor si modalitatilor de interpretare a mersului istoriei, moderantismul este adeptul viziunii evolutioniste, considerand ca actiunile umane trebuie subordonate ideilor de progres si dezvoltare. In schimb, extremismul de orice fel este de natura catastrofica istoria este interpretata ca o inaintare prin salturi calitative, ce necesita interventia umana. Pozitia moderatilor a fost favorizata de dezvoltarea fara precedent a tehnologiilor si a stiintelor utilitare in timpul Revolutiei Industriale, in timp ce viziunea catastrofica a extremistilor a fost determinata de teama omului de sfarsit al istoriei sau de degradare morala. Un alt punct comun al celor doua extreme este viziunea asupra virtutilor si a valorilor morale eroismul, curajul, harnicia si indrazneala sunt contrapuse valorilor apreciate drept mercantile: prudenta, toleranta, rabdarea, pragmatismul. In limbajul extremistilor de stanga sau de dreapta democratia devine astfel echivalentul mediocritatii. Mediocritatea este asociata cu reformismul, cu incercarea de a rezolva problemele societatii intr-un mod pasnic, pragmatic. Extremistii sunt adeptii solutiilor violente, care sunt hotaratoare, care purifica violenta este vazuta ca moasa a istoriei pentru stanga revolutionara(Marx), iar pentru dreapta reactionara aceasta este unica igiena a lumii. Cu toate aceste asemanari, intre comunism(extrema stanga) si fascism(extrema dreapta) nu s-a pus niciodata existenta unei a treia cai, precum in relatia dintre socialism(stanga moderata) si liberalism(dreapta moderata). Se observa astfel ca extremismul si moderantismul se diferentiaza mai mult prin metoda, in timp ce antiteza dintre dreapta si stanga este una ideologica si se refera in special la scopurile ultime. Acest fapt poate explica de ce in momentele de criza apar aliante intre extremisti si moderati daca in Germania interbelica dreapta moderata, aflata in stare de necesitate,

a acceptat suprematia extremei, dupa al doilea razboi mondial au aparut aliante intre socialisti si comunisti, de frica unei restaurari a trecutului.

III. Dualismul supravietuieste


In ciuda numarului tot mai mare de contestatari, termenii de dreapta si stanga continua sa detina un rol important in limbajul politic, iar sistemele democratice pluripartite se bazeaza si-n ziua de azi pe o dispunere in arc ce merge de la dreapta la stanga sau invers. Supravietuirea acestui dualism nu ar trebui sa mire de fapt pe nimeni, din moment ce universul politic a fost din totdeauna predominat de raporturi antagonice partide, grupari de interese, factiuni, natiuni, neamuri. Politica insasi a fost inteleasa de la bun inceput ca spatiu al antagonismului, a carui forma extrema este razboiul. Razboiul nu cunoaste decat decat doi parteneri(fiecare cu aliatii sai), dintre care unul trebuie sa iasa invingator si celalalt sa piarda. Impartirea taberelor politice in dreapta si stanga a devenit cel mai des folosita, dar asta nu exclude existenta altor metafore spatiale, cu inteles mai restrans si care sunt utilizate in cazuri particulare: perechea inalt jos desemneaza rangul(Camera superioara/ Camera inferioara in parlamentul britanic), superficial profund se refera la transparenta celor care detin puterea, iar apropiat departat indica diferenta de programe si de pozitii ale partidelor angajate in lupta politica(centru-dreapta este apropiat de dreapta, centru-stanga este apropiat de stanga, iar stanga este mai indepartata de dreapta decat de centru). In afara metaforei spatiale, un rol important in limbajul politic il detine si metafora temporala, care face distinctia intre progresisti(cei care privesc spre viitor) si conservatori( cei care sunt in ancorati in valorile trecutului). Asta nu inseamna insa ca metafora spatiala, care a dat nastere perechii dreapta stanga, n-ar putea coincide cu cea temporala. Astfel, de obicei partidele progresiste sunt considerate de stanga sau centru-stanga, iar partidele conservatoare de dreapta sau centru-dreapta. In cea ce priveste semnificatia estimativa a dualismului dreapta stanga, incarcarea uneia din denumiri cu inteles pozitiv, va duce automat la acordarea unei sens negativ celeilalte. De exemplu, pentru un adept al dreptei, egalitatea capata un sens negativ si devine echivalentul nivelarii, iar pentru adeptul stangii, inegalitatea inseamna o structura ierarhica rigida, opresiva.

IV. In cautarea unui criteriu de diferentiere


Tinand cont ca diferentierea dintre dreapta si stanga continua sa fie folosita, problema care se pune nu se va mai referi la probarea legitimitatii ei, ci la criteriile pe baza carora o acceptam.

Cartea lui Laponce, profesor la Universitatea din Toronto, Left and Right. The Topography of Political Perceptions, este principala lucrare pe aceasta tema. In cadrul acesteia, autorul distinge in primul rand asezarea spatiala verticala inalt jos de cea spatiala orizontala dreapta stanga. El considera ca asezarea pe verticala este divizare puternica, iar cea pe orizontala este o divizare slaba, nascuta odata cu Revolutia franceza. Norberto il aproba doar partial pe Laponce si sustine ca termenii de dreapta si stanga au aparut intr-adevar in timpul Revolutiei franceze, dar nu si conceptia orizontala in politica, prin aceasta intelegandu-se contrastul dintre partile opuse ca element de baza in lupta politica. Acesta e de parere ca dimensiunea verticala si cea orizontala coexista - dimensiunea verticala face referire la relatia dintre guvernanti si guvernati, iar cea orizontala se refera la relatia guvernantilor sau guvernatilor intre ei. Cu toate acestea, cele doua nu pot exista in acelasi timp in cadrul unor situatii extreme, precum razboaiele civile sau regimurile autoritare. Un alt criteriu de diferentiere mentionat in acest capitol, este cel al relatiei dintre politica si religie. In mod traditional, dreapta este identificata cu valorile conservatoare sau chiar religioase( neam, familie, traditie, credinta), iar stanga este confundata deseori cu secularismul. Cu toate acestea, Norberto semnaleaza ca mai exista si o dreapta neorientata religios, o dreapta moderata ce are o viziune in intregime laica asupra politicii. De asemenea, de-a lungul timpului au existat ganditori atei/antireligiosi precum Nietzsche, care considerau egalitarismul, democratia si socialismul(valori atribuite in mod traditional stangii), drept efectul nociv al invataturilor crestine.

V. Alte criterii
Printre cercetatorii italieni, cel care a abordat pe larg tema antitezei dreapta - stanga este Dino Cofrancesco. Acesta insista asupra legitimitatii dualismului, incercand sa redefineasca mai degraba dreapta decat stanga. Din punctul sau de vedere, spiritul dreptei poate fi exprimat in cateva cuvinte: Nimic in afara si impotriva traditiei, totul in si pentru traditie. Astfel, se poate spune ca o persoana de dreapta este cea care se preocupa in primul rand de apararea traditiei, iar o persoana de stanga doreste emanciparea claselor sociale defavorizate. Traditie si emancipare pot fi interpretate ca scopuri finale, care pot fi realizate prin mijloace diferite, in functie de vremuri si de situatii. Uneori stanga si dreapta pot adopta pe rand mijloace asemanatoare, dar asta nu inseamna ca prin acestea inceteaza sa mai fie ceea ce sunt. Cofrancesco atrage mai departe atentia asupra faptului ca trebuie facuta distinctia intre aspiratia ideala a unei orientari politice si o serie de posibile diferentieri ce nu sunt de substanta, folosite deseori ca instrumente polemice in lupta politica de moment. Ganditorul italian mai adauga acestei distinctii o alta diferentiere, bazata pe doua atitudini care tin de cunoastere si nu de evaluare,

numite romantica sau spiritualista, respectiv clasica sau realista. Din cele sase ideologii aparute intre secolul al XIX-lea si secolul al XX-lea, trei sunt clasice: conservatorismul, liberalismul si socialismul stiintific; iar trei sunt romantice: anarhia libertara(libertarianismul de stanga), fascismul si traditionalismul. Doua din cele trei ideologii romantice sunt de dreapta traditionalismul si fascismul, plus una clasica conservatorismul, de stanga una e romantica anarho-liberalismul si una clasica, socialismul stiintific. Mai ramane liberalismul, care poate fi atat de dreapta, cat si de stanga, in functie de context - ideologiile si partidele liberale au fost considerate in limbajul comun, fie ca ideologii si partide de dreapta in tari precum Italia si Franta, fie de centru in Anglia si Germania. Pe de alta parte, in Statele Unite ale Americii, liberalismul este de considerat de cele mai multe ori de stanga sau de centru stanga, fiind atribuit partidelor progresiste(Partidul Democrat din SUA este considerat de stanga/centru-stanga, iar membrii si sustinatorii sai sunt numiti liberali). Observam asadar ca dreapta si stanga nu sunt concepte absolute, ci relative. Acestia sunt termeni folositi ca exponenti ai universului conflictual din politica. Acest univers poate fi reprezentat si de alte perechi de termeni opusi, unele avand o puternica valoare descriptiva, precum progresisti si conservatori, altele cu o mai slaba valoare descriptiva, de exemplu albi si negri. Relativitatea acestor concepte este evidenta daca observam ca imprecizia continuturilor, si deci posibila lor mobilitate, face ca prin apropierea de centru o anumita stanga sa fie mai de dreapta decat stanga ramasa nemiscata, iar o dreapta care tinde spre centru sa fie mai de stanga fata de dreapta ramasa pe loc. In finalul capitolului, Norberto mentioneaza cinci criterii de diferentiere propuse de sociologul italian Marco Revelli: conform timpului(progres conservare), dupa spatiu(egalitate inegalitate), dupa persoane(autodirectie heterodirectie), dupa functie(clase inferioare clase superioare), dupa modelul de cunoastere(rationalism irationalism). El acorda o importanta deosebita criteriului egalitate inegalitate, fiind de parere ca este singurul care ar putea determina o reintemeiere a dualismului, plecand de la valoarea constanta a egalitatii sau de la importanta egalitatii ca valoare.

VI. Egalitate si inegalitate


Norberto reia subiectul egalitatii si afirma ca pentru a diferentia dreapta de stanga, cel mai frecvent criteriu adoptat este atitudinea diferita a oamenilor fata de idealul egalitatii, unul din telurile finale, alaturi de cel al libertatii si al pacii. El sustine ca notiunea este relativa in functie de trei variabile: persoanele intre care urmeaza sa fie repartizate bunurile sau functiile, bunurile sau functiile de impartit, criteriul care sta la baza unei repartitii. Apare astfel intrebarea: Egalitate, da,

dar intre cine, in ce anume, pe baza carui criteriu?. Din combinarea celor trei variabile se pot obtine un numar mare de modalitati diverse de repartitie care pot fi numite egalitare, inclusiv principiul egalitar maxim Tuturor acelasi lucru. Dupa Marx, in etapa finala a societatii comuniste important ar trebui sa fie principiul Fiecaruia dupa nevoi, conform ideii ca oamenii au in mod firesc nevoi egale. Desi se afirma ca stanga este egalitara si dreapta este inegalitara, nu inseamna neaparat ca toate miscarile politice de stanga vor sustine principiul egalitatii totale a oamenilor, fara sa tina cont de un criteriu diferential. S-ar ajunge ajunge astfel la o viziune utopica, egalitarista, precum cea comunista, care consta intr-o declaratie de intentie lipsita de suport rational si contrara naturii umane. Pe de alta parte, dreapta este mai dispusa sa accepte ceea ce e natural, dar si ceea ce numim o a doua natura, adica obisnuinta, traditia, puterea trecutului. Aprecierea diferita a egalitatilor naturale si sociale poate fi exemplificata cel mai bine daca citim lucrarile a doi autori, reprezentanti de marca ai idealului egalitar si ai celui inegalitar, Rousseau si Nietzsche. Daca Rousseau pleaca de la premiza ca oamenii se nasc egali, dar societatea se suprapune peste starea naturala si ii face inegali, Nietzsche e de parere ca oamenii sunt inegali de la natura si numai societatea, cu mentalitatea de turma, cu religia resemnarii si a compasiunii, i-a facut egali. Disputa dintre egalitari si inegalitari se poarta prin aducerea de argumente pro si contra, pentru a sustine ca anumite caracteristici ale indivizilor justifica sau nu un tratament egal. De exemplu, dreptul la vot al femeilor nu a fost recunoscut atata timp cat s-a considerat ca femeile sunt prea slabe, prea emotive pentru a fi lasate sa ia decizii legate de viata politica. O alta situatie care aduce in discutie contrastul dintre egalitari si inegalitari se refera la drepturile pe care ar trebui sa le aiba minoritatile etnice, religioase sau sexuale intr-o societate.

1. VII. Libertate si autoritate


Egalitatea ca ideal suprem al unei comunitati in care domneste dreptatea si fericirea, dar si subiect constant al teoriilor si al doctrinelor politice, este de obicei alaturata idealului de libertate. Ambii termeni au un impact emotional semnificativ, fiind folositi in celebra deviza a Revolutiei Franceze: Libertate, Egalitate, Fraternitate. Norberto atrage atentia ca in cazul unor sisteme politice precum comunismul, egalitatea totala poate fi obtinuta, dar in defavoarea libertatii. In acelasi timp, se poate observa ca in sistemele capitaliste, in care este promovata in special libertatea economica, exista o preocupare mai mica pentru eliminarea inegalitatilor. Se poate ajunge astfel la concluzia ca niciunul din cele doua idealuri, cel al ideologiei liberale si cel al socialismului, nu poate fi transpus in practica fara ca

infaptuirea unuia sa nu-l limiteze pe celalalt. De exemplu, pierderea unei libertati il afecteaza mai mult pe cel instarit decat pe cel nevoias, a carui libertate de alegere a mijlocului de transport, a tipului de scoala si a modului de a se imbraca este de obicei restransa, nu prin hotarare publica, ci din cauza propriei situatii economice. Tot in acest caz, eliminarea inegalitatilor are ca efect limitarea libertatii, atat a bogatului cat si a saracului, dar cu o diferenta bogatul pierde o libertate de care chiar se poate bucura, saracul pierde o libertate posibila. Exista desigur si exceptii de la aceasta regula dreptul la vot acordat femeilor nu a limitat libertatea de vot a barbatilor, asa cum nici recunoasterea drepturilor personale pentru imigranti nu limiteaza drepturile personale ale cetatenilor unei tari. In finalul cartii, Norberto sustine ca pentru diferentierea dreptei de stanga se poate tine cont de modalitatea diferita de evaluare a ideii de egalitate, iar criteriul pentru a deosebi aripile moderate de cele extremiste ale dreptei si ale stangii este atitudinea diferita adoptata fata de libertate. Astfel, el identifica o schema in patru parti a spectrului pe care sunt pozitionate doctrine si miscari politice: la extrema stanga se afla miscarile egalitare si autoritare, al carui exemplu istoric cel mai important este iacobinismul; la centru-stanga sunt miscari si doctrine egalitare si libertare, reunite azi prin denumirea socialism liberal; la centru-dreapta se afla doctrine si miscari libertare si inegalitare partide conservatoare care respecta metoda democratica si egalitatea in fata legii; la extrema dreapta stau doctrine si miscari antiliberale si antiegalitare fascismul si nazismul.

Bibliografie: - Norberto Bobbio, Dreapta si stanga, Humanitas, 1999