Constituţia României

cu legislaţie conexă şi jurisprudenţă

actualizate la data de 14 mai 2015

Ediţie îngrijită şi adnotată de

Tudorel TOADER şi Marieta SAFTA
Copyright © 2015 Editura Hamangiu SRL
Editură acreditată CNCS ‑ Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Editura Hamangiu: Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5, Bucureşti, O.P. 5, C.P. 91
Tel./Fax: 021.336.04.43; 031.805.80.21
Vânzări: 021.336.01.25; 031.425.42.24
E‑mail: redactie@hamangiu.ro; distributie@hamangiu.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Constituţia României : decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri
CEDO, hotărâri CJUE, legislaţie conexă / îngr. ed. Tudorel Toader,
Marieta Safta. ‑ Bucureşti : Editura Hamangiu,
2015
Bibliogr.
ISBN 978‑606‑27‑0278‑6
I. Toader, Tudorel (ed. şt.)
II. Safta, Marieta (ed. şt.)
342.4(498)
 CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

 Constituţia României a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante

din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din
21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin Refe-
rendumul naţional din 8 decembrie 1991.
 În anul 2003 Constituţia a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003, lege
aprobată prin Referendumul naţional din 18‑19 octombrie 2003 şi care a
intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul
Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale
nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului Referendu-
mului naţional din 18‑19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a
Constituţiei României.
 În urma revizuirii, Constituţia a fost republicată de către Consiliul Legis-
lativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi
dându‑se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial nr. 767 din 31
octombrie 2003.
 Cuprins

Titlul I. Principii generale ____________________________________ 1

Articolul 1. Statul român ______________________________________ 1
Articolul 2. Suveranitatea _____________________________________ 9
Articolul 3. Teritoriul ________________________________________ 10
Articolul 4. Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni ____________ 11
Articolul 5. Cetăţenia _______________________________________ 12
Articolul 6. Dreptul la identitate ________________________________ 13
Articolul 7. Românii din străinătate _____________________________ 13
Articolul 8. Pluralismul şi partidele politice _______________________ 14
Articolul 9. Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale ________ 15
Articolul 10. Relaţii internaţionale ______________________________ 16
Articolul 11. Dreptul internaţional şi dreptul intern _________________ 16
Articolul 12. Simboluri naţionale _______________________________ 17
Articolul 13. Limba oficială ___________________________________ 17
Articolul 14. Capitala ________________________________________ 18

Titlul II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ________ 19

Capitolul I. Dispoziţii comune _______________________________ 19
Articolul 15. Universalitatea __________________________________ 19
Articolul 16. Egalitatea în drepturi ______________________________ 26
Articolul 17. Cetăţenii români în străinătate ______________________ 44
Articolul 18. Cetăţenii străini şi apatrizii _________________________ 45
Articolul 19. Extrădarea şi expulzarea __________________________ 46
Articolul 20. Tratatele internaţionale privind drepturile omului ________ 48
Articolul 21. Accesul liber la justiţie ____________________________ 51
Capitolul II. Drepturile şi libertăţile fundamentale _______________ 83
Articolul 22. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică __________ 83
Articolul 23. Libertatea individuală _____________________________ 95
Articolul 24. Dreptul la apărare _______________________________ 117
Articolul 25. Libera circulaţie _________________________________ 128
Articolul 26. Viaţa intimă, familială şi privată ____________________ 130
Articolul 27. Inviolabilitatea domiciliului ________________________ 138
Articolul 28. Secretul corespondenţei __________________________ 140
Articolul 29. Libertatea conştiinţei _____________________________ 142
Articolul 30. Libertatea de exprimare __________________________ 146
Articolul 31. Dreptul la informaţie _____________________________ 152
Articolul 32. Dreptul la învăţătură _____________________________ 154
Articolul 33. Accesul la cultură _______________________________ 157
Articolul 34. Dreptul la ocrotirea sănătăţii _______________________ 157
 constituţia româniei • VI

Articolul 35. Dreptul la mediu sănătos _________________________ 159

Articolul 36. Dreptul de vot __________________________________ 160
Articolul 37. Dreptul de a fi ales ______________________________ 162
Articolul 38. Dreptul de a fi ales în Parlamentul European __________ 165
Articolul 39. Libertatea întrunirilor _____________________________ 165
Articolul 40. Dreptul de asociere ______________________________ 167
Articolul 41. Munca şi protecţia socială a muncii _________________ 175
Articolul 42. Interzicerea muncii forţate ________________________ 182
Articolul 43. Dreptul la grevă ________________________________ 184
Articolul 44. Dreptul de proprietate privată ______________________ 185
Articolul 45. Libertatea economică ____________________________ 211
Articolul 46. Dreptul la moştenire _____________________________ 217
Articolul 47. Nivelul de trai __________________________________ 217
Articolul 48. Familia _______________________________________ 225
Articolul 49. Protecţia copiilor şi a tinerilor ______________________ 227
Articolul 50. Protecţia persoanelor cu handicap __________________ 229
Articolul 51. Dreptul de petiţionare ____________________________ 230
Articolul 52. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică _____ 232
Articolul 53. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi ______________________________________________ 235
Capitolul III. Îndatoririle fundamentale _______________________ 241
Articolul 54. Fidelitatea faţă de ţară ___________________________ 241
Articolul 55. Apărarea ţării __________________________________ 241
Articolul 56. Contribuţii financiare _____________________________ 241
Articolul 57. Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor ________________ 246
Capitolul IV. Avocatul Poporului ____________________________248
Articolul 58. Numirea şi rolul _________________________________ 248
Articolul 59. Exercitarea atribuţiilor ____________________________ 248
Articolul 60. Raportul în faţa Parlamentului _____________________ 249

Titlul III. Autorităţile publice _______________________________ 250

Capitolul I. Parlamentul ___________________________________ 250
Secţiunea 1. Organizare şi funcţionare _________________________250
Articolul 61. Rolul şi structura ________________________________ 250
Articolul 62. Alegerea Camerelor _____________________________ 254
Articolul 63. Durata mandatului ______________________________ 255
Articolul 64. Organizarea internă _____________________________ 255
Articolul 65. Şedinţele Camerelor _____________________________ 264
Articolul 66. Sesiuni _______________________________________ 264
Articolul 67. Actele juridice şi cvorumul legal ____________________ 264
Articolul 68. Caracterul public al şedinţelor _____________________ 265
Secţiunea a 2‑a. Statutul deputaţilor şi al senatorilor ______________ 265
Articolul 69. Mandatul reprezentativ ___________________________ 265
Articolul 70. Mandatul deputaţilor şi al senatorilor ________________ 268
VII • constituţia româniei

Articolul 71. Incompatibilităţi _________________________________ 268

Articolul 72. Imunitatea parlamentară __________________________ 270
Secţiunea a 3‑a. Legiferarea ________________________________ 272
Articolul 73. Categorii de legi ________________________________ 272
Articolul 74. Iniţiativa legislativă ______________________________ 275
Articolul 75. Sesizarea Camerelor ____________________________ 276
Articolul 76. Adoptarea legilor şi a hotărârilor ____________________ 278
Articolul 77. Promulgarea legii _______________________________ 281
Articolul 78. Intrarea în vigoare a legii _________________________ 282
Articolul 79. Consiliul Legislativ ______________________________ 283
Capitolul II. Preşedintele României __________________________ 283
Articolul 80. Rolul Preşedintelui ______________________________ 283
Articolul 81. Alegerea Preşedintelui ___________________________ 285
Articolul 82. Validarea mandatului şi depunerea jurământului _______ 286
Articolul 83. Durata mandatului ______________________________ 287
Articolul 84. Incompatibilităţi şi imunităţi ________________________ 287
Articolul 85. Numirea Guvernului _____________________________ 290
Articolul 86. Consultarea Guvernului __________________________ 293
Articolul 87. Participarea la şedinţele Guvernului _________________ 293
Articolul 88. Mesaje _______________________________________ 293
Articolul 89. Dizolvarea Parlamentului _________________________ 293
Articolul 90. Referendumul __________________________________ 294
Articolul 91. Atribuţii în domeniul politicii externe _________________ 296
Articolul 92. Atribuţii în domeniul apărării _______________________ 296
Articolul 93. Măsuri excepţionale _____________________________ 296
Articolul 94. Alte atribuţii ____________________________________ 297
Articolul 95. Suspendarea din funcţie __________________________ 298
Articolul 96. Punerea sub acuzare ____________________________ 299
Articolul 97. Vacanţa funcţiei ________________________________ 300
Articolul 98. Interimatul funcţiei _______________________________ 300
Articolul 99. Răspunderea preşedintelui interimar ________________ 300
Articolul 100. Actele Preşedintelui ____________________________ 300
Articolul 101. Indemnizaţia şi celelalte drepturi __________________ 302
Capitolul III. Guvernul ____________________________________ 302
Articolul 102. Rolul şi structura _______________________________ 302
Articolul 103. Învestitura ____________________________________ 303
Articolul 104. Jurământul de credinţă __________________________ 304
Articolul 105. Incompatibilităţi ________________________________ 304
Articolul 106. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului __________ 305
Articolul 107. Primul‑ministru ________________________________ 305
Articolul 108. Actele Guvernului ______________________________ 305
Articolul 109. Răspunderea membrilor Guvernului ________________ 306
Articolul 110. Încetarea mandatului ___________________________ 308
 constituţia româniei • VIII

Capitolul IV. Raporturile Parlamentului cu Guvernul ___________ 309

Articolul 111. Informarea Parlamentului ________________________ 309
Articolul 112. Întrebări, interpelări şi moţiuni simple _______________ 310
Articolul 113. Moţiunea de cenzură ___________________________ 311
Articolul 114. Angajarea răspunderii Guvernului _________________ 312
Articolul 115. Delegarea legislativă ___________________________ 316
Capitolul V. Administraţia publică __________________________ 325
Secţiunea 1. Administraţia publică centrală de specialitate _________ 325
Articolul 116. Structura _____________________________________ 325
Articolul 117. Înfiinţarea ____________________________________ 325
Articolul 118. Forţele armate ________________________________ 325
Articolul 119. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării ________________ 326
Secţiunea a 2‑a. Administraţia publică locală ____________________ 327
Articolul 120. Principii de bază _______________________________ 327
Articolul 121. Autorităţi comunale şi orăşeneşti __________________ 329
Articolul 122. Consiliul judeţean ______________________________ 330
Articolul 123. Prefectul _____________________________________ 330
Capitolul VI. Autoritatea judecătorească _____________________ 331
Secţiunea 1. Instanţele judecătoreşti __________________________ 331
Articolul 124. Înfăptuirea justiţiei ______________________________ 331
Articolul 125. Statutul judecătorilor ____________________________ 337
Articolul 126. Instanţele judecătoreşti __________________________ 338
Articolul 127. Caracterul public al dezbaterilor ___________________ 351
Articolul 128. Folosirea limbii materne şi a interpretului
în justiţie _____________________________________________ 352
Articolul 129. Folosirea căilor de atac __________________________ 354
Articolul 130. Poliţia instanţelor ______________________________ 359
Secţiunea a 2‑a. Ministerul Public ____________________________ 359
Articolul 131. Rolul Ministerului Public _________________________ 359
Articolul 132. Statutul procurorilor ____________________________ 366
Secţiunea a 3‑a. Consiliul Superior al Magistraturii _______________ 367
Articolul 133. Rolul şi structura _______________________________ 367
Articolul 134. Atribuţii ______________________________________ 370

Titlul IV. Economia şi finanţele publice ______________________ 373

Articolul 135. Economia ____________________________________ 373
Articolul 136. Proprietatea __________________________________ 379
Articolul 137. Sistemul financiar ______________________________ 382
Articolul 138. Bugetul public naţional __________________________ 383
Articolul 139. Impozite, taxe şi alte contribuţii ____________________ 384
Articolul 140. Curtea de Conturi ______________________________ 387
Articolul 141. Consiliul Economic şi Social ______________________ 388
IX • constituţia româniei

Titlul V. Curtea Constituţională _____________________________ 390

Articolul 142. Structura _____________________________________ 390
Articolul 143. Condiţii pentru numire ___________________________ 390
Articolul 144. Incompatibilităţi ________________________________ 390
Articolul 145. Independenţa şi inamovibilitatea __________________ 390
Articolul 146. Atribuţii ______________________________________ 391
Articolul 147. Deciziile Curţii Constituţionale ____________________ 406

Titlul VI. Integrarea euroatlantică ___________________________ 414

Articolul 148. Integrarea în Uniunea Europeană _________________ 414
Articolul 149. Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord ____________ 420

Titlul VII. Revizuirea Constituţiei ____________________________ 421

Articolul 150. Iniţiativa revizuirii ______________________________ 421
Articolul 151. Procedura de revizuire __________________________ 422
Articolul 152. Limitele revizuirii _______________________________ 422

Titlul VIII. Dispoziţii finale şi tranzitorii _______________________ 424

Articolul 153. Intrarea în vigoare ______________________________ 424
Articolul 154. Conflictul temporal de legi _______________________ 424
Articolul 155. Dispoziţii tranzitorii _____________________________ 425
Articolul 156. Republicarea Constituţiei ________________________ 426
 Abrevieri

alin. – alineatul
art. – articolul
C.C.R. – Curtea Constituţională
CDFUE – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, publicată în J.O. C 326 din 26
octombrie 2012
CEDO – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la
Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată prin
Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135
din 31 mai 1994
C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.J.C.E./C.J.U.E. – Curtea de Justiţie a Comunităţilor/Uniunii
Europene
Com.E.D.O. – Comisia Europeană a Drepturilor Omului
dec. – decizia
H.G. – hotărârea Guvernului
J.O. – Jurnalul Oficial al Comunităţilor/Uniunii
Europene
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I
nr. – numărul
O.G. – ordonanţa Guvernului
O.U.G. – ordonanţa de urgenţă a Guvernului
p. – pagina
parag., § – paragraful
 Titlul I. Principii generale

Articolul 1. Statul român

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indi-
vizibil.
(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.
(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din de-
cembrie 1989, şi sunt garantate.
(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor
este obligatorie.
Legislaţie conexă: ► art. 1 CDFUE: „Demnitatea umană. Demnitatea umană este
inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Dispoziţiile în temeiul cărora Parla­
mentul, Administraţia Prezidenţială, Se­
cre­tariatul General al Guvernului şi CSAT
devin agenţi constatatori ai săvârşirii de
contravenţii şi dispun aplicarea de sanc­
ţiuni contravenţionale vădesc ignorarea
principiilor de drept care guvernează un
stat democratic, respectiv a principiului
separaţiei puterilor în stat, prevăzut de
art. 1 alin. (4) din Constituţie, şi a prin­
cipiului legalităţii, consacrat de art.  1
alin. (5). Astfel, în virtutea legii criticate
[Legea privind securitatea cibernetică a
României – n.a.], autoritatea legiuitoa­
re, Administraţia Prezidenţială, Guvernul
sau CSAT, autorităţi de rang constituţio­
nal ale căror atribuţii sunt expres prevă­
zute în Legea fundamentală, se subrogă
în atribuţii care, potrivit O.G. nr. 2/2001
privind regimul juridic al contravenţiilor,
revin în competenţa autorităţilor admi­
nistraţiei publice centrale sau locale (De­
cizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of.
nr. 79 din 30 ianuarie 2015).
2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1
alin. (3) teza I din Constituţie, care consa­
cră principiul statului de drept, Curtea a
reţinut în jurisprudenţa sa (a se vedea
Decizia nr. 70 din 18 aprilie 2000, M. Of.
nr. 334 din 19 iulie 2000) că exigenţele
acestuia privesc scopurile majore ale
activităţii statale, prefigurate în ceea ce
îndeobşte este numit ca fiind domnia
legii,­sintagmă ce implică subordonarea
statului faţă de drept, asigurarea acelor
mijloace care să permită dreptului să
cen­zureze opţiunile politice şi, în acest
cadru, să pondereze eventua­lele ten­
dinţe abuzive, discreţionare ale struc­
turilor etatice.  Statul de drept asigură
Art. 1
supremaţia Constituţiei, corelarea legi­
lor şi a tuturor actelor normative cu
aceasta, existenţa regimului de separaţie
a puterilor publice, care trebuie să ac­
ţioneze în limitele legii, şi anume în
limitele unei legi ce exprimă voinţa ge­
nera­lă. Statul de drept consacră o serie
de garanţii, inclusiv jurisdicţionale, care
să asigure respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor prin autolimitarea
statului, respectiv încadrarea autori­
tăţilor publice în coordonatele dreptului
(Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015,
M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015).
3. Trimiterea la acte administrative, cu
o forţă juridică inferioară legii, într-un
domeniu critic pentru securitatea naţio­
nală, cu impact asupra drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţeni­
lor, încalcă prevederile constituţionale
cuprinse în art. 1 alin. (5) referitoare la
principiul legalităţii. O dispoziţie legală
trebuie să fie precisă, neechivocă, să in­
stituie norme clare, previzibile, a căror
aplicare să nu permită arbitrariul sau
abu­zul. De asemenea, norma trebuie
să reglementeze în mod unitar, uniform,
să stabilească cerinţe minimale aplica­
bile tuturor destinatarilor săi. Or, atâta
vreme cât ordinele sau deciziile sunt
emise de conducătorii autorităţilor sau
instituţiilor publice desemnate de lege,
apare cu evidenţă că legea relativizează
în mod nepermis reglementarea acestui
domeniu, lăsând la latitudinea fiecărei
entităţi stabilirea, în mod diferenţiat, a
unor măsuri esenţiale, precum cerinţele
minime de securitate cibernetică, mo­
dalitatea de notificare, precum şi datele
şi informaţiile care însoţesc notificarea
(Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015,
M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015).
4. Teza potrivit căreia o autoritate, alta
decât o instanţă de judecată, poate să
cenzureze sub orice aspect o hotărâre
judecătorească definitivă, care a dobân­
constituţia româniei • 2
dit autoritate de lucru judecat, echiva­
lează cu transformarea acestei autorităţi
în putere judecătorească, concurentă
cu instanţele judecătoreşti în ceea ce
priveşte înfăptuirea justiţiei.  Legitima­
rea unui astfel de act ar avea ca efect
acceptarea ideii că, în România, există
persoane/instituţii/autorităţi cărora nu
le sunt opozabile hotărârile judecăto­
reşti pronunţate de instanţele prevăzute
de Constituţie şi de lege, deci care sunt
mai presus de lege.  Or, o astfel de in­
terpretare este în vădită contradicţie cu
dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2),
art.  61 alin.  (1), art.  124 şi art.  126
alin. (1) din Constituţie (Decizia nr. 686
din 25 noiembrie 2014, M. Of. nr. 68 din
27 ianuarie 2015).
5.  Articolul 1 alin.  (5) din Constituţie
consacră principiul respectării obliga­
torii a legilor. Pentru a fi respectată de
destinatarii săi, legea trebuie să îndepli­
nească anumite cerinţe de precizie, cla­
ritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti
destinatari să îşi poată adapta în mod
corespunzător conduita. În acest sens,
Curtea Constituţională a statuat în juris­
prudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1
din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 53 din 23
ianuarie 2012) că, de principiu, orice act
normativ trebuie să îndeplinească anu­
mite condiţii calitative, printre acestea
numărându-se previzibilitatea, ceea ce
presupune că acesta trebuie să fie sufi­
cient de precis şi clar pentru a putea fi
aplicat; astfel, formularea cu o precizie
suficientă a actului normativ permite
persoanelor interesate – care pot ape­
la, la nevoie, la sfatul unui specialist – să
prevadă într-o măsură rezonabilă, în cir­
cumstanţele speţei, consecinţele care
pot rezulta dintr-un act determinat.
Desigur, poate să fie dificil să se redac­
teze legi de o precizie totală şi o anumită
supleţe poate chiar să se dovedească de
dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze
3 • constituţia româniei
însă previzibilitatea legii (Decizia nr. 903
din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17
august 2010; Decizia nr. 743 din 2 iunie
2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011;
Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014,
M. Of. nr. 47 din 20 ianuarie 2015).
6. Respectarea legilor este obligatorie,
însă nu se poate pretinde unui subiect
de drept să respecte o lege care nu este
clară, precisă şi previzibilă, întrucât aces­
ta nu îşi poate adapta conduita în funcţie
de ipoteza normativă a legii. De aceea,
legiuitorul trebuie să manifeste o deo­
sebită atenţie atunci când adoptă un act
normativ (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie
2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie
2014).
7.  Formularea cu o precizie suficientă
a actului normativ permite persoanelor
interesate – care pot apela, la nevoie, la
sfatul unui specialist – să prevadă într-o
măsură rezonabilă, în circumstan­ţele
speţei, consecinţele care pot rezulta
dintr-un act determinat (Decizia nr. 903
din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17
august 2010; Decizia nr. 743 din 2 iunie
2011, M. Of. nr. 579 din 16 august
2011; Decizia nr. 1 din 11 ianuarie
2012, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012;
Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013,
M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013).
8.  Normele de tehnică legislativă deşi
„nu au valoare constituţională, (...) prin
reglementarea acestora legiuitorul a
impus o serie de criterii obligatorii pen­
tru adoptarea oricărui act normativ, a
căror respectare este necesară pentru
a asigura sistematizarea, unificarea şi
coordonarea legislaţiei, precum şi conţi­
nutul şi forma juridică adecvate pentru
fiecare act normativ. Astfel, respectarea
acestor norme concură la asigurarea
unei legislaţii care respectă principiul
secu­rităţii raporturilor juridice, având
claritatea şi previzibilitatea necesară”.
De aceea, „nerespectarea normelor
Art. 1
de tehnică legislativă determină apa­ri­
ţia unor situaţii de incoerenţă şi insta­
bilitate, contrare principiului securităţii
ra­porturilor juridice în componenta sa
referitoare la claritatea şi previzibilitatea
legii” (Decizia nr. 448 din 29 octombrie
2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014).
9.  Erorile de apreciere în redactarea
actelor normative nu trebuie să se per­
petueze în sensul de a deveni ele însele
un precedent în activitatea de legifera­
re; din contră, aceste erori trebuie co­
rectate, pentru ca actele normative să
contribuie la realizarea unei securităţi
sporite a raporturilor juridice (Decizia
nr. 390 din 2 iulie 2014, M. Of. nr. 532
din 17 iulie 2014).
10.  Statului îi este interzis să adopte
soluţii legislative care pot fi interpre­
tate ca fiind lipsite de respect faţă de
convingerile religioase sau filozofice ale
părinţilor, motiv pentru care organizarea
activităţii şcolare trebuie să se subordo­
neze atingerii unui scop de conciliere în
exercitarea funcţiilor pe care şi le asumă
în procesul de educaţie şi de predare a
religiei cu respectarea dreptului părin­
ţilor de a asigura educaţia în conformi­
tate cu propriile convingeri religioase.
Ca parte a sistemului constituţional de
valori, libertăţii de conştiinţă religioase
îi este atribuit imperativul toleranţei, în
special în relaţie cu demnitatea umană
garantată de art.  1 alin.  (3) din Legea
fundamentală, ce domină ca valoare su­
premă întregul sistem de valori. Acest
mo­tiv exclude, de principiu, ca activi­
tăţile şi comportamentele ce izvorăsc
dintr-o anumită atitudine de credinţă ori
de convingeri filozofice non-religioa­se
să fie supuse sancţiunilor pe care statul
le prevede pentru un asemenea com­
portament, indiferent de motivaţiile de
credinţă ale persoanei în cauză (Decizia
nr. 669 din 12 noiembrie 2014, M. Of.
nr. 59 din 23 ianuarie 2015).
Art. 1
11.  Demnitatea umană, sub aspect
constituţional, presupune două dimen­
siuni inerente, respectiv relaţiile dintre
oameni, ceea ce vizează dreptul şi obli­
gaţia oamenilor de a le fi respectate şi,
în mod corelativ, de a respecta dreptu­
rile şi libertăţile fundamentale ale se­
menilor lor, precum şi relaţia omului cu
mediul înconjurător, inclusiv cu lumea
animală, ceea ce implică, în privinţa
animalelor, responsabilitatea morală a
omului de a îngriji aceste fiinţe într-un
mod de natură a ilustra nivelul de civili­
zaţie atins (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie
2012, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012;
Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014,
M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
12.  Crearea unor „organe proprii de
decizie şi executive” ale unor comuni­
tăţi de cetăţeni români, circumstanţiate
prin statutul de „minorităţi naţionale”,
adică pe criterii etnice, este de natură
să determine confuzie, acreditând ideea
unei autonomii de decizie şi execuţie a
acestora, incompatibile cu conceptul de
stat unitar. În acest mod, fiecare mino­
ritate naţională ar putea avea propriile
organe de decizie şi executive, ale căror
statut şi relaţii cu organele de decizie şi
executive ale statului nu sunt în niciun
fel definite, cu consecinţa realizării unei
autonomii colective politice pe criterii
etnice (Decizia nr. 80 din 16 februarie
2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
13.  Acceptarea ideii că şi simbolurile
proprii ale minorităţilor naţionale ar
constitui „simboluri naţionale” aduce
atingere caracterului naţional al statu­
lui român, încălcând astfel limitele revi­
zuirii prevăzute de dispoziţiile art. 152
alin.  (1) din Constituţie (Decizia nr. 80
din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din
7 aprilie 2014).
14. Nu poate exista nicio antinomie între
art. 1 alin. (1) din Constituţie referitor la
caracterul unitar al statului şi art.  120
constituţia româniei • 4
din Constituţie privind principiul des­
centralizării, din contră, ele se comple­
tează, obiectivul celui din urmă fiind o
mai bună administrare şi gestionare a
resurselor locale (Decizia nr. 1 din 10
ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 fe­
bruarie 2014).
15.  Trăsătura esenţială a statului de
drept o constituie supremaţia Constituţi­
ei şi obligativitatea respectării legii (Deci­
zia nr. 232 din 5 iulie 2001, M. Of. nr. 727
din 15 noiembrie 2001; Decizia nr. 234
din 5 iulie 2001, M. Of. nr. 558 din 7
septembrie 2001; Decizia nr. 53 din 25
ianuarie 2011, M. Of. nr. 90 din 3 februa­
rie 2011). 
16. Statul de drept asigură supremaţia
Constituţiei, corelarea tuturor legilor
şi tuturor actelor normative cu aceas­
ta (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004,
M. Of. nr. 233 din 17 martie 2004).
17. Prin nicio lege nu se poate stabili ori
înlătura, prin extindere sau restrângere,
o competenţă a unei autorităţi, dacă o
asemenea acţiune este contrară dispo­
ziţiilor ori principiilor Constituţiei. Nicio
autoritate a administraţiei publice nu
poate controla, anula ori modifica o ho­
tărâre a unei instanţe judecătoreşti sau
o măsură dispusă de instanţă ori de un
judecător, în legătură cu activitatea de
judecată (Decizia nr. 127 din 27 martie
2003, M. Of. nr. 275 din 18 aprilie 2003).
18. Legiuitorul nu poate, printr-un act
normativ, „să modifice sau să desfiinţeze
o hotărâre judecătorească (...), fără ca
prin aceasta să încalce principiul sepa­
raţiei puterilor în stat” (Decizia nr. 333
din 3 decembrie 2002, M. Of. nr. 95 din
17 februarie 2003).
19. Referitor la principiul stabilităţii/se­
curităţii raporturilor juridice, prin Deci­
zia nr.  404 din 10 aprilie 2008 (M.  Of.
nr. 347 din 6 mai 2008), Curtea a statuat
că, deşi nu este în mod expres consacrat
de Constituţia României, acest prin­cipiu
5 • constituţia româniei
se deduce atât din prevederile art.  1
alin.  (3), potrivit cărora România este
stat de drept, democratic şi social, cât
şi din preambulul Convenţiei pentru apă­
rarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, astfel cum a fost inter­
pretat de Curtea Europeană a Drepturi­
lor Omului în jurisprudenţa sa (Decizia
nr. 686 din 25 noiembrie 2014, M. Of.
nr. 68 din 27 ianuarie 2015).
20.  Existenţa unor soluţii legislative
contra­dictorii şi anularea unor dispoziţii
legale prin intermediul altor prevederi
cuprinse în acelaşi act normativ con­
duc la încălcarea principiului securităţii
raporturilor juridice, ca urmare a lipsei
de claritate şi previzibilitate a normei,
principiu ce constituie o dimensiune
fundamentală a statului de drept, ast­
fel cum acesta este consacrat în mod
­expres­ prin dispoziţiile art.  1 alin.  (3)
din Legea fundamentală (Decizia nr. 26
din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din
15 februarie 2012).
21.  Principiul securităţii raporturilor
juridice civile constituie o dimensiune
fundamentală a statului de drept, astfel
cum acesta este consacrat în mod expres
prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea
fundamentală (Decizia nr. 570 din 29
mai 2012, M. Of. nr. 404 din 18 iunie
2012; Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012,
M. Of. nr. 454 din 6 iulie 2012).
22.  „Principiul legalităţii este unul de
rang constituţional” (a se vedea Decizia
nr. 901 din 17 iunie 2009, M. Of. nr. 503
din 21 iulie 2009), astfel încât „încălcarea
legii are drept consecinţă imediată ne­
socotirea art. 1 alin. (5) din Constituţie,
care prevede că respectarea legilor este
obligatorie. Încălcarea acestei obligaţii
constituţionale atrage implicit afectarea
principiului statului de drept, consacrat
prin art. 1 alin. (3) din Constituţie” (De­
cizia nr. 783 din 26 septembrie 2012,
M. Of. nr. 684 din 3 octombrie 2012).
Art. 1
23. Impunerea de reguli şi obligaţii noi
fără reglementarea unui termen adecvat
care să permită subiectului de drept să
răspundă noilor cerinţe legislative re­
prezintă o încălcare a exigenţelor con­
stituţionale sub aspectul principiului
securităţii juridice şi a principiului în­
crederii legitime, care impune limitarea
posibilităţilor de modificare a normelor
juridice şi stabilitatea regulilor instituite
prin acestea (Decizia nr. 26 din 18 ianua­
rie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie
2012).
24. Prin posibilitatea unor autorităţi mi­
litarizate de a constata contravenţiile să­
vârşite de civili nu este afectat în niciun
fel art. 1 alin. (3) din Constituţie referitor
la statul român ca stat de drept, demo­
cratic şi social. Dimpotrivă, în acord cu
dreptatea şi democraţia socială ca valori
supreme, Jandarmeria Română – insti­
tuţie specializată a statului, cu statut
militar, ca o componentă a Ministerului
Administraţiei şi Internelor – exercită, în
condiţiile legii, atribuţiile ce îi revin cu
privire la apărarea ordinii şi liniştii pu­
blice, a drepturilor şi libertăţilor funda­
mentale ale cetăţenilor, a proprietăţii
publice şi private, la prevenirea şi desco­
perirea infracţiunilor şi a altor încălcări
ale legilor în vigoare, precum şi la pro­
tecţia instituţiilor fundamentale ale sta­
tului şi combaterea actelor de terorism
(Decizia nr. 1330 din 4 decembrie 2008,
M. Of. nr. 873 din 23 decembrie 2008).
25.  Principiul separaţiei şi echilibrului
pu­terilor în stat presupune existenţa
unui control reciproc între puterile sta­
tului, sub aspectul exercitării în confor­
mitate cu legea a atribuţiilor lor speci­
fice, acesta fiind un mecanism specific
statului de drept şi democratic, pentru
evitarea abuzurilor din partea uneia sau
alteia dintre puterile statului (Decizia
nr. 1109 din 8 septembrie 2011, M. Of.
nr. 773 din 2 noiembrie 2011).
Art. 1
26.  Planificarea bugetului statului şi
con­­­cretizarea politicilor şi măsurilor
finan­ciare şi bugetare ale statului în
plan legislativ sunt aspecte ce nu pri­
vesc controlul de constituţionalitate
exer­citat de Curtea Constituţională, în
caz contrar realizându-se o ingerinţă a
acestei instanţe în atributele puterilor
legislativă şi executivă ale statului, ceea
ce ar contraveni principiului separaţiei
şi echilibrului puterilor în stat, consfinţit
de art. 1 alin. (4) din Constituţie (Decizia
nr. 214 din 14 aprilie 2005, M. Of. nr. 428
din 20 mai 2005).
27. Controlul textelor de lege invocate
ca temei de drept, realizat de instanţa
învestită cu soluţionarea unei cauze,
corespunde atribuţiilor constituţionale
ale instanţelor judecătoreşti.  Potrivit
art. 124 alin. (3) din Constituţie, în activi­
tatea de înfăptuire a justiţiei judecătorii
se supun numai legii, a cărei interpretare
se realizează în mod necesar în procesul
soluţionării cauzelor, întrucât interpre­
tarea este o fază indispensabilă aplicării
legii. În acest sens este şi jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului,
care a reţinut, în cauza C.R. c. Regatu­
lui Unit (1995), că, „oricât de clar ar fi
textul unei dispoziţii legale, în orice sis­
tem juridic există, în mod inevitabil, un
element de interpretare judiciară (...)”.
Aşa fiind, prin interpretarea şi aplicarea
de către instanţă a textelor de lege nu se
realizează un „transfer” de competenţă
din sfera puterii legislative în sfera pu­
terii executive şi judecătoreşti (Decizia
nr. 241 din 10 mai 2005, M. Of. nr. 497
din 13 iunie 2005).
28.  Sunt neconstituţionale dispoziţiile
prin care se conferă instanţelor judecă­
toreşti competenţa de a desfiinţa norme
juridice instituite prin lege şi de a crea
în locul acestora alte norme sau de a le
substitui cu norme cuprinse în alte acte
normative, întrucât încalcă principiul
constituţia româniei • 6
separaţiei puterilor, consacrat în art. 1
alin. (4) din Constituţie, precum şi preve­
derile art. 61 alin. (1), în conformitate cu
care Parlamentul este unica autoritate
legiuitoare a ţării (Decizia nr. 1325 din
4 decembrie 2008, M. Of. nr. 872 din 23
decembrie 2008).
29. Reglementarea pe calea ordonan­ţelor
şi a ordonanţelor de urgenţă con­­­sti­tuie,
aşa cum se prevede expres în art.  115
din Constituţie, o atribuţie exer­citată de
Guvern în temeiul delegării legislative, iar
depăşirea limitelor acestei delegări, stabi­
lite prin însuşi ­textul­Constituţiei, repre­
zintă o imixtiune ne­permisă în competen­
ţa legislativă a Parlamentului, altfel spus,
o violare a principiului separaţiei puterilor
în stat (Decizia nr. 544 din 28 iunie 2006,
M. Of. nr. 568 din 30 iulie 2006).
30. În condiţiile în care avocatura este un
serviciu public, şi nu o autoritate publică,
aceasta nu se circumscrie puterii judecă­
toreşti şi, drept urmare, reglementarea
legală a acesteia, potrivit opţiunii legiui­
torului, nu poate fi calificată ca o încăl­
care a principiului separaţiei pu­terilor
(Decizia nr. 260 din 12 mai 2005, M. Of.
nr. 548 din 28 iunie 2005).
31.  Nu se încalcă principiul separaţiei
puterilor prin aprobarea de către un
reprezentant al executivului a statutului
corpului executorilor bancari. Executa­
rea titlurilor executorii nu reprezintă un
act de înfăptuire a justiţiei, în sensul pre­
văzut de art. 126 alin. (1) din Constituţie;
nici executorii bancari şi nici executorii
judecătoreşti nu fac parte din puterea ju­
decătorească, astfel că nu există contra­
rietate cu dispoziţiile art. 1 alin. (4) din
Constituţie care consacră principiul se­
paraţiei şi echilibrului puterilor (Decizia
nr. 662 din 8 decembrie 2005, M. Of.
nr. 100 din 2 februarie 2006).
32. Potrivit Constituţiei, Ministerul Pu­
blic este parte componentă a autorităţii
judecătoreşti, şi nu a puterii executive
7 • constituţia româniei
sau a administraţiei publice. Ca urmare,
participarea procurorului la judecarea
cauzelor în faţa instanţelor de judeca­
tă nu este de natură să aducă atingere
principiului separaţiei puterilor în stat
(Decizia nr. 681 din 15 decembrie 2005,
M. Of. nr. 33 din 13 ianuarie 2006).
33. Separaţia puterilor în stat nu înseam­
nă lipsa unui mecanism de control între
puterile statului, dimpotrivă, presupune
existenţa unui control reciproc, precum
şi realizarea unui echilibru de forţe în­
tre acestea.  Actele puterii executive
sunt cenzurate pe calea contenciosului
administrativ, iar aceasta presupune,
printre altele, şi posibilitatea instanţei
de judecată de a suspenda executarea
actului pretins nelegal, chiar cât timp
autoritatea publică emitentă a actului
atacat are încă facultatea de a dispune
revocarea sau anularea acestuia, mai
ales că în acest interval de timp actul
în cauză îşi produce efectele.  Această
măsură reprezintă o garanţie pentru
respectarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, precum şi a valorilor consti­
tuţionale (Decizia nr. 594 din 20 mai
2008, M. Of. nr. 455 din 18 iunie 2008).
34. Deşi stabilirea cuantumului şi verifi­
carea plăţii taxelor judiciare de timbru
nu sunt acte propriu-zise de înfăptuire
a justiţiei, acestea sunt strâns legate de
actul de justiţie, privind chestiuni preju­
diciale ce ţin pe loc ori chiar împiedică
înfăptuirea actului de justiţie.  Prin ur­
mare, darea în competenţa organelor
Ministerului Finanţelor Publice a solu­
ţionării contestaţiilor împotriva modului
de stabilire, de către instanţa judecăto­
rească, a taxei judiciare de timbru este
contrară principiului separaţiei puteri­
lor în stat şi, în mod direct, dispoziţi­ilor
art. 125 alin. (1) din Constituţie [în pre­
► Hotărâri C.E.D.O. 
1. Nu poate fi considerată „lege” decât
o normă enunţată cu suficientă preci­
Art. 1
zent, art.  126 alin.  (1)  –  n.a.] (Decizia
nr. 197 din 29 aprilie 2004, M. Of. nr. 521
din 9 iunie 2004).
35. Cele arătate în privinţa art. 3 alin. (1)
din ordonanţa de urgenţă – care se refe­ră
la personalul contractual – sunt apli­cabile
mutatis mutandis ipotezei normative a
prevederilor art. 7 lit. C pct. 2 din ordo­
nanţa de urgenţă [este vorba despre
O.U.G. nr. 77/2013 pentru stabilirea unor
măsuri privind asigurarea funcţionalităţii
administraţiei publice locale, a numărului
de posturi şi reducerea cheltuielilor la in­
stituţiile şi autorităţile publice din subor­
dinea, sub autoritatea sau în coordonarea
Guvernului ori a ministerelor, declarată
neconstituţională  –  n.a.], care aduce o
modificare identică în privinţa funcţio­
narilor publici. Cu privire la această mo­
dificare, Curtea remarcă faptul că textul
art. 112 din Legea nr. 188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici, republi­
cată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007,
astfel cum a fost modificat, nu mai vizează
în mod exclusiv funcţionarii publici, ci şi
alte categorii de personal; or, o aseme­
nea modificare adusă Legii nr. 188/1999,
care are drept rezultat încălcarea obiec­
tului său propriu de reglementare, astfel
cum acesta este definit la art. 1 alin. (1),
nu este admisă, întrucât ar contraveni
art.  1 alin.  (5) din Constituţie referitor
la calitatea legii. În acelaşi sens, art. 52
din Legea nr.  24/2000 privind normele
de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, republicată în M. Of.
nr. 260 din 21 aprilie 2010, prevede că
„Dispoziţiile generale cuprind prevederi
care orientează întreaga reglementare,
determină obiectul şi principiile acesteia”
(Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, M. Of.
nr. 136 din 25 februarie 2014).
zie, pentru a permite cetăţeanului să îşi
adapteze conduita în funcţie de aceasta;
Art. 1
apelând la nevoie la consiliere de specia­
litate în materie, el trebuie să fie capabil
să prevadă, într-o măsură rezo­nabilă,
faţă de circumstanţele speţei, consecin­
ţele care ar putea re­zulta dintr-o­anumită
faptă (cauza Rotaru c. României, Hotărâ­
rea din 4 mai 2000, § 52; cauza Sissanis
c. României, Hotărârea din 25 ianuarie
2007, § 66, www.echr.coe.int).
2.  Este îndeplinită cerinţa ca legea să
definească în mod clar infracţiunile şi
pedepsele atunci când un justiţiabil
are posibilitatea de a cunoaşte, din în­
suşi textul normei juridice pertinente,
la nevoie cu ajutorul interpretării date
acesteia de către instanţe şi, dacă este
cazul, în urma obţinerii unei asistenţe
juridice adecvate, care sunt actele şi
omisiunile ce pot angaja răspunderea sa
penală şi care este pedeapsa aplicabilă
(cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni
c. României, Hotărârea din 24 mai 2007,
§§ 33 şi 34; cauza Mihai Toma c. Româ­
niei, Hotărârea din 24 ianuarie 2012,
§ 26; cauza Del Río Prada c. Spaniei, Ho­
tărârea din 21 octombrie 2013, §§ 77,
79 şi 91, www.echr.coe.int).
3. Unul dintre elementele fundamentale
ale supremaţiei dreptului este principiul
securităţii raporturilor juridice (cau­za
Androne c.  României, Hotărârea din
22 de­cembrie 2004, § 44; cauza Stanca
Popescu c.  României, Hotărârea din 7
iulie 2009, § 99, www.echr.coe.int).  www.echr.coe.int). Previzibilitatea legii
4.  Odată ce statul adoptă o soluţie,
aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu
claritate şi coerenţă rezonabile, pen­tru
a evita pe cât este posibil inse­curitatea
juridică şi incertitudinea pen­tru subiec­
tele de drept vizate de către măsurile de
aplicare a acestei soluţii [cauza Pădura­
ru c. României, Hotărârea din 1 decem­
brie 2005, § 92; cauza Beian c. României
(nr. 1), Hotărârea din 6 de­cem­brie 2007,
§ 33, www.echr.coe.int].
constituţia româniei • 8
5. Sintagmele „«prevăzute de lege» (...)
au legătură (...) cu calitatea legii res­
pec­tive: ele cer accesibilitatea aces­teia
la persoanele interesate şi o formulare
destul de precisă pentru a le permite,
înconjurându-se, la nevoie, de sfaturi în­
ţelepte, să prevadă, la un nivel rezonabil
în împrejurările cauzei, consecinţele care
ar putea rezulta dintr-o anumită acţiune”
(cauza Lupşa c. României, Hotărârea din
8 iunie 2006, § 32, www.echr.coe.int). 
6. Principiul securităţii raporturilor juridi­
ce decurge implicit din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţi­
lor fundamentale şi constituie unul din­
tre principiile fundamentale ale statului
de drept [cauza Beian c. României (nr. 1),
Hotărârea din 6 decembrie 2007, § 39;
cauza Iordan Iordanov şi alţii c. Bulgariei,
Hotărârea din 2 iulie 2009, § 47; cauza
Ştefănică şi alţii c. României, Hotărârea
din 2 noiembrie 2010, § 31; cauza Nejdet
Şahin şi Perihan Şahin c. Turciei, Hotărâ­
rea din 20 octombrie 2011, § 56; cauza
Remuszko c. Poloniei, Hotărârea din 16
iulie 2013, § 92, www.echr.coe.int].
7. Însemnătatea noţiunii de previzibili­
tate depinde în mare măsură de contex­
tul textului despre care este vorba, de
domeniul pe care îl acoperă, precum şi
de numărul şi calitatea destinatarilor săi
(cauza Groppera Radio AG şi alţii c. Elve­
ţiei, Hotărârea din 28 martie 1990, § 68,
nu se opune ca persoana interesată să
fie nevoită să recurgă la o bună consilie­
re pentru a evalua, la un nivel rezonabil
în circumstanţele cauzei, consecinţele
ce ar putea decurge dintr-o anumită
ac­ţiune (cauza Tolstoy Miloslavsky c.
Re­ga­tului Unit, Hotărârea din 13 iulie
1995, § 37, www.echr.coe.int). Acest
lucru se întâmplă de obicei cu profesio­
niştii, obişnuiţi să facă dovada unei mari
prudenţe în exercitarea meseriei lor. De
asemenea, se poate aştepta de la ei să
9 • constituţia româniei Art. 2

acorde o atenţie deosebită evaluării ris­ c. Franţei, Hotărârea din 15 noiembrie

curilor pe care le implică (cauza Cantoni
► Hotărâri C.J.C.E. şi C.J.U.E. 
1.  Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene a recunoscut în mod
implicit necesitatea respectării aştep­
tărilor legitime ale cetăţenilor cărora
li se adresează o reglementare legală
(C.J.C.E., cauza C-459/02, Willy Gere­
kens şi Asociaţia agricolă Procola pentru
1996, § 35, www.echr.coe.int).
promovarea comercializării produselor
lactate c. Marelui Ducat al Luxemburgu­
lui, Hotărârea din 15 iulie 2004, pct. 23
şi 24; C.J.U.E., cauza C-550/09, Proces
penal împotriva lui E. şi F., Hotărârea din
29 iunie 2010, pct. 59, curia.europa.eu).

Articolul 2. Suveranitatea
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită
prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice
şi corecte, precum şi prin referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume
propriu.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referen-
dumului (M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000); ► Legea nr. 370/2004 pentru alegerea
Preşedintelui României, republicată (M. Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011); ► Legea
nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului (M. Of. nr. 196 din
13 martie 2008).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Referendumul, indiferent de caracte­
rul său  –  decizional sau consultativ –,
reprezintă o modalitate de exercitare
a suveranităţii naţionale întemeiată
pe art. 2 din Constituţie, care consacră
voinţa constituantului român potrivit
căreia, în cadrul democraţiei reprezen­
tative, suveranitatea naţională aparţine
poporului român, însă aceasta nu poate
fi exercitată într-un mod direct, nemij­
locit, la nivel individual, forma de exer­
citare fiind cea indirectă, mijlocită, prin
procedeul alegerii organelor reprezen­
tative, prin exprimarea voinţei cetăţeni­
lor în cadrul alegerilor libere, periodice
şi corecte, precum şi prin referendum.
Întrucât pot exista situaţii în care pro­
blematica asupra căreia poporul este
chemat să îşi exprime voinţa să afecte­
ze interesele reprezentanţilor aleşi (cum
este cazul reducerii numărului de parla­
mentari sau al reducerii indemnizaţiilor
parlamentarilor), Comisia de la Veneţia,
în documentul intitulat „Linii directoa­
re pentru organizarea referendumului”,
adoptat la cea de-a 68-a Sesiune ple­
nară (13-14 octombrie 2007), a reţinut
că efectele referendumului trebuie
să fie expres prevăzute în Constituţie
sau prin lege, fie că referendumul este
consultativ, fie că este decizional.  Tot­
odată, este preferabil ca un referendum
asupra chestiunilor de principiu sau a
altor propuneri formulate generic să
aibă caracter consultativ. Dacă însă are
caracter decizional, trebuie să existe
norme care să prevadă în mod expres
procedura ulte­rioară (Decizia nr. 80 din
Art. 3 constituţia româniei • 10

16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 art. 2 din Constituţie, să nu fie afectată

aprilie 2014).
2.  Din analiza textelor constituţionale
în vigoare şi a actelor internaţionale în
materie, Curtea constată că prevederile
art. 2 alin. (1), art. 90, art. 95 alin. (3)
şi art.  151 alin.  (3) din Constituţie nu
dispun expres cu privire la un anumit
prag de participare la vot. Curtea nu a
identificat vreun text care să impună ori
să recomande un cvorum de participare
la referendum, toate dispoziţiile consti­
tuţionale făcând referire la stabilitatea
legislaţiei electorale, inclusiv cea cu
pri­vire la referendum. Prin urmare, re­
glementarea sau modificarea condiţiilor
privind validarea referendumului este
de competenţa exclusivă a legiuitorului,
numai acesta fiind cel îndreptăţit, potri­
vit art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie,
să reglementeze organizarea şi desfăşu­
rarea prin lege organică a acestui instru­
ment de consultare populară. De aceea,
Curtea apreciază că varianta de regle­
mentare a cvorumului de participare
aleasă de legiuitor prin legea supusă
controlului de constituţionalitate [Legea
pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 3/2000 privind organizarea şi desfă­
şurarea referendumului – n.a.] asigură
o reprezentativitate suficientă de natu­
ră a conferi deciziei adoptate forţa care
reflectă voinţa populară, astfel încât
suveranitatea poporului, consacrată la
în vreun fel.  Legea dedusă controlului
reglementează, sub aspectul condiţiilor
de validitate a referendumului, pe lângă
micşorarea cvorumului de participare la
30%, şi condiţia potrivit căreia „rezul­
tatul referendumului este validat dacă
opţiunile valabil exprimate reprezintă
cel puţin 25% din cei înscrişi pe listele
electorale permanente”.  Prin urmare,
pentru validarea referendumului este
necesară întrunirea acestor două con­
diţii minimale, ceea ce reprezintă un
mod de securizare a reprezentativită­
ţii votului la referendum de natură să
satisfacă şi condiţiile impuse prin ju­
risprudenţă anterioară a Curţii Consti­
tuţionale (Decizia nr. 334 din 26 iunie
2013, M. Of. nr. 407 din 5 iulie 2013).
3.  În cadrul democraţiei reprezentati­
ve, suveranitatea naţională aparţine în­
tr-adevăr poporului român, însă aceasta
nu poate fi exercitată într-un mod direct,
nemijlocit, la nivel individual, forma de
exercitare fiind cea indirectă, mijlocită,
prin procedeul alegerii organelor repre­
zentative (Decizia nr. 419 din 26 martie
2009, M. Of. nr. 274 din 28 aprilie 2009).
4. Articolul 2 din Constituţie nu prevede
nicidecum necesitatea supunerii legilor
aprobării prin referendum în vederea
adoptării acestora (Decizia nr. 551 din
16 decembrie 2004, M. Of. nr. 79 din 24
ianuarie 2005).

Articolul 3. Teritoriul
(1) Teritoriul României este inalienabil.
(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea
principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.
(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe
şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii
străine.
Legislaţie conexă: ► O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României (M. Of.
nr. 352 din 30 iunie 2001); ► Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor ma-
ritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive
ale României, republicată (M. Of. nr. 252 din 8 aprilie 2014).
11 • constituţia româniei Art. 4

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Recunoaşterea de „zone tradiţiona­
le” ca structuri administrative pune în
discuţie caracterul naţional al statului
român, trăsătură care, potrivit art. 152
alin. (1) din Constituţie, nu poate face
obiectul revizuirii.  Unitatea naţiunii,
inclusiv din perspectiva tradiţiilor, nu
este compatibilă cu recunoaşterea
unui statut distinct, în sensul de auto­
nomie administrativă, pentru o parte
a populaţiei ţării, pe criteriul identităţii
de „tradiţii”. Prin delimitarea unor ase­
menea „zone” şi dobândirea statutului
de subdiviziuni administrative şi în con­
diţiile în care nu se defineşte în niciun
fel regimul juridic al acestor structuri,
se induce ideea autonomiei teritoriale
a unor grupuri de populaţie doar pe
criteriul menţionat.  Or, în condiţiile în
care organizarea administrativ-teritoria­
lă presupune reglementarea autorităţi­
lor administraţiei publice şi, respectiv,
aplicarea principiilor descentralizării
şi autonomiei locale şi deconcentrării
serviciilor publice, „recunoaşterea” zo­
nelor administrative nu se reduce la o
chestiune ce ţine de tradiţii, ci afectează
organizarea administrativă, economia,
fiscalitatea, prin posibilitatea organelor
autonome de a edicta reguli obligatorii
pentru membrii comunităţii.  În con­
cluzie, acceptarea unei alte organizări
administrativ-teritoriale, cu o funda­
mentare diferită de cea care stă la baza
delimitării unităţilor administrativ-teri­
toriale expres şi limitativ prevăzute de
Constituţie, este de natură să afecteze
caracterul unitar al statului, constituind,
de asemenea, o încălcare a limitelor re­
vizuirii (Decizia nr. 80 din 16 februarie
2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
2.  Prin stabilirea serviciilor publice de
salubrizare a localităţilor, înfiinţate şi or­
ganizate la nivelul comunelor, oraşelor,
municipiilor, judeţelor şi al sectoarelor
municipiului Bucureşti, precum şi al aso­
ciaţiilor de dezvoltare intercomunitară
având ca obiectiv serviciile de salubriza­
re, nu se înfrâng sub nicio formă dispo­
ziţiile constituţionale ale art. 3 alin. (3)
referitoare la organizarea teritoriului
României, sub aspect administrativ, în
comune, oraşe şi judeţe (Decizia nr. 156
din 10 februarie 2009, M. Of. nr. 158 din
13 martie 2009).
3.  Organizarea administrativă a terito­
riului înseamnă delimitarea acestuia,
potrivit unor criterii economice, sociale,
culturale, de mediu, populaţie etc., în
unităţi administrativ-teritoriale, în sco­
pul organizării şi funcţionării administra­
ţiei publice locale în temeiul principiilor
descentralizării, autonomiei locale şi de­
concentrării serviciilor publice, precum
şi al eligibilităţii autorităţilor administra­
ţiei publice locale (Decizia nr. 1177 din
12 decembrie 2007, M. Of. nr. 871 din
20 decembrie 2007).

Articolul 4. Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni

(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea
cetăţenilor săi.
(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi,
fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de
religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine
socială.
Art. 5 constituţia româniei • 12

Legislaţie conexă: ► O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor

formelor de discriminare, republicată (M. Of. nr. 166 din 7 martie 2014); ► Legea
nr.  202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi,
republicată (M. Of. nr. 326 din 5 iunie 2013); ► art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional
la CEDO: „Interzicerea generală a discriminării. 1. Exercitarea oricărui drept prevăzut
de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex,
pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională
sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă
situaţie. 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre
motivele menţionate în paragraful 1”; ► art. 21 CDFUE: „Nediscriminarea. (1) Se
interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea,
originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile,
opiniile politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, averea,
naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală. (2) În domeniul de aplicare a
tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale acestora, se interzice orice
discriminare pe motiv de cetăţenie”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1. Tradiţiile culturale şi realităţile sociale
sunt încă în stadiu de evoluţie către asi­
gurarea unei egalităţi faptice reale între
sexe, astfel încât nu se poate ajunge la
concluzia că, în prezent, condiţiile socia­
le din România pot fi considerate ca sus­
ţinând o egalitate absolută între bărbaţi
şi femei. Dincolo de modificările fireşti
ce apar în societate sub aspectul menta­
lităţilor, al culturii, educaţiei şi cu privire
la tradiţii, prevederea unui tratament
egal între sexe apare tot mai necesară
în contextul curentului european care
impune statelor alinierea la standardele
unui tratament egal, nediscriminatoriu
între bărbaţi şi femei (Decizia nr. 1237
din 6 octombrie 2010, M. Of. nr. 785 din
24 noiembrie 2010).
2.  Diferenţierea hotărârilor care pot fi
sau nu pot fi supuse apelului în materie
civilă se face pe criteriul valorii obiectu­
lui litigiului, iar nu pe cel al averii şi, prin
urmare, nu se instituie discriminări pe
criteriile prevăzute de art. 4 din Consti­
tuţie, de natură să aducă atingere prin­
cipiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii
(Decizia nr. 206 din 28 februarie 2008,
M. Of. nr. 342 din 2 mai 2008).
3. Situaţia juridică a anumitor categorii
de persoane justifică aplicarea unui tra­
tament diferit, în scopul unei mai bune
înfăptuiri a justiţiei (Decizia nr. 553 din
16 decembrie 2004, M. Of. nr. 40 din 12
ianuarie 2005).

Articolul 5. Cetăţenia
(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în
condiţiile prevăzute de legea organică.
(2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin
naştere.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, republicată (M. Of.
nr. 576 din 13 august 2010).
13 • constituţia româniei Art. 6-7

Articolul 6. Dreptul la identitate

(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi
exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie
să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu
ceilalţi cetăţeni români.
Legislaţie conexă: ►  Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale,
încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, ratificată prin Legea nr. 33/1995 (M. Of.
nr. 82 din 4 mai 1995); ► Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, adoptată
la Strasbourg la 5 noiembrie 1992, ratificată prin Legea nr. 282/2007 (M. Of. nr. 752
din 6 noiembrie 2007); ► Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor
de discriminare rasială, adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a
Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX) din 21 decembrie 1965, intrată în vigoare
la 4 ianuarie 1969, la care România a aderat prin Decretul nr. 345/1970 (B. Of. nr. 92
din 28 iulie 1970).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Elementele subiective şi obiective
care caracterizează noţiunea de „mi­
noritate” sunt premisele obligaţiei sta­
tului, mai ales în privinţa persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale, de
a respecta şi de a garanta dreptul la
identitate al acestora. Rezultă că statul
are atât o obligaţie negativă, de abţine­
re, aceea de a nu aduce atingere, prin
măsurile adoptate, identităţii persoane­
lor aparţinând minorităţilor, cât şi una
pozitivă, de a sprijini păstrarea şi dez­
voltarea identităţii acestora, ca parte a
patrimoniului cultural universal (Decizia
nr. 2 din 4 ianuarie 2011, M. Of. nr. 136
din 23 februarie 2011).
2. Reglementarea modalităţilor în care
statul garantează dreptul la identitate al
minorităţilor naţionale nu este de do­
meniul Constituţiei, ci al legii (Decizia
nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiec­
tului de lege privind revizuirea Consti­
tuţiei României, M.  Of.  nr.  440 din 23
iunie 2011).

Articolul 7. Românii din străinătate

Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi
acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui
cetăţeni sunt.
Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  299/2007 privind sprijinul acordat românilor de
pretutindeni, republicată (M. Of. nr. 261 din 22 aprilie 2009); ► Legea nr. 156/2000
privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate, republicată (M. Of.
nr. 291 din 5 mai 2009).
Art. 8 constituţia româniei • 14

Articolul 8. Pluralismul şi partidele politice

(1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a
democraţiei constituţionale.
(2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile
legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor,
respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept
şi principiile democraţiei.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, republicată (M. Of.
nr. 347 din 12 mai 2014); ► Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor
politice şi a campaniilor electorale, republicată (M. Of. nr. 510 din 22 iulie 2010).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1.  Soluţia legislativă cuprinsă în art.  9
alin. (2) lit. h1) din Legea nr. 393/2004
[privind Statutul aleşilor locali  –  n.a.]
este o exigenţă ce rezultă direct din pre­
vederile art. 8 alin. (2) din Constituţie,
o soluţie legislativă contrară  –  care să
nu condiţioneze încetarea mandatului
de consilier local sau judeţean de pier­
derea calităţii de membru de partid sau
al organizaţiei minorităţii naţionale pe a
cărei listă acesta a fost ales – putând fi
acceptată doar în condiţiile modificării
tipului de scrutin în cadrul căruia sunt
aleşi consilierii locali sau judeţeni. Situa­
ţia este distinctă în privinţa primarilor şi
preşedinţilor de consilii judeţene, cu pri­
vire la care scrutinul este unul uninomi­
nal, în sensul că motivarea Curţii a avut
în vedere constituţionalitatea unui mod
de pierdere a mandatului (demisia din
partidul politic), fără a trage concluzia că
legiuitorul nu ar putea elimina sau mo­
difica această modalitate de pierdere
a mandatului. Astfel, dacă la consilierii
locali sau judeţeni încetarea manda­
tului ca urmare a pierderii calităţii de
­membru­­ al partidului politic pe listele
căruia a fost ales este o cerinţă implicită
şi directă a art. 8 alin. (2) din Constituţie,
nu aceeaşi concluzie se poate trage în
privinţa primarilor sau preşedinţilor de
consilii judeţene cu privire la care legiui­
torul a optat pentru pierderea manda­
tului în caz de demisie din partidul poli­
tic, o atare opţiune nederivând (datorită
scrutinului uninominal prin care aceştia
sunt aleşi), în mod implicit sau direct,
din art. 8 alin. (2) din Constituţie. Prin
urmare, deşi art. 15 alin. (2) lit. g1) din
Legea nr. 393/2004 este o reflectare
a art. 8 alin. (2) din Constituţie, textul
constituţional nu impune în mod obli­
gatoriu o atare soluţie legislativă, lăsând
legiuitorului posibilitatea de a condiţio­
na sau nu păstrarea mandatului celor
aleşi prin scrutin uninominal de pier­
derea calităţii de membru al partidului
politic prin demisie (Decizia nr. 761 din
17 decembrie 2014, M. Of. nr. 46 din 20
ianuarie 2015).
2.  Încetarea mandatului de consilier
local ca urmare a pierderii calităţii de
membru al partidului pe a cărui listă a
fost ales este o consecinţă a dispoziţiilor
art.  8 alin.  (2) din Constituţie, potrivit
cărora partidele politice contribuie la
definirea şi la exprimarea voinţei politi­
ce a cetăţenilor. Electoratul acordă votul
său unei persoane, pentru a îndeplini o
funcţie publică la nivelul administraţi­
ei locale, în considerarea programului
politic al partidului din rândurile căru­
ia face parte la momentul alegerii şi
pe care această persoană urmează să
15 • constituţia româniei
îl promoveze pe perioada mandatului
său de consilier local sau judeţean. Or,
de ­vreme­ ce alesul local nu mai este
membru al partidului pe listele căruia
a fost ales, înseamnă că nu mai întru­
neşte condiţiile de reprezentativitate şi
legitimitate necesare îndeplinirii progra­
mului politic pentru care alegătorii au
optat (Decizia nr. 197 din 4 martie 2010,
M. Of. nr. 209 din 2 aprilie 2010).
3.  Atât organizarea, cât şi întreaga ac­
tivitate a partidelor sunt guvernate de
norme juridice proprii cuprinse în statu­
te ale acestora, respectând ordinea de
drept şi principiile democraţiei. Un par­
tid politic structurat şi care funcţionea­
ză potrivit unei discipline stricte poate
cere tuturor membrilor săi să adopte o
anumită atitudine politică faţă de anu­
mite probleme la un moment dat, iar
instanţele de judecată nu sunt compe­
tente să exercite funcţia de înfăptuire a
justiţiei pentru acte de încălcare a dis­
ciplinei interne, deoarece răspunderea
juridică în materie nu este reglementată
prin norme juridice de drept comun, ci
prin norme juridice proprii statutului
partidelor. În concluzie, partidele se or­
ganizează şi funcţionează pe baza unor
norme proprii, adoptate după o proce­
dură proprie, cu o jurisdicţie proprie
recu­noscută de lege (Decizia nr. 952
din 25 iunie 2009, M. Of. nr. 571 din 17
august 2009).
4. Forţa principiilor care se degajă din
cuprinsul art. 8 şi art. 9 din Constituţie,
ce garantează organizarea democratică
a vieţii sociale sau contribuie la apăra­
Articolul 9. Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale
Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi
desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele contribuie
la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice
şi sociale ale membrilor lor.
Art. 9
rea drepturilor şi intereselor profesiona­
le, nu este legată intrinsec de condiţia
asigurării de către stat a sediilor pentru
persoanele juridice în cauză.  Aceasta,
întrucât atât partidele politice, cât şi
or­ganizaţiile patronale sau sindicale
iau fiinţă în temeiul dreptului la asocie­
re, dispunând de patrimoniu propriu.
Deşi ele sunt subiecte de drept public,
nu se bucură, în mod esenţial, de su­
portul material al statului, cu excepţia
partidelor politice, care pot primi finan­
ţare de la bugetul de stat în limitele şi în
condiţiile strict reglementate de legea
finanţării partidelor politice. Aşadar, in­
dependenţa patrimonială este de esen­
ţa partidelor politice şi a persoanelor ju­
ridice prevăzute de art. 9 din Constituţie
(Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, M. Of.
nr. 591 din 8 iulie 2005).
5. Având ca obiectiv promovarea valori­
lor şi intereselor naţionale, a pluralismu­
lui politic, contribuţia la formarea opiniei
publice, participarea în alegeri şi consti­
tuirea unor autorităţi publice, partidele
politice trebuie să fie primele subiecte
de drept care să tindă la stabilirea unei
depline conformităţi cu legea, inclusiv
cu dis­poziţiile legale care reglementează
condiţiile de înfiinţare şi activitatea lor.
Aşa fiind, sancţiunea radierii partidului
care nu se supune obligaţiei legale de în­
scriere apare nu numai ca firească, dar
şi necesară într-o societate democrati­
că, gu­vernată de respectul legii (Decizia
nr. 517 din 25 noiembrie 2004, M. Of.
nr. 49 din 14 ianuarie 2005).
Art. 10-11 constituţia româniei • 16

Legislaţie conexă: ► Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată (M. Of. nr. 625

din 31 august 2012).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Restrângerea drepturilor salariaţilor
în ceea ce priveşte contribuţia la elabo­
rarea normelor de muncă, cu efectul po­
tenţării poziţiei angajatorului în raportu­
rile de muncă, reprezintă o expresie a
marjei de apreciere a legiuitorului, fără
să fie încălcate dispoziţiile art.  9 din
Constituţie, în condiţiile în care se men­
ţin rolul organizaţiilor sindicale şi drep­
tul lor de a-şi exercita liber activitatea,
chiar dacă nu mai au un drept de veto în
privinţa elaborării normelor de muncă,
tocmai pentru că activitatea economi­
că a angajatorului nu este condusă de
către sindicat.  Desigur, în măsura în
care angajatorul elaborează norme de
muncă absurde, acestea se vor reflecta
în contractele individuale de muncă ale
angajaţilor şi, în acest fel, pot apărea
conflicte de muncă, ce vor fi tranşate de
instanţele judecătoreşti (Decizia nr. 383
din 23 martie 2011, M. Of. nr. 281 din 21
aprilie 2011).
2. Reglementarea prin lege a exercitării
profesiei de avocat şi organizarea avo­
caţilor în barouri – asociaţii profesionale
cu un specific deosebit – sunt o garan­
ţie legală pentru apărarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Aşadar, întrucât instituţia avocaturii în­
deplineşte o funcţie de interes public,
aceea a promovării şi apărării drepturi­
lor persoanelor fizice şi juridice, se im­
pune cerinţa de reglementare prin lege
a tuturor aspectelor ce ţin de organiza­
rea şi exercitarea profesiei de avocat,
deci implicit a modului de organizare a
avocaţilor în asociaţii profesionale – ba­
rouri –, precum şi a modului de dobân­
dire a personalităţii juridice (Decizia
nr. 236 din 4 martie 2008, M. Of. nr. 243
din 28 martie 2008).
3. Temeiul constituţional în virtutea că­
ruia sindicatele au dreptul de a între­
prinde orice acţiune prevăzută de lege,
inclusiv de a formula acţiune în justiţie
în numele membrilor lor, îl constituie
prevederile art.  9 din Constituţie.  Nu
există nicio interdicţie constituţională
pentru ca legea şi statutele organizaţi­
ilor sindicale să prevadă dreptul acesto­
ra de a introduce acţiuni în justiţie în nu­
mele membrilor lor şi de a-i reprezenta
pe aceştia în cauzele al căror obiect este
compatibil cu rolul sindicatelor, respec­
tiv de a apăra drepturile sau interesele
profesionale, economice şi sociale ale
membrilor lor (Decizia nr. 366 din 28
septembrie 2004, M. Of. nr. 1014 din 3
noiembrie 2004).

Articolul 10. Relaţii internaţionale

România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest
cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte
norme general admise ale dreptului internaţional.

Articolul 11. Dreptul internaţional şi dreptul intern

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern.
17 • constituţia româniei Art. 12-13

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte

cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai
după revizuirea Constituţiei.
Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  590/2003 privind tratatele (M.  Of.  nr.  23 din 12
ianuarie 2004).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Ratificarea de către România a Con­
venţiei pentru apărarea drepturilor
omu­lui şi a libertăţilor fundamentale,
prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, a fă­
cut ca această Convenţie să facă parte
din dreptul intern, situaţie în care rapor­
tarea la oricare dintre textele sale este
supusă aceluiaşi regim cu cel aplicabil
raportărilor la dispoziţiile Legii funda­
mentale (Decizia nr. 146 din 14 iulie
2000, M. Of. nr. 566 din 15 noiembrie
2000).

Articolul 12. Simboluri naţionale

(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în
ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu.
(2) Ziua naţională a României este 1 Decembrie.
(3) Imnul naţional al României este „Deşteaptă-te române”.
(4) Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 102/1992 privind stema ţării şi sigiliul statului (M. Of.
nr. 236 din 24 septembrie 1992); ► Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului
României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de
către autorităţile şi instituţiile publice (M. Of. nr. 237 din 26 august 1994); ► H.G.
nr. 687/1993 privind folosirea şi expunerea stemei României (M. Of. nr. 295 din 17
decembrie 1993).

Articolul 13. Limba oficială

În România, limba oficială este limba română.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Dreptul cetăţenilor aparţinând mi­
norităţilor naţionale de a utiliza limba
maternă în învăţământ, administraţie şi
justiţie nu afectează caracterul oficial al
limbii române prevăzut de art.  13 din
Constituţie, caracter garantat, indirect,
şi prin art. 152 alin. (1) din Constituţie.
Faptul că există programe şcolare spe­
ciale pentru învăţarea limbii române,
care se adresează membrilor unei mino­
rităţi naţionale, are semnificaţia luării în
considerare a situaţiei lor specifice, res­
pectiv a faptului că aceste persoane au
o altă limbă maternă decât limba româ­
nă. Aşadar, situaţia diferită a membri­lor
minorităţilor naţionale în mod evident
reclamă şi un tratament juridic diferit,
pentru a se asigura o egalitate efectivă şi
accesul la o educaţie de calitate pentru
toate persoanele. Prin urmare, legiuito­
rul trebuie să ţină cont de acest lucru
şi să adapteze cerinţele de învăţare a
Art. 14
Limbii şi literaturii române în funcţie de
situaţia concretă a persoanelor aparţi­
nând minorităţilor naţionale. Nu în ulti­
mul rând, instituţiilor statului român le
revine obligaţia să asigure un număr
optim de ore necesar pentru studiul
adecvat al Limbii şi literaturii române
(Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011, M. Of.
nr. 136 din 23 februarie 2011).
2. Caracterul oficial al limbii române in­
stituie obligativitatea utilizării acesteia
în raporturile cetăţenilor cu autorităţile
statului, în această limbă fiind redacta­
Articolul 14. Capitala
Capitala României este municipiul Bucureşti.
constituţia româniei • 18
te şi aduse la cunoştinţa publică toate
actele oficiale ale statului român. Con­
sacrarea constituţională a caracterului
oficial al limbii române trebuie coro­
borată cu dispoziţiile art. 32 din Legea
fundamentală referitoare la dreptul
minorităţilor naţionale de a învăţa în
limba lor maternă şi de a fi instruite în
această limbă şi cu prevederile art. 128
care reglementează dreptul minorităţi­
lor de a utiliza limba maternă în justiţie
(Decizia nr. 1585 din 19 noiembrie 2009,
M. Of. nr. 65 din 28 ianuarie 2010).
 Titlul II. Drepturile, libertăţile
şi îndatoririle fundamentale

Capitolul I. Dispoziţii comune

Articolul 15. Universalitatea
(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin
Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.
(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.
Legislaţie conexă: ► art. 6 din Codul civil – Legea nr. 287/2009, republicată (M. Of.
nr. 505 din 15 iulie 2011); ► art. 3-7 din Codul penal – Legea nr. 286/2009 (M. Of.
nr. 510 din 24 iulie 2009); ► O.U.G. nr. 116/2013 privind măsurile necesare pentru
funcţionarea comisiilor de evaluare din penitenciare, din centrele de reeducare şi din
centrele de reţinere şi arestare preventivă, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în
vederea bunei funcţionări a instanţelor pe durata desfăşurării activităţii acestor comisii
(M. Of. nr. 837 din 24 decembrie 2013); ► H.G. nr. 836/2013 privind constituirea şi
atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în
cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de
libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale (M. Of. nr. 669
din 31 octombrie 2013); ► art. 7 CEDO: „Nicio pedeapsă fără lege. 1. Nimeni nu
poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu
constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu
se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii
infracţiunii. 2.  Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei
persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era
considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate”; ►  art.  49 CDFUE: „Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor
şi pedepselor.  (1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune
care, în momentul săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau
dreptului internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât
cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul în care, ulterior săvârşirii
infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă.
(2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane care s-a
făcut vinovată de o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, era incriminată
pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea naţiunilor. (3) Pedepsele
nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1.  Principiul neretroactivităţii legii îşi
găseşte justificarea şi are rolul de a asi­
gura stabilitatea şi securitatea rapor­
turilor juridice.  Prin urmare, numai o
normă previzibilă poate determina în
mod clar conduita subiecţilor de drept,
Art. 15
destinatari ai legii. Tocmai de aceea, o
lege, odată adoptată, produce şi tre­
buie să producă efecte juridice numai
pentru viitor.  Aceasta, pentru simplul
motiv că legea se adresează subiecte­
lor de drept, permiţând sau interzicând
şi, bineînţeles, sancţionând atitudinile
deviante. S-a constatat că este absurd să
se pretindă unui subiect de drept să răs­
pundă pentru comportamente şi o con­
duită pe care le-a avut anterior intrării în
vigoare a unei legi care reglementează
această conduită. Subiectul de drept nu
putea să prevadă ce va reglementa le­
giuitorul, iar comportamentul său este
normal şi firesc dacă se desfăşoară în
cadrul ordinii de drept în vigoare (De­
cizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015, M. Of.
nr. 102 din 9 februarie 2015).
2. Prevederile art. 1121 alin. (2) lit. a) din
Codul penal nu pot depăşi limita tempo­
rală cu privire la confiscarea bunurilor
dobândite înainte de intrarea în vigoare
a Legii nr. 63/2012, chiar dacă infracţiu­
nile pentru care s-a dispus condamna­
rea sunt comise după această dată,
soluţia contrară încălcând principiul ne­
retroactivităţii legii consacrat de art. 15
alin.  (2) din Constituţie (Decizia nr. 11
din 15 ianuarie 2015, M. Of. nr. 102 din 9
februarie 2015). În acelaşi sens, Decizia
nr. 356 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 691
din 22 septembrie 2014, referitoare la
art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal
din 1969.
3. Principiul neretroactivităţii legii civile
este de rang constituţional şi are o va­
loare absolută, în sensul că legiuitorul nu
poate institui nicio derogare, şi semnifi­
că faptul că legea civilă se aplică tuturor
situaţiilor juridice născute după intrarea
ei în vigoare, iar nu situaţiilor juridice
trecute, consumate (facta praete­rita). În
mod corelativ, potrivit prin­cipiului aplică­
rii imediate a legii noi, de la data intrării
în vigoare acesteia, ea se aplică tuturor
constituţia româniei • 20
actelor, faptelor şi situaţiilor juridice vi­
itoare (facta futura), actelor, faptelor şi
situaţiilor juridice în curs de constituire,
modificare sau stingere începând cu
această dată, precum şi efectelor viitoa­
re ale unor situaţii juridice anterior năs­
cute, dar neconsumate la data intrării în
vigoare a legii noi (facta pendentia). Cu
alte cuvinte, aplicarea imediată a legii
noi semnifică faptul că o situaţie juridică
produce acele efecte juridice care sunt
prevăzute de legea în vigoare la data con­
stituirii ei (tempus regit factum) (Decizia
nr. 755 din 16 decembrie 2014, M. Of.
nr. 101 din 9 februarie 2015).
4. Impunerea unor condiţii temporale,
în speţă condiţia ca cetăţeanul român să
fi avut domiciliul în România cu cel puţin
6 luni înainte de data alegerilor, încalcă
limitele revizuirii Constituţiei, supri­
mând principiul universalităţii dreptu­
rilor, reglementat de art. 15 alin. (1) din
Constituţie, dreptul de a fi ales al cetă­
ţenilor cu domiciliul în România care nu
îndeplinesc noua ipoteză normativă re­
strictivă, precum şi o garanţie a acestu­
ia, egalitatea în drepturi (Decizia nr. 80
din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din
7 aprilie 2014).
5. Nu este permisă combinarea preve­
derilor din legi succesive în stabilirea
şi aplicarea legii penale mai favorabile
(Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, M. Of.
nr. 372 din 20 mai 2014).
6. Pentru a răspunde exigenţelor princi­
piului constituţional al aplicării legii pe­
nale mai favorabile, prevăzut la art. 15
alin. (2) din Constituţie, aşa cum acesta
a fost detaliat în jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, Curtea reţine că dispo­
ziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal
sunt constituţionale numai în măsura în
care, până la încetarea situaţiilor tran­
zitorii, în virtutea principiului constitu­
ţional al aplicării legii penale mai favo­
rabile, împăcarea poate interveni şi în
21 • constituţia româniei
cauzele începute înaintea datei intrării
în vigoare a Codului penal şi în care a
fost depăşit momentul citirii actului de
sesizare a instanţei. În situaţiile tranzi­
torii arătate, împăcarea poate interveni
până la primul termen de judecată sta­
bilit ulterior datei publicării prezentei
decizii în Monitorul Oficial al României,
Partea I (Decizia nr. 508 din 7 octombrie
2014, M. Of. nr. 843 din 20 decembrie
2014).
7.  Sub incidenţa reglementării consti­
tuţionale consacrate de art. 15 alin. (2)
referitor la retroactivitatea legii pena­
le sau contravenţionale mai favorabile
pot intra numai normele de drept pe­
nal material (substanţial), şi nicidecum
cele de drept penal procedural, care
sunt de imediată aplicare. Dreptul pe­
nal cuprinde ansamblul normelor ju­
ridice prin care se stabilesc ce fapte
constituie infracţiuni, sancţiunea ce ur­
mează a fi adoptată (aplicată) în cazul
săvârşirii infracţiunii, condiţiile în care
statul poate trage la răspundere penală
persoanele care săvârşesc infracţiuni,
precum şi condiţiile în care urmează să
fie executate pedepsele şi măsurile ce
se pot lua în cazul săvârşirii unor fapte
penale (Decizia nr. 78 din 11 februarie
2014, M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014).
8.  Analizând conţinutul întregii regle­
mentări referitoare la confiscarea extin­
să din Codul penal, Curtea constată că
principiul legii penale mai favorabile
este aplicabil inclusiv acestei instituţii
(Deci­zia nr. 78 din 11 februarie 2014,
M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014).
9. Principiul neretroactivităţii legii este
valabil pentru orice lege, indiferent de
domeniul de reglementare al acesteia.
Singura excepţie pe care o îngăduie nor­
ma constituţională priveşte legea pena­
lă sau contravenţională mai favorabilă
(în acest sens, Decizia nr. 90 din 1 iunie
1999, publicată în M. Of. nr. 489 din 11
Art. 15
octombrie 1999, şi Decizia nr. 228 din 13
martie 2007, publicată în M. Of. nr. 283
din 27 aprilie 2007). Suntem în prezenţa
unei reguli imperative de la care nu se
poate deroga în materie civilă, indife­
rent dacă este vorba de legi materiale
sau legi procesuale. Consecinţele con­
sacrării principiului neretroactivităţii în
Constituţie sunt foarte severe şi, pro­
babil, tocmai de aceea soluţia aceasta
nu se întâlneşte în foarte multe state,
însă ridicarea la rang de principiu con­
stituţional garantează securitatea juri­
dică şi încrederea cetăţenilor în siste­
mul de drept, constituind o expresie a
principiului separaţiei puterilor în stat,
respectiv separaţia dintre puterea legis­
lativă, pe de o parte, şi puterea judecă­
torească sau cea executivă, pe de altă
parte (Decizia nr. 88 din 27 februarie
2014, M. Of. nr. 281 din 16 aprilie 2014).
10. Redimensionând durata mandate­lor
în curs ale aleşilor locali, legea criti­cată
[Legea privind organizarea şi desfăşura­
rea alegerilor pentru autorităţile admi­
nistraţiei publice locale şi a alegerilor
pen­tru Camera Deputaţilor şi Senat din
anul 2012, precum şi pentru modifica­
rea şi completarea titlului I al Legii
nr.  35/2008 pentru alegerea Camerei
De­pu­taţilor şi a Senatului şi pentru mo­
dificarea şi completarea Legii nr. 67/2004
pentru alegerea autorităţilor administra­
ţiei publice locale, a Legii administraţiei
publice locale nr.  215/2001 şi a Legii
nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor lo­
cali – n.a.] încalcă principiul neretroacti­
vităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2)
din Legea fundamentală (Decizia nr. 51
din 25 ianuarie 2012, M. Of. nr. 90 din 3
februarie 2012).
11. Determinarea concretă a legii pena­
le mai favorabile vizează aplicarea legii,
şi nu a dispoziţiilor mai blânde, nepu­
tându-se combina prevederi din vechea
şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la
Art. 15
o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor
art. 61 din Constituţie, ar permite jude­
cătorului să legifereze (Decizia nr. 1470
din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din
2 decembrie 2011).
12. În condiţiile în care legea îşi propune
să modifice statutul dobândit la data în­
ceperii mandatului, prin instituirea unui
caz nou de încetare a acestuia, legea
devine retroactivă. Articolul 15 alin. (2)
din Constituţie consacră principiul ne­
retroactivităţii legii, în sensul că o lege,
odată adoptată de Parlament, va putea
produce efecte juridice numai pentru vi­
itor (Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007,
M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2007).
13.  Rezolvarea conflictului în timp al
dispoziţiilor procesual civile, care din
punct de vedere constituţional are ca
scop respectarea principiului neretroac­
tivităţii legii, necesită o apreciere dife­
renţiată a acestora. Dacă reglementarea
în discuţie se referă la o situaţie juridică
cu caracter de continuitate, constitutivă
de facta pendentia, asupra căreia legiu­
itorul poate interveni în viitor, nu poa­
te fi vorba de o încălcare a principiului
neretroactivităţii (Decizia nr. 546 din 18
octombrie 2005, M. Of. nr. 1004 din 11
noiembrie 2005).
14. Legiuitorul este liber să redimensio­
neze, printr-o lege nouă, durata man­
datelor funcţiilor de conducere în alt
fel decât legea în vigoare, dar numai
pentru viitor, nu şi pentru mandatele în
curs, altfel ar însemna să nesocotească
regula neretroactivităţii legii, care este
normă de nivel constituţional, prevăzu­
tă în art.  15 alin.  (2) din Legea funda­
mentală (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005,
M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005).
15. Curtea a statuat că efectele legii noi
se aplică tuturor sancţiunilor contraven­
ţionale aplicate şi neexecutate până
la data intrării sale în vigoare (Decizia
constituţia româniei • 22
nr. 228 din 13 martie 2007, M. Of. nr. 283
din 27 aprilie 2007).
16.  Retroactivitatea legii presupune
existenţa unei noi reglementări care
se aplică inclusiv situaţiilor şi raportu­
rilor juridice născute sub imperiul legii
vechi. Din perspectiva legii contravenţio­
nale mai favorabile, aceasta priveşte nu
numai aplicarea retroactivă a reglemen­
tării noi care scoate din sfera ilicitului
contravenţional o faptă, dar şi aplicarea
retroactivă a noilor sancţiuni contraven­
ţionale mai favorabile. Dacă o lege nouă
nu mai incriminează o faptă considerată
până atunci ca fiind contravenţie sau,
deşi continuă să o interzică, prevede,
pentru aceeaşi faptă, o sancţiune mai
uşoară sau instituie noi moduri de exe­
cutare a sancţiunilor, care sunt mai
favo­rabile contravenientului, legii noi
trebuie să i se permită să retroactiveze,
tocmai pentru a se respecta principul
constituţional înscris în art. 15 alin. (2)
din Legea fundamentală. Respectarea
principiului retroactivităţii legii contra­
venţionale mai favorabile incumbă, pe
de o parte, celui care este chemat să
aplice legea (organul care constată şi
aplică sancţiunea contravenţională/in­
stanţa de judecată), iar, pe de altă parte,
legiuitorului, care nu poate împiedica
producerea efectului retroactiv al legilor
contravenţionale mai favorabile. Astfel,
pentru stabilirea legii contravenţionale
mai favorabile, organul care constată şi
aplică sancţiunea contravenţională sau
instanţa de judecată nu sunt chemate să
realizeze o comparaţie abstractă a celor
două legi în cauză, ci acestea trebuie să
ia în considerare şi să analizeze faptele şi
situaţia particulară a fiecărui caz în par­
te şi abia apoi să stabilească legea mai
favorabilă. Totodată, legiuitorul trebuie
să se abţină de la reglementări care ar
putea împiedica organul care constată şi
aplică sancţiunea contravenţională sau
23 • constituţia româniei
instanţa de judecată să stabilească şi să
aplice legea contravenţională mai favo­
rabilă (Decizia nr. 101 din 28 februarie
2013, M. Of. nr. 290 din 22 mai 2013).
17. Redefinirea unei taxe printr-un act
normativ distinct faţă de cel iniţial nu
echivalează cu instituirea unei noi taxe,
atât timp cât natura juridică a celor două
taxe este identică. Faptul că iniţial taxa
a fost definită ca taxă specială pentru
autoturisme şi autovehicule şi ulterior
a fost definită drept taxă pe poluare nu
poate acredita ideea că se instituie taxa
pe poluare pentru trecut, câtă vreme
respectiva taxă formase deja obiectul
unor acte administrativ-fiscale (decizii
de impunere), care, la momentul con­
testării lor, fuseseră aduse la îndeplinire
► Hotărâri C.E.D.O. 
1. Articolul 7 parag. 1 din Convenţie con­
sacră, la modul general, principiul lega­
lităţii delictelor şi a pedepselor (nullum
crimen, nulla poena sine lege) şi interzi­
ce, în mod special, aplicarea retroactivă
a dreptului penal atunci când ea se face
în dezavantajul acuzatului. Dacă interzi­
ce în mod special extinderea domeniu­
lui de aplicare a infracţiunilor existente
asupra faptelor care, până atunci, nu
constituiau infracţiuni, el prevede, pe
de altă parte, neaplicarea legii penale
în mod extensiv în dezavantajul acuza­
tului, de exemplu, prin analogie. Rezultă
că legea trebuie să definească în mod
clar infracţiunile şi sancţiunile care le
pedepsesc (cauza Dragotoniu şi Milita­
ru-Pidhorni c. României, Hotărârea din
24 mai 2007, M. Of. nr. 420 din 23 iunie
2010).
2.  Articolul 7 parag.  1 din Convenţie
nu se limitează la a interzice aplicarea
retro­activă a legii penale în dezavantajul
celui acuzat, ci întruchipează, mai gene­
ral, principiul că numai legea poate defi­
ni o infracţiune şi prescrie o pedeapsă
Art. 15
prin plată voluntară (Decizia nr. 1152 din
28 septembrie 2010, M. Of. nr. 745 din 8
noiembrie 2010).
18. Potrivit prevederilor art. 47 alin. (2)
din Constituţie, condiţiile de exercitare
a dreptului la pensie şi la alte forme de
asistenţă socială se stabilesc prin lege
şi, prin urmare, este dreptul exclusiv al
legiuitorului de a modifica sau completa
legislaţia în materie şi de a stabili data de
la care operează recalcularea, însă orice
prevedere nouă poate fi aplicată numai
de la data intrării sale în vigoare, pentru a
respecta principiul neretroactivităţii legii,
consacrat de art. 15 alin. (2) din Consti­
tuţie (Decizia nr. 990 din 30 iunie 2009,
M. Of. nr. 536 din 3 august 2009).
(nullum crimen, nulla poena sine lege),
precum şi principiul că legea penală nu
trebuie să fie extensiv interpretată în
detrimentul acuzatului, de exemplu,
prin analogie. Reiese din toate acestea
că o infracţiune trebuie să fie clar defi­
nită în lege, condiţie ce este îndeplinită
atunci când justiţiabilul poate şti, ple­
când de la textul dispoziţiei pertinente
şi, dacă este necesar, cu ajutorul inter­
pretării instanţelor, care sunt acţiunile şi
omisiunile care îl pot face răspunzător
(cauza Kokkinakis c. Greciei, Hotărârea
din 25 mai 1993, www.echr.coe.int). 
3. Termenul „lege” utilizat în art. 7 din
Con­venţie implică cerinţe calitative, in­
clusiv cele de accesibilitate şi previzi­
bilitate. Modul de redactare a legilor
nu este întotdeauna precis.  Aceasta
în­­seamnă că multe sunt inevitabil for­
mulate în termeni care, într-o măsură
mai mare sau mai mică, sunt vagi, iar
interpretarea şi aplicarea lor sunt lăsate
în seama practicii. Prin urmare, în orice
sistem de drept, oricât de clară ar fi o
dispoziţie legală, inclusiv una de drept
Art. 15
penal, există un element inevitabil de
interpretare judiciară şi va fi întotdeau­
na nevoie de elucidarea aspectelor în­
doielnice şi de adaptare la schimbările
de situaţie (cauza Plechkov c. Români­
ei, Hotărârea din 16 septembrie 2014,
www.echr.coe.int). Deşi claritatea este
de dorit, se poate ajunge la o rigiditate
excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă
să ţină pasul cu schimbările de situaţie.
O lege poate satisface cerinţa de „pre­
vizibilitate” chiar atunci când persoana
în cauză trebuie să apeleze la consiliere
juridică adecvată pentru a evalua, într-o
măsură rezonabilă în circumstanţele
cau­zei, consecinţele pe care le poate
implica o anumită acţiune sau inacţiune
a sa (cauza Ashlarba c. Georgiei, Hotărâ­
rea din 15 iulie 2014, www.echr.coe.int).
4. Infracţiunile şi pedepsele trebuie să
fie clar definite prin lege. Această con­
diţie este îndeplinită atunci când justi­
ţiabilul poate şti, plecând de la textul
dispoziţiei pertinente şi, dacă este ne­
cesar, folosind interpretarea acesteia
de către instanţele de judecată, actele
şi omisiunile care atrag răspunderea pe­
nală şi ce pedeapsă va fi aplicată pentru
fapta săvârşită şi/sau omisiune. Artico­
lul 7 din Convenţie nu interzice inter­
pretarea judiciară a regulilor privind
răspunderea penală de la caz la caz, cu
condiţia însă ca rezultatul interpretării
să fie previzibil în mod rezonabil. Având
în vedere cele de mai sus, este dificil,
dacă nu imposibil pentru o persoană
să prevadă schimbarea jurisprudenţei
instanţelor naţionale.  Curtea admite
că instanţele naţionale sunt în măsură
să interpreteze şi să aplice dreptul na­
ţional, însă reaminteşte că principiul
legalităţii infracţiunilor şi a sancţiunilor
prevăzut în art. 7 din Convenţie interzice
interpretare largă a dreptului penal în
detrimentul celui acuzat. De asemenea,
Curtea admite că statele membre sunt
constituţia româniei • 24
libere să îşi modifice politica penală,
inclusiv prin agravarea pedepselor, însă
aplicarea retroactivă a legislaţiei pena­
le trebuie să fie permisă numai atunci
când modificarea legislativă este favo­
rabilă acuzatului (cauza Del Río Prada
c. Spaniei, Hotărârea din 10 iulie 2012,
www.echr.coe.int).
5. Respectarea dispoziţiilor art. 7 parag. 1
din Convenţia pentru apărarea drep­turi­
lor omului şi a libertăţilor funda­men­tale
impune, în cazul legilor penale succesive,
alegerea globală a legii penale mai favo­
rabile. Astfel, Curtea de la Strasbourg,
observând că ambele Coduri penale ce
s-au succedat din momentul comiterii
faptelor şi până la judecarea definitivă
(Codul penal din 1976 şi Codul penal din
2003) „prevăd game diferite de pedepse
pentru crime de război”, a constatat că
a existat „posibilitatea reală ca aplicarea
retroactivă a Codului din 2003 să fi fost
în detrimentul reclamanţilor în ceea ce
priveşte impunerea pedepselor”, astfel
că „nu se poate afirma că aceştia au
beneficiat, în conformitate cu art. 7 din
Convenţie, de garanţii efective împotriva
impunerii unei pedepse mai severe”. Prin
urmare, instanţa europeană a hotărât,
în unanimitate, că a fost încălcat art. 7
din Convenţie, precizând, totodată, că
această hotărâre „trebuie înţeleasă ca
in­­dicând pur şi simplu faptul că, în ceea
ce priveşte stabilirea pedepselor, re­
clam­anţilor ar fi trebuit să li se aplice
dispoziţiile Codului din 1976 [în an­
samblu – n.n.], şi nu faptul că ar fi tre­
buit să fie impuse pedepse mai blân­de”
(cauza Maktouf şi Damjanović c. Bos­niei
şi Herţegovina, Hotărârea din 18 iulie
2013, § 70, www.echr.coe.int).
6.  Lex mitior trebuie să fie stabilită in
concreto, adică judecătorul trebuie să
confrunte fiecare lege penală aplica­
bilă (cea veche şi cea nouă) cu faptele
specifice cauzei, cu scopul de a stabili
25 • constituţia româniei
care ar trebui să fie pedeapsa în cazul
în care se aplică fie legea veche, fie cea
nouă. După stabilirea pedepselor care
rezultă din legile aplicabile şi în lumi­
na faptelor cauzei, trebuie să se aplice
­legea­ care este efectiv cea mai favora­
bilă acuzatului.  „Pentru a stabili care
este lex mitior în temeiul art. 7 parag. 1
din Convenţie, trebuie să se procedeze,
de asemenea, la o comparaţie globală
a regimului represiv al fiecăreia dintre
legile penale aplicabile în cazul acuzatu­
lui (metoda comparaţiei globale). Jude­
cătorul nu poate efectua o comparaţie
regulă cu regulă (metoda comparaţiei
diferenţiate), alegând regula cea mai
favorabilă din fiecare dintre legile com­
parate. Două motive sunt oferite în mod
tradiţional în sprijinul acestei metode
a comparaţiei globale: în primul rând,
fiecare regim represiv are propria sa
lo­gică, iar judecătorul nu poate distru­
ge această logică, amestecând diverse
­reguli­din diferite legi penale succesive;
în al doilea rând, judecătorul nu se poa­
te substitui legiuitorului şi să creeze un
nou regim represiv ad-hoc, alcătuit din
diverse reguli ce decurg din diferite legi
penale succesive.  Prin urmare, art.  7
­parag. 1 din Convenţie impune stabili­
rea lex mitior în mod concret şi global”
[cauza Scoppola c. Italiei (nr. 2), Hotă­
rârea din 17 septembrie 2009, §§ 93 şi
109, www.echr.coe.int].
7.  Este oprită aplicarea retroactivă a
legii penale, deoarece s-ar încălca prin­
cipiul nullum crimen sine lege, adică
prin­cipiul legalităţii incriminării şi a
pe­­depsei. În speţă, instanţele naţiona­
le l-au condamnat pe inculpat la 4 ani
închisoare, luând în considerare şi acti­
vitatea desfăşurată înainte de intrarea
în vigoare a Codului penal estonian (13
ianuarie 1995), deşi în acea perioadă
activitatea infractorului nu era conside­
rată infracţiune, ci o abatere administra­
Art. 15
tivă. Prin aceasta, instanţele naţionale
au încălcat prevederile art.  7 parag.  1
din Convenţia europeană. Curtea a mai
arătat că, în cazul infracţiunilor continue
sau continuate, dacă în prima perioadă
a săvârşirii faptelor acestea nu au fost
incriminate, fapta se încadrează potrivit
legii de incriminare, dar se ţine seama
numai de actele comise după incrimina­
re, nu şi de cele anterioare (cauza Puhk
c. Estoniei, Hotărârea din 10 februarie
2004, în T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş,
Codul penal şi legile speciale – doctrină,
jurisprudenţă, decizii ale Curţii Consti­
tuţionale, hotărâri C.E.D.O., Ed. Haman­
giu, Bucureşti, 2007, p. 11). 
8. În cazul în care, la data săvârşirii fap­
telor, reclamantul risca o pedeapsă de
2 luni, însă i-a fost aplicată o sancţiune
de 2 ani, prevăzută de o lege nouă în
materie, intrată în vigoare ulterior, este
încălcat principiul neretroactivităţii legii
penale, chiar dacă sancţiunile noi mai
grave au fost motivate de înăsprirea lup­
tei împotriva traficului de droguri (cauza
Jamil c.  Franţei, Hotărârea din 8 iunie
1995, în C. Bîrsan, Convenţia europeană
a drepturilor omului. Comentariu pe ar­
ticole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010, p. 584).
9.  Principiul retroactivităţii legii penale
mai favorabile, astfel cum este garantat
de art.  7 din Convenţie, se reflectă în
regu­la­că, în cazul în care legea penală în
vigoare la momentul săvârşirii infracţiu­­
nii şi legile penale ulterioare adoptate
înainte de pronunţarea hotărârii defi­
nitive sunt diferite, judecătorul trebuie
să aplice legea ale cărei prevederi sunt
mai favorabile inculpatului [cauza Öcalan
c. Turciei (nr. 2), Hotărârea din 18 martie
2014, www.echr.coe.int].
10.  Referitor la dreptul celui acuzat de
săvârşirea unei fapte penale de a bene­
ficia de aplicarea unei pedepse mai blân­
de prevăzute de o lege adoptată după
Art. 16 constituţia româniei • 26

comiterea infracţiunii ce i se impută,­ [cauza Scoppola c. Italiei (nr. 2), Hotărâ­

Curtea a arătat că s-a format în mod
pro­gresiv un consens la nivel european şi
internaţional în a considera că aplicarea
legii penale mai favorabile, chiar poste­
rioară comiterii infracţiunii, a devenit un
principiu fundamental de drept penal,
recunoscut atât de Convenţia americană
privitoare la drepturile omului, cât şi de
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, fiind înscris şi în Statutul ­Curţii­
Penale Internaţionale şi care, conform
interpretării Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, face parte din tradiţiile con­
stituţionale comune ale statelor membre
rea din 17 septembrie 2009, în C. Bîrsan,
op. cit., p. 586]. 
11. În cazul în care o lege penală nouă
nu dezincriminează faptele comise de
inculpat, ci numai prevede un tratament
sancţionator mai blând pentru aceste
fapte, tratament de care a profitat şi in­
culpatul – instanţa aplicându-i o sancţiu­
ne mai blândă în limitele prevăzute de
legea nouă –, nu există o violare a art. 7
parag. 1 din Convenţie (cauza G. c. Fran­
ţei, Hotărârea din 27 septembrie 1995,
în T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş, op. cit.,
p. 17).

Articolul 16. Egalitatea în drepturi

(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii
şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate,
în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în
ţară.  Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi
pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii
Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de
a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
Legislaţie conexă: ► O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor
formelor de discriminare, republicată (M. Of. nr. 166 din 7 martie 2014); ► Legea
nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, repu-
blicată (M. Of. nr. 326 din 5 iunie 2013); ► art. 14 CEDO: „Interzicerea discriminării.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie
asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o mi‑
noritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”; ► art. 1 din Protocolul nr. 12
adiţional la CEDO: „Interzicerea generală a discriminării. 1. Exercitarea oricărui drept
prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe
sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţi‑
onală sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare
altă situaţie. 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia
dintre motivele menţionate în paragraful 1”; ► art. 20: „Egalitatea în faţa legii. Toate
persoanele sunt egale în faţa legii” şi art. 21 CDFUE: „Nediscriminarea. (1) Se in‑
terzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea,
originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile,
opiniile politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, averea,
naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală. (2) În domeniul de aplicare a
27 • constituţia româniei
tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale acestora, se interzice orice
discriminare pe motiv de cetăţenie”.
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1.  Nesocotirea principiului egalităţii
în drepturi are drept consecinţă ne­
constituţionalitatea privilegiului sau
a discriminării care a determinat, din
punct de vedere normativ, încălcarea
principiului. În acest sens, Curtea con­
stată că, potrivit jurisprudenţei sale,
discriminarea se bazează pe noţiunea
de excludere de la un drept (Decizia
Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 oc­
tombrie 1993, publicată în M. Of. nr. 49
din 25 februarie 1994), iar remediul
constituţional specific, în cazul consta­
tării neconstituţionalităţii discrimină­
rii, îl reprezintă acordarea sau accesul
la beneficiul dreptului (a se vedea, în
acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie
2012, publicată în M. Of. nr. 470 din 11
iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie
2013, publicată în M. Of. nr. 296 din 23
mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 no­
iembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 889
din 8 decembrie 2014). În schimb, pri­
vilegiul se defineşte ca un avantaj sau
favoare nejustificată acordată unei per­
soane/categorii de persoane; în acest
caz, neconstituţionalitatea privilegiului
nu echivalează cu acordarea beneficiu­
lui acestuia tuturor persoanelor/catego­
riilor de persoane, ci cu eliminarea sa,
respectiv cu eliminarea privilegiului ne­
justificat acordat. Aşadar, Curtea reţine
că sintagma „fără privilegii şi fără dis­
criminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1)
din Constituţie priveşte două ipoteze
normative distincte, iar incidenţa uneia
sau alteia dintre acestea implică, în mod
necesar, sancţiuni de drept constituţio­
nal diferite, astfel cum s-a arătat mai sus
Art. 16
(Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014,
M. Of. nr. 101 din 9 februarie 2015).
2. Legiuitorul poate institui derogări de
la principiul aplicării imediate a legii noi,
având în vedere faptul că, aşa cum a sta­
tuat în mod constant Curtea Constituţio­
nală, principiul aplicării imediate a legii
noi şi, pentru identitate de raţiune, şi
principiul supravieţuirii legii vechi sunt
de sorginte legală, iar nu constituţiona­
lă, legiuitorul având posibilitatea de a
deroga de la acestea, în anumite situaţii
particulare (a se vedea, în acest sens,
Decizia nr. 90 din 1 iunie 1999, publicată
în M. Of. nr. 489 din 11 octombrie 1999,
Decizia nr. 228 din 13 martie 2007, pu­
blicată în M.  Of.  nr.  283 din 27 aprilie
2007, Decizia nr. 1671 din 15 decembrie
2009, publicată în M. Of. nr. 118 din 23
februarie 2010, sau Decizia nr. 192 din 3
aprilie 2014, publicată în M. Of. nr. 492
din 2 iulie 2014), însă norma derogato­
rie nu trebuie să intre în contradicţie
cu dispoziţiile constituţionale, în speţă
principiul egalităţii în drepturi, pentru
că, în caz contrar, va da naştere unor
situaţii inechitabile a căror calificare
juridică se poate circumscrie privilegi­
ilor sau discriminărilor expres prohibite
chiar de art. 16 alin. (1) din Constituţie
(Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014,
M. Of. nr. 101 din 9 februarie 2015).
3. Situaţiile în care se află anumite ca­
tegorii de persoane trebuie să difere în
esenţă pentru a se justifica deosebi­rea
de tratament juridic, iar această deose­
bire de tratament trebuie să se ba­zeze
pe un criteriu obiectiv şi raţio­nal (Deci­
zia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of.
nr.  207 din 31 martie 2003; Decizia
Art. 16
nr. 476 din 8 iunie 2006, M. Of. nr. 599
din 11 iulie 2006; Decizia nr. 573 din
3 mai 2011, M. Of. nr. 363 din 25 mai
2011; Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014,
M. Of. nr. 644 din 2 septembrie 2014).  secinţa, în cazul neîndeplinirii acestei
4. Legiuitorul este liber să instituie con­
diţii pentru ocuparea unor funcţii sau
exercitarea unor profesii (Decizia nr. 545
din 7 decembrie 2004, M. Of. nr. 85 din
25 ianuarie 2005). Însă, din momentul
în care legiuitorul înţelege să introdu­
că o excepţie de la aceste condiţii, fără
respectarea exigenţelor constituţiona­
le, se creează premisele discriminării
între persoanele care, deşi se găsesc
în situaţii obiectiv identice, beneficiază
de un tratament juridic diferit, ceea ce
contravine prevederilor art. 16 alin. (1)
din Legea fundamentală (Decizia nr. 117
din 6 martie 2014, M. Of. nr. 336 din 8
mai 2014).
5. Deşi, în cazul avocaturii, incompatibi­
litatea este indisolubil legată de exerci­
tarea efectivă a acestei profesii, efectul
constatării stării de incompatibilitate
este diferit în funcţie de momentul în
care aceasta intervine. Astfel, dacă in­
compatibilitatea intervine după primi­
rea în profesie, ca efect al constatării
acestei stări, persoanele în cauză sunt
trecute pe tabloul avocaţilor incompa­
tibili, în vreme ce, în cazul în care sta­rea
de incompatibilitate este chiar efectul
primirii în profesia de avocat, persoana
nerenunţând la funcţia deţinută ante­
rior, în termen de două luni de la emi­
terea deciziei de primire în profesie, ca
efect al constatării acestei stări, persoa­
nei în cauză i se aplică o veritabilă sanc­
ţiune, acea a excluderii din profesie. Aşa
fiind, Curtea observă că pentru persoa­
ne aflate în situaţii analoage – persoane
primite în profesia de avocat care se află
într-o stare de incompatibilitate  –  se
insti­tuie un tratament juridic diferit.
Astfel, Curtea constată că instituirea, în
constituţia româniei • 28
cazul primei categorii de avocaţi, a obli­
gaţiei încetării stării de incompatibilitate
în termen de două luni de la emiterea
deciziei de primire în profesie, cu con­
obligaţii, a excluderii din profesie, con­
stituie o veritabilă sancţiu­ne, care depă­
şeşte limitele a ceea ce este adecvat şi
necesar pentru atingerea scopului avut
în vedere. ­Curtea constată că, deşi se
circumscrie unui obiectiv legitim, mij­
loacele utilizate nu sunt proporţionale
cu scopul urmărit, contravenind astfel
principiului nediscriminării consacrat de
prevederile constituţionale ale art.  16
alin. (1) (Decizia nr. 297 din 22 mai 2014,
M. Of. nr. 521 din 14 iulie 2014).
6. Curtea constată că din conţinutul nor­
mativ al art. 71 alin. (2) teza I din Legea
nr.  47/1992 reies următoarele aspec­
te: – dacă judecătorul Curţii Constituţio­
nale la data numirii sale deţine calitatea
de pensionar, pensia sa se va recalcula
odată cu începerea mandatului său. În
acest sens, legea este explicită, pre­
văzând recalcularea pensiilor anterior
stabilite; – dacă judecătorul Curţii Con­
stituţionale îndeplineşte condiţiile de
pensionare în cursul exercitării manda­
tului său, va beneficia direct de pensie
de serviciu în înţelesul art. 71 alin. (2)
teza I din Legea nr. 47/1992; – dacă un
fost judecător al Curţii Constituţionale
îndeplineşte condiţiile de pensionare
la un moment ulterior încheierii man­
datului său, la data pensionării, va be­
neficia direct de pensie de serviciu în
înţelesul art. 71 alin. (2) teza I din Legea
nr. 47/1992. Rezultă că în ultimele două
cazuri nu este vorba de nicio obligaţie a
autorităţilor publice competente să re­
calculeze o pensie anterior stabilită, ci
textul de lege impune obligaţia acestora
de a stabili, în mod direct, în persoana
judecătorului Curţii Constituţionale, in­
dependent de existenţa unui mandat în
29 • constituţia româniei
curs sau încheiat, a unei pensii de ser­
viciu. Pe baza analizei textului de lege
rezultă că beneficiul pensiei de serviciu
se acordă pentru calitatea de judecător
al Curţii Constituţionale, indiferent de
momentul pensionării persoanei care
deţine sau a deţinut această calitate. În
aceste condiţii, diferenţierea făcută,
printr-o interpretare care are în vede­
re numai momentul împlinirii vârstei
de pensionare în timpul mandatului,
creează o discriminare evidentă între
persoane care se află în aceeaşi situa­
ţie juridică. Aşadar, interpretarea dată
textului de lege în sensul că un fost ju­
decător al Curţii Constituţionale, dacă
îndeplineşte condiţiile de pensionare la
un moment ulterior încheierii mandatu­
lui său, nu va beneficia direct de pensie
de serviciu în înţelesul art. 71 alin. (2)
teza I din Legea nr. 47/1992 este necon­
stituţională, întrucât vizează aplicarea
unui tratament juridic diferenţiat unei
persoane (fost judecător al Curţii Consti­
tuţionale) aflate într-o situaţie juridică
identică cu a altei persoane (judecător
în funcţie al Curţii Constituţionale).  În
aceste condiţii, ­Curtea constată că o
atare interpretare este contrară art. 16
din Constituţie şi, excedând cadrului
con­stituţional, urmează a fi exclusă de
la aplicare (Decizia nr. 163 din 12 martie
2013, M. Of. nr. 190 din 4 aprilie 2013).
7.  Prin condiţionarea reducerii limite­
lor de pedeapsă de un anumit moment
procesual, respectiv până la soluţiona­
rea cauzei în primă instanţă, este afec­
tat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa
legii  –  art.  16 alin. (1) din Constituţie
(Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of.
nr. 363 din 25 mai 2011).
8. Dacă, prin jocul unor prevederi legale,
anumite persoane pot ajunge în situaţii
defavorabile, apreciate subiectiv, prin
prisma propriilor lor interese, ca de­
favorabile, acest fapt nu reprezintă o
Art. 16
discriminare care să afecteze constitu­
ţionalitatea textelor respective (Decizia
nr. 44 din 24 aprilie 1996, M. Of. nr. 345
din 17 decembrie 1996).
9.  Principiul egalităţii în drepturi pre­
supune instituirea unui tratament egal
pentru situaţii care, în funcţie de scopul
urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1
din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din
16 martie 1994). 
10. Principiul egalităţii nu interzice re­
guli specifice, în cazul unei diferenţe de
situaţii.  Egalitatea formală ar conduce
la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de
situaţii. De aceea, inegalitatea reală, ca­
re rezultă din această diferenţă, poate
justifica reguli distincte, în funcţie de
scopul legii care le conţine. Tocmai de
aceea, principiul egalităţii conduce la
sublinierea unui drept fundamental,
drep­tul la diferenţă, iar în măsura în
care egalitatea nu este naturală, faptul
de a o impune ar însemna instituirea
unei dis­criminări (Decizia nr. 107 din 1
noiem­brie 1995, M. Of. nr. 85 din 26
aprilie 1996).
11. Dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2), precum
şi ale art.  11 alin.  (1) din Decretul-lege
nr. 118/1990, republicat în M. Of. nr. 118
din 18 martie 1998, limitând în timp po­
sibilitatea depunerii cererilor pentru sta­
bilirea drepturilor ce se cuvin în temeiul
textelor menţio­nate, în funcţie de calita­
tea persoanei (persoană având domiciliul
în ţară sau în străinătate; titular sau soţ/
soţie al/a celui decedat), contravin prin­
cipiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii
şi a auto­rităţilor publice. Acest principiu
este aplicabil, prin natura lui, în cazul tu­
turor drepturilor şi libertăţilor consacra­
te prin Constituţie sau prin lege. Curtea
Constituţională constată că nu are o jus­
tificare obiectivă şi rezonabilă stabilirea
unui termen pentru depunerea cererilor
privind stabilirea drepturilor titularilor, în
timp ce pentru cererile depuse de soţii/
Art. 16
soţiile celor decedaţi şi pentru cele de­
puse de cetăţenii români cu domiciliul
în străinătate nu este prevăzut niciun
termen. Pe de altă parte, Curtea obser­
vă că, ulte­rior sesizării sale, termenul de
depunere a cererilor pentru stabilirea
drepturilor ce se cuvin în baza decretu­
lui-lege criticat a fost prelungit în teme­
iul art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 105/1999,
astfel cum a fost aprobată şi modificată
prin Legea nr.  189/2000, publicată în
M.  Of. nr.  553 din 8 noiembrie 2000,
potrivit căruia „Cererile pentru stabili­
rea drepturilor prevăzute în prezenta
ordonanţă se depun la direcţia generală
de muncă şi protecţie socială teritorială
până la data de 31 martie 2001.  După
această dată se vor primi doar cererile
persoanelor prevăzute la art. 3, precum
şi cele ale cetăţenilor români cu domi­
ciliul în străinătate”. Aceste dispoziţii le­
gale menţin discriminarea nejustificată
între cele două categorii de beneficiari
ai drepturilor prevăzute de Decretul-lege
nr. 118/1990, republicat (Decizia nr. 148
din 8 mai 2001, M. Of. nr. 592 din 20 sep­
tembrie 2001). ? Ulterior, Decretul-lege
nr. 118/1990 a fost republicat în M. Of.
nr. 631 din 23 septembrie 2009.
12. În măsura în care un anumit subiect
de drept este sustras, prin efectul unei
dispoziţii legale adoptate exclusiv în
considerarea lui şi aplicabile numai în
ceea ce îl priveşte, incidenţei unei re­
glementări legale constituind dreptul
comun în materie, dispoziţiile legale în
cauză nesocotesc principiul constituţio­
nal potrivit căruia „nimeni nu este mai
presus de lege” (Decizia nr. 494 din 21
noiembrie 2013, M. Of. nr. 819 din 21
decembrie 2013).
13. Principiul egalităţii în drepturi a ce­
tăţenilor, prevăzut de art.  16 din Con­
stituţie, nu este aplicabil şi persoanelor
juridice în mod direct, ci numai în măsu­
ra în care, prin intermediul persoanei ju­
constituţia româniei • 30
ridice, cetăţenii îşi exercită un drept sau
o libertate constituţională, cum este, în
prezenta cauză, libertatea credinţei reli­
gioase, exercitată prin intermediul unui
cult religios (Decizia nr. 35 din 2 aprilie
1996, M. Of. nr. 75 din 11 aprilie 1996).
14. Respectarea principiului egalităţii în
drepturi nu are semnificaţia reflectării în
norma juridică a unei depline uniformi­
tăţi a situaţiilor sociale, ci, dimpotrivă,
diversitatea situaţiilor sociale poate fi
corijată de legiuitor în mod proporţio­
nal, pentru a le aduce la un numitor co­
mun (Decizia nr. 349 din 24 septembrie
2013, M. Of nr. 708 din 19 noiembrie
2013).
15. Cât priveşte respectarea principiu­
lui egalităţii din perspectiva aplicării
retroactive a legii penale mai favora­
bile, ­Curtea s-a pronunţat în repetate
rânduri, de exemplu, prin Decizia nr. 89
din 27 februarie 2003, publicată în
M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003, De­
cizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată
în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, De­
cizia nr.  1092 din 18 decembrie 2012,
publicată în M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie
2013, şi Decizia nr. 78 din 11 februarie
2014, publicată în M. Of. nr. 273 din 14
aprilie 2014. Astfel, Curtea, analizând
jurisprudenţa sa în materie, constată
că, în cazul Deciziei nr. 1092 din 18 de­
cembrie 2012, a reţinut că, în ceea ce
priveşte un coautor, care se află încă în
faza procedurilor judiciare, nepronun­
ţându-se o hotărâre definitivă până la
apariţia legii noi, în măsura în care nu ar
fi opozabilă legea penală mai favorabilă,
acesta ar fi discriminat fără nicio justifi­
care obiectivă şi rezonabilă faţă de ce­
lălalt coautor, care a beneficiat de legea
penală mai favorabilă. În ceea ce priveş­
te Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, Curtea
a reţinut că, prin condiţionarea reduce­
rii limitelor de pedeapsă de un anumit
moment procesual, respectiv până la
31 • constituţia româniei
soluţionarea cauzei în primă instanţă,
este afectat principiul egalităţii cetă­
ţenilor în faţa legii.  Prin Decizia nr.  89
din 27 februarie 2003, Curtea a apreciat
că, în cazul a 2 coautori, este posibil ca
unul să fie condamnat printr-o hotărâre
judecătorească până la data publicării
Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al
României, Partea I, şi să beneficieze ast­
fel de graţiere; celălalt coautor, nefiind
condamnat, din varii motive, printr-o
hotărâre judecătorească definitivă, nu
va putea beneficia de actul de clemen­
ţă, ceea ce conduce la o inegalitate de
tratament juridic. Curtea a constatat că
referirea la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de condamnare,
prevăzută în textul criticat, creează pre­
misele unei discriminări. În final, Curtea
observă că, prin Decizia nr. 78 din 11 fe­
bruarie 2014, în ceea ce priveşte princi­
piul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor, a
constatat că este posibil ca un coautor
să fie definitiv judecat sub imperiul legii
vechi şi, pe cale de consecinţă, să nu se
dispună luarea măsurii de siguranţă a
confiscării extinse, pe când cu privire la
celălalt coautor, care se află încă în faza
procedurilor judiciare, să se dispună o
astfel de măsură. Drept urmare, în mă­
sura în care nu ar fi opozabilă legea pe­
nală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi
discriminat sub aspectul tratamentului
juridic fără nicio justificare obiectivă şi
rezonabilă faţă de primul. Având în ve­
dere cele expuse, rezultă că instanţa de
contencios constituţional a sancţionat
acele dispoziţii de lege deoarece prin
discriminarea creată împiedicau, de
fapt, aplicarea retroactivă a legii pena­
le mai favorabile cauzelor care nu erau
definitiv judecate (Decizia nr. 365 din 25
iunie 2014, M. Of. nr. 587 din 6 august
2014).
16. Egalitatea în faţa legii şi a autorităţi­
lor publice, consacrată cu titlu de princi­
piu de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi
Art. 16
găseşte aplicare doar atunci când părţile
se găsesc în situaţii identice sau egale,
care impun şi justifică acelaşi tratament
juridic şi deci instituirea aceluiaşi regim
juridic. Per a contrario, când acestea se
află în situaţii diferite, regimul juridic
aplicabil fiecăreia nu poate fi decât di­
ferit, soluţie legislativă care nu contra­
vine, ci, dimpotrivă, decurge logic din
chiar principiul enunţat. Când criteriul
în funcţie de care îşi găseşte aplicarea
un regim juridic sau altul are caracter
obiectiv şi rezonabil, şi nu subiectiv şi
arbitrar, fiind constituit de o anumită
situaţie prevăzută de ipoteza normei,
şi nu de apartenenţa sau de o calitate
a persoanei, privitor la care îşi găseşte
aplicare, aşadar intuitu personae, nu
există temei pentru calificarea regle­
mentării deduse controlului ca fiind dis­
criminatorie, deci contrară normei con­
stituţionale de referinţă (Decizia nr. 192
din 31 martie 2005, M. Of. nr. 527 din 21
iunie 2005).
17. În absenţa unei prevederi prohibi­
tive exprese, este de principiu că legea
are, de regulă, caracter normativ, natu­
ra primară a reglementărilor pe care le
conţine fiind dificil de conciliat cu aplica­
rea acestora la un caz sau la cazuri indi­
viduale, că este dreptul legiuitorului de
a reglementa anumite domenii particu­
lare într-un mod diferit de cel utilizat în
cadrul reglementării cu caracter general
sau, altfel spus, de a deroga de la drep­
tul comun, precum şi că, în ipoteza în
care reglementarea specială, diferită de
cea constitutivă de drept comun, are ca­
racter individual, fiind adoptată intuitu
personae, ea încetează de a mai avea le­
gitimitate, dobândind caracter discrimi­
natoriu şi, prin aceasta, neconstituţional
(Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007,
M. Of. nr. 796 din 22 noiembrie 2007).
18. Ar fi contrar art. 16 alin. (1) din Con­­
stituţie să se pretindă uniformitate acolo
Art. 16
unde există diferenţe clare şi obiective de
situaţie sau, după caz, de regim juridic
aplicabil (Decizia nr. 782 din 12 mai 2009,
M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009).
19.  Dispoziţiile art.  16 din Constituţie
vizează egalitatea în drepturi între cetă­
ţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea
în favoarea acestora a unor drepturi şi
libertăţi fundamentale, nu şi identitatea
de tratament juridic asupra aplicării unor
măsuri, indiferent de natura lor. În felul
acesta se justifică nu numai admisibili­
tatea unui regim juridic diferit faţă de
anumite categorii de persoane, dar şi
necesitatea lui (Decizia nr. 238 din 10 mai
2005, M. Of. nr. 500 din 14 iunie 2005).
20. Este apanajul legiuitorului de a regla
anumite carenţe ale unui act normativ
rezultate din procesul de aplicare a legii,
fără ca prin aceasta să fi încălcat egali­
tatea în drepturi a cetăţenilor. Cu toate
acestea, legiuitorul, la o situaţie de dis­
criminare pozitivă, nu poate răspunde
prin măsuri legislative care să consacre
alte discriminări pozitive, ci numai prin
acte normative de natură a readuce pe
făgaşul normal o situaţie care dădea
naştere la discriminări pozitive (Decizia
nr. 834 din 26 mai 2009, M. Of. nr. 501
din 21 iulie 2009).
21. Situaţia diferită în care se află cetă­
ţenii în funcţie de reglementarea apli­
cabilă potrivit principiului tempus regit
actum nu poate fi privită ca o încălcare a
dispoziţiilor constituţionale care consa­
cră egalitatea în faţa legii şi a autorităţi­
lor publice, fără privilegii şi discriminări
(Decizia nr. 1541 din 25 noiembrie 2010,
M. Of. nr. 30 din 13 ianuarie 2011).
22.  Respectarea egalităţii în drepturi,
pre­cum şi a obligaţiei de nediscrimi­
nare, stabilite prin art. 16 alin.  (1) din
Constituţie, presupune luarea în consi­
derare a tratamentului pe care legea îl
prevede faţă de cei cărora li se aplică
în decursul perioadei în care reglemen­
constituţia româniei • 32
tările sale sunt în vigoare, tratament
ju­ridic care nu poate fi decât diferit la
situaţii diferite (Decizia nr. 381 din 30
septembrie 2004, M. Of. nr. 1011 din 2
noiembrie 2004).
23. Legea nouă este aplicabilă de îndată
tuturor situaţiilor care se vor constitui,
se vor modifica sau se vor stinge după
intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor
efectelor produse de situaţiile juridice
formate după abrogarea legii vechi. Ne­
admiterea unei atare soluţii ar deter­
mina rezolvarea diferenţiată a aceleiaşi
situaţii juridice în raport cu data modifi­
cării legii procesuale, ceea ce ar contra­
veni principiului egalităţii în drepturi a
cetăţenilor, aplicând persoanelor aflate
în aceeaşi situaţie juridică un tratament
discriminatoriu, contrar spiritului legii
noi. Principiul aplicării imediate a nor­
mei procesuale este de sorginte legală,
iar nu constituţională, legiuitorul având
posibilitatea de a deroga de la acesta
în anumite situaţii particulare, fără ca
o atare soluţie să poată fi calificată ca
neconstituţională (Decizia nr. 141 din
15 martie 2005, M.  Of.  nr.  495 din 13
iunie 2005).
24.  Neconstituţionalitatea unui text
legal nu se poate pretinde prin simpla
comparaţie dintre reglementarea veche
şi cea nouă, aceasta din urmă fiind con­
siderată mai puţin favorabilă şi declan­
şând automat un aşa-zis conflict de con­
stituţionalitate. Nu se poate vorbi des­
pre discriminare în ipoteza în care, prin
jocul unor prevederi legale  –  aşadar,
inclusiv prin succesiunea în timp a unor
acte normative –, anumite persoane pot
ajunge în situaţii defavorabile, apreciate
astfel în mod subiectiv, prin prisma pro­
priilor lor interese (Decizia nr. 1038 din
14 septembrie 2010, M. Of. nr. 742 din
5 noiembrie 2010).
25.  Existenţa pe teritoriul României a
unor legi cu aplicabilitate teritorială
33 • constituţia româniei
dis­tinctă şi care reglementează diferit
regimul juridic al uzucapiunii nu contra­
vine dispoziţiilor Legii fundamentale.
Cu privire la acest aspect, Curtea Con­
stituţională a reţinut faptul că în istoria
statului unitar român au existat şi mai
există norme legale aplicabile doar pe
o anumită parte a teritoriului naţional,
însă existenţa unor acte normative di­
ferite pentru anumite zone ale ţării nu
este de natură să creeze discriminări
(Decizia nr. 650 din 28 aprilie 2009,
M. Of. nr. 357 din 27 mai 2009).
26. Principiul egalităţii în faţa legii, con­
sacrat prin art. 16 din Constituţie, pre­
supune instituirea unui tratament egal
pentru situaţii care, în funcţie de scopul
urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu
exclude, ci, dimpotrivă, presupune solu­
ţii diferite pentru situaţii diferite. În ace­
laşi sens este şi jurisprudenţa constantă
a Curţii Europene a Drepturilor Omului,
care a statuat, în aplicarea prevederilor
art. 14 din Convenţia privind apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fun­
damentale privind interzicerea discrimi­
nării, că reprezintă o încălcare a acestor
prevederi orice diferenţă de tratament
săvârşită de stat între indivizi aflaţi în si­
tuaţii analoage, fără o justificare obiec­
tivă şi rezonabilă (de ­exemplu,­prin Ho­
tărârea din 13 iunie 1979, pronunţată
în cauza Marckx c. Belgiei, şi prin Hotă­
rârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în
cauza Burden c. Regatului Unit). Totoda­
tă, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pro­
nunţată în cauza Thlimmenos c. Greciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a statuat că dreptul de a nu fi discrimi­
nat, garantat de Convenţie, este încălcat
nu numai atunci când statele tratează
în mod diferit persoane aflate în situaţii
analoage, fără a exista justificări obiecti­
ve şi rezonabile (spre exemplu, Hotărâ­
rea din 28 octombrie 1987, pronunţată
în cauza Inze c. Austriei),­ci şi atunci când
Art. 16
statele omit să trateze diferit, tot fără a
exista justificări obiective şi rezonabile,
persoane aflate în situaţii diferite (De­
cizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, M. Of.
nr. 473 din 6 iulie 2011).
27. Principiul egalităţii prevăzut de Con­
stituţie pentru cetăţeni nu poate ca, prin
extensie, să primească semnificaţia unei
egalităţi între cetăţeni şi autorităţile
publice. Aşa cum rezultă din dispoziţiile
constituţionale ale art. 16, cetăţenii se
bucură de drepturile prevăzute în Con­
stituţie şi în legi, fiind egali în faţa aces­
tora şi a autorităţilor publice, în timp
ce autorităţile publice exercită atribu­
ţiile ce le sunt stabilite de lege, potrivit
competenţei lor, în realizarea funcţiilor
pentru care sunt create (Decizia nr. 454
din 20 septembrie 2005, M. Of. nr. 946
din 25 octombrie 2005).
28. Textul constituţional al art. 16 alin. (1)
ar fi aplicabil în cazul persoanelor colec­
tive faţă de care s-a promovat un trata­
ment juridic diferenţiat numai dacă ast­
fel regimul juridic diferit s-ar răsfrânge
asupra cetăţenilor, implicând inegalitatea
lor în faţa legii şi a autorităţilor publice
(Decizia nr. 512 din 18 noiembrie 2004,
M. Of. nr. 1246 din 23 decembrie 2004).
29. Principiul egalităţii în drepturi a ce­
tăţenilor poate fi invocat de o persoană
juridică numai în situaţia în care, datori­
tă unui tratament juridic diferenţiat pro­
movat faţă de aceasta, regimul juridic
diferit s-ar răsfrânge asupra cetăţenilor,
implicând inegalitatea lor în faţa legii
sau a autorităţilor publice, sau în situa­
ţia în care, prin intermediul persoanei
juridice, cetăţenii îşi exercită un drept
constituţional, cum este asocierea în
partide politice (Decizia nr. 529 din 25
noiembrie 2004, M. Of. nr. 1236 din 22
decembrie 2004).
30.  Discriminarea este rezultatul unui
tratament juridic diferit aplicabil ace­
leiaşi categorii de subiecte de drept
Art. 16
sau unor situaţii care nu se deosebesc
în mod obiectiv şi rezonabil.  Or, chiar
dacă au calitatea de părţi în cadrul unui
litigiu, persoanele juridice şi cele fizice
nu se pot compara sub aspectul situaţiei
juridice în care se află (Decizia nr. 263
din 24 februarie 2009, M. Of. nr. 170 din
18 martie 2009).
31.  Egalitatea de tratament între su­
biectele de drept îmbracă, în materie
procesuală, forma specifică a egalităţii
de arme între justiţiabili (Decizia nr. 322
din 14 septembrie 2004, M. Of. nr. 1013
din 3 noiembrie 2004).
32. Obligaţia plăţii taxelor judiciare de
timbru, ca una dintre condiţiile sesiză­
rii legale a instanţelor judecătoreşti,
este prevăzută de norme procedurale
a căror adoptare, potrivit prevederilor
art.  126 alin.  (2) din Constituţie, intră
în competenţa exclusivă a legiuitorului,
care are opţiunea liberă în determina­
rea cererilor pentru care trebuie plătite
taxe judiciare de timbru, a cuantumu­
lui acestora, precum şi a părţilor care
au obligaţia să le plătească, cu condiţia
să nu instituie un tratament juridic di­
ferit pentru situaţii identice.  În raport
cu obiectul acţiunilor sau al cererilor,
cuantumul taxelor judiciare de timbru
este stabilit în mod diferit, prin sume
fixe, în cazul cererilor al căror obiect nu
este evaluabil în bani, şi prin cote pro­
centuale aplicate la valoarea obiectului
cererii, când acesta este evaluabil în
bani. Legea privind taxele de timbru nu
instituie nici privilegii şi nici discriminări,
toate persoanele care promovează un
anumit tip de acţiune sau cerere fiind
obligate să plătească taxele judiciare de
timbru în valoare şi în condiţii identice
(Decizia nr.  168 din 22 martie 2005,
M. Of. nr. 362 din 28 aprilie 2005).  nitoare. Opţiunea preşedintelui in­stanţei
33. Instituirea de taxe şi cauţiuni în legă­
tură cu procedurile judiciare reprezintă
un atribut exclusiv al legiuitorului, pe
constituţia româniei • 34
care acesta şi-l exercită fie din raţiuni
legate de descurajarea exercitării cu
rea-credinţă a drepturilor procesua­
le – în cazul cauţiunilor –, fie în consi­
derarea unor situaţii concrete în care se
impune gratuitatea serviciului public al
justiţiei sau, dimpotrivă, stabilirea în
sarcina părţilor din proces a unor obli­
gaţii fiscale – în cazul taxelor judiciare de
timbru şi al timbrului judiciar. Instituirea
de către legiuitor a unor excepţii de la
regula generală a plăţii taxelor judiciare
de timbru (scutiri de la plata taxei) nu
constituie o discriminare sau o atingere
adusă principiului constituţional al ega­
lităţii în drepturi (Decizia nr. 125 din 1
martie 2005, M. Of. nr. 440 din 24 mai
2005). ? În prezent, nu mai este prevă­
zut timbrul judiciar.
34. Scutirea autorităţilor publice de la
plata taxelor judiciare de timbru este
justificată, în mod obiectiv şi raţional, de
faptul că autorităţile respective – credi­
tori bugetari – sunt finanţate de la bu­
getul de stat pentru a putea funcţiona,
iar taxele respective se fac venit tot la
bugetul de stat, astfel că ar fi absurd ca
autorităţile în cauză să fie obligate (for­
mal) să plătească din buget o taxă care
revine aceluiaşi buget, astfel că nu este
încălcat principiul egalităţii în drepturi
prevăzut de Constituţie (Decizia nr. 424
din 13 septembrie 2005, M. Of. nr. 1029
din 21 noiembrie 2005).
35.  Prerogativa preşedintelui instanţei
învestite cu soluţionarea cererii de stră­
mutare de a suspenda judecarea pricinii
îi permite acestuia ca, în funcţie de mo­
tivele de strămutare invocate, de serio­
zitatea şi credibilitatea lor, să aprecieze
asupra măsurii în care suspendarea se
impune, pentru a se evita o soluţie părti­
de judecată cu privire la suspendarea
pricinii nu este determinată de calitatea
părţilor şi, în consecinţă, nu sunt încăl­
35 • constituţia româniei
cate prevederile art. 16 alin. (1) din Con­
stituţie (Decizia nr. 573 din 3 noiembrie
2005, M. Of. nr. 1143 din 19 decembrie
2005). ? Conform noului Cod de proce­
dură civilă, suspendarea judecării proce­
sului în cazul introducerii unei cereri de
strămutare este de competenţa comple­
tului învestit cu soluţionarea acesteia.
36. Competenţa recunoscută instanţei
de a hotărî asupra admisibilităţii unei
probe, în funcţie de pertinenţa şi con­
cludenţa sa, este un corolar firesc şi ne­
cesar al învestirii sale cu soluţionarea
cauzei, pe care este ţinută să o finalize­
ze printr-o hotărâre legală şi temeinică.
Dincolo de raţiunile care impun şi justi­
fică o atare prerogativă, consacrarea ei
nu relevă niciun fine de neconstituţio­
nalitate. Astfel, în absenţa oricărui cri­
teriu cu valenţe discriminatorii, nu este
încălcat art. 16 alin. (1) din Constituţie
(Decizia nr. 590 din 8 noiembrie 2005,
M. Of. nr. 1099 din 6 decembrie 2005).
37. Procurorul fiind, prin natura sa, un
organ al legii, un reprezentant al intere­
sului general al societăţii în activitatea
judiciară, prezenţa lui în procesul civil
este cât se poate de firească. Susţine­
rea că, întrucât procurorului i se atribuie
calitatea de parte în procesul civil, sunt
încălcate prevederile art. 16 alin. (1) şi
(2) şi art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie
nu poate fi primită, în primul rând pen­
tru faptul că procurorul nu este parte în
procesul civil decât în sens procesual,
iar nu şi în sens material, iar în îndepli­
nirea acestei atribuţii  –  ca de altfel în
îndeplinirea tuturor atribuţiilor sale – el
are obligaţia, înscrisă în art. 132 alin. (1)
din Constituţie, de a fi imparţial. Procu­
rorul apără ordinea normativă, iar în
felul acesta nu dezechilibrează proce­
sul în favoarea unuia sau altuia dintre
titularii drepturilor supuse judecăţii (De­
cizia nr. 68 din 3 februarie 2005, M. Of.
nr. 145 din 17 februarie 2005).
Art. 16
38.  Principiul egalităţii în drepturi vi­
zează egalitatea în drepturi în faţa legii
a cetăţenilor, şi nu a procurorilor ca re­
prezentanţi ai Ministerului Public, calita­
te în care nu pot fi purtători de drepturi
subiective proprii.  Împrejurarea că la
şedinţa de judecată participă un procu­
ror din cadrul parchetului corespunzător
instanţei competente ori un procuror din
cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţi­
unilor de Criminalitate Organizată şi Te­
rorism nu este de natură să afecteze în
vreun fel egalitatea justiţiabililor în faţa
legii, deoarece, indiferent de struc­tura
căreia îi aparţine, reprezentantul Minis­
terului Public are acelaşi rol constituţio­
nal în activitatea judiciară, de reprezen­
tant al intereselor generale ale societăţii
şi de apărător al ordinii de drept, precum
şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţeni­
lor (Decizia nr. 1196 din 24 septembrie
2009, M. Of. nr. 712 din 22 octombrie
2009).
39. Hotărârile pronunţate în cadrul unei
proceduri speciale, cum este somaţia de
plată, nu au autoritatea lucrului ju­decat
asupra fondului raporturilor juridice
­dintre­părţi. Mijloacele procedurale puse
la îndemâna părţilor diferă tocmai dato­
rită caracterului special al procedurii, fără
ca prin aceasta să se instituie vreo dis­
criminare, fără ca una dintre părţi să fie
privilegiată şi, ca atare, fără a fi încălcat
principiul egalităţii în faţa legii, consacrat
constituţional de art. 16 alin. (1) (Decizia
nr. 251 din 15 iunie 2004, M. Of. nr. 611
din 6 iulie 2004). ?  Noul Cod de pro­
cedură civilă reglementează în prezent
procedura ordo­nanţei de plată.
40. Suspendarea provizorie a executării
silite constituie o măsură cu caracter
vremelnic, care se ia pe calea ordonanţei
preşedinţiale numai „în cazuri urgente”,
care justifică această procedură specială.
În acest mod nu este încălcat principiul
egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât
Art. 16
o astfel de măsură se ia în considerarea
naturii urgente a cauzelor, iar nu a per­
soanelor care o solicită, acestea benefici­
ind de un tratament egal în faţa legii (De­
cizia nr. 112 din 11 martie 2004, M. Of.
nr. 265 din 25 martie 2004).
41.  Principiul egalităţii în drepturi nu
implică tratarea juridică uniformă a tu­
turor infracţiunilor, iar reglementarea
unui regim sancţionator în funcţie de
acoperirea prejudiciului cauzat prin in­
fracţiunea săvârşită este expresia fireas­
că a principiului constituţional menţio­
nat, care impune ca la aceleaşi situaţii
juridice să se aplice acelaşi regim, iar la
situaţii juridice diferite tratamentul ju­
ridic să fie diferenţiat (Decizia nr. 1214
din 5 octombrie 2010, M. Of. nr. 808 din
3 decembrie 2010).
42.  Principiul egalităţii în drepturi nu
implică tratarea juridică uniformă a tu­
turor infracţiunilor, iar reglementarea
unui regim sancţionator diferenţiat în
funcţie de conduita persoanelor cerce­
tate care pot contribui la aflarea ade­
vărului în anumite cauze este expresia
firească a principiului constituţional
men­ţionat, care impune ca la aceleaşi
situaţii juridice să se aplice acelaşi re­
gim, iar la situaţii juridice diferite trata­
mentul juridic să fie diferenţiat. Aceasta
constituie o măsură de politică penală
determinată de recrudescenţa unor
fenomene antisociale grave, precum
criminalitatea organizată, terorismul,
traficul de droguri şi traficul de persoa­
ne, respectiv de necesitatea instituirii
de către stat a unui sistem de măsuri în
vederea asigurării protecţiei martorilor
şi nu este de natură să aducă atingere
principului egalităţii în drepturi (Decizia
nr. 666 din 18 mai 2010, M. Of. nr. 398
din 16 iunie 2010).
43.  Legiuitorul român a optat pentru
regula generală de urmărire, judecare
şi sancţionare din oficiu a infracţiunilor,
constituţia româniei • 36
ca fapte antisociale.  Este dreptul con­
stituţional al legiuitorului de a stabili şi
anumite excepţii de la această regulă
generală. Astfel, s-a prevăzut ca în anu­
mite cazuri, datorită caracterului şi con­
ţinutului concret al faptelor, statutului
special al autorului faptei ori al persoa­
nei vătămate sau relaţiilor speciale din­
tre făptuitor şi persoana lezată, punerea
în mişcare a acţiunii penale să fie condi­
ţionată de existenţa plângerii preala­bile
a persoanei vătămate.  Generalizarea
aces­tei condiţionări ar împiedica însă,
în mod evident, protecţia eficientă a
so­cie­tăţii, a intereselor generale faţă
de faptele care prezintă pericol social,
prevăzute de legea penală.  În conse­
cinţă, nu se poate vorbi de încălcarea
principiului constituţional al egalităţii în
drepturi (Decizia nr. 104 din 4 februarie
2010, M. Of. nr. 144 din 4 martie 2010).
44. Limitarea legală a aplicării suspendă­
rii condiţionate, a suspendării sub supra­
veghere sau a executării pedepsei la lo­
cul de muncă nu încalcă niciunul dintre
criteriile egalităţii în drepturi. Cele trei
măsuri de individualizare a executării pe­
depsei sunt create de legiuitor şi puse la
dispoziţia instanţei ca mijloace de indivi­
dualizare judiciară a executării pedepsei
şi dau inculpatului numai o vocaţie, iar
nu un drept de a beneficia de ele. Fiind o
creaţie a legiuitorului, este firesc ca aces­
ta să determine nu numai condiţiile, dar
şi sfera de incidenţă a acestor măsuri,
respectiv să excludă persoanele care au
săvârşit infracţiuni deosebit de grave sau
infracţiuni de violenţă care vădesc o pe­
riculozitate aparte a infractorului, nefi­
ind încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (1)
din Constituţie, care vizează egalitatea în
drepturi între cetăţeni în ceea ce priveş­
te recunoaşterea în favoarea acestora a
unor drepturi şi libertăţi fundamentale,
nu şi identitatea de tratament juridic
asupra aplicării unor măsuri, indiferent
37 • constituţia româniei
de natura lor (Decizia nr. 240 din 27 mai
2004, M. Of. nr. 562 din 24 iunie 2004).
? În noul Cod penal nu mai sunt prevă­
zute suspendarea condiţionată a execu­
tării pedepsei şi executarea pedepsei la
locul de muncă.
45.  Stabilirea prin lege a criteriilor de
determinare a pedepselor care se gra­
ţiază, precum şi a infracţiunilor pentru
săvârşirea cărora nu se aplică iertarea
de pedeapsă intră în competenţa exclu­
sivă a legiuitorului. Toţi infractorii aflaţi
în aceeaşi situaţie beneficiază ori sunt
exceptaţi de la beneficiul graţierii, deo­
potrivă, în raport cu natura infracţiunii
şi a conţinutului acesteia, în formularea
legală în vigoare la data săvârşirii in­
fracţiunii. Condamnaţii care au săvârşit
infracţiuni diferite sau chiar de aceeaşi
natură, dar în perioade diferite, când
legea penală a reglementat în redactări
diferite conţinutul infracţiunilor respec­
tive, se află, evident, în situaţii diferi­
te, ceea ce permite şi instituirea unui
tratament juridic diferenţiat, conform
opţiunii libere a legiuitorului, fără a se
putea reţine instituirea unor privilegii
sau a unor discriminări (Decizia nr. 546
din 7 decembrie 2004, M. Of. nr. 107 din
2 februarie 2004).
46. Nu este contrară principiului egali­
tăţii instituirea unor reguli speciale, in­
clusiv în ceea ce priveşte căile de atac,
atât timp cât ele asigură egalitatea juri­
dică a cetăţenilor în utilizarea lor (Deci­
zia nr. 460 din 28 octombrie 2004, M. Of.
nr. 1153 din 7 decembrie 2004).
47. Interdicţia de a renunţa, în tot sau
în parte, la drepturile prevăzute de lege
în favoarea salariaţilor este o măsură de
protecţie a acestora din urmă, menită să
asigure exerciţiul neîngrădit al drepturi­
lor şi al intereselor legitime ce li se cuvin
în cadrul raporturilor de muncă, pentru
a-i feri de consecinţele unor eventuale
abuzuri ori ameninţări din partea anga­
Art. 16
jatorilor. O astfel de măsură de protecţie
nu poate fi considerată a fi un privilegiu,
contrar prevederilor art. 16 alin. (1) din
Constituţie, atât timp cât ea se justifică
în considerarea situaţiei unei anume ca­
tegorii sociale care reclamă o astfel de
protecţie (Decizia nr. 322 din 14 iunie
2005, M. Of. nr. 702 din 3 august 2005).
48. Rolul instanţei de contencios consti­
tuţional este acela de a veghea la res­
pectarea principiilor constituţionale în
reglementarea salarizării, printre aces­
tea regăsindu-se şi principiul egalităţii în
drepturi, care presupune un salariu egal
pentru o muncă egală (Decizia nr. 243
din 16 martie 2010, M. Of. nr. 328 din
18 mai 2010).
49. Interdicţia persoanelor care se reîn­
cadrează în muncă la societăţile cu ca­
pital majoritar de stat de a beneficia de
venitul lunar de completare nu constitu­
ie o discriminare faţă de cei care se re­
încadrează la societăţi cu capital privat,
deoarece, în primul caz, atât salariul, cât
şi venitul în completare ar fi suportate
de la bugetul de stat şi, respectiv, de la
bugetul asigurărilor pentru şomaj.  În
consecinţă, neexistând o situaţie juridi­
că identică, tratamentul juridic acordat
nu poate fi decât diferit, astfel cum re­
iese din dispoziţiile constituţionale ale
art. 16 din Constituţie (Decizia nr. 465
din 12 aprilie 2011, M. Of. nr. 485 din
8 iulie 2011).
50.  Schimbarea opticii legiuitorului în
sensul ca forma scrisă să fie o cerinţă
ad validitatem a contractului individual
de muncă nu poate duce în niciun caz la
concluzia potrivit căreia statul a creat un
dezechilibru între părţile cocontractan­
te. Este dreptul exclusiv al legiuitorului
de a stabili condiţiile cerute în vederea
încheierii unui contract, indiferent de
natura lui.  Această competenţă a le­
giuitorului trebuie corelată cu faptul că
stabilirea în materie de contracte a unor
Art. 16
excepţii de la principiul consensualismu­
lui trebuie să fie justificată în mod obiec­
tiv şi rezonabil. Raportat la acest aspect,
încheierea în formă scrisă a contractului
de muncă este justificată de combate­
rea unor practici ale angajatorilor prin
care, profitând de faptul că forma scri­
să a contractului de muncă era doar un
instrumentum probationis, se sustră­
geau de la plata impozitelor şi taxelor
datorate bugetului de stat sau bugetului
asigurărilor sociale de stat datorate prin
efectul încheierii contractului de muncă.
O atare conduită se reflecta negativ şi în
planul protecţiei sociale a angajatului,
care nu beneficia de stagiu de cotizare
pentru perioadele lucrate neînregistrate
de către angajator la auto­rităţile com­
petente şi nici de asigurare de sănătate
sau socială (Decizia nr. 383 din 23 martie
2011, M. Of. nr. 281 din 21 aprilie 2011).
51. Este rezonabil şi echitabil ca salaria­
ţilor cu contract de muncă cu timp par­
ţial să li se acorde concediu de odihnă
proporţional cu timpul efectiv lucrat, în
caz contrar, prin acordarea unui conce­
diu de odihnă ca şi salariaţilor cu timp
integral, s-ar ajunge la o egalizare nejus­
tificată şi inechitabilă a duratei de con­
cediu (Decizia nr. 331 din 16 septembrie
2004, M. Of. nr. 1039 din 10 noiembrie
2004).
52.  Instituţia concedierii colective, cu
tot ceea ce aceasta presupune în înţele­
sul Codului muncii, nu se poate aplica
la nivelul personalului din instituţiile
şi autorităţile publice, având în vede­
re situaţia specifică a acestuia.  O ata­
re viziune este justificată de faptul că
aceia care sunt angajaţi în raporturi de
muncă în mediul bugetar sunt legaţi, în
mod esenţial, din punctul de vedere al
sursei din care sunt alimentate salariile/
indemnizaţiile sau soldele, de bugetul
public naţional, de încasările şi de chel­
tuielile din acest buget, dezechilibrarea
constituţia româniei • 38
lui putând avea consecinţe în ceea ce
priveşte diminuarea cheltuielilor. Or, sa­
lariile/indemnizaţiile/soldele reprezintă
astfel de cheltuieli – mai exact, cheltuieli
de personal. În schimb, în mediul privat,
raporturile de muncă sunt guvernate în­
totdeauna de contractul individual de
muncă încheiat între un angajat şi un
angajator. Cele reţinute mai sus nu au
semnificaţia faptului că nu se vor putea
lua măsuri de concediere colectivă la
nivelul instituţiilor şi autorităţilor pu­
blice şi nici că eventualele măsuri de
concediere colectivă pot fi dispuse de
către angajatorul public numai în virtu­
tea propriei voinţe şi a propriului act de
decizie. Din contră, măsurile de conce­
diere colectivă în privinţa personalului
din instituţiile şi autorităţile publice al
cărui raport de muncă izvorăşte în te­
meiul unui contract individual de mun­
că se vor putea face doar în baza unor
reglementări primare speciale, care vor
cuprinde măsuri de acompaniere cores­
punzătoare, de natură să nu discrimine­
ze această categorie de salariaţi faţă de
salariaţii din mediul privat.  În aceste
condiţii, nu se poate susţine încălcarea
dispoziţiilor art. 16 din Constituţie (De­
cizia nr. 383 din 23 martie 2011, M. Of.
nr. 281 din 21 aprilie 2011).
53.  Persoanele care optează pentru
exercitarea unor profesii sau meserii
şi pentru încadrarea în funcţii pentru
care reglementările legale cer şi exis­
tenţa avizului, autorizaţiei ori atestării
din partea unor autorităţi de speciali­
tate se află într-o situaţie diferită faţă
de celelalte categorii de salariaţi cărora
nu li se cer aceste documente în mo­
mentul încadrării în funcţie, ceea ce
justifică, în mod obiectiv şi rezonabil,
tratamentul juridic diferit.  Astfel, re­
tragerea de ­către­ autoritatea care le-a
emis a avizului, auto­rizaţiei ori atestării,
în momentul în care constată că nu mai
39 • constituţia româniei
sunt îndeplinite condiţiile acordării, re­
tragere ce determină încetarea de drept
a contractului individual de muncă pen­
tru încheierea căruia existenţa acestor
documente era o condiţie obligatorie,
nu reprezintă un tratament juridic dis­
criminator, în sensul interzis de art. 16
alin. (1) din Constituţie, ci aplicarea unui
tratament juridic diferenţiat în raport cu
situaţia diferită în care se află anumite
categorii de persoane (Decizia nr. 545
din 7 decembrie 2004, M. Of. nr. 85 din
25 ianuarie 2005).
54. O măsură de protecţie a salariaţilor
nu poate fi considerată a fi un privilegiu,
contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din
Constituţie, atât timp cât ea se justifică
în considerarea situaţiei unei anume ca­
tegorii sociale care reclamă o astfel de
protecţie.  Reglementarea competenţei
materiale şi teritoriale a instanţelor jude­
cătoreşti în cazul conflictelor de muncă
nu reprezintă o instituire a unor privilegii
sau discriminări şi nici nu aduce atinge­
re dreptului la un proces echitabil. Sala­
riatul şi angajatorul sunt două părţi ale
conflictului de muncă, situate pe poziţii
opuse şi cu interese contrare, situaţia lor
diferită justificând, în anumite privinţe,
şi tratamentul juridic diferenţiat. Angaja­
torul este cel care deţine documentele şi
toate celelalte probe pertinente pentru
elucidarea conflictu­lui şi pentru stabi­
lirea drepturilor şi obli­gaţiilor părţilor
raportului juridic de muncă, fiind nece­
sară şi firească obligaţia acestuia de a
prezenta aceste probe (Decizia nr. 494
din 11 noiembrie 2004, M. Of. nr. 59 din
18 ianuarie 2005).
55. În conformitate cu prevederile art. 47
alin. (2) din Constituţie, dreptul cetăţeni­
lor la pensie şi la alte forme de asistenţă
socială se exercită în condiţiile legii. Aşa­
dar,­legiuitorul are libertatea de opţiune
în reglementarea condiţiilor şi criteriilor
de acordare a pensiei, a modului de
Art. 16
cal­cul şi de plată a acesteia, precum şi
a procedurii de solicitare, de stabilire a
pensiei şi de exercitare a contestaţiilor. În
consecinţă, poate face diferenţieri, prin
norme derogatorii, pen­tru anumite ca­
tegorii de persoane, cu condiţia ca tra­
tamentul juridic instituit să fie identic
pentru situaţii egale (Decizia nr. 615 din
15 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1096 din 6
decembrie 2005).
56. Instituirea unor măsuri concrete prin
care să se asigure egalitatea între femei
şi bărbaţi trebuie raportată la condi­ţiile
sociale concrete.  Tendinţa este aceea­
de extindere a sferei tratamentului egal
­între­bărbaţi şi femei, inclusiv prin im­pu­
nerea unor vârste de pensionare din ce
în ce mai apropiate sau chiar identice în
anumite cazuri, tendinţă ce corespunde
atât evoluţiei condiţiilor sociale, dar şi
necesităţii de a răspunde criticilor for­
mulate din perspectiva femeilor care
se considerau discriminate în raport cu
bărbaţii sub aspectul încetării rapor­
turilor lor de muncă urmare a atingerii
vârstei legale de pensionare, la o vârstă
inferioară ­celei a bărbaţilor.  În sensul
acestei evoluţii este şi extinderea cerin­
ţei unui stagiu egal de cotizare între
femei şi bărbaţi la toate categoriile de
pen­sionari. Prin urmare, în prezent, fe­­
meile pot ieşi la pensie la vârsta mai
redusă prevăzută de lege, dar în con­
diţiile realizării stagiului de cotizare
egal cu cel al bărbaţilor.  În contextul
­actual, o astfel de măsură nu poate fi
privită ca aducând atingere principiului
nediscriminării, ci, din contră, apare ca
o expresie a acestui principiu, un pas
înainte către realizarea unui tratament
egal efectiv între cele două sexe (Deci­
zia nr. 287 din 24 februarie 2011, M. Of.
nr. 364 din 25 mai 2011).
57.  Dincolo de modificările fireşti ce
apar în societate sub aspectul mentali­
tăţilor, al culturii, educaţiei şi cu privire
Art. 16
la tradiţii, prevederea unui tratament
egal între sexe apare tot mai necesară
în contextul curentului european care
impune statelor alinierea la standardele
unui tratament egal, nediscriminatoriu
între bărbaţi şi femei. Curtea Europea­
nă a Drepturilor Omului, prin Hotărârea
din 22 august 2006, pronunţată în cauza
Walker c. Regatului Unit, a subliniat po­
sibilitatea şi chiar necesitatea egalizării
tratamentului juridic dintre bărbaţi şi fe­
mei. Cu toate acestea, a fost lăsată la la­
titudinea statelor aprecierea momentu­
lui şi a intervalului de timp necesar ope­
rării acestor modificări. De asemenea,
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de
la Luxembourg, plecând de la principiul
asigurării unei remunerări egale între
femei şi bărbaţi, pentru o muncă egală,
prin Hotărârea din 13 noiembrie 2008,
pronunţată în cauza C-46/07, Comisia
Comunităţilor Europene c.  Italiei, dar
şi prin Hotărârea din 26 martie 2009,
pronunţată în cauza C-559/07, Comi­
sia Comunităţilor Europene c.  Greciei,
a statuat că măsurile sociale trebuie să
contribuie la asigurarea unei vieţi pro­
fesionale a femeilor egale cu cea a băr­
baţilor. Impunerea unor vârste de pen­
sionare diferite nu are aptitudinea de
a compensa dezavantajele şi greutăţile
pe care le întâmpină femeile în ca­riera
lor profesională din cauza statutului
lor social. De asemenea, s-a amintit că
preocuparea pentru creşterea copiilor
nu trebuie raportată doar la femei, ci şi
la bărbaţi şi că, din această perspectivă,
situaţia celor două sexe este comparabi­
lă. În acest context, Curtea Constituţio­
nală, observând schimbarea condiţiilor
sociale, cel puţin la nivelul celorlalte
ţări europene, care reclamă instituirea
egalităţii de tratament, a arătat totuşi că
doar legiuitorul este în măsură să apre­
cieze în mod concret momentul în care
această schimbare va avea loc.  Adop­
constituţia româniei • 40
tând Legea privind sistemul unitar de
pensii publice, legiuitorul a considerat
că este momentul să iniţieze o regle­
mentare care să conducă, gradual, la
instituirea unui tratament egal între
bărbaţi şi femei sub aspectul vârstei de
pensionare. Desigur, tradiţiile culturale
şi realităţile sociale sunt încă în stadiu
de evoluţie către asigurarea unei egali­
tăţi faptice reale între sexe, astfel încât
nu se poate ajunge la concluzia că, în
prezent, condiţiile sociale din România
pot fi considerate ca susţinând o egali­
tate absolută între bărbaţi şi femei. De
aceea, soluţia adoptată de legiuitor în
sensul unei creşteri treptate a vârstei
de pensionare a femeii pe parcursul a
15 ani este singura care poate să asigure
adecvarea acestei măsuri la realitatea
socială şi să dea un caracter constituţio­
nal normei de lege (Decizia nr. 1237 din
6 octombrie 2010, M. Of. nr. 785 din 24
noiembrie 2010).
58.  Cadrele militare în activitate, sol­
daţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi
funcţionarii publici cu statut special
din sistemul administraţiei penitencia­
relor, din domeniul apărării naţionale,
ordinii publice şi siguranţei naţionale
au beneficiat şi continuă să beneficieze
de un statut aparte, justificat de natura
activităţii desfăşurate, care creează con­
diţiile unei uzuri corporale accentuate
prin expunere la pericole de vătămare
corporală şi chiar de ameninţare a vie­
ţii, astfel încât stabilirea unor vârste de
pensionare şi stagii de cotizare diferite
de cele prevăzute, ca regulă generală,
pentru restul asiguraţilor nu încalcă
art. 16 din Constituţie (Decizia nr. 1237
din 6 octombrie 2010, M. Of. nr. 785 din
24 noiembrie 2010).
59.  Eliminarea completă a unor cate­
gorii de persoane de la beneficiul unei
forme de asigurare prevăzut de lege
pentru toate categoriile de asiguraţi
41 • constituţia româniei
nu se poate realiza fără a fi încălcat
prin­cipiul constituţional al egalităţii în
drep­turi. Această soluţie vizează şi drep­
tul de opţiune al părinţilor în ceea ce
priveşte acordarea concediului pentru
îngrijirea copilului şi a indemnizaţi­
ei afe­rente, aşa încât instituirea unui
tra­tament diferenţiat între femeile şi
bărbaţii, cadre militare în activitate,
cu prilejul acordării concediului pentru
îngrijirea copilului este neconstituţio­
nală, cu atât mai mult cu cât ambele
categorii de persoane au acelaşi statut
profesio­nal, ceea ce conduce la conclu­
zia că singura justificare a diferenţei de
tratament se întemeiază pe diferenţa de
sex. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în cau­
za Schuler-Zgraggen c.  Elveţiei (1993),
când a statuat că egalitatea sexelor este
un scop important al statelor membre
ale Consiliului Europei şi numai consi­
derente foarte puternice pot conduce la
aprecierea că instituirea unui tratament
diferenţiat este compatibilă cu Conven­
ţia. Mai mult, Curtea de la Strasbourg
a subliniat necesitatea unei justificări
obiective şi raţionale în instituirea unui
astfel de tratament (Decizia nr. 90 din
10 februarie 2005, M. Of. nr. 245 din 24
martie 2005).
60. Inegalitatea existentă în materie de
impunere între stat şi ceilalţi contribua­
bili care deţin în proprietate mai multe
clădiri se justifică, pe de o parte, prin
natura şi destinaţia clădirilor aparţinând
statului menite să servească interesul
general, iar, pe de altă parte, prin ne­
cesitatea simplificării unor operaţii fi­
nanciare, având în vedere că instituţiile
statului sunt finanţate de la buget, iar
statul contribuie la veniturile şi cheltuie­
lile bugetelor locale prin sume defalcate
din unele venituri ale bugetului de stat
şi subvenţii de la bugetul de stat (Deci­
Art. 16
zia nr. 477 din 9 noiembrie 2004, M. Of.
nr. 54 din 17 ianuarie 2005).
61. Plăţile anticipate se datorează pen­
tru veniturile din activităţi independen­
te, din cedarea folosinţei bunurilor, cu
excepţia celor realizate din arendare. O
asemenea exceptare este motivată de
faptul că veniturile realizate din arenda­
re nu pot fi anticipate, acestea fiind re­
zultatul unui concurs de factori naturali.
Astfel, în anumiţi ani agricoli veniturile
realizate sunt cu mult mai mici decât
cele din anii anteriori, situaţie ce se da­
torează unor fenomene naturale ce nu
pot fi prevăzute. În caz contrar, s-ar pu­
tea ajunge ca în cazul arendei să fie da­
torate sarcini fiscale anticipate cu mult
mai mari decât venitul efectiv realizat.
Considerentele de mai sus justifică, în
mod obiectiv şi raţional, tratamentul
diferit pe care îl au veniturile realizate
din arendare.  În aceste condiţii, nu se
poate reţine existenţa niciunei discri­
minări între persoanele care realizează
venituri din activităţi independente,
respectiv arendare (Decizia nr. 246 din
19 februarie 2009, M. Of. nr. 159 din 16
martie 2009).
62.  Excluderea femeii minore care s-a
căsătorit din categoria persoanelor fi­
zice cu capacitate deplină de exerciţiu,
devenind astfel persoană majoră, aduce
atingere principiului egalităţii, aplicân­
du-se la situaţii egale un tratament juri­
dic diferit. Egalitatea cetăţenilor în faţa
legii, fără privilegii şi fără discriminări,
este consacrată ca drept fundamental
de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Con­
stituţie, însă, în privinţa soţilor, în plus,
Constituţia instituie o garanţie specia­lă a
egalităţii prin dispoziţiile art. 48 alin. (1),
care prevăd că „Familia se în­te­­meiază pe
căsătoria liber consimţi­tă între soţi, pe
egalitatea acestora (...)”. Ţinând seama
de aceste garanţii consti­tu­ţionale, re­
strângerea exerciţiului drep­tu­rilor fe­
Art. 16
meii minore care s-a căsăto­rit este de
natură să determine o inegalitate de
statut juridic faţă de soţ, care nu este
justificată în mod obiectiv şi raţional de
dispoziţiile art.  53 din Constituţie, ce
prevăd că restrângerea exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi se impune
„pentru apărarea siguranţei naţionale, a
ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice,
a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor,
desfăşurarea instrucţiei penale, preve­
nirea consecinţelor unui dezastru ori ale
unui sinistru deosebit de grav” (Decizia
nr. 217 din 20 aprilie 2005, M. Of. nr. 417
din 18 mai 2005). ? În prezent, mino­
rul, indiferent de sex, care se căsătoreşte
înainte de a împlini 18 ani dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu.
63.  Între adoptator şi copilul adoptat
nu poate exista egalitate de tratament
juridic, ei neaflându-se, în privinţa po­
sibilităţii de desfacere a adopţiei, în
aceeaşi situaţie juridică.  Legea refuză
adoptatorului dreptul de a cere desfa­
cerea adopţiei, pentru că adopţia nu se
încheie în interesul său, ci numai în in­
teresul copilului adoptat, şi nici nu este,
prin natura sa, un contract care să poată
fi denunţat de către una dintre părţile
contractante pe calea rezoluţiunii sau a
rezilierii, pentru neîndeplinirea de că­
tre cealaltă parte a obligaţiilor asumate
(Decizia nr. 434 din 21 octombrie 2004,
M. Of. nr. 80 din 24 ianuarie 2005).
64. În materia contractului de închi­riere
a locuinţelor, raporturile locative con­
tractuale iau naştere, în mod direct, între
proprietarul imobilului cu destinaţia de
locuinţă şi chiriaş – titular al contractului
de închiriere.  Persoanele care locuiesc
împreună cu acesta, înscrise în contrac­
tul de închiriere, dobândesc dreptul de a
folosi locuinţa împreună cu titularul con­
tractului, neputând lua deci­zii şi încheia
acte juridice care privesc raporturile
ce rezultă din contractul de închiriere.
constituţia româniei • 42
Prin urmare, aceste două categorii de
persoane se află în situaţii juridice di­
ferite, ceea ce justifică o diferenţă de
tratament juridic, astfel încât nu ­poate­
fi reţinută încălcarea art. 16 alin. (1) şi
(2) din Constituţie (Decizia nr. 526 din
25 noiembrie 2004, M. Of. nr. 16 din 6
ianuarie 2005).
65. Diferenţa de regim juridic între socie­
tăţile pe acţiuni şi alte tipuri de socie­tăţi
este o consecinţă firească a deo­­se­birilor
de substanţă care există între aceste ca­
tegorii de societăţi, fără a echivala cu o
discriminare sau o inechitate nepermisă
într-un stat de drept (Decizia nr. 169 din
22 martie 2005, M.  Of. nr.  408 din 13
mai 2005). 
66.  Posibilitatea de a efectua înregis­
trări în registrul comerţului atât în baza
hotărârilor judecătorului delegat, cât şi
a unor hotărâri irevocabile nu pune un
semn de egalitate între natura şi specifi­
cul cauzelor care au avut ca rezultat pro­
nunţarea acestor acte.  Astfel, încheie­
rile judecătorului delegat se pronunţă
în urma solicitării pentru efectuarea
înmatriculării sau a unor înregistrări în
registrul comerţului şi a depunerii ac­
telor necesare în acest sens şi vizează
respectarea condiţiilor necesare pen­
tru a se face înregistrarea.  În schimb,
cauzele în care deja s-au pronunţat
hotărâri irevocabile ce trebuie menţio­
nate în registrul comerţului pot avea
naturi şi obiecte diferite, despre care
trebuie să se facă menţiune în registrul
comerţului.  Aşa fiind, este mai mult
decât evident că cele două situaţii nu
sunt analoage, astfel că instituirea unui
tratament juridic diferenţiat nu este de
natură să aducă atingere principiului
egalităţii în drepturi (Decizia nr. 873 din
10 iulie 2008, M. Of. nr. 580 din 1 august
2008). ? În prezent, legislaţia procesua­
lă civilă nu mai utilizează expresia „ho­
tărâre irevocabilă”.
43 • constituţia româniei
67.  În materia răspunderii pentru în­
călcarea disciplinei interne, personalul
clerical din cadrul unor culte se află în
situaţii diferite faţă de cetăţenii laici,
în sensul că primii se supun normelor
juridice şi canonice speciale, iar ceilalţi
cetăţeni se supun normelor juridice cu
caracter general de aplicabilitate, astfel
încât instituirea unui tratament diferit
se justifică prin statutul juridic diferit al
membrilor clerului (Decizia nr. 446 din
7 aprilie 2011, M. Of. nr. 338 din 16 mai
2011).
68. Raţiunea publicării în Monitorul Ofi­
cial al României, Partea I, a înregistrării
şi radierii partidelor politice sau, în mod
corespunzător, a alianţelor politice legal
constituite, care rezidă în asigurarea pu­
blicităţii necesare cu privire la apariţia
unui nou subiect în viaţa politică a ţării,
nu subzistă şi în cazul în care cererea de
înregistrare sau de radiere este respinsă
de instanţa competentă, pentru că nu
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege.  În consecinţă, nu se poate pune
problema încălcării principiului egali­
tăţii, situaţiile fiind deosebite, ceea ce
justifică, raţional şi obiectiv, un trata­
ment juridic deosebit (Decizia nr. 230
din 25 mai 2004, M. Of. nr. 677 din 28
iulie 2004).
69. Dispoziţiile care prevăd că în unităţi­
le şcolare cu predare şi în limbile mino­
rităţilor naţionale unul dintre directori
va fi obligatoriu din rândul cadrelor
didactice din minoritatea respectivă nu
reprezintă o încălcare a prevederilor
art. 16 din Constituţia României, avân­
du-se însă în vedere faptul că trebuie să
fie respectate şi criteriile de competen­
ţă profesională. Aceste dispoziţii legale
reprezintă opţiunea legiuitorului, care a
dorit ca în structurile de conducere ale
instituţiilor de învăţământ respective să
fie reprezentate şi persoanele aparţi­
nând minorităţi naţionale, ca o expresie
Art. 16
a unei societăţi în care se promovează
cunoaşterea şi toleranţa reciproce (De­
cizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011, M. Of.
nr. 136 din 23 februarie 2011).
70. Situaţia străinilor declaraţi indezira­
bili în scopul apărării securităţii naţio­
nale este diferită de a celorlalţi cetăţeni
străini, ceea ce poate determina legiui­
torul să stabilească drepturi diferite
pentru aceste două categorii de cetăţeni
străini (Decizia nr. 37 din 29 ianuarie
2004, M. Of. nr. 183 din 3 martie 2004).
71. În condiţiile în care legea reglemen­
tează asigurarea protecţiei şi asistenţei
martorilor a căror viaţă, integritate cor­
porală sau libertate este ameninţată ca
urmare a deţinerii de către aceştia a unor
informaţii ori date privind să­vâr­­­şirea
unor infracţiuni grave şi pe care le‑au fur­
nizat organelor judiciare, raţiu­nea cau­zei
de reducere a limitelor pedepsei, regle­
mentată de norma supusă controlului
de constituţionalitate [art. 19 din Legea
nr.  682/2002 privind protecţia marto­
rilor – n.a.], este aceea de a institui un
instrument eficient pentru combaterea
infracţiunilor grave prin determinarea
persoanelor care deţin informaţii decisi­
ve în acest sens de a le furniza organelor
judiciare.  Prin urmare, determinantă şi
suficientă pentru acordarea beneficiului
reducerii limitelor pedepsei este acţiu­
nea martorului de a denunţa şi facilita
tra­gerea la răspundere penală a altor
per­soane care au săvârşit infracţiuni
grave, indiferent de natura şi gravitatea
faptei penale comise de el însuşi. Altfel
spus, atingerea obiectivului urmărit de
legiuitor, respectiv acela de combatere a
infracţiunilor grave ca urmare a denunţu­
rilor şi informaţiilor furnizate de martori,
se realizează şi în ipoteza în care martorul
nu a comis o infracţiune gravă. Aşa fiind,
comiterea de către martor a unei infrac­
ţiuni care nu se încadrează în categoria
infracţiunilor grave, aşa cum sunt ele de­
Art. 17 constituţia româniei • 44

finite în art. 2 lit. h) din lege, nu poate fi
un element care să îl excludă pe acesta
de la beneficiul cauzei de reducere a li­
mitelor de pedeapsă. Drept urmare, dife­
renţa operată de norma supusă controlu­
lui de constituţionalitate între cele două
categorii de martori, după cum aceştia
au săvârşit sau nu o infracţiune gravă, nu
se bazează pe un criteriu raţional şi nu
justifică un tratament juridic diferenţiat,
Curtea­reţinând că cele două categorii de
martori se află în situaţii juridice identice
din perspec­tiva incidenţei normei supu­
se controlului de constituţionalitate. (...)
Câtă vreme principul egalităţii în faţa le­
gii presupune instituirea unui tratament
egal pentru situaţii care, în funcţie de
scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci
nu există niciun motiv rezonabil pentru
► Hotărâri C.E.D.O. 
1. Articolul 14 oferă protecţie împotriva
oricăror discriminări în exerciţiul drep­
turilor şi libertăţilor garantate de Con­
venţie, dar orice diferenţă de tratament
nu semnifică, în mod automat, încălca­
rea sa. Pentru ca o asemenea încălcare
să se producă, trebuie stabilit că persoa­
ne aflate în situaţii analoage sau com­
parabile beneficiază de un tratament
preferenţial şi că distincţia nu îşi găseşte
nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
În acest sens, statele părţi beneficiază
de o anumită marjă de apreciere pen­
tru a determina dacă şi în ce măsură
diferenţele între situaţii analoage sau
comparabile sunt de natură să justifice
care un martor care a săvârşit o infrac­
ţiune care nu se încadrează în enume­
rarea exhaustivă a art. 2 lit. h) din legea
supusă controlului Curţii, dar a contribuit
decisiv la tragerea la răspundere penală
a unei persoane care a săvârşit o infrac­
ţiune gravă, să nu beneficieze, la rândul
său, asemeni martorului care a comis o
infracţiune gravă, de beneficiul reduce­
rii la jumătate a limitelor de pedeapsă.
(...) Neconstituţionalitatea discriminării
astfel constatate are ca rezultat acorda­
rea beneficiului reducerii la jumătate a
limitelor pedepsei prevăzute de lege şi
martorilor care au săvârşit infracţiuni ce
excedează definiţiei din art. 2 lit. h) din
Legea nr. 682/2002 (Decizia nr. 67 din
26 februarie 2015, M. Of. nr. 185 din 18
martie 2015).
distincţiile de tratament juridic aplicabi­
le, întinderea acestei marje depinzând
de circumstanţele concrete ale fiecărei
cauze, de domeniul şi contextul în discu­
ţie. O distincţie de tratament privitoare
la un drept prevăzut de Convenţie nu
trebuie numai să urmărească un scop
legitim, trebuie în acelaşi timp să existe
un raport rezonabil de proporţionalitate
între mijloacele folosite şi scopul urmă­
rit (cauza Carson şi alţii c.  Regatului
Unit, Hotărârea din 4 noiembrie 2008;
cauza McMichael c. Regatului Unit, Ho­
tărârea din 24 februarie 1995, ambele
în C. Bîrsan, op. cit., p. 962‑963).

Articolul 17. Cetăţenii români în străinătate

Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român
şi trebuie să‑şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt
compatibile cu absenţa lor din ţară.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretu-
tindeni, republicată (M. Of. nr. 261 din 22 aprilie 2009); ► Legea nr. 156/2000 privind
protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate, republicată (M. Of. nr. 291
din 5 mai 2009).
45 • constituţia româniei Art. 18

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Ca urmare a apartenenţei la statul ro­
mân, cetăţenii români din străinătate, în
temeiul art.  17 din Constituţie, se bu­
cură de protecţia statului. Aceasta pre­
supune existenţa unor acorduri şi con­
venţii care permit o colaborare juridică
conformă cu normele general admi­se
ale dreptului internaţional. Altfel spus,
protecţia nu poate fi convertită într‑o
cauză de impunitate pentru faptele
anti­sociale comise pe teritoriul unui stat
străin, instanţa română fiind datoare să
verifice numai dacă sunt întrunite con­
diţiile extrădării, şi nicidecum să se pro­
nunţe cu privire la temeinicia urmăririi
sau condamnării dispuse de autoritatea
străină şi nici asupra oportunităţii extră­
dării. În caz contrar, s‑ar aduce atingere
principiului referitor la recunoaşterea
reciprocă a hotărârilor penale (Decizia
nr. 134 din 20 februarie 2007, M. Of.
nr. 190 din 20 martie 2007).
2. Luarea unor măsuri legislative pentru
sancţionarea cetăţenilor români sau a
persoanelor fără cetăţenie domiciliate
pe teritoriul României, care săvârşesc
fapte de trecere ilegală a frontierei unui
stat străin sau care racolează, îndrumă
ori călăuzesc mai multe persoane în
scopul trecerii frauduloase a frontierei
unui stat străin sau organizează aceste
activităţi ilegale, nu poate reprezenta o
încălcare a dispoziţiilor art. 17 din Legea
fundamentală, referitoare la obligaţia
statului român de a asigura protecţia ce­
tăţenilor săi aflaţi în străinătate. Dimpo­
trivă, aceste măsuri sunt stabilite prin
lege şi justificate de securizarea fron­
tierelor, precum şi de prevenirea unor
consecinţe negative, cum ar fi migraţia
ilegală (Decizia nr. 292 din 9 iunie 2005,
M. Of. nr. 595 din 11 iulie 2005).

Articolul 18. Cetăţenii străini şi apatrizii

(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de
protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi
de alte legi.
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea
tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.
Legislaţie conexă: ►  O.U.G.  nr.  194/2002 privind regimul străinilor în România,
republicată (M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008); ► Legea nr. 122/2006 privind azilul în
România (M. Of. nr. 428 din 18 mai 2006); ► art. 16 CEDO: „Restricţiile activităţii
politice a străinilor. Nicio dispoziţie a art. 10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca inter‑
zicând Înaltelor Părţi Contractante să impună restrângeri activităţii politice a străinilor”;
►  art.  18 CDFUE: „Dreptul de azil.  Dreptul de azil este garantat cu respectarea
nor­melor prevăzute de Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 şi de Protocolul
din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaţilor şi în conformitate cu Tratatul privind
Uniunea Europeană şi cu Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (denumite
în continuare «tratatele»)”.
Art. 19 constituţia româniei • 46

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Protecţia generală a cetăţenilor străini
şi a apatrizilor care locuiesc în România,
consacrată la nivel constituţional, are
semnificaţia garantării exercitării, de
către aceştia, a tuturor drepturilor şi li­
bertăţilor, cu excepţia celor pentru care
Constituţia sau legea impune calitatea
de cetăţean român, însă în egală mă­
sură are şi semnificaţia că aceeaşi cate­
gorie de persoane trebuie să se supună
legislaţiei naţionale şi să îndeplinească
obligaţiile corelative acestor drepturi şi
libertăţi. Prin urmare, nu este contrar spi­
ritului drepturilor şi libertăţilor garantate
de art. 18 alin. (1) şi art. 26 din Constitu­
ţie ca prin lege specială să fie reglemen­
tate condiţiile în care cetăţenii străini sau
apatrizii pot beneficia de protecţia gene­
rală a statului român, sub toate formele
sale (Decizia nr. 385 din 19 martie 2009,
M. Of. nr. 293 din 5 mai 2009).
2. Limitarea în timp a perioadei în care
un cetăţean străin îşi poate efectua stu­
diile nu reprezintă o nesocotire a preve­
derilor constituţionale care garantează
cetăţenilor străini şi apatrizilor care lo­
cuiesc în România protecţia generală a
persoanelor şi a averilor (Decizia nr. 50
din 31 ianuarie 2008, M. Of. nr. 149 din
27 februarie 2008).

Articolul 19. Extrădarea şi expulzarea

(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
(2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
(4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, republicată (M.  Of.  nr.  377 din 31 mai 2011); ►  Capitolul V  –
„Regimul şederii ilegale”, Secţiunea a 4‑a – „Expulzarea” (art. 99‑100) din O.U.G.
nr.  194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată (M.  Of.  nr.  421 din
5 iunie 2008). Prin lit. v1) de la art. 2 din ordonanţa de urgenţă [introdusă prin O.G.
nr. 25/2014 (M. Of. nr. 640 din 30 august 2014)], a fost definită expulzarea ca fiind
„punerea în executare a pedepselor accesorii, respectiv complementare de interzicere
a exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, aplicate potrivit
prevederilor art. 65 alin. (2) sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) din Codul penal”, iar prin Legea
nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal a fost introdus în cuprinsul
O.U.G. nr. 194/2002 art. 1431, potrivit căruia, „În cuprinsul prezentei ordonanţe de
urgenţă, referirea la măsura de siguranţă a expulzării se consideră a fi făcută la
pedeapsa accesorie, respectiv complementară, aplicată potrivit prevederilor art. 65
alin. (2) lit. c) sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) din Codul penal”; ► art. 3: „Interzicerea
expulzării propriilor cetăţeni. 1. Nimeni nu poate fi expulzat, printr‑o măsură individuală
sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetăţean este. 2. Nimeni nu poate fi privat
de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este” şi art. 4 din Protocolul
nr.  4 adiţional la CEDO: „Interzicerea expulzărilor colective de străini.  Expulzările
colective de străini sunt interzise”; ► art. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO:
„Garanţii procedurale în cazul expulzărilor de străini. 1. Un străin care îşi are reşedinţa
în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării
47 • constituţia româniei Art. 19

unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată: a) să prezinte motivele care
pledează împotriva expulzării sale; b) să ceară examinarea cazului său; şi c) să
ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia
ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate. 2. Un străin poate
fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b) şi c) al
acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau
se întemeiază pe motive de securitate naţională”; ► art. 19 CDFUE: „Protecţia în
caz de strămutare, expulzare sau extrădare. (1) Expulzările colective sunt interzise.
(2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc
serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente
inumane sau degradante”. 

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Procedura extrădării pasive este
expre­sia firească a normei constituţio­
nale potrivit căreia cetăţenii români pot
fi extrădaţi în baza convenţiilor interna­
ţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocita­
te. Aşa fiind, reglementarea procedurii
de judecată a unui astfel de incident
este, în conformitate cu art. 126 alin. (2)
din Legea fundamentală, în sarcina le­
giuitorului român, evident, cu respecta­
rea drepturilor şi libertăţilor fundamen­
tale care implică, între altele, şi dreptul
la un proces echitabil (Decizia nr. 134
din 20 februarie 2007, M. Of. nr. 190
din 20 martie 2007).
► Hotărâri Com.E.D.O. şi C.E.D.O.
1. În caz de expulzare, dincolo de pro­
tecţia care le este oferită în special de
art. 3 şi art. 8 coroborate cu art. 13 din
Convenţie, străinii beneficiază de ga­
ranţii specifice prevăzute de art. 1 din
Protocolul nr.  7, prima fiind că nu pot
fi expulzaţi decât „în temeiul executării
unei hotărâri luate conform legii”.  Cu­
vântul „lege” desemnând legea naţio­
nală, trimiterea la aceasta se referă,
după exemplul tuturor prevederilor
Convenţiei, nu numai la existenţa unei
baze în dreptul intern, ci şi la calitatea
legii: el impune accesibilitatea şi previ­
2. După aderarea la Uniunea Europea­
nă, mandatul european de arestare
este cheia de boltă a cooperării judi­
cia­re care implementează principiul
recu­noaşterii reciproce a hotărârilor
represive. Ca urmare a Deciziei‑cadru
a Consiliului Uniunii Europene din 13
iunie 2002, s‑au urmărit, pe de o parte,
instituirea unei proceduri simplificate
care să înlocuiască procedura formală
şi greoaie de extrădare prevăzută de do­
cumentele internaţionale, iar, pe de altă
parte, transformarea Uniunii Europene
într‑o zonă liberă a securităţii şi justiţiei
(Decizia nr. 134 din 20 februarie 2007,
M. Of. nr. 190 din 20 martie 2007).
zibilitatea acesteia, precum şi o anumită
protecţie împotriva atingerilor arbitrare
ale puterii publice asupra drepturilor
garantate prin Convenţie.  În dreptul
român, O.U.G. nr. 194/2002 privind re­
gimul străinilor, care a constituit baza
legală pentru expulzarea reclamantului,
nu i‑a oferit garanţii minime împotriva
arbitrariului autorităţilor naţionale,
care au încălcat şi garanţiile de care ar
fi trebuit să se bucure reclamantul în
virtutea parag. 1 lit. a) şi b) al art. 1 din
Protocolul nr.  7.  Astfel, pe de o parte,
autorităţile nu i‑au oferit reclamantului
Art. 19
nici cel mai mic indiciu referitor la fap­
tele ce i se reproşau şi, pe de altă parte,
parchetul nu i‑a comunicat ordonanţa
dată împotriva sa decât în ziua unicu­
lui termen avut în faţa instanţei.  Mai
mult, instanţa a respins orice cerere de
amânare, împiedicând astfel avocatul
reclamantului să studieze ordonanţa
de reţinere şi să depună la dosar probe
în sprijinul contestaţiei îndreptate îm­
potriva sa. Reamintind că orice preve­
dere a Convenţiei sau a protocoalelor
sale trebuie să se interpreteze astfel
încât să garanteze drepturi concrete şi
efective, nu teoretice şi iluzorii, Curtea
a considerat, în lumina controlului pur
formal efectuat de instanţa naţională,
că reclamantul nu a putut cere în mod
adecvat examinarea cazului său prin
prisma argumentelor ce militau împo­
triva expulzării sale, aşa încât în cauză a
avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul
nr. 7 (C.E.D.O., cauza Lupşa c. României,
Hotărârea din 8 iunie 2006, M. Of. nr. 30
din 17 ianuarie 2007; cauza Kaya c. Ro­
mâniei, Hotărârea din 12 octombrie
2006, M. Of. nr. 231 din 29 martie 2007;
cauza Ahmed c.  României, Hotărârea
din 13 iulie 2010, M. Of. nr. 161 din 7
martie 2011).
2. Expulzarea de către un stat contrac­
tant poate atrage răspunderea acestuia
în temeiul art. 3 din Convenţie, în cazul
în care există motive serioase care fac
să se creadă că persoana în cauză, dacă
va fi expulzată, se va confrunta cu un
risc real de a fi supusă unui tratament
inuman sau degradant.  Într‑un astfel
de caz, art. 3 implică obligaţia de a nu
se recurge la măsura expulzării în ţara
respectivă (C.E.D.O., cauza S.H.H. c. Re­
gatului Unit, Hotărârea din 29 ianuarie
2013; cauza I.K.  c.  Austriei, Hotărârea
din 28 martie 2013, www.echr.coe.int).
Pentru a decide dacă există motive se­
rioase să se creadă că persoana riscă să
constituţia româniei • 48
fie supusă unor tratamente inumane
sau degradante, este necesar ca in­
stan­ţa să evalueze condiţiile din ţara
de destinaţie în raport cu standardele
prevăzute în art. 3 din Convenţie. Aceste
standarde implică faptul ca relele trata­
mente să atingă un nivel minim de se­
veritate pentru a intra în domeniul de
aplicare al acestui text. Evaluarea este
relativă, în funcţie de toate circumstan­
ţele cauzei (C.E.D.O., cauza F.N. şi alţii
c. Suediei, Hotărârea din 18 decembrie
2012, www.echr.coe.int).
3.  Expulzarea unui apatrid căsătorit şi
având doi copii cetăţeni ai statului din
care este expulzat reprezintă o ingerinţă
în viaţa de familie şi este contrară Con­
venţiei privind apărarea drepturilor omu­
lui şi a libertăţilor fundamentale, dacă
nu este motivată de unul sau mai multe
scopuri legitime şi dacă nu este necesa­
ră într‑o societate democratică (C.E.D.O.,
cauza Al‑Nashif c.  Bulgariei, Hotărârea
din 20 iunie 2002, www.echr.coe.int).
4.  Noţiunea de „expulzare colectivă”
pri­veşte orice măsură prin care străinii
aflaţi pe teritoriul unui stat, luaţi ca grup,
sunt constrânşi să îl părăsească, afară de
cazul în care o asemenea măsură este
luată în urma unui examen rezonabil
şi obiectiv al situaţiei fiecăruia dintre
mem­brii grupului.  Faptul că mai mulţi
străini primesc, în materie de expulza­
re, decizii asemănătoare nu permite să
se tragă concluzia că este vorba despre o
expulzare colectivă, atunci când fiecare
persoană aflată într‑o astfel de situaţie a
putut, în mod individual, să prezinte au­
torităţilor competente argumentele sale
împotriva măsurii de expulzare dis­puse
în privinţa sa (Com.E.D.O., cau­za Becker
c. Danemarcei, Decizia din 3 octombrie
1975, în C. Bîrsan, op. cit., p. 1832).
49 • constituţia româniei Art. 20

Articolul 20. Tratatele internaţionale privind drepturile omului

(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în
care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Legislaţie conexă: ► Declaraţia universală a drepturilor omului (semnată de către
România la 14 decembrie 1955); ► Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale, ratificată de România prin
Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994); ► Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene (J.O. nr. C 326 din 26 octombrie 2012); ► Pactul internaţional cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat de România prin Decretul
nr. 212/1974 (B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974); ► Pactul internaţional cu privire
la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974 (B. Of.
nr. 146 din 20 noiembrie 1974).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Ratificarea de către România a Con­
venţiei pentru apărarea drepturilor omu­
lui şi a libertăţilor fundamentale, prin
Legea nr.  30 din 18 mai 1994, a făcut
ca această Convenţie să facă parte din
dreptul intern, situaţie în care raportarea
la oricare dintre textele sale este supusă
aceluiaşi regim cu cel aplicabil raportă­
rilor la dispoziţiile Legii fundamentale
(Decizia nr. 146 din 14 iulie 2000, M. Of.
nr. 566 din 15 noiembrie 2000).
2.  Atât timp cât Romania nu a fost
­membră­­a Consiliului Europei şi nu a ade­
rat la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, interpretarea art. 8 din Conven­
ţie, prin deciziile de speţă ale Curţii Euro­
pene a Drepturilor Omului de la Stras­
bourg, nu au avut nicio relevanţă pentru
legislaţia şi jurisprudenţa română; după
intrarea României în Consiliul Europei şi
după aderarea la Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului (Legea nr. 30/1994,
publicată în M.  Of.  nr.  135 din 31 mai
1994), datele problemei s‑au schimbat
fundamental. La această schimbare obli­
gă însăşi Constituţia României, care în
art. 20 alin. (1) precizează că dispoziţiile
sale, în materia drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate
în concordanţă cu Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este
parte, or, Convenţia Europeană a Drep­
turilor Omului, începând cu data de 31
mai 1994, a devenit un atare tratat. Mai
mult, în alin. (2) al art. 20 din Constituţie
se consacră principiul priorităţii normei
de drept internaţional: „Dacă există ne­
concordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care Romania este parte, şi le­
gile interne, au prioritate reglementările
internaţionale” (Decizia nr. 81 din 15 iulie
1994, M. Of. nr. 14 din 25 ianuarie 1995).
3.  Articolul 20 alin.  (1) din Constituţie
impune interpretarea art.  21 privind
accesul liber la justiţie din Legea fun­
damentală prin prisma înţelesului dat
acestui drept de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa.
Art. 20
Dacă nu s‑ar ajunge la această concluzie,
justiţiabilul s‑ar vedea lipsit de protec­
ţia conferită de Convenţia pentru apă­
rarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, iar dreptul său de acces
liber la justiţie prevăzut de art. 21 din
Legea fundamentală ar fi încălcat. Ca o
consecinţă directă, România ar fi în si­
tuaţia unei părţi la Convenţie care nu îşi
respectă obligaţiile asumate pe planul
dreptului internaţional public şi al drep­
tului intern, contrar prevederilor art. 11
alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (1) din Con­
stituţie (Decizia nr. 233 din 15 februarie
2011, M. Of. nr. 340 din 17 mai 2011).
4.  Având în vedere dispoziţiile art.  20
alin.  (1) din Constituţie, prevederile
art.  41 alin.  (1) şi (2) din Constituţie
[art. 44 după republicare – n.a.] trebuie
interpretate şi aplicate în concordanţă
cu prevederile art. 1 parag. 1 din Primul
Protocol adiţional la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertă­
ţilor fundamentale. Într‑o asemenea in­
terpretare, Curtea constată că principiul
constituţional al ocrotirii în mod egal a
proprietăţii private trebuie respectat în
privinţa oricăror drepturi patrimoniale,
a oricăror „bunuri”.  Sub acest aspect,
Curtea Europeană a Drepturilor Omu­
lui, prin jurisprudenţa sa, a interpretat
în mod extensiv noţiunile de „bunuri” şi
„proprietate”, conferindu‑le acestora un
sens specific dreptului internaţional al
drepturilor omului. Astfel, Curtea Euro­
pea­nă a statuat că „noţiunea de «bu­
nuri» (în limba engleză, «possessions»,
în limba franceză, «biens») din prima
teză a art.  1 parag.  1 are un înţeles
autonom, independent de clasificarea
existentă în dreptul naţional” (cauza
Ex‑Rege­le­ şi alţii c. Greciei, 2000). Acest
sens „nu este limitat la dreptul de pro­
prietate asupra bunurilor corporale. (...)
Anumite alte drepturi şi interese patri­
moniale pot, de asemenea, constitui
constituţia româniei • 50
«drept de proprietate» şi deci «bu­
nuri», în sensul acestei dispoziţii” (cauza
Beyeler c. Italiei, 2000). De asemenea,
în speţa Gasus Dosier‑ und Fördertech­
nik GmbH c. Olandei, 1996, pentru a se
determina incidenţa prevederilor art. 1,
s‑a decis că „este deci indiferent dacă
dreptul societăţii Gasus (...) este consi­
derat ca fiind un drept de proprietate
sau ca o garanţie reală”.  Curtea Euro­
peană a Drepturilor Omului a mai reţi­
nut, în cauza Van Marle şi alţii c. Olan­
dei, 1986, că: „(...) Într‑adevăr, clientela
se analizează ca o valoare patrimonială,
deci ca un bun în sensul primei fraze a
art. 1, text care devine aplicabil în spe­
ţă”.­Totodată, în cauza Iatridis c. Greciei,
1999, s‑a arătat că, „(...) deşi reclaman­
tul deţine doar un drept de folosinţă
asupra localului, iar imixtiunea autori­
tăţilor nu reprezintă nici expropriere şi
nici restrângere a exerciţiului dreptului
de proprietate, această situaţie intră
totuşi sub incidenţa art. 1 parag. 1 teza
I”. Mai mult, în cauza Pressos Compania
Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei, 1995, s‑a
decis că „dreptul la despăgubiri se naşte
odată cu producerea prejudiciului.  Un
drept de creanţă de această natură con­
stituie un «bun» şi deci reprezintă un
«drept de proprietate» în înţelesul avut
în vedere de art. 1 parag. 1 teza I (Deci­
zia nr. 70 din 27 februarie 2001, M. Of.
nr. 236 din 10 mai 2001).
5. Curtea reţine că art. 20 din Constitu­
ţie cuprinde reguli care privesc de fapt
transpunerea în practică a dispoziţiilor
constituţionale privind drepturile, liber­
tăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor şi care trebuie interpretate
prin coroborare cu dispoziţiile art.  11
din Constituţie, ce consacră corelaţia
dintre dreptul internaţional şi dreptul
intern.  În acest sens, susţinerea potri­
vit căreia dispoziţiile art. 77 din Legea
nr. 70/1991, republicată, cu modificări­
51 • constituţia româniei
le şi completările ulterioare , contravin,
în principal, Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului şi celorlalte pacte
şi tratate privind drepturile omului, la
care România este parte, este neînte­
meiată, problema ridicată neintrând în
domeniul jurisdicţiei constituţionale, ci
constituind o problemă de aplicare a le­
gii (Decizia nr. 103 din 10 aprilie 2001,
M. Of. nr. 353 din 30 iunie 2001). ? Le­
gea nr. 70/1991 privind alegerile locale
a fost abrogată prin Legea nr. 67/2004
pentru alegerea autorităţilor adminis­
traţiei publice locale.
6. România a devenit parte la Conven­
ţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale în urma
ratificării ei prin Legea nr.  30/1994,
asumându‑şi obligaţia de a‑i respecta
prevederile, precum şi interpretarea
dată de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului Convenţiei, în limitele prevăzute
de aceasta. În caz contrar, România ar fi
în situaţia unei părţi la Convenţie care
nu îşi respectă obligaţiile asumate pe
planul dreptului internaţional public şi
al dreptului intern, contrar prevederilor
art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (1)
din Constituţie (Decizia nr. 233 din 15
februarie 2011, M. Of. nr. 740 din 17
mai 2011).
7. Curtea Europeană a Drepturilor Omu­
lui a reţinut în jurisprudenţa sa (cauza
Dumitru Popescu c.  României, Hotărâ­
rea din 26 aprilie 2007, cauza Vermeire
c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie
1991) faptul că prevederile Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale fac parte inte­
grantă din ordinea juridică internă a sta­
telor semnatare, acest aspect implicând
obligaţia pentru judecătorul naţional
de a asigura efectul deplin al normelor
Art. 20
acesteia, asigurându‑le preeminenţa
faţă de orice altă prevedere contrară din
legislaţia naţională. Curtea Europeană a
constatat că statutul conferit Convenţi­
ei în dreptul intern permite instanţelor
naţionale să înlăture, din oficiu sau la
cererea părţilor, prevederile dreptului
intern pe care le consideră incompati­
bile cu Convenţia şi protocoalele sale
adiţionale (Decizia nr. 724 din 1 iunie
2010, M. Of. nr. 465 din 7 iulie 2010).
8.  Ocrotirea interesului dobânditoru­
lui de bună‑credinţă, fiind determina­
tă de raţiuni care vizează asigurarea
secu­rităţii circuitului civil şi stabilitatea
raporturilor civile, nu se află în contra­
dicţie cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din
Constituţie şi cu dispoziţiile art.  1 din
Primul Protocol adiţional la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 92
din 4 martie 2004, M. Of. nr. 345 din 20
aprilie 2004).
9. Stabilind o reglementare separată a
drepturilor judecătorilor, procurorilor şi
altor categorii de personal din sistemul
justiţiei faţă de personalul auxiliar din
cadrul instanţelor judecătoreşti şi al par­
chetelor de pe lângă acestea, precum şi
din cadrul altor unităţi din sistemul justi­
ţiei, legiuitorul a avut în vedere existen­
ţa unor diferenţe între aceste categorii
profesionale, diferenţe generate nu în
ultimul rând de specificul şi complexi­
tatea activităţilor desfăşurate. Aşa fiind,
nu sunt încălcate prevederile art. 20 din
Constituţie raportate la cele ale art. 23
din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului privind obligaţia acordării unui
salariu egal pentru o muncă egală (De­
cizia nr. 1538 din 17 noiembrie 2009,
M. Of. nr. 85 din 9 februarie 2009).
Art. 21 constituţia româniei • 52

Articolul 21. Accesul liber la justiţie

(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor,
a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor
într‑un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.
Legislaţie conexă: ► art. 6‑7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005); ► art. 1 din Legea nr. 554/2004
a contenciosului administrativ (M.  Of.  nr.  1154 din 7 decembrie 2004); ►  art.  6:
„Dreptul la un proces echitabil. 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii
în materie penală îndreptate împotriva sa.  Hotărârea trebuie să fie pronunţată în
mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe
întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al
ordinii publice ori al securităţii naţionale într‑o societate democratică, atunci când
interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în
măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări
speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice
persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va
fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul: a) să fie informat, în termenul
cel mai scurt, într‑o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi
cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare
pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător
ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să
poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei
o cer; d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea
şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e) să fie
asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită
la audiere” şi art. 13 CEDO: „Dreptul la un recurs efectiv. Orice persoană, ale cărei
drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul
să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s‑ar
datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”; ► art. 47
CDFUE: „Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil. Orice persoană
ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la
o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile
stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi
într‑un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale,
constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată,
apărată şi reprezentată. Asistenţa juridică gratuită se acordă celor care nu dispun
de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a‑i asigura
accesul efectiv la justiţie”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, 1994, Curtea Constituţională a statuat
publicată în M. Of. nr. 69 din 16 martie că liberul acces la justiţie presupune
53 • constituţia româniei
accesul la toate mijloacele procedu­
rale prin care se înfăptuieşte actul de
justiţie.  S‑a considerat că legiuitorul
are competenţa exclusivă de a stabili
regulile de desfăşurare a procesului
în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel
cum rezultă din art.  126 alin.  (2) din
Constituţie.  Totodată, în jurisprudenţa
sa (Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009,
publicată în M. Of. nr. 49 din 27 ianuarie
2009), Curtea a reţinut că liberul acces
la justiţie este pe deplin respectat ori
de câte ori partea interesată, în vede­
rea valorificării unui drept sau interes
legitim, a putut să se adreseze cel puţin
o singură dată unei instanţe naţionale.
Având în vedere aceste considerente de
principiu, Curtea constată că lipsa orică­
rei prevederi în conţinutul legii prin care
să se asigure posibilitatea persoanei ale
cărei drepturi, libertăţi sau interese legi­
time au fost afectate prin acte sau fapte
care au ca temei dispoziţiile Legii privind
securitatea cibernetică a României de
a se adresa unei instanţe judecătoreşti
independente şi imparţiale contravine
prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21,
precum şi art.  6 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a liber­
tăţilor fundamentale (Decizia nr. 17 din
21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30
ianuarie 2015).
2.  Principiul accesului liber la justiţie
implică, între altele, adoptarea de că­
tre legiuitor a unor reguli de procedură
clare, în care să se prescrie cu precizie
condiţiile şi termenele în care justiţia­
bilii îşi pot exercita drepturile lor proce­
suale. O atare orientare jurisprudenţială
este dată de faptul că accesul liber la
justiţie nu este un drept absolut, pu­
tând fi limitat prin anumite condiţii de
formă şi de fond impuse de legiuitor,
prin raportare la dispoziţiile art.  21
din Constituţie. Aceste condiţionări pe
care legiuitorul le impune nu pot afecta
Art. 21
dreptul fundamental în chiar substanţa
sa. Prin urmare, limitările aduse dreptu­
lui fundamental sunt admisibile doar în
măsura în care vizează un scop legitim
şi există un raport de proporţionalita­
te între mijloacele folosite de legiuitor
şi scopul urmărit de acesta (Decizia
nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr. 307
din 5 aprilie 2006).
3.  Prin reglementarea în sarcina Co­
misiei Naţionale pentru Compensarea
Imobilelor şi a Secretariatului a com­
petenţei de reexaminare a existenţei
dreptului persoanei care se consideră
îndreptăţită la măsuri reparatorii şi, în
consecinţă, de a valida/invalida în tot
sau în parte deciziile emise de entităţile
învestite de lege care conţin propunerea
de acordare de măsuri compensatorii şi
a cuantumului despăgubirilor şi în cazul
în care aceste aspecte au fost stabilite
deja printr‑o hotărâre judecătorească
echivalează cu instituirea unei noi căi de
atac şi, implicit, a unui sistem concurent
cu sistemul instanţelor judecătoreşti în
ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei (De­
cizia nr. 686 din 25 ianuarie 2014, M. Of.
nr. 68 din 27 ianuarie 2015).
4. Examinarea echitabilă a cauzei nece­
sită asigurarea respectării unor princi­
pii procedurale fundamentale, precum
contradictorialitatea şi dreptul la apă­
rare (Decizia nr. 231 din 16 decembrie
1999, M. Of. nr. 131 din 28 martie 2000).
5. Judecarea plângerii ori a contestaţiei
fără participarea părţilor, a subiecţilor
procesuali principali şi a procurorului
contravine dreptului la un proces echi­
tabil în componentele sale referitoare la
contradictorialitate şi oralitate, întrucât
norma legală nu permite comunicarea
către aceştia a documentelor care sunt
de natură să influenţeze decizia judecă­
torului şi nu prevede posibilitatea de a
discuta în mod efectiv observaţiile de­
puse în faţa instanţei (Decizia nr. 599 din
Art. 21
21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din
5 decembrie 2014; Decizia nr. 641 din
11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5
decembrie 2014).
6. Soluţia legislativă potrivit căreia jude­
cătorul de cameră preliminară se pro­
nunţă „fără participarea procurorului şi
a inculpatului” este neconstituţională,
întrucât afectează dreptul la un proces
echitabil (Decizia nr. 663 din 11 noiem­
brie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie
2015).
7. Din perspectiva dreptului la un proces
echitabil, este suficient să se asigure po­
sibilitatea participării părţilor la dezba­
teri, judecătorul putând decide asupra
finalizării procedurii în camera prelimi­
nară şi fără participarea lor, atât timp
cât acestea au fost legal citate (Decizia
nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of.
nr. 52 din 22 ianuarie 2015).
8.  Principiul contradictorialităţii este
una dintre regulile de bază ale desfăşu­
rării procesului civil şi presupune ca ori­
ce aspect legat de soluţionarea pricinii
să fie supus dezbaterii părţilor. Dezba­
terile în contradictoriu au loc însă între
părţile care, legal citate, se şi prezintă
în instanţă.  Altminteri, absenţa uneia
dintre părţi, dacă legea nu impune pre­
zenţa ei obligatorie, nu împiedică des­
făşurarea judecăţii (Decizia nr. 1565 din
7 decembrie 2010, M. Of. nr. 24 din 11
ianuarie 2011).
9. În ceea ce priveşte posibilitatea jude­
cătorului de cameră preliminară com­
petent să se pronunţe asupra legalită­
ţii trimiterii în judecată de a exercita,
potrivit art.  346 alin.  (7) din Codul de
procedură penală, şi funcţia de judecată
în cauză, Curtea constată că o astfel de
competenţă nu este de natură a afecta
dispoziţiile constituţionale referitoare la
dreptul la un proces echitabil, deoarece,
dimpotrivă, este în interesul înfăptuirii
actului de justiţie ca acelaşi judecător
constituţia româniei • 54
care a verificat atât competenţa şi lega­
litatea sesizării, cât şi legalitatea admi­
nistrării probelor şi a efectuării actelor
de către organele de urmărire penală să
se pronunţe şi pe fondul cauzei. De alt­
fel, o soluţie contrară celei criticate de
autorul excepţiei ar fi fost de natură să
afecteze deplina realizare a funcţiei de
judecată, prin aceea că judecătorul fon­
dului ar fi privat de posibilitatea – esen­
ţială în buna administrare a cauzei – de
a aprecia el însuşi asupra legalităţii ur­
măririi penale şi a administrării probelor
şi de a decide asupra întregului material
probator pe care îşi va întemeia soluţia
(Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014,
M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015).
10. Termenul rezonabil este un concept
esenţialmente variabil, iar aprecierea
sa se face în funcţie de circumstanţele
cauzei, ţinând seama de complexitatea
acesteia, de comportamentul reclaman­
ţilor şi de cel al autorităţilor competen­
te, precum şi de miza litigiului pentru
părţile în cauză (a se vedea Hotărârea
din 15 februarie 2007, pronunţată în
cau­za Raylyan c. Rusiei, § 31). Mai mult,
conceptul de „termen rezonabil” trebu­
ie privit atât din perspectiva cetăţeanu­
lui, cât şi din cea a statului şi trebuie
apreciat şi stabilit din analiza concuren­
tă a intereselor generale ale societăţii cu
cele ale cetăţeanului (Decizia nr. 80 din
16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7
aprilie 2014).
11.  Principiul egalităţii armelor este o
garanţie a procesului echitabil, şi nu a
dreptului la apărare, iar sfera sa de apli­
care nu se circumscrie numai procesului
penal, ci şi celorlalte categorii de litigii
(a se vedea Hotărârea Curţii Europene
a Drepturilor Omului din 27 octom­
brie 1993, pronunţată în cauza Dombo
­Behe­er­­ B.V.  c.  Olandei, § 33). De aseme­
nea, Curtea mai observă că principiul
egalităţii armelor în procesul penal nu
55 • constituţia româniei
vizează acuzarea şi apărarea, ci părţile
acestuia (Decizia nr. 80 din 16 februarie
2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
12.  Accesul liber la justiţie nu vizează
numai acţiunea introductivă la prima
instanţă de judecată, ci şi sesizarea ori­
căror altor instanţe care, potrivit legii,
au competenţa de a soluţiona fazele
ulterioare ale procesului, deci inclu­
siv cu privire la exercitarea căilor de
atac, deoarece apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor legitime ale
persoanelor presupune, în mod logic, şi
posibilitatea acţionării împotriva hotă­
rârilor judecătoreşti considerate ca fiind
nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare,
limitarea dreptului unor părţi ale unuia
şi aceluiaşi proces de a exercita căile le­
gale de atac constituie o limitare a acce­
sului liber la justiţie (Decizia nr. 482 din
9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1200 din 15
decembrie 2004).
13. Accesul la justiţie nu este un drept
absolut, putând fi limitat prin anumite
condiţii de formă şi de fond impuse de
legiuitor, prin raportare la dispoziţiile
art. 21 din Constituţie. Aceste condiţio­
nări nu pot fi acceptate dacă afectează
dreptul fundamental în chiar substanţa
sa. Prin urmare, limitările aduse dreptu­
lui fundamental sunt admisibile doar în
măsura în care vizează un scop legitim
şi există un raport de proporţionalitate
­între mijloacele folosite de legiuitor şi
scopul urmărit de acesta (Decizia nr. 176
din 24 martie 2005, M. Of. nr. 356 din 27
aprilie 2005).
14. Orice limitare a accesului liber la jus­
tiţie, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie
să fie temeinic justificată, analizându‑se
în ce măsură dezavantajele create de ea
nu cumva depăşesc posibilele avantaje
(Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, M. Of.
nr. 464 din 25 iunie 2014).  oferă oricărei persoane dreptul de a
15. Stabilirea unor condiţionări pentru
introducerea acţiunilor în justiţie nu
Art. 21
constituie, în sine, o încălcare a accesu­
lui liber la justiţie, el presupunând acce­
sul la mijloacele procedurale prin care se
înfăptuieşte justiţia, fiind de competen­
ţa exclusivă a legiuitorului de a institui
regulile de desfăşurare a procesului în
faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce
rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2)
din Constituţie (Decizia nr.  1 din 8 fe­
bruarie 1994, publicată în M. Of. nr. 69
din 16 martie 1994).  Însă legiuitorul
este ţinut să o facă orientându‑se după
principiul est modus in rebus, respectiv
să fie preocupat ca exigenţele instituite
să fie îndeajuns de rezonabile încât să
nu pună sub semnul întrebării însăşi
existenţa dreptului (Decizia nr. 39 din 29
ianuarie 2004, M. Of. nr. 217 din 12 mar­
tie 2004; Decizia nr. 40 din 29 ianuarie
2004, M. Of. nr. 229 din 16 martie 2004). 
16. Instituirea unei căi de atac ca moda­
litate de acces la justiţie implică în mod
necesar şi asigurarea posibilităţii de a o
utiliza pentru toţi cei care au un drept,
un interes legitim, capacitate şi calitate
procesuală şi revine Curţii Constituţio­
nale competenţa de a analiza caracterul
proporţional al condiţiei suplimentare
impuse (Decizia nr. 462 din 17 septem­
brie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octom­
brie 2014).
17. Prin instituirea obligativităţii repre­
zentării şi asistării părţilor prin avocat ca
o condiţie de admisibilitate a exercitării
căii de atac a recursului, legiuitorul a
reglementat o limită a accesului liber la
justiţie, aspect care se constituie într‑o
veritabilă intervenţie a statului în con­
figurarea şi structurarea acestui drept
fundamental (Decizia nr. 462 din 17
septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24
octombrie 2014).
18.  Principiul liberului acces la justiţie
acce­de la instanţa judecătorească în
vederea apărării drepturilor sale. Simpla
Art. 21
sa consacrare legală, chiar şi la nivelul
suprem, prin Constituţie, nu este de
na­tură a asigura şi o eficacitate reală a
aces­tuia, atât timp cât, în practică, exer­
citarea sa întâmpină obstacole. Accesul
la justiţie trebuie să fie asigurat, în con­
secinţă, în mod efectiv şi eficace (Decizia
nr. 670 din 18 mai 2011, M. Of. nr. 421
din 16 iunie 2011).
19. Accesul liber la justiţie reprezintă fa­
cultatea fiecărei persoane de a se adresa
unei instanţe judecătoreşti pentru apă­
rarea drepturilor sale sau valorificarea
intereselor sale legitime. Orice limitare
a acestui drept, oricât de neînsemnată
ar fi, trebuie să fie temeinic justificată,
analizându‑se în ce măsură dezavanta­
jele create de ea nu cumva depăşesc po­
sibilele avantaje.  Atât în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale, cât şi în jurispru­
denţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, se arată că „simpla sa consa­
crare legală, chiar şi la nivelul suprem,
prin Constituţie, nu este de natură a
asigura şi o eficacitate reală a acestuia,
atât timp cât, în practică, exercitarea sa
întâmpină obstacole. Accesul la justiţie
trebuie să fie asigurat, în consecinţă, în
mod efectiv şi eficace” (Decizia nr. 670
din 18 mai 2011, M. Of. nr. 421 din 16
iunie 2011).
20. Nu este justificată o procedură spe­
cială de informare asupra conţinutului
unei atare legi [Legea nr. 192/2006 pri­
vind medierea şi organizarea profesiei
de mediator – n.a.]. În mod indubitabil,
această obligaţie instituită sub orice
sancţiune, nu doar sub aceea a inad­
misibilităţii cererii de chemare în jude­
cată, contravine dispoziţiilor art. 21 din
Constituţie, care prevăd că nicio lege nu
poate îngrădi exercitarea accesului liber
la justiţie. Obligativitatea participării la
informarea despre avantajele medierii
reprezintă o îngrădire a accesului liber
la justiţie, deoarece se constituie într‑un
constituţia româniei • 56
filtru pentru exercitarea acestui drept
constituţional, iar prin sancţiunea inad­
misibilităţii cererii de chemare în jude­
cată, acest drept este nu doar îngrădit,
ci chiar interzis (Decizia nr. 266 din 7 mai
2014, M. Of. nr. 464 din 25 iunie 2014).
21. Instituirea unor condiţii formale ale
cererii de chemare în judecată nu poate
fi considerată de plano drept o negare a
efectivităţii dreptului de acces la justiţie,
ci aceasta constituie o expresie a obliga­
tivităţii exercitării drepturilor şi libertă­
ţilor cu bună‑credinţă, în limitele insti­
tuite de lege. Mai mult, nerespectarea
condiţiilor prescrise pentru conformita­
tea cererii introductive de instanţă nu
atrage în mod necondiţionat anularea
actului procedural, existând posibilita­
tea modificării sau completării acestuia
în termenul stabilit de instanţă (Decizia
nr. 266 din 7 mai 2014, M. Of. nr. 464 din
25 iunie 2014).
22.  Dispoziţiile legale supuse contro­
lului, potrivit cărora numai persoanele
fizice pot solicita acordarea ajutorului
public judiciar, reprezintă opţiunea le­
giuitorului român, în concordanţă cu
transpunerea, în dreptul intern, a preve­
derilor Directivei 2003/8/CE a Consiliu­
lui din 27 ianuarie 2003 de îmbunătăţire
a accesului la justiţie în litigiile trans­
frontaliere prin stabilirea unor norme
minime comune privind asistenţa judici­
ară acordată în astfel de litigii, publicată
în J.O. seria L nr. 26 din 31 ianuarie 2003,
prin adoptarea O.U.G. nr. 51/2008 pri­
vind ajutorul public judiciar în materie
civilă. Aşa fiind, Curtea a constatat că re­
glementările criticate nu conţin norme
de natură să îngrădească accesul liber la
justiţie şi să afecteze echitabilitatea pro­
cesului, fiind conforme scopului stabilit
de Directiva 2003/8/CE şi fiind, totoda­
tă, în deplină concordanţă cu normele
constituţionale sau convenţionale invo­
cate. Totodată, chiar dacă au calitatea
57 • constituţia româniei
de părţi în cadrul unui litigiu, persoanele
juridice şi cele fizice nu se pot compara
sub aspectul situaţiei juridice în care se
află. Pe de altă parte, art. 4 din Consti­
tuţie, stabilind criteriile de discriminare,
printre care şi cel de avere, se referă la
cetăţenii României, deci la categoria
persoanelor fizice, şi nu juridice.  De
aceea, raţiunea întregului act normativ
criticat constă în înlesnirea accesului la
justiţie al cetăţenilor statelor membre
ale Uniunii Europene pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor
legitime (Decizia nr. 221 din 9 mai 2013,
M. Of. nr. 422 din 11 iulie 2013).
23. Prevederile art. 16 alin. (3) din Le­
gea nr. 14/2003, instituind competenţa
exclu­sivă a organelor cu atribuţii juris­
dicţionale ale partidului politic de a
apre­cia asupra respectării normelor
sta­tuare de către membrii de partid,
elimină, în fapt, controlul judecătoresc
în ceea ce priveşte respectarea de ­către­­
aceste organe a propriului statut şi îm­
piedică astfel accesul liber la justiţie.
De altfel, Curtea reţine că problema
constituţionalităţii prevederilor art. 16
alin. (3) din Legea nr. 14/2003 trebuie
privită cu maximă exigenţă, în condiţi­
ile în care pierderea calităţii de mem­
bru al unui partid poate fi expresia unor
premise subiective ori a arbitrariului.
­Curtea­ constată, totodată, că, primind
o cerere prin care se contestă legalita­
tea excluderii din partid, instanţa jude­
cătorească, chiar dacă ar observa că au
fost încălcate procedurile statutare, nu
poate decât să respingă cererea ca inad­
misibilă, nefiind competentă material să
o judece. Fără îndoială, având în vede­
re prevederile art. 15 alin. (1) şi (3) din
Legea nr. 14/2003, membrii unui partid
politic trebuie, în cazul diferendelor de­
terminate de excluderea din partid, să
parcurgă procedura în faţa jurisdicţiilor
interne ale partidului, să solicite acesto­
Art. 21
ra aplicarea întocmai a prevederilor sta­
tutare şi, doar în cazul în care consideră
că aceste organe au încălcat prevederile
statuare, să aibă, ulterior, posibilitatea
sesizării instanţei judecătoreşti. Aceeaşi
concluzie rezultă şi din împrejurarea că,
deşi organele cu atribuţii jurisdicţionale
ale partidului îşi desfăşoară activitatea
pe baza unor prevederi statutare care,
în principal, trebuie să asigure părţilor
dreptul la opinie, dreptul de a se apăra
şi o procedură echitabilă, acestea nu
pot fi considerate ca întrunind condiţi­
ile specifice unui tribunal independent
şi imparţial, în sensul art. 6 din Conven­
ţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale (Decizia
nr. 530 din 12 decembrie 2013, M. Of.
nr. 23 din 13 ianuarie 2014).
24. Instituirea de către legiuitor a unor
termene procesuale asigură ordinea
de drept, indispensabilă pentru valo­
rificarea drepturilor proprii, cu respec­
tarea atât a intereselor generale, cât
şi a drepturilor şi intereselor legitime
ale celorlalţi titulari, cărora statul este
ţinut, în egală măsură, să le acorde
ocrotire. ­Legiuitorul trebuie să aibă
în vedere şi faptul că instituirea unor
astfel de exigenţe trebuie să aibă un
caracter rezonabil, astfel încât aceasta
să nu constituie o restrângere excesivă
a exercitării vreunui drept, de natură
să afecteze ­însăşi existenţa dreptului
în cauză (Decizia nr. 766 din 15 iunie
2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011;
Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011,
M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011).
25.  Reglementarea de către legiuitor,
în limitele competenţei ce i‑a fost con­
ferită prin Constituţie, a condiţiilor de
exercitare a unui drept, subiectiv sau
procesual, inclusiv prin instituirea unor
termene, nu constituie o restrângere a
exerciţiului acestuia, ci doar o modali­
tate eficientă de a preveni exercitarea
Art. 21
sa abuzivă, în detrimentul altor titulari
de drepturi, în egală măsură ocrotite
(Decizia nr. 400 din 5 octombrie 2004,
M. Of. nr. 1012 din 3 noiembrie 2004).
26.  Liberul acces la justiţie presupune
accesul la mijloacele procedurale prin
care se înfăptuieşte actul de justiţie,
a căror stabilire este de competenţa
exclusivă a legiuitorului, aşa cum reie­
se din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din
Constituţie. Exercitarea unui drept de
către titularul său nu poate avea loc
decât într‑un anumit cadru, prestabilit
de legiuitor, cu respectarea anumitor
exigenţe, cărora li se subsumează şi
in­stituirea unor termene, după a că­
ror­ expi­rare valorificarea respectivului
drept nu mai este posibilă. Curtea Eu­
ropeană a Drepturilor Omului, în cauza
Golder c. Regatului Unit, a stabilit că
­accesul la un tribunal (accesul la justi­
ţie) nu este absolut şi că poate fi supus
la restricţii legitime, cum ar fi termenele
legale de prescripţie, de decădere etc.
(Decizia nr. 110 din 24 februarie 2005,
M. Of. nr. 240 din 22 martie 2005).
27. Imprescriptibilitatea, consfinţită cu
titlu de principiu în legislaţia civilă, nu
este consacrată ca atare în Constituţie.
Aşa fiind, legiuitorul poate, în conside­
rarea unor raţiuni majore, să deroge de
la acest principiu (Decizia nr. 253 din 15
iunie 2004, M. Of. nr. 728 din 12 august
2004).
28. Instituţia prescripţiei, în general, şi
termenele în raport cu care îşi produce
efectele aceasta nu pot fi considerate
de natură să îngrădească accesul liber
la justiţie, finalitatea lor fiind aceea de
asigurare a unui climat de ordine, indis­
pensabil exercitării în condiţii optime a
acestui drept constituţional (Decizia
nr. 110 din 24 februarie 2005, M. Of.
nr. 240 din 22 martie 2005).
29.  Instituţia decăderii se fundamen­
tează pe însuşi scopul termenelor de
constituţia româniei • 58
procedură. Astfel, ea este destinată să
garanteze celeritatea procedurii judicia­
re, să contribuie la apărarea intereselor
legitime ale părţilor şi să garanteze se­
curitatea raporturilor juridice.  Institu­
ţia decăderii, în general, şi termenele
în raport cu care îşi produce efectele
aceasta nu pot fi considerate de natură
a îngrădi dreptul la un proces echitabil,
finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a‑l
facilita, prin asigurarea unui climat de
ordine, indispensabil exercitării în con­
diţii optime a acestui drept constituţio­
nal, prevenindu‑se eventualele abuzuri
şi limitându‑se efectele perturbatoare
asupra stabilităţii şi securităţii rapor­
turilor juridice civile (Decizia nr. 1022
din 14 iulie 2011, M. Of. nr. 675 din 22
septembrie 2011).
30. Prin instituirea obligativităţii întâm­
pinării se asigură de plano echilibrul
procesual al părţilor în litigiu, reclaman­
tul având posibilitatea de a cunoaşte
apărările pârâtului, precum şi probele
utilizate în susţinerea lor, posibilitate
de care pârâtul beneficiază prin luarea
la cunoştinţă a acţiunii introductive a
recla­mantului. De asemenea, se previ­
ne exercitarea abuzivă sau cu întârziere
a drepturilor procesuale, instanţa fiind
în măsură de a cunoaşte, încă de la în­
ceput, cadrul procesual (Decizia nr. 474
din 4 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1245
din 23 decembrie 2004).
31. Instituirea obligaţiei de consemnare
a cauţiunii reprezintă o măsură legislati­
vă adecvată, necesară şi care păstrează
un just echilibru între cerin­ţele de inte­
res general protejate de legiuitor – pre­
venirea exercitării cu rea‑credinţă a
drepturilor procesuale şi îndestularea
părţii care a suferit eventua­lele pagu­
be – şi interesul individual al justiţiabi­
lului de a avea acces efectiv la instanţă
în vederea folosirii mijloacelor procedu­
rale puse la dispoziţia sa (Decizia nr. 558
59 • constituţia româniei
din 16 octombrie 2014, M. Of. nr. 897
din 10 decembrie 2014).
32. Instituirea obligaţiei de plată a cau­
ţiunii, ca o condiţie a suspendării exe­
cutării, are o dublă finalitate, şi anume,
pe de o parte, de a constitui o garan­
ţie pentru creditor în ceea ce priveşte
acoperirea eventualelor daune suferite
ca urmare a întârzierii executării silite,
prin efectul suspendării acesteia, şi, pe
de altă parte, de a preveni şi limita even­
tualele abuzuri în valorificarea unui ata­
re­­ drept de către debitorii rău‑platnici.
Întrucât plata cauţiunii nu constituie o
condiţie de admisibilitate a contestaţiei
la executare, ci exclusiv pentru a putea
so­licita suspendarea executării silite,
instituirea acestei obligaţii nu poate fi
ca­lificată ca o modalitate de a restrân­
ge accesul liber la justiţie. Jurispruden­
ţa Curţii Constituţionale este în con­
cordanţă şi cu cea a Curţii Europene a
Drepturilor Omului, care, în cauza Z şi
alţii c. Regatului Unit, 2001, a statuat,
de principiu, că accesul liber la justiţie
nu este absolut, el putând fi supus „la
restricţii legitime, cum ar fi termenele
legale de prescripţie, ordonanţele care
impun depunerea unei cauţiuni iudica­
tum solvi (...)” (Decizia nr. 108 din 22
februarie 2005, M. Of. nr. 238 din 22
martie 2005).
33.  Instituţia recuzării în procesele ju­
diciare se justifică prin imperativul asi­
gurării unei judecăţi imparţiale, în care
părţile să fie protejate de eventuala păr­
tinire a judecătorului, cauzată de legătu­
ra de rudenie sau afinitate cu una dintre
părţi, interesul personal pe care îl are
în soluţionarea cauzei deduse judecăţii
sau alte asemenea împrejurări, expres
prevăzute de lege. Recuzarea nu poate
fi, în consecinţă, decât individuală, iar
nu colectivă, şi nici nu poate conduce, în
sistemul nostru juridic, la împiedicarea
tuturor judecătorilor unei instanţe de a
Art. 21
judeca procesele cu care au fost învestiţi
în condiţiile legii. Legiuitorul nu a înţe­
les să restrângă accesul liber la justiţie
sau dreptul la apărare, ci să asigure un
climat de ordine, indispensabil exerci­
tării, în condiţii optime, a acestor drep­
turi constituţionale (Decizia nr. 105 din
1 februarie 2011, M. Of. nr. 197 din 22
martie 2011).
34.  Cererea de recuzare nu constituie
o acţiune de sine stătătoare, având ca
obiect realizarea sau recunoaşterea
unui drept subiectiv al autorului cererii,
ci o procedură integrată procesului în
curs de judecată, al cărei scop este toc­
mai asigurarea desfăşurării normale a
judecăţii, iar nu împiedicarea accesului
la justiţie. Judecarea cererii de recuzare
nu vizează fondul cauzei şi nu presupune
în mod necesar dezbateri contradictorii,
instanţa pronunţând în şedinţă publică
o încheiere asupra recuzării, prin aceas­
tă reglementare legiuitorul având în ve­
dere instituirea unei proceduri simple
şi operative de soluţionare.  Tocmai în
considerarea acestui principiu constitu­
ţional, consacrat de prevederile art. 21
din Legea fundamentală, legiuitorul a
prevăzut posibilitatea atacării numai
odată cu fondul a încheierii prin care
s‑a respins cererea de recuzare, spre
deo­sebire de încheierile prin care se
încuvi­inţează sau se respinge abţinerea,
precum şi de aceea prin care se încuvi­
inţează recuzarea, care nu sunt supuse
niciunei căi de atac (Decizia nr. 11 din
18 ianuarie 2005, M. Of. nr. 154 din 22
februarie 2005).
35. Deoarece litigiul dedus instanţei de
arbitraj comercial se finalizează printr‑o
hotărâre arbitrală, care însă poate fi des­
fiinţată printr‑o acţiune în anulare solu­
ţionată de către instanţele judecătoreşti
competente, prevederile legale care
regle­mentează arbitrajul nu contravin
dispoziţiilor constituţionale ale art.  21
Art. 21
referitoare la accesul liber la justiţie şi
nici celor cuprinse în art. 6 din Conven­
ţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale (Decizia
nr. 1027 din 14 septembrie 2010, M. Of.
nr. 739 din 5 noiembrie 2010).
36. Instanţele de judecată nu sunt com­
petente să exercite funcţia de înfăptui­
re a justiţiei în cadrul cultelor religioase
pentru acte de încălcare a disciplinei
interne, deoarece răspunderea juridică
în materie nu este reglementată prin
norme juridice de drept comun, ci prin
norme juridice proprii acelor culte. De
altfel, este echitabil să se stabilească
răspunderea disciplinară a personalu­
lui clerical de către organe de judecată
ale cultelor, deoarece numai acestea
pot aprecia dacă actele de indisciplină
săvârşite sunt sau nu compatibile cu
rolul spiritual al cultului. În acest mod
nu este încălcat art. 21 din Constituţie
privind accesul la justiţie, având în ve­
dere şi faptul că legea instituie garanţia
liberului acces la justiţie pentru ­membrii­
clerului în cazul contravenţiilor şi infrac­
ţiunilor, adică în cazul săvârşirii unor
acte antisociale, stabilite prin norme
generale (Decizia nr. 446 din 7 aprilie
2011, M. Of. nr. 338 din 16 mai 2011).
37. Răspunderea disciplinară a medicilor
îşi are temeiul în obligaţiile ce izvorăsc
din prevederile legilor şi regulamente­
lor profesiei medicale, ale Codului de
deontologie medicală şi ale regulilor de
bună practică profesională, ale Statu­
tului Colegiului Medicilor din România
ori ale deciziilor obligatorii adoptate de
organele de conducere ale Colegiului
Medicilor din România.  Prin urmare,
această formă specială de răspundere
vizează strict raporturile dintre medic,
pe de o parte, şi categoria profesională
din care face parte sau reprezentantul
acestei categorii, de cealaltă parte. Acest
cadru al răspunderii disciplinare justifică
constituţia româniei • 60
soluţia legislativă care consacră dreptul
de a ataca în justiţie decizia Colegiului
Medicilor din România doar pentru me­
dicul sancţionat prin această decizie.
Aceasta nu are însă semnificaţia restrân­
gerii dreptului persoanei care a formulat
plân­gerea împotriva medicului de a obţi­
ne în justiţie repararea drepturilor sau
intereselor sale vătămate prin conduita
medicului (Decizia nr. 871 din 10 iulie
2008, M. Of. nr. 580 din 1 august 2008).
38.  Obligaţia părţilor de a‑şi exercita
drepturile procesuale cu respectarea
dispoziţiilor stabilite de lege reprezintă
expresia aplicării principiului privind
dreptul persoanei la judecarea procesu­
lui său în mod echitabil şi într‑un termen
rezonabil, potrivit prevederilor art.  6
parag. 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fun­
damentale, instituirea unor reglemen­
tări care să prevină abuzurile servind
unei bune administrări a justiţiei, pre­
cum şi necesităţii aplicării şi respectării
drepturilor şi garanţiilor procesuale ale
părţilor (Decizia nr. 717 din 31 mai 2011,
M. Of. nr. 630 din 5 septembrie 2011).
39.  Noţiunea de proces echitabil pre­
supune egalitatea mijloacelor în ceea
ce priveşte părţile, adică posibilitatea
ca fiecare dintre acestea să îşi expună
cauza în faţa instanţei, în condiţii care să
nu o dezavantajeze în mod semnificativ
faţă de partea adversă. Apelul, cale de
atac cu caracter devolutiv, provoacă o
nouă judecată în fond, atât cu privire la
problemele de fapt, cât şi cu privire la
cele de drept. Partea care nu a fost legal
citată la judecarea fondului şi al cărei
apel a fost admis va putea prezenta în
faţa instanţei de apel, care va reţine cau­
za în vederea judecării, toate motivele,
mijloacele de apărare şi dovezile arătate
în motivarea apelului. Aşadar, procedu­
ra apelului asigură egalitatea părţilor şi
egalitatea mijloacelor de apărare aflate
61 • constituţia româniei
la dispoziţia acestora (Decizia nr. 320 din
14 septembrie 2004, M. Of. nr. 1027 din
8 noiembrie 2004).
40. Semnificaţia art. 21 alin. (2) din Con­
stituţie, potrivit căruia accesul la justiţie
nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea
că nu se poate exclude de la exerciţiul
drepturilor procesuale nicio categorie
sau grup social.  Însă legiuitorul poate
institui, în considerarea unor situaţii
deosebite, reguli speciale de procedu­
ră, precum şi modalităţi particulare de
exercitare a drepturilor procedurale,
astfel încât accesul liber la justiţie nu
înseamnă accesul, în toate cazurile, la
toate structurile judecătoreşti şi la toate
căile de atac. În consecinţă, instituirea
unor reguli speciale privind exercitarea
căilor de atac nu contravine prevederi­
lor constituţionale cuprinse în art.  21
privind accesul liber la justiţie, atât timp
cât părţilor interesate le este asigurată
posibilitatea de a formula o cale de atac
împotriva hotărârii judecătoreşti consi­
derate defavorabilă (Decizia nr. 572 din
3 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1144 din 19
decembrie 2005).
41. În situaţia în care părţilor nu le este
deschisă calea de atac a apelului, apare
firesc ca instanţa să poată cerceta sub
toate aspectele cauza dedusă judecă­
ţii.  Această posibilitate, coroborată cu
principiul rolului activ al judecătorului,
este menită să asigure părţilor o jude­
cată echitabilă şi să conducă instanţa la
cercetarea şi aprecierea tuturor aspec­
telor relevante pentru pronunţarea unei
soluţii (Decizia nr. 49 din 20 ianuarie
2011, M. Of. nr. 186 din 17 martie 2011).  care se soluţionează fondul cauzei, este
42. Scopul recursului constă în asigura­
rea unui control judecătoresc al legalită­
ţii şi al aflării adevărului în judecarea şi
soluţionarea cauzelor penale de prima
instanţă şi de instanţa de apel, aspect
de natură să contribuie la îndeplinirea
exigenţelor care condiţionează într‑o so­
Art. 21
cietate democratică procesul echitabil
(Decizia nr. 539 din 7 decembrie 2004,
M. Of. nr. 61 din 18 ianuarie 2005).
43. Faptul că revizuirea se poate exer­
cita numai în anumite cazuri, strict şi
limitativ prevăzute de legiuitor, este de­
terminat de caracterul acesteia de cale
extraordinară de atac şi nu împiedică
părţile interesate de a apela la instan­
ţele judecătoreşti, de a fi apărate, de a
promova căile de atac ordinare prevăzu­
te de lege şi de a se prevala de garan­
ţiile procesuale care condiţionează un
proces echitabil. Posibilitatea exercitării
căii de atac extraordinare a revizuirii re­
prezintă o garanţie în plus a eliminării
pericolului neîndreptării erorilor judi­
ciare, în concordanţă cu imperativele
dreptului la un proces echitabil, iar nu o
încălcare a acestui drept (Decizia nr. 250
din 15 iunie 2004, M. Of. nr. 728 din 12
august 2004). 
44.  Regula exercitării căilor de atac
împo­triva încheierilor numai odată cu
hotărârea prin care s‑a soluţionat fondul
cauzei se impune pentru asigurarea des­
făşurării procesului cu celeritate, într‑un
termen rezonabil, exigenţă recunoscută
cu valoare de principiu atât în sistemul
nostru constituţional, cât şi în Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, care consacră
la art.  6 parag.  1 dreptul oricărei per­
soane „la judecarea în mod echitabil, în
mod public şi într‑un termen rezonabil
a cauzei sale”.  Sub acest aspect, prin
posibilitatea exercitării căilor de atac
împotriva hotărârilor judecătoreşti prin
asigurat accesul liber la justiţie (Decizia
nr. 121 din 1 martie 2005, M. Of. nr. 239
din 22 martie 2005).
45. Dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Conven­
ţia pentru apărarea drepturilor omu­­lui şi
a libertăţilor fundamentale nu cu­prind
cerinţa ca instanţa care judecă litigiile
Art. 21
în primă instanţă să aibă în compunere
un anumit număr de judecători, ci lasă
libertate autorităţii legiuitoare naţionale
să instituie acea instanţă independentă
şi imparţială, care să asigure judecarea
în mod echitabil, în mod public şi într‑un
termen rezonabil a cauzelor.  Judeca­
rea cauzelor în complet colegial sau în
­complet­ format dintr‑un singur judecă­
tor nu este de natură, prin ea însăşi, să
încalce drepturile cetăţenilor sau accesul
acestora la justiţie, deoarece hotărârile
pronunţate au aceeaşi putere juridică
pentru toate părţile în proces, indife­
rent de numărul judecătorilor care le‑au
pronunţat (Decizia nr. 130 din 1 martie
2005, M. Of. nr. 468 din 2 iunie 2005).
46. Judecarea recursului de către ace­
eaşi instanţă care a soluţionat apelul nu
constituie în sine o prezumţie a lipsei
de imparţialitate a judecătorilor care se
pronunţă asupra recursului. Cele două
căi de atac – apelul şi recursul – sunt gu­
vernate de reguli procedurale distincte,
menite să asigure realizarea dreptului
la un proces echitabil, chiar şi în situa­
ţia judecării recursului de către aceeaşi
instanţă care a judecat, în temeiul nor­
melor de competenţă anterioare, apelul
împotriva hotărârii judecătoriei (Decizia
nr. 318 din 14 iunie 2005, M. Of. nr. 730
din 11 august 2005).
47. Stabilirea, în unele situaţii, a com­
petenţei teritoriale alternative nu aduce
atingere, sub nicio formă, dreptului păr­
ţilor de a beneficia de un proces echita­
bil şi nu afectează imparţialitatea justi­
ţiei (Decizia nr. 858 din 24 iunie 2010,
M. Of. nr. 604 din 26 august 2010).
48. Instituirea unor reguli de competen­
ţă după calitatea persoanei nu îngrădeş­
te dreptul persoanelor de a se adresa
instanţelor judecătoreşti şi de a benefi­
cia de drepturile şi garanţiile procesuale
instituite prin lege, în cadrul unui proces
public, judecat de către o instanţă in­
constituţia româniei • 62
dependentă, imparţială şi stabilită prin
lege, într‑un termen rezonabil, condiţii
care sunt asigurate şi în situaţia judecă­
rii cauzelor în primă instanţă de către­
curţile de apel. De asemenea, din punct
de vedere terminologic, noţiunea de
„tribunal independent şi imparţial” are
un caracter autonom, fiind dezvoltată în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drep­
turilor Omului. Astfel, această noţiune
trebuie privită în sensul Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale.  Substanţa
garanţiei în discuţie este dată de „drep­
tul la un tribunal” ca drept de acces la
justiţie sau la un judecător. După cum a
decis instanţa europeană de contencios
al drepturilor omului, un „tribunal” se
ca­racterizează, în sens material, prin ro­
lul său jurisdicţional, acela de a ­tranşa,­
pe baza normelor legale aplicabile şi
după o procedură organizată, orice li­
tigiu dat în competenţa sa.  În acelaşi
timp, el trebuie să îndeplinească un an­
samblu de condiţii, precum organizarea
tribunalului prin lege, independenţa şi
durata mandatului membrilor săi, pre­
cum şi imparţialitatea şi existenţa altor
garanţii de procedură [a se vedea, în
acest sens, Hotărârea din 22 iunie 2000,
pronunţată de Curtea de la Strasbourg
în cauza Coëme şi alţii c. Belgiei, § 99].
Or, faptul că un judecător de la nivelul
curţilor de apel poate fi judecat de către
un complet constituit în cadrul aceleiaşi
instanţe înlătură dubiile referitoare la
imparţialitate, câtă vreme acestea sunt
organizate potrivit Legii nr.  304/2004
privind organizarea judiciară, republi­
cată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie
2005, şi beneficiază, în acord cu art. 35
alin. (2) din aceeaşi lege, de complete
specializate pentru cauze penale.  Tot­
odată, potrivit art. 53 alin. (1) din Legea
nr. 304/2004, „repartizarea cauzelor pe
complete de judecată se face în mod
63 • constituţia româniei
aleatoriu, în sistem informatizat”, iar, în
acord cu art. 124 alin. (3) din Constitu­
ţie, „Judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii”, obligaţiile lor fiind
cele stabilite prin Legea nr.  303/2004
privind statutul judecătorilor şi procu­
rorilor. De aceea, ca o garanţie în plus,
pentru înlăturarea oricăror suspiciuni de
parţialitate, legiuitorul român a prevă­
zut în titlul IV „Răspunderea judecători­
lor şi procurorilor” al Legii nr. 303/2004
[a se vedea art.  96 alin.  (3) din Legea
nr. 303/2004] cazurile şi condiţiile care
atrag răspunderea judecătorilor şi pro­
curorilor (Decizia nr. 599 din 21 octom­
brie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie
2014).
49. Obţinerea în mod legal a probelor
este o garanţie a dreptului la un proces
echitabil, iar remediul împotriva neres­
pectării acestei garanţii este interzicerea
folosirii probelor astfel obţinute. Obţi­
nerea în mod legal a probelor, garanţie
a dreptului la un proces echitabil, re­
prezintă un standard mai favorabil ce­
tăţeanului decât cel fixat prin jurispru­
denţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului în privinţa probelor obţinute
ilegal. Potrivit acestei jurisprudenţe,
se reţine că analiza Curţii Europene a
Drepturilor Omului vizează caracterul
echitabil al procedurii în ansamblul său,
care include şi analiza modului în care
au fost obţinute probele, întrucât art. 6
din Convenţie nu stabileşte reguli cu pri­
vire la admisibilitatea probelor, aspect
care, în mod primar, ţine de legislaţia
naţională, astfel încât sarcina Curţii nu
este aceea de a determina dacă anumi­
te probe au fost obţinute nelegal, ci de
a stabili dacă o asemenea „nelegalitate”
a dus la încălcarea unui alt drept pro­
tejat prin Convenţie (Decizia nr. 80 din
16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7
aprilie 2014).
Art. 21
50.  Faptul că instanţa este cea care
apreciază cu privire la concludenţa şi
utilitatea probelor propuse de părţi, in­
clusiv cu privire la prezentarea mijloace­
lor materiale de probă, nu aduce nicio
atingere dreptului la un proces echita­
bil, câtă vreme instanţa are obligaţia
de a motiva admiterea sau respingerea
cererii pentru administrarea unei probe.
Obligaţia impusă de legiuitor constitu­
ie o garanţie a dreptului la un proces
echitabil, permiţând părţii ca, în cunoş­
tinţă de cauză, să îşi exercite drepturile
procesuale şi, eventual, să promoveze
căile de atac prevăzute de lege, atunci
când apreciază că respingerea sau ad­
miterea unei probe s‑a realizat cu încăl­
carea dispoziţiilor legale (Decizia nr. 82
din 27 ianuarie 2011, M. Of. nr. 148 din
21 martie 2011).
51. Chiar dacă probele nu sunt percepu­
te în totalitate „nemijlocit” de către
noul complet de judecată, administra­
rea acestora, realizată în condiţii de pu­
blicitate şi contradictorialitate, precum
şi consemnarea în scris a tuturor actelor
procesuale constituie suficiente garanţii
pentru ca părţii să nu îi fie încălcat drep­
tul la un proces echitabil prin schimba­
rea completului de judecată până la
începerea dezbaterilor (Decizia nr. 343
din 21 septembrie 2004, M. Of. nr. 980
din 25 octombrie 2004).
52. Faptul că instanţa de recurs nu poa­
te administra probe testimoniale noi
nu constituie o încălcare a dreptului la
un proces echitabil. În cazul în care se
constată că sunt necesare probe noi,
instanţa poate să admită recursul şi să
dispună rejudecarea cauzei de către in­
stanţa de recurs (Decizia nr. 76 din 27
ianuarie 2011, M. Of. nr. 133 din 22 fe­
bruarie 2011).
53.  Curtea de la Strasbourg, în cauza
Klimentyev c.  Rusiei din 16 noiembrie
2006, a statuat că, pentru a asigura
Art. 21
drep­tul la un proces echitabil, este esen­
ţial ca toate probele să fie prezentate de
faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri
publice, pentru a se putea oferi con­
traargumente. Acest lucru nu înseamnă
totuşi că declaraţiile martorilor trebuie
făcute în faţa tribunalului pentru a fi
admise ca mijloace de probă. Utilizarea
declaraţiilor din faza de instrucţie pena­
lă a cazului nu încalcă, în principiu, art. 6
parag. 3 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fun­
damentale, atât timp cât se respectă
dreptul la apărare. De regulă, acest
drept impune ca acuzatul să aibă oca­
zia de a pune întrebări martorului care
depune mărturie împotriva sa, fie atunci
când face aceste declaraţii, fie într‑un
stadiu ulterior al procedurilor (Decizia
nr. 410 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 338
din 1 mai 2008).
54. Conceptul de proces echitabil, con­
sacrat şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, presupune
judecarea cauzei în faţa unei instanţe
independente şi imparţiale, singura în
măsură să decidă cu privire la necesita­
tea tuturor aspectelor menite să slujeas­
că actului de înfăptuire a justiţiei prin
aflarea adevărului. Iată de ce este lipsit
de relevanţă că, în materie penală, păr­
ţile nu pot da expertului explicaţii decât
mediat. În plus, partea interesată poate
să ceară numirea unui expert‑parte­sau
poate formula cereri şi depune memorii
de natură să justifice, între altele, dis­
punerea de către instanţă ori de către
organul de urmărire penală a efectuării
unui supliment de expertiză sau chiar a
unei noi expertize (Decizia nr. 307 din 23
martie 2010, M.  Of. nr.  287 din 3 mai
2010).
55.  Dreptul de a nu se autoincrimina
pre­­supune ca, într‑un proces penal, acu­
zarea să îşi dovedească şi să îşi for­­muleze
constituţia româniei • 64
învinuirea fără a recurge la pro­be obţinu­
te prin metode coercitive sau opresive,
contrar voinţei acuzatului (cauza Saun­
ders c. Regatului Unit, 1996). Faptul
că, în condiţiile legii, pro­ce­sele‑verbale
încheiate de alte organe decât cele de
urmărire penală sau instanţa de jude­
cată pot constitui mijloace de probă nu
este de natură să aducă nicio atingere
dreptului părţilor la un proces echitabil,
câtă vreme, în vederea aflării adevărului,
aceste acte pot fi combătute cu orice alte
probe propuse de părţi (Decizia nr. 331
din 28 iunie 2005, M. Of. nr. 675 din 28
iulie 2005).
56. Plata cheltuielilor judiciare în con­
diţiile prevăzute de Codul de procedură
penală nu încalcă dreptul la un proces
echitabil, deoarece, de regulă, sumele
necesare sunt avansate de stat, iar în
cazurile în care se solicită ca plata să o
facă părţile chiar în cursul procesului, de
exemplu, în cazul unor expertize solici­
tate de părţile civile ori de părţile res­
ponsabile civilmente, refuzul plăţii nu
împiedică desfăşurarea procesului şi nu
înlătură obligarea organului judiciar de a
soluţiona cauza în mod corect, echitabil,
cu respectarea tuturor garanţiilor pro­
cesuale stabilite de lege (Decizia nr. 131
din 3 martie 2005, M. Of. nr. 304 din 12
aprilie 2005).
57.  Procedurile administrativ‑jurisdic­
ţionale constituie o măsură de protec­
ţie a cetăţeanului, astfel încât existenţa
unor organe administrative de jurisdicţie
nu poate să ducă la înlăturarea interven­
ţiei instanţelor judecătoreşti. De aceea,
existenţa unor jurisdicţii admi­nistrative
speciale nu este ab initio neconstituţio­
nală (cu excepţia cazului când ele impun
o procedură lipsită de celeritate) şi nici
contrară art.  6 parag. 1 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale (a se vedea
Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţa­
65 • constituţia româniei
tă în cauza Le Compte, van Leuven şi de
Meyere c. Belgiei, § 51). Însă acestea nu
îndeplinesc cerinţele unei instanţe inde­
pendente şi imparţiale în sensul art. 6
parag. 1 din Convenţie, astfel încât hotă­
rârile lor trebuie supuse cenzurii instan­
ţelor judecătoreşti; numai în acest fel
sunt îndeplinite cerinţele constituţionale
şi convenţionale referitoare la dreptul la
un proces echitabil (a se vedea, în acest
sens, jurisprudenţa ­Curţii­ Europene a
Drepturilor Omului, spre exemplu, Ho­
tărârea din 9 ianuarie 2013, pronunţată
în cauza Oleksandr Volkov c. Ucrainei,
§  123) (Decizia nr. 80 din 16 februarie
2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
58. În condiţiile în care legiuitorul con­
stituant derivat din anul 2003 a introdus
caracterul facultativ al acestor jurisdic­
ţii [administrative – n.a.] şi, astfel, a dat
posibilitatea cetăţeanului de a se adresa
direct instanţei judecătoreşti – expresie
a dreptului la acces liber la justiţie –, nu
este admis a se condiţiona ulterior, în
temeiul unei modificări a Constituţiei,
accesul liber la justiţie.  Obligativitatea
jurisdicţiilor administrative reprezintă
o condiţionare a acestui acces şi, odată
eliminată în urma revizuirii Constituţiei
operate în anul 2003, nu mai poate fi re­
introdusă în actualul regim constituţio­
nal, întrucât ar echivala cu posibilitatea
neîngrădită a legiuitorului constituant
derivat de a varia, în mod ascendent şi,
ulterior, descendent, gradul de protec­
ţie a cetăţeanului sub aspectul drepturi­
lor şi libertăţilor sale. Or, protecţia aces­
tuia, în accepţiunea art.  152 alin.  (2)
din Constituţie, poate cunoaşte doar o
orientare ascendentă (Decizia nr. 80 din
16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7
aprilie 2014).
59. În prezent, caracterul facultativ al ju­
risdicţiilor administrative speciale este
o garanţie a accesului liber la justiţie,
alegerea – electa una via – aparţinând
Art. 21
cetăţeanului. De aceea, eliminarea ca­
racterului facultativ creează premisele
instituirii unor jurisdicţii administrati­
ve obligatorii, ceea ce are drept efect
excluderea posibilităţii cetăţeanului de
a alege între cele două căi de acces la
instanţa judecătorească, din moment ce
statul va impune urmarea uneia singure
ce presupune o procedură administra­
tiv‑jurisdicţională obligatorie.  Aşadar,
modificarea propusă este de natură a
suprima o garanţie a accesului liber la
justiţie şi încalcă limitele revizuirii, pre­
văzute de art. 152 alin. (2) din Constitu­
ţie (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014,
M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
60. Procedura desfăşurată de către co­
mi­­sia de cercetare a averilor, activita­
tea sa, finalizată prin actul intitulat
„or­­donanţă motivată”, ce constituie,
după caz, actul de sesizare a secţiei de
contencios administrativ a curţii de apel
competente, nu prezintă elemente de
natură a imprima comisiei de cercetare
caracterul unei jurisdicţii speciale admi­
nistrative.  Potrivit art.  2 alin.  (1) lit.  e)
din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004, publicată în M. Of. nr. 1154
din 7 decembrie 2004, cu modificările şi
completările ulte­rioare, jurisdicţie admi­
nistrativă spe­cială semnifică „activitatea
înfăptuită de o autoritate administrativă
care are, conform legii organice speciale
în ma­terie, competenţa de soluţionare a
unui conflict privind un act administrativ,
după o procedură bazată pe principiile
contradictorialităţii, asigurării dreptului
la apărare şi independenţei activităţii ad­
ministrativ‑jurisdicţionale”. Curtea Con­
sti­tuţională a reţinut în jurisprudenţa
sa (a se vedea, cu titlu exemplificativ,
Decizia nr. 220 din 6 mai 2004, publica­
tă în M. Of. nr. 539 din 16 iunie 2004)
că „jurisdicţiile speciale administrative”
reprezintă o activitate jurisdicţională
realizată de un organ de jurisdicţie ce
Art. 21
funcţionează în cadrul unei instituţii a
administraţiei publice sau al unor auto­
rităţi administrative autonome, care se
realizează conform procedurii imperati­
ve prevăzute într‑o lege specială, proce­
dură asemănătoare cu cea a instanţelor
de judecată, desfăşurată însă paralel şi
separat de aceasta. Or, Comisia de cer­
cetare a averilor este un organ colegial,
compus din doi judecători şi un procu­
ror, o structură înfiinţată pe lângă fiecare
curte de apel, având rolul de cercetare
prealabilă a celor sesizate de Agenţia
Naţională de Integritate prin raportul de
evaluare, fără a fi ea însăşi o „autoritate
administrativă” sau să funcţioneze pe
lângă o astfel de autoritate şi care să so­
luţioneze un „conflict” – adică să spună
dreptul – printr‑un act administrativ‑ju­
risdicţional. Totodată, activitatea de con­
trol al averilor persoanelor prevăzute de
lege se desfăşoară în prealabil celei din
faţa instanţei judecătoreşti competente,
şi nu în paralel, iar persoana interesată
nu se află în situaţia de a opta între cele
două proceduri, deoarece comisia de
cercetare este sesizată exclusiv prin ra­
portul de evaluare al Agenţiei Naţionale
de Integritate. Aceasta nu înseamnă însă
că este încălcat caracterul facultativ al
jurisdicţiilor speciale administrative, aşa
cum consideră autorii excepţiei, ci că nu
ne aflăm într‑o asemenea ipoteză, a in­
stituirii prin lege a unei astfel de juris­
dicţii (Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014,
M. Of. nr. 579 din 4 august 2014).
61. Principiul publicităţii reprezintă una
dintre garanţiile explicite ale procesului
echitabil, consacrată în art.  6 parag.  1
din Convenţia pentru apărarea dreptu­
rilor omului şi a libertăţilor fundamen­
tale, potrivit căruia fiecare persoană
are dreptul la judecarea în mod public
a cau­zei sale. Instanţa europeană a sta­
tuat că publicitatea procedurilor desfă­
şurate în faţa organelor judiciare are ca
constituţia româniei • 66
scop protejarea justiţiabililor împotriva
unei justiţii secrete şi că, prin transpa­
renţa pe care o asigură administrării jus­
tiţiei, publicitatea procedurilor judiciare
ajută la realizarea obiectivului esenţial
al art. 6 parag. 1 din Convenţie, respec­
tiv derularea unui proces echitabil în de­
plină concordanţă cu principiile funda­
mentale ale unei societăţi democratice.
Principiul publicităţii vizează dezbaterile
propriu‑zise ale procesului şi pronunţa­
rea hotărârilor şi implică dreptul la o
şedinţă publică, cu excepţia situaţiilor
în care circumstanţe excepţionale jus­
tifică desfăşurarea procesului „cu uşile
închise”. Instanţa europeană a decis că
renunţarea la publicitate poate fi expre­
să sau tacită, trebuie să fie neechivocă şi
să nu pună în discuţie un interes public
important. Pornind de la aceste premise
şi ţinând seama că procedura de solu­
ţionare a cererilor privind desfiinţarea
unui înscris falsificat, respectiv confis­
carea specială a unui bun antamează
fondul cauzei, Curtea Constituţională
observă lipsa unei raţiuni care să justi­
fice absenţa publicităţii şedinţei de ju­
decată în procedura supusă controlului
de constituţionalitate şi, prin urmare,
constată că dispoziţiile art.  5491 din
Codul de procedură penală contravin
prevederilor constituţionale ale art. 21
alin.  (3) privind dreptul la un proces
echitabil (Decizia nr. 166 din 17 martie
2015, M. Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015).
62. Potrivit Codului penal, măsura con­
fiscării speciale este o măsură de sigu­
ranţă, care se poate lua faţă de o per­
soană care a comis fapte prevăzute de
legea penală, conform art. 2 alin. (1) din
Codul penal. Măsurile de siguranţă au,
în sfera categoriilor juridice, caracterul
de sancţiuni de drept penal, în confor­
mitate cu prevederile art.  2 din Codul
penal, deoarece pot fi dispuse numai
faţă de persoanele care au săvârşit fap­
67 • constituţia româniei
te penale, chiar dacă făptuitorului nu i
se aplică o pedeapsă, conform art. 107
alin. (2) şi (3) din Codul penal. De altfel,
şi Curtea Constituţională a statuat că in­
cidenţa aplicării lor nu este determinată
de existenţa stării de pericol relevate de
acea faptă (Decizia nr. 78 din 11 februa­
rie 2014, publicată în M. Of. nr. 273 din
14 aprilie 2014).  Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat că dreptul
reclamanţilor la respectarea bunurilor
lor presupune existenţa unei garanţii
ju­diciare eficiente (Decizia din 5 iulie
2001, pronunţată în cauza Arcuri c.
Italiei). Astfel, din jurisprudenţa euro­
peană (Hotărârea din 23 septembrie
2008, pronunţată în cauza Grayson şi
Barnham c. Regatului Unit, § 45; Hotă­
rârea din 5 iulie 2001, pronunţată în
cauza Phillips c. Regatului Unit, §§ 42 şi
43; Decizia din 5 iulie 2001, pronunţată
în cauza Arcuri c. Italiei; Decizia din 27
iunie 2002, pronunţată în cauza Butler
c. Regatului Unit) se desprinde necesi­
tatea existenţei următoarelor garanţii:
evaluarea trebuie făcută de către o in­
stanţă în cadrul unei proceduri judiciare,
ce include o audiere publică; apărarea
trebuie să aibă acces la dosarul cauzei/
comunicarea în avans a argumentelor
acuzării; persoanele în cauză trebuie să
aibă posibilitatea să administreze pro­
be, să ridice obiecţiile şi să prezinte do­
vezile (fie ele mărturii documentare sau
verbale) pe care le consideră necesare;
prezumţiile pe care acuzarea se bazea­
ză să nu fie absolute, astfel încât ele
să poată fi răsturnate de inculpat. Mai
mult, în materia confiscării extinse, in­
stanţa europeană a statuat că aplicarea
practică a diverselor dispoziţii naţiona­
le privind această măsură de siguranţă
este compatibilă cu noţiunea de proces
echitabil, cu prezumţia de nevinovăţie,
cu protecţia proprietăţii şi include con­
fiscarea în cadrul pedepselor penale la
Art. 21
care se referă art. 7 din Convenţie (a se
vedea, în acest sens, Hotărârea din 23
septembrie 2008, pronunţată în cauza
Grayson şi Barnham c. Regatului Unit,
§  45, Hotărârea din 5 iulie 2001, pro­
nunţată în cauza Phillips c.  Regatului
Unit, §§ 42 şi 43, Hotărârea din 1 mar­
tie 2007, pronunţată în cauza Geerings
c. Olandei, §  44, precum şi Hotărârea
din 10 mai 2012, pronunţată în cauza
Sud Fondi S.r.l.  şi alţii c.  Italiei, §  52).
Aşa fiind, Curtea apreciază că procedura
desfăşurată în faţa judecătorului de ca­
meră preliminară care decide cu privire
la fondul cauzei, respectiv cu privire la
elementele esenţiale ale raportului de
conflict  –  faptă, persoană şi vinovă­
ţie – în ceea ce priveşte aplicarea măsu­
rii de siguranţă a confiscării speciale nu
întruneşte garanţiile prevăzute de art. 6
parag. 2 şi 3 din Convenţia pentru apă­
rarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, aşa cum acestea au fost
dezvoltate în jurisprudenţa instanţei eu­
ropene (Decizia nr.  166 din 17 martie
2015, M. Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015).
63.  Curtea constată că prevederile de
lege criticate [art. 5 alin. (7) din O.U.G.
nr. 33/2007 privind organizarea şi func­
ţionarea Autorităţii Naţionale de Regle­
mentare în Domeniul Energiei  –  n.a.]
introduc o derogare de la principiul con­
stituţional al controlului judecătoresc al
actelor administrative ale autorităţilor
publice, prin stabilirea termenului de 30
de zile pentru contestarea actelor admi­
nistrative cu caracter normativ, fără ca
această excepţie să fie expres prevăzută
de art. 126 alin. (6) din Constituţie, care
se referă, sub acest aspect, doar la actele
care privesc raporturile cu Parlamentul
şi ale celor de comandament cu carac­
ter militar. Articolul 126 alin. (6) garan­
tează controlul judecătoresc al actelor
administrative ale autorităţilor publice,
fără nicio distincţie între tipul acesto­
Art. 21
ra – individual sau normativ. În privin­
ţa actelor administrative cu caracter
normativ, legea specială examinată în
cazul de faţă – O.U.G. nr. 33/2007 – eli­
mină posibilitatea atacării lor în justiţie
peste termenul imperativ de 30 de zile,
derogând de la art. 11 alin. (4) din Legea
nr. 554/2004 şi de la art. 126 alin. (6) din
Constituţie. Or, o asemenea excludere
► Hotărâri Com.E.D.O. şi C.E.D.O. 
1. Articolul 6 parag. 1 din Convenţie ga­
rantează oricărei persoane dreptul de
a aduce în faţa unei instanţe orice pre­
tenţie referitoare la drepturi şi obligaţii
cu caracter civil (C.E.D.O., cauza Golder
c. Regatului Unit, Hotărârea din 21 fe­
bruarie 1975, § 36; cauza Đokić c. Ser­
biei, Hotărârea din 20 decembrie 2011,
§ 35, www.echr.coe.int).  ceară revizuirea unei hotărâri definiti­
2.  Accesul liber la justiţie implică prin
natura sa o reglementare din partea
statului şi poate fi supus unor limitări,
atât timp cât nu este atinsă substanţa
dreptului (C.E.D.O., cauza Lungoci c. Ro­
mâniei, Hotărârea din 26 ianuarie 2006,
§ 36, M. Of. nr. 588 din 7 iulie 2006).
3.  În ceea ce priveşte principiul stabi­
lităţii/securităţii raporturilor juridice
din perspectiva dreptului la un proces
echitabil în faţa unei instanţe, garantat
de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a liber­
tăţilor fundamentale, Curtea Europea­
nă a Drepturilor Omului a statuat că
acesta „trebuie interpretat în lumina
preambulului Convenţiei, care enunţă
preeminenţa dreptului ca element de
patrimoniu comun al statelor contrac­
tante.  Unul dintre elementele funda­
mentale ale preeminenţei dreptului
este principiul securităţii raporturilor
ju­ridice, care înseamnă, între altele, că
o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu
trebuie rediscutată” (C.E.D.O., cauza
Brumărescu c. României, Hotărârea din
constituţia româniei • 68
are valenţele unei noi excepţii referitoa­
re la actele juridice sustrase controlului
judecătoresc pe calea contenciosului
administrativ, ceea ce determină încăl­
carea art. 21, art. 52 şi a art. 126 alin. (6)
din Legea fundamentală (Decizia nr. 136
din 10 martie 2015, M. Of. nr. 315 din 8
mai 2015).
28 octombrie 1999, § 61; cauza Roşca
c. Moldovei, Hotărârea din 22 martie
2005, § 24; cauza Kehaya şi alţii c. Bul­
gariei, Hotărârea din 12 ianuarie 2006,
§ 61, www.echr.coe.int).
4. În temeiul principiului securităţii ra­
porturilor juridice, nicio parte sau auto­
ritate a statului nu este îndreptăţită să
ve şi executorii cu scopul de a obţine o
reexaminare a cauzei şi o nouă decizie la
problema sa, decât atunci când motive
substanţiale şi imperative impun acest
lucru (cauza Riabykh c. Rusiei, Hotărârea
din 24 iulie 2003, §§ 52 şi 56). Curtea a
constatat în mai multe rânduri încălca­
rea art. 6 ca urmare a anulării printr‑o
cale de atac extraordinară, fără motive
substanţiale şi imperative, a unor ho­
tărâri definitive (a se vedea, printre al­
tele, cauzele Brumărescu c.  României,
Hotărârea din 28 octombrie 1999, şi
Riabykh, citată anterior). De asemenea,
în mai multe cauze a considerat că, fie
şi în ­absenţa anulării unei hotărâri, con­
testarea unei soluţii adoptate într‑un
litigiu printr‑o hotărâre judecătorească
definitivă în cadrul unei alte proceduri
judiciare poate aduce atingere art.  6,
în măsura în care poate să facă iluzoriu
dreptul de a apela la instanţă şi să încal­
ce principiul securităţii juridice (cauzele
Kehaya şi alţii c. Bulgariei, Hotărârea din
12 ianuarie 2006, §§ 67‑70, Gok şi alţii
c. Turciei, Hotărârea din 27 iulie 2006,
69 • constituţia româniei
§§ 57‑62, şi Esertas c. Lituaniei, Hotărâ­
rea din 31 mai 2012, §§ 23‑32). În toate
sistemele juridice, autoritatea de lucru
judecat a unei hotărâri judecătoreşti de­
finitive implică limitări ad personam şi
ad rem (C.E.D.O., cauza Bernd c. Româ­
niei, Hotărârea din 16 aprilie 2013, § 34,
M. Of. nr. 471 din 30 iulie 2013).
5. Dreptul la un proces echitabil în faţa
unei instanţe, astfel cum este garan­
tat prin art.  6 parag.  1 din Convenţie,
trebuie să fie interpretat în lumina
pre­ambulului la Convenţie, ale cărui
dispoziţii relevante prevăd că statul de
drept face parte din patrimoniul comun
al statelor contractante.  Unul dintre
­aspectele fundamentale ale statului de
drept este principiul securităţii juridice,
care implică, printre altele, faptul că,
în cazurile în care instanţele s‑au pro­
nunţat definitiv, hotărârea lor nu ar mai
trebui contestată.  Principiul securităţii
juridice presupune respectarea princi­
piului res iudicata, şi anume principiul
caracterului definitiv al hotărârilor ju­
decătoreşti. Acest principiu întăreşte
că niciuna dintre părţi nu are dreptul
de a solicita o reexaminare a unei ho­
tărâri definitive doar pentru a obţine o
rejudecare şi o nouă pronunţare într‑o
cauză. Competenţa instanţelor ierarhic
superioare de a exercita controlul ar tre­
bui exercitată pentru a corecta erorile
judiciare, şi nu pentru o nouă examinare
a cauzei. Acest control nu ar trebui tra­
tat ca o cale de atac mascată, iar simpla
posibilitate de existenţă a două opinii
asupra unei cauze nu constituie un mo­
tiv pentru reexaminarea sa (C.E.D.O.,
cauza Fundaţia Bucovina Mission Inc. şi
Fundaţia Bucovina Bucureşti c. Români­
ei, Hotărârea din 25 septembrie 2012,
M. Of. nr. 753 din 4 decembrie 2013).
6.  Securitatea juridică presupune res­
pectarea principiului autorităţii de lucru
judecat, adică a caracterului definitiv al
Art. 21
hotărârilor judecătoreşti.  În temeiul
acestui principiu, nicio parte nu este
autorizată să solicite revizuirea unei
hotărâri definitive şi executorii numai
cu scopul de a obţine o reexaminare a
cauzei şi o nouă hotărâre în ceea ce o
priveşte. Instanţele de grad superior nu
trebuie să folosească puterea de con­
trol decât pentru a corecta erorile de
fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi
nu pentru a efectua o nouă examinare.
Controlul nu trebuie să devină un apel
mascat şi simplul fapt că ar putea exista
două puncte de vedere asupra temei nu
este un motiv suficient pentru a rejude­
ca o cauză. Nu se pot face derogări de
la acest principiu decât atunci când mo­
tive substanţiale şi imperioase o impun
(C.E.D.O., cauza S.C. Aectra Agrochemi­
cals S.A. şi Munteanu c. României, Hotă­
rârea din 27 martie 2012, M. Of. nr. 605
din 23 august 2012).
7.  Simplul fapt pentru judecător de a
fi luat o decizie înaintea procesului nu
poate fi considerat întotdeauna că ar
justifica, în sine, o bănuială de parţiali­
tate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut
în vedere sunt întinderea şi importanţa
acestei decizii.  Aprecierea preliminară
a datelor din dosar nu poate semnifica
faptul că ar fi de natură să influenţeze
aprecierea finală, ceea ce interesează
fiind ca această apreciere să se facă la
momentul luării hotărârii şi să se bazeze
pe elementele dosarului şi pe dezbate­
rile din şedinţa de judecată (C.E.D.O.,
cauza Morel c.  Franţei, Hotărârea din
6 iunie 2000, § 45, www.echr.coe.int).
8.  Analiza Curţii Europene a Drepturi­
lor Omului vizează caracterul echitabil
al procedurii în ansamblul său, care in­
clude şi analiza modului în care au fost
obţinute probele, întrucât art.  6 din
Convenţie nu stabileşte reguli cu pri­
vire la admisibilitatea probelor, aspect
care, în mod primar, ţine de legislaţia
Art. 21
naţională, astfel încât sarcina Curţii nu
este aceea de a determina dacă anumi­
te probe au fost obţinute nelegal, ci de a
stabili dacă o asemenea „nelegalitate” a
dus la încălcarea unui alt drept protejat
prin Convenţie (C.E.D.O., cauza Jalloh
c.  Germaniei, Hotărârea din 11 iulie
2006, § 94 şi urm.; cauza Ramanauskas
c.  Lituaniei, Hotărârea din 5 februarie
2008, § 52 şi urm.; cauza Szilágyi c. Ro­
mâniei, Decizia din 17 decembrie 2013,
§ 26 şi urm., www.echr.coe.int).
9. Nu intră în competenţa Curţii aprecie­
rea asupra temeiniciei încuviinţării şi
admi­nistrării mijloacelor de probă într‑o
anu­mită cauză, aceasta fiind atribuţia
instanţelor naţionale, ci doar sarcina de
a aprecia dacă procedura în an­samblul­
său, inclusiv modul în care probele au
fost obţinute, a avut un caracter echi­
tabil (C.E.D.O., cauza Lucà c. Italiei, Ho­
tărârea din 27 februarie 2001, www.
echr.coe.int; cauza Barberà, Messegué
şi Jabardo c.  Spaniei, Hotărârea din 6
decembrie 1988, în G. Antoniu, A. Vlăş­
ceanu, A.  Barbu, Codul de procedură
penală – texte, jurisprudenţă, hotărâri
C.E.D.O., ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, Bu­
cureşti, 2008, p. 131).
10.  Curtea Europeană a Drepturilor
Omu­lui a avut o poziţie nuanţată, deter­
minată de necesitatea respectării art. 6
parag. 1 din Convenţie. Astfel, prin Ho­
tărârea din 22 martie 2007, pronunţată
în cauza Staroszczyk c. Poloniei, instan­
ţa de la Strasbourg a statuat că modul
în care art. 6 parag. 1 din Convenţie se
aplică în cazul curţilor de apel sau de
casaţie depinde de caracteristicile spe­
ciale ale procedurilor în cauză şi trebuie
ţinut cont de întregul sistem juridic in­
tern şi de rolul Curţii de Casaţie în cadrul
acestui sistem. Având în vedere natura
specială a rolului Curţii de Casaţie, care
este limitat la a analiza dacă legea a
fost aplicată în mod corect, Curtea de
constituţia româniei • 70
la Strasbourg a acceptat că procedura
din faţa Curţii de Casaţie poate să fie
mai formală (§  126).  Astfel, cerinţa ca
reclamantul să fie reprezentat de un
avocat calificat în faţa Curţii de Casaţie
nu poate fi, prin ea însăşi, contrară art. 6
din Convenţie. Cerinţa este compatibi­
lă cu caracteristicile unei curţi supreme
ca cea mai înaltă curte care examinează
apelurile/recursurile din punctul de ve­
dere al legii, acest lucru fiind o caracte­
ristică legală comună în statele membre
ale Consiliului Europei (§ 128). În acelaşi
sens Curtea s‑a pronunţat şi prin Hotă­
rârea din 25 iunie 2013, în cauza Anghel
împotriva Italiei, § 54. Totuşi, Curtea de
la Strasbourg a subliniat că o interpre­
tare strictă a regulilor procedurale îl
poate priva pe reclamant de dreptul
de acces la justiţie.  Acest drept poate
fi afectat atunci când regulile încetează
să mai servească principiului securită­
ţii juridice şi unei bune administrări a
justiţiei, ­formând un fel de barieră ce îl
împiedică pe justiţiabil să supună cazul
său pe fond de către o curte competen­
tă [C.E.D.O., cauza Omerović c. Croaţiei
(nr. 2), Hotărârea din 5 decembrie 2013,
§ 39, www.echr.coe.int].
11. În jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului s‑a statuat liberta­
tea legislaţiei naţionale de a stabili mo­
dul de administrare a probelor, forţa
lor probantă şi sarcina probei, aşa încât
Curţii îi revine doar rolul de a examina
dacă procedura în cauză, în ansamblul
ei, inclusiv în privinţa administrării
pro­­belor, a avut un caracter echitabil
(C.E.D.O., cauza Kostovski c.  Olandei,
Hotă­rârea din 20 noiembrie 1989, § 39,
www.echr.coe.int).
12. Ceea ce trebuie, de asemenea, avut
în vedere este dacă partea interesată a
avut posibilitatea efectivă de a con­testa
autenticitatea probelor şi de a propune
dovezi contrarii. Calitatea pro­belor tre­
71 • constituţia româniei
buie, de asemenea, luată în con­siderare,
inclusiv în situaţia în care cir­cumstanţele
în care au fost obţinute creează îndoieli
privind credibilitatea sau acurateţea lor
(C.E.D.O., cauza Nechi­poruk şi Yonka­
lo c.  Ucrainei, Hotă­rârea din 21 aprilie
2011, § 274, www.echr.coe.int).  terogatoriu formal efectuat de poliţie,
13.  Printre cerinţele echităţii, potrivit
art.  6 din Convenţie, este şi obligaţia
pentru organele de urmărire penală de
a prezenta apărării toate elementele de
probă în favoarea sau împotriva acuza­
tului, nerespectarea acestei obligaţii de­
terminând vicierea procedurii în primă
instanţă (C.E.D.O., cauza Edwards c. Re­
gatului Unit, Hotărârea din 16 decem­
brie 1992, în G. Antoniu, A. Vlăşceanu,
A. Barbu, op. cit., p. 129).
14. Principiul egalităţii armelor consti­
tuie un element al noţiunii mai cuprin­
ză­toare de proces echitabil, care inclu­
de şi dreptul fundamental la caracterul
contra­dictoriu al procedurii penale.
Drep­tul la un proces penal cu un carac­
ter contradictoriu presupune ca şi acu­
zarea şi apărarea să aibă posibilitatea
de a lua la cunoştinţă observaţiile sau
elementele de probă produse de cealal­
tă parte şi de a le discuta. Legislaţia na­
ţională poate asigura îndeplinirea aces­
tei cerinţe prin diverse modalităţi, dar
metoda adoptată trebuie să garanteze
că fiecare dintre cele două părţi este la
curent cu depunerea de observaţii şi că
are o posibilitate reală de a le comenta
(C.E.D.O., cauza Brandstetter c. Austriei,
Hotărârea din 28 august 1991, în G. An­
toniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit.,
p. 129).
15. În situaţia în care recunoaşterile fă­
cute de reclamant şi care au constituit
elementul principal sau determinant al
acuzării în proces nu au fost declaraţii
spontane şi neprovocate ale acestu­
ia, formulate voluntar de el, ci au fost
­induse prin interogatoriul insistent al
Art. 21
altei­ persoane, care, aşa cum i‑a solici­
tat poliţia, a orientat conversaţiile către
fapta incriminatoare, în condiţii ce pot
fi considerate echivalente cu cele ale
unui interogatoriu, fără a exista însă
garanţiile ce însoţesc un astfel de in­
inclusiv prezenţa unui avocat şi averti­
zarea persoanei în astfel de cazuri, sunt
încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţie
referitoare la dreptul la un proces echi­
tabil (C.E.D.O., cauza Allan c. Regatului
Unit, Hotărârea din 5 noiembrie 2002,
în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 137).
16.  Trebuie stabilită o distincţie clară
între conceptul de înscenare şi folosirea
tehnicilor legale ale activităţilor sub aco­
perire, instanţele interne fiind obligate
să efectueze o examinare atentă a ma­
terialului de urmărire penală atunci când
un acuzat invocă o înscenare din partea
poliţiei. În acest context, Curtea a stabilit
că funcţia sa în temeiul art. 6 parag. 1 nu
este să determine dacă anumite probe
au fost obţinute în mod ilegal, ci mai
degrabă să examineze dacă o asemenea
„ilegalitate” a avut drept consecinţă în­
călcarea altui drept protejat de Conven­
ţie; astfel, trebuie să examineze calita­
tea evaluării de către instanţele interne
a pretinsei înscenări şi să se asigure că
acestea au respectat în mod corespun­
zător drepturile acuzatului la apărare, în
special dreptul la o procedură contradic­
torie şi la egalitatea armelor. Înscenarea
încalcă art.  6 parag.  1 din Convenţie şi
este ­diferită de folosirea tehnicilor legale
ale activităţilor sub acoperire în anche­
tele penale (C.E.D.O., cauza Ali c. Româ­
niei, Hotărârea din 9 noiembrie 2010,
www.csm1909.ro).
17. Deşi utilizarea metodelor speciale de
investigaţie – în special a tehnicilor sub
acoperire – nu poate încălca în sine drep­
tul la un proces echitabil, riscul pe care
Art. 21
îl implică instigarea de către poliţie prin
asemenea tehnici presupune ca folosirea
acestor metode să fie menţinută în limi­
te bine determinate (C.E.D.O., cau­za Ali
c. României, Hotărârea din 9 noiembrie
2010, www.csm1909.ro). Insti­garea de
către poliţie are loc atunci când ofiţe­
rii implicaţi – fie membri ai forţelor de
ordine, fie persoane care acţionează în
baza ordinului acestora – nu se limitea­
ză la a investiga activitatea infracţională
într‑un mod în principal pasiv, ci exercită
o anumită influenţă asupra subiectului,
astfel încât să îl incite la săvârşirea unei
infracţiuni care altfel nu ar fi fost săvârşi­
tă, cu scopul de a face posibilă stabilirea
infracţiunii, de a oferi probe şi de a în­
cepe urmărirea penală (C.E.D.O., cauza
Ramanauskas c. Lituaniei, Hotărârea din
5 februarie 2008; ­cauza Taraneks c. Le­
toniei, Hotărârea din 2 decembrie 2014,
www.echr.coe.int).
18. În scopul de a distinge între provo­
carea sau înscenarea din partea poliţiei
şi folosirea legală a tehnicilor sub aco­
perire în anchetele penale, în jurispru­
denţa Curţii au fost dezvoltate urmă­
toarele criterii: pentru a decide dacă
investigaţia a fost „una pasivă”, trebuie
examinate mai întâi motivele care stau
la baza operaţiunii sub acoperire şi com­
portamentul autorităţilor în derularea
acesteia, pentru a vedea dacă au exis­
tat suspiciuni obiective că reclamantul
a fost implicat în activităţi criminale sau
este dispus să comită o infracţiune. În
continuare, trebuie analizat dacă re­cla­
mantul a fost supus unor presiuni pen­
tru a comite infracţiunea.  Atunci când
aplică criteriile de mai sus, Curtea­plasea­
ză sarcina probei în atribuţia ­autorităţilor,
care trebuie să dovedească faptul că
nu a existat nicio provocare din partea
agenţilor statului.  Raţiunea interdicţiei
incitărilor din partea poliţiei este aceea
că rolul forţelor de ordine publică este
constituţia româniei • 72
de a preveni şi investiga infracţiunile, şi
nu de a le provoca.  Curtea a subliniat,
în acest context, necesitatea existenţei
unei proceduri clare şi previzibile pentru
autorizarea măsurilor speciale de inves­
tigaţie, precum şi pentru supravegherea
lor corectă, considerând supravegherea
judiciară ca mijlocul cel mai potrivit în ca­
zul desfăşurării operaţiunilor sub acope­
rire (C.E.D.O., cauza Furcht c. Germaniei,
Hotărârea din 23 octombrie 2014; cauza
Scholer c. Germaniei, Hotărârea din 18
decembrie 2014, www.echr.coe.int).
19.  În condiţiile în care reclamantul a
fost determinat de doi investigatori sub
acoperire să săvârşească o infracţiune
pentru care ulterior a fost condamnat,
Curtea a precizat că folosirea agenţilor
sub acoperire, al căror rol nu are nimic
în comun cu acela al agenţilor provo­
catori, trebuie să fie restricţionată, iar
garanţiile trebuie să fie acordate chiar
şi în cazul în care este vorba de lupta
împotriva traficului de droguri, interesul
public neputând justifica folosirea pro­
bei obţinute ca urmare a unei provocări
din partea poliţiei. Această intervenţie
şi utilizarea ei în procedura penală l‑au
privat pe reclamant ab initio şi definitiv
de un proces echitabil (C.E.D.O., cauza
Teixeira de Castro c. Portugaliei, Hotă­
rârea din 9 iunie 1998, în N. Volonciu,
A. Barbu, Codul de procedură penală co­
mentat. Art. 62‑135. Probele şi mijloa­
cele de probă, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007, p. 25).
20.  Utilizarea în cadrul procedurilor
penale a probelor obţinute prin încăl­
carea unuia dintre drepturile funda­
mentale prevăzute de Convenţie ridică
întotdeauna probleme legate de echi­
tabilitatea procesului penal, chiar dacă
admiterea unei asemenea probe nu a
fost decisivă în luarea deciziei de con­
damnare a unei persoane (C.E.D.O., cau­
za Cēsnieks c. Letoniei, Hotărârea din 11
73 • constituţia româniei
februarie 2014, www.echr.coe.int). Prin
urmare, folosirea în proces a declaraţi­
ilor obţinute prin încălcarea art.  3 din
Convenţie (încălcare determinată de
folosirea de torturi sau tratamente inu­
mane sau degradante) atrage nevala­
bilitatea întregii proceduri judiciare şi
încalcă art.  6 din Convenţie (C.E.D.O.,
cauza El Haski c. Belgiei, Hotărârea din
25 septembrie 2012, www.echr.coe.int).
21.  În stabilirea acuzaţiilor în materie
penală, ascultarea inculpatului în per­
soană trebuie să fie regula generală.
Orice derogare de la acest principiu ar
trebui să fie excepţională şi supusă unei
interpretări restrictive.  Lipsa ascultării
inculpatului în persoană este şi mai di­
ficil de conciliat cu cerinţele unui proces
echitabil atunci când instanţa de control
judiciar a efectuat o evaluare a laturii
subiective a pretinsei infracţiuni, res­
pectiv intenţia acestuia de a comite in­
fracţiunile, şi a fost prima instanţă care
l‑a condamnat în acţiunea introdusă
pentru a se stabili o acuzaţie în materie
penală împotriva lui (C.E.D.O., cauza
Popa şi Tănăsescu c. României, Hotărâ­
rea din 10 aprilie 2012, M. Of. nr. 659 din
18 septembrie 2012).
22. În faţa unei instanţe învestite cu so­
luţionarea căilor de atac, având plenitu­
dine de jurisdicţie, art. 6 din Convenţie
nu garantează în mod obligatoriu drep­
tul la o audiere publică şi nici, în cazul în
care o asemenea audiere are loc, drep­
tul de a asista personal la dezbateri. În
schimb, Curtea a stabilit că, atunci când
o instanţă din căile de atac trebuie să
se pronunţe într‑o speţă asupra aspec­
telor de fapt şi de drept deduse jude­
căţii şi să analizeze în ansamblul speţei
problema vinovăţiei sau nevinovăţiei
inculpatului, aceasta nu poate, pentru
motive de echitate a procedurii, să ho­
tărască asupra acestor aspecte fără o
apreciere directă a declaraţiilor făcute
Art. 21
personal de către inculpatul care afir­
mă că nu a comis fapta considerată in­
fracţiune. Condamnarea reclamantului,
pronunţată fără ca acesta să fie audiat
personal şi, mai ales, după achitarea
de către judecătorie, este contrară exi­
genţelor unui proces echitabil în sensul
art. 6 parag. 1 din Convenţie (C.E.D.O.,
cauza Andreescu c.  României, Hotărâ­
rea din 8 iunie 2010, M. Of. nr. 162 din
7 martie 2011).
23. În condiţiile în care, după ce a casat
hotărârea prin care s‑a dispus achitarea,
instanţa de control judiciar s‑a pronun­
ţat cu privire la temeinicia acuzaţiei,
constatând că inculpatul se face vino­
vat de săvârşirea infracţiunii de care
era acuzat, fără să îl audieze nemijlocit,­
­Curtea­ nu poate accepta punctul de
vedere al Guvernului, conform căruia
este suficient faptul că inculpatului i s‑a
acordat ultimul cuvânt.  Dreptul acu­
zatului de a avea ultimul cuvânt are o
importanţă semnificativă, dar nu poate
fi confundat cu dreptul de a fi audiat în
timpul dezbaterilor de către o instanţă
(C.E.D.O., cauza Constantinescu c.  Ro­
mâniei, Hotărârea din 27 iunie 2000,
M. Of. nr. 279 din 30 mai 2001).
24. Articolul 6 parag. 3 lit. a) din Con­
venţie acordă persoanei acuzate drep­
tul de a fi informată nu numai cu privire
la „cauza” acuzaţiei, şi anume actul pe
care l‑ar fi comis şi pe care este bazată
acuzarea, dar şi cu privire la încadrarea
juridică dată acestui act, informaţia tre­
buind să fie detaliată.  Scopul acestor
prevederi trebuie analizat din perspec­
tiva mai largă a dreptului la un proces
echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din
Convenţie.  În procedurile penale, pre­
vederile privind informarea completă,
detaliată cu privire la acuzaţiile aduse
şi, pe cale de consecinţă, încadrarea
juridică pe care instanţa ar putea să o
reţină în cauză reprezintă o condiţie
Art. 21
esenţială pentru a se asigura o proce­
dură echitabilă (C.E.D.O., cauza I.H.  şi
alţii c. Austriei, Hotărârea din 20 apri­
lie 2006, în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu,
A. Barbu, op. cit., p. 144).  În materie
penală, o informare precisă şi completă
cu privire la acuzaţiile aduse unei per­
soane şi deci cu privire la încadrarea
juridică pe care instanţa o poate reţine
împotriva sa este o condiţie esenţială
a echităţii procedurii. Dispoziţiile art. 6
parag. 3 lit. a) nu impun o formă deo­
sebită de informare cu privire la natura
şi cauza acuzaţiei care i se aduce. Există
o legătură între lit. a) şi b) de la art. 6
parag. 3, iar dreptul de a fi informat cu
privire la natura şi cauza acuzaţiei tre­
buie analizat în lumina dreptului învinui­
tului de a‑şi pregăti apărarea. Acuzatul
are dreptul de a fi informat nu doar cu
privire la faptele materiale de care este
învinuit şi pe care se bazează învinuirea,
dar şi cu privire la încadrarea juridică
a faptelor şi aceasta în mod detaliat
(C.E.D.O., cauza Adrian Constantin c. Ro­
mâniei, Hotărârea din 12 aprilie 2011,
www.csm1909.ro).
25. Deşi nu este menţionat în mod expres­­
în art. 6 din Convenţie, dreptul la tăcere
şi una dintre componentele sale, şi anu­
me dreptul de a nu contribui la propria
acuzare, constituie unul din­tre standar­
dele internaţionale larg recu­noscute care
au stat la baza noţiu­nii de „proces echi­
tabil” consacrate de art. 6 din Convenţie.
Dreptul de a nu contribui la propria acu­
zare presupune că, într‑un proces penal,
acuzarea va căuta să îşi fundamenteze
dosarul fără a apela la elemente de pro­
bă obţinute prin constrângere sau prin
exercitarea de presiuni asupra acuza­
tului. Din această perspec­tivă, dreptul
menţionat este legat de prezumţia de
nevinovăţie consacrată de art. 6 parag. 1
din Convenţie. Dreptul de a nu contribui
la propria acuzare priveşte, în primul
constituţia româniei • 74
rând, respectarea voinţei acuzatului de
a păstra tăcerea. Acesta nu se extinde
şi la folosirea în procedurile penale a
materialului care poate fi obţinut de la
acuzat prin utilizarea puterilor coercitive
şi care există independent de voinţa sus­
pectului, precum documentele obţinute
ca urmare a unui mandat, testele de ana­
liză a respiraţiei, sângelui, urinei, precum
şi ţesuturile umane în vederea realizării
unei analize ADN (C.E.D.O., cauza Saun­
ders c. Regatului Unit, Hotărârea din 17
decembrie 1996, în G. Antoniu, A. Vlăş­
ceanu, A. Barbu, op. cit., p. 142). 
26.  Unul dintre elementele procesului
echitabil, în sensul art.  6 parag.  1 din
Convenţie, este caracterul contradic­
toriu al procedurilor: fiecare parte tre­
buie, în principiu, să aibă posibilitatea
nu numai de a face cunoscute probele
necesare pentru ca pretenţiile sale să
aibă succes, dar şi de a cunoaşte şi de
a discuta toate probele prezentate sau
observaţiile formulate cu scopul de a
influenţa decizia instanţei. Respectarea
contradictorialităţii, ca şi respectarea
celorlalte garanţii cuprinse în art.  6
parag. 1 vizează procedura în faţa unui
„tribunal”, neputându‑se deduce din
această prevedere un principiu general
şi abstract, potrivit căruia, atunci când
instanţa a desemnat un expert, părţile
trebuie să poată asista în toate cazurile
la investigaţiile acestuia sau să poată
analiza toate materialele avute de aces­
ta în vedere, important fiind ca părţile
să poată participa de o manieră adec­
vată la procedura în faţa unui „tribunal”
(C.E.D.O., cauza Mantovanelli c. Franţei,
Hotărârea din 18 martie 1997, în G. An­
toniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit.,
p. 211).
27. Articolul 6 parag. 1 din Convenţie nu
impune o formă specifică pentru prezen­
tarea documentelor referitoare la pro­
cedurile judiciare, cum ar fi utilizarea de
75 • constituţia româniei
scrisori recomandate. Cu toate acestea,
Curtea consideră că, în interesul bunei
administrări a justiţiei, fiecare parte la
procedură trebuie să fie informată cu pri­
vire la şedinţa de judecată nu numai pen­
tru a cunoaşte data şi locul acesteia, dar,
de asemenea, pentru a avea sufi­cient
timp pentru a se pregăti şi a se putea
prezenta. Trimiterea pur şi simplu a unei
notificări formale, fără nicio certitudine
de predare către destinatar, nu poate fi
considerată de către Curte o metodă va­
labilă pentru a asigura prezenţa părţilor
la judecată (C.E.D.O., cauza Mikryukov şi
alţii c. ­Rusiei, Hotărârea din 31 iulie 2012,
www.echr.coe.int).
28.  În cazul în care autorităţile nu au
citat un martor la proces, motivând că
citarea a fost imposibilă, deoarece nu
avea un domiciliu în ţară, Curtea a con­
siderat că acestea nu făcut eforturi în
vederea localizării lui, după ce au reali­
zat că nu este prezent la adresa indicată
în cursul urmăririi penale. Recunoscând
dificultăţile cu care se confruntă auto­
rităţile în ceea ce priveşte resursele,
Curtea a subliniat că nu consideră că
localizarea martorului pentru citarea
la un proces în care acuzatul este ju­
decat pentru o infracţiune serioasă,
pentru care riscă 15 ani de închisoare,
constituie un obstacol de nesurmontat,
citând, în acest sens, alte cauze în care
autorităţile au depus eforturi serioase
pentru aducerea martorilor la proces
(cauza Artner c. Austriei, Hotărârea din
28 august 1992, în care instanţele au
dispus poliţiei să depună toate efortu­
rile pentru găsirea martorului dispărut;
cauza Berisha c. Olandei, Decizia din 4
mai 2000, în care autorităţile olandeze
au încercat citarea unui martor aflat în
Slovacia, prin apelarea la autorităţile din
această ţară; cauza Haas c. Germaniei,
Decizia din 17 noiembrie 2005, în care
autorităţile germane au depus eforturi
Art. 21
considerabile pentru aducerea marto­
rului care era deţinut într‑o închisoare
din Liban) (C.E.D.O., cauza Bonev c. Bul­
gariei, Hotărârea din 8 iunie 2006, în
N. Volonciu, A. Barbu, op. cit., p. 81).
29. Primirea de către reclamant a citaţi­
ei cu numai o zi înaintea audierii încalcă
dreptul acestuia la un proces echitabil,
care implică nu numai participarea efec­
tivă la desfăşurarea procesului, ci şi po­
sibilitatea de a‑şi pregăti apărarea, ceea
ce implică notificarea lui în termen rezo­
nabil (C.E.D.O., cauza Ziliberberg c. Mol­
dovei, Hotărârea din 1 februarie 2005,
în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 437).
30. Curtea aminteşte că a avut deja oca­
zia să examineze problema comunicării
actelor de procedură. Astfel, aceasta a
considerat că „dreptul la o instanţă” cu­
prinde mai multe aspecte, printre care
dreptul de acces şi egalitatea armelor,
care impune un echilibru just între ­părţi.
Aceste principii se aplică în aceeaşi mă­
sură în domeniul specific al comuni­
cării actelor juridice către părţi (cauza
Miholapa c. Letoniei, Hotărârea din 31
mai 2007, § 23). În plus, reglementările
referitoare la formalităţile pentru a in­
troduce o acţiune nu ar trebui să împie­
dice justiţiabilii să folosească o cale de
atac disponibilă (cauza Tricard c.  Fran­
ţei, Hotărârea din 10 iulie 2001, §  29,
şi cauza Gruais şi Bousquet c. Franţei,
Hotărârea din 10 ianuarie 2006, § 27).
Deşi este adevărat că autorităţilor naţi­
onale le revine, în primul rând, sarcina
de a interpreta şi de a aplica normele de
natură procedurală, un formalism exce­
siv în aplicarea acestora se poate dove­
di contrar art. 6 parag. 1 din Convenţie
atunci când acesta se face în detrimentul
uneia dintre părţi (a se vedea, mutatis
­mutandis, cauza Sovtransav­to Holding
c. Ucrainei, Hotărârea din 25 iulie 2002,
§  81). Efectivitatea dreptului de acces
Art. 21
impune ca un individ să beneficieze de
o posibilitate clară şi concretă de a con­
testa un act ce constituie o ingerinţă în
drepturile sale (cauza Bellet c. Franţei,
Hotărârea din 4 decembrie 1995, §§ 42,
36; a se vedea, de asemenea, cauza
­Canete de Goni c. Spaniei, Hotărârea
din 15 octombrie 2002, § 34). Instanţele
trebuie să facă tot ce se poate aştepta în
mod rezonabil de la acestea pentru a cita
reclamanţii şi să se asigure că ­aceştia­din
urmă au cunoştinţă de procedurile din
care fac parte (cauza Miholapa c. Leto­
niei, citată anterior, § 31, şi cauza Övüş
c. Turciei, Hotărârea din 13 octombrie
2009, §48).  În fine, dreptul la acţiu­ne
sau de recurs trebuie să se exercite din
momentul în care părţile interesate pot
cunoaşte efectiv hotărârile judecăto­
reşti care le impun o obligaţie sau care
ar ­putea aduce atingere drepturilor sau
intereselor lor legitime; notificarea,
în calitate de act de comunicare între
orga­nul jurisdicţional şi părţi, serveşte
la luarea la cunoştinţă a deciziei instan­
ţei, precum şi a notificării sale, după caz,
pentru a permite părţilor de a o recura
(cauza Miragall Escolano şi alţii c. Spa­
niei, Hotărârea din 25 ianuarie 2000,
§  37, şi cauza Díaz Ochoa c. Spaniei,
Hotărârea din 22 iunie 2006, §  48). În
speţă, fiind vorba de un proces ce are
consecinţe directe asupra drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, societa­
tea reclamantă avea dreptul la un acces
efectiv la ansamblul de proceduri şi tre­
buia să beneficieze de toate garanţiile ce
decurg din principiul contradictorialităţii
(C.E.D.O., cauza S.C. Raisa M. Shipping
S.R.L. c. României, §§ 29‑31, Hotărârea
din 8 ianuarie 2013, M. Of. nr. 190 din
18 martie 2014).
31. Articolul 6 din Convenţie garantează
dreptul acuzatului de a participa efectiv
la procesul penal, care include nu numai
dreptul de a fi prezent la judecată, ci şi
constituţia româniei • 76
dreptul de a auzi şi de a urmări efectiv
procedura. Aceste drepturi sunt incluse
în însăşi noţiunea de procedură contra­
dictorie şi rezultă şi din garanţiile conţi­
nute de lit. a), d) şi e) ale parag. 3 al art. 6
(C.E.D.O., cauza Stanford c.  Regatului
Unit, Hotărârea din 23 februarie 1994,
în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 455).
32. O poziţie „fizică” privilegiată în sala
de judecată a reprezentantului Minis­te­
rului Public nu pune „acuzatul” într‑o si­
tuaţie dezavantajoasă în ceea ce priveşte
apărarea drepturilor sale (C.E.D.O., cauza
Chalmont c. Franţei, Decizia din 9 decem­
brie 2003, www.echr.coe.int). ? În speţă,
reclamantul s‑a plâns că, în timpul audie­
rii sale în faţa instanţei, el şi avocatul său
au fost plasaţi la un nivel mai jos decât
judecătorul, în timp ce procurorul a stat
pe un podium, la aceeaşi înălţime ca in­
stanţa de judecată, motiv pentru care a
considerat că s‑a produs o încălcare a
principiului egalităţii de arme. În acelaşi
sens, cauza Trăiles­cu c. României, Decizia
din 22 mai 2012, www.echr.coe.int.
33.  Garanţiile referitoare la un proces
echi­tabil implică în principiu dreptul,
pen­tru părţile la proces, de a lua cu­
noştinţă de orice înscris sau observaţie
prezentată instanţei şi să o dezbată [a se
vedea, printre multe altele, cauza Lobo
Machado c. Portugaliei, Hotărârea din 20
februarie 1996, § 31, cauza Gog c. Turciei
(MC), Hotărârea din 11 iulie 2002, § 55, şi
cauza Wyssenbach c. Elveţiei, Hotărârea
din 22 octombrie 2013, § 35]. Mai mult,
Curtea reaminteşte că s‑a pronunţat în
sensul că efectul real al observaţiilor este
de mică importanţă şi că părţile unui li­
tigiu trebuiau să aibă posibilitatea de a
preciza dacă apreciau că un document
necesita observaţii din partea lor. Curtea
consideră că acest aspect este esenţial
pentru încrederea justiţiabililor în func­
ţionarea justiţiei: aceasta se bazează,
77 • constituţia româniei
printre altele, pe siguranţa părţilor că
s‑au putut exprima cu privire la orice în­
scris din dosar (cauza Nideröst‑Huber c.
Elveţiei, Hotărârea din 18 februarie 1997,
§ 24, şi cauza Schaller‑Bossert c. Elveţiei,
Hotărârea din 28 octombrie 2010, § 43).
Curtea aminteşte că art. 6 din Convenţie
impune în special, în sarcina „instanţei”,
obli­gaţia de a efectua o examinare efec­
tivă a motivelor, argumentelor şi pro­
belor propuse de părţi, cu excepţia cazu­
lui în care se apreciază relevanţa acestora
[cauza Perez c. Franţei (MC), Hotărârea
din 12 februarie 2004, §  80, şi cauza
Boldea c. României, Hotărârea din 15 fe­
bruarie 2007, § 33]. Deşi este adevărat că
obligaţia motivării deciziilor, impusă in­
stanţelor de art. 6 parag. 1 din Convenţie,
nu poate fi înţeleasă ca impunând for­
mularea unui răspuns detaliat la fiecare
argument (cauza Van de Hurk c. Olandei,
Hotărârea din 19 aprilie 1994, § 61, pre­
cum şi cauza Ruiz Torija c. Spaniei, Ho­
tărârea din 9 decembrie 1994, § 29), se
impune constatarea că, în speţă, Curtea
de Apel Timişoara, pronunţându‑se prin
hotărâre definitivă şi irevocabilă, a omis
să examineze argumentele reclamantului
referitoare la imposibilitatea manifestării
opoziţiei sale faţă de cererea de consti­
tuire ca parte civilă în afara termenului,
în condiţiile în care aceste argumente ar
fi putut fi decisive pentru soluţionarea
cauzei. În concluzie, a fost încălcat art. 6
parag. 1 din Convenţie (C.E.D.O., cauza
Oţet c. României, Hotărârea din 25 mar­
tie 2014, §§ 39‑40, M. Of. nr. 515 din 10
iulie 2014).
34.  Principiile contradictorialităţii şi al
egalităţii de arme – elemente ale concep­
tului mai larg de proces echitabil – cer ca
fiecare parte să aibă posibilitatea rezona­
bilă de a‑şi prezenta cazul, în condiţii care
să nu o pună într‑un dezavantaj clar faţă
de adversarul său (C.E.D.O., cauza Mi­
Art. 21
kryukov şi alţii c.  Rusiei, Hotărârea din
31 iulie 2012, www.echr.coe.int). Dreptul
la un proces penal cu un caracter contra­
dictoriu presupune ca atât acuzarea, cât
şi apărarea să aibă posibilitatea de a lua
cunoştinţă de observaţiile sau elemente­
le de probă produse de cealaltă parte şi
de a le discuta. Legislaţia naţională poate
asigura îndeplinirea acestei cerinţe prin
diverse modalităţi, dar metoda adopta­
tă trebuie să garanteze că fiecare dintre
cele două părţi este la curent cu depune­
rea de observaţii şi că are o posibilitate
reală de a le comenta (C.E.D.O., cauza
Brandstetter c.  Austriei, Hotărârea din
28 august 1991, în G. Antoniu, A. Vlăş­
ceanu, A. Barbu, op. cit., p. 431). În plus,
art. 6 parag. 1 din Convenţie prevede ca
organele de urmărire penală să pună la
dispoziţia apărării toate probele pe care
le deţin, fie că sunt împotriva acuzatului,
fie în favoarea acestuia. Totuşi, dreptul
de a avea acces la probele relevante nu
este absolut. În orice procedură penală
pot exista interese concurente, cum ar
fi securitatea naţională sau necesitatea
de a proteja martorii faţă de riscul unor
represalii ori de a păstra secretul unor
metode de investigare a infracţiunilor,
care trebuie să fie puse în balanţă cu
drepturile acuzatului. În unele cazuri, ar
putea fi necesar să nu fie dezvăluite anu­
mite probe, astfel încât să nu fie afecta­
te drepturile fundamentale ale unei alte
persoane sau pentru a proteja un inte­
res public important. Cu toate acestea,
sunt permise în temeiul art. 6 parag. 1
numai astfel de măsuri de restricţiona­
re a dreptului la apărare care sunt strict
necesare. Mai mult decât atât, pentru a
se asigura că acuzatul are parte de un
proces echitabil, orice dificultăţi cauzate
dreptului la apărare de asemenea limitări
trebuie să fie contrabalansate prin sufi­
ciente alte garanţii în procedurile derula­
Art. 21
te de autorităţile judiciare (C.E.D.O., cau­
za Cevat Soysal c. Turciei, Hotărârea din
23 septembrie 2014, www.echr.coe.int).
35.  Atunci când o instanţă de recurs
tre­buie să analizeze o cauză în fapt şi
în drept, precum şi să evalueze în an­
samblu­problema vinovăţiei sau nevino­
văţiei, res­pectiva instanţă nu poate, din
motive ce ţin de echitatea procesului, să
solu­ţioneze corespunzător chestiunile re­
spective fără o evaluare directă a decla­
raţiilor date personal de către un inculpat
care susţine că nu a comis fapta pretinsă
a fi infracţiune (a se vedea, printre multe
altele, cauza Ekbatani c. Suediei, Hotărâ­
rea din 26 mai 1988, § 32; cauza Sándor
Lajos Kiss c. Ungariei, Hotărârea din 29
septembrie 2009, § 22; cauza Sinichkin
c. Rusiei, Hotărârea din 8 aprilie 2010,
§ 32; cauza Lacadena Calero c. Spaniei,
Hotărârea din 22 noiembrie 2011, §§ 36
şi 38; cauza Hanu c. României, Hotărârea
din 4 iunie 2013, § 32). În plus, Curtea
consideră că, în aprecierea temeiniciei
acuzaţiilor în materie penală, audierea
nemijlocită a inculpatului ar trebui să fie
totuşi regula generală. Orice derogare de
la acest principiu ar trebui să fie cu titlu
de excepţie şi supusă unei interpretări
restrictive (a se vedea, în special, cauza
Popa şi Tănăsescu c. României, Hotărârea
din 10 aprilie 2012, § 46). De asemenea,
deşi este sarcina instanţei naţionale să
hotărască cu privire la necesitatea ascul­
tării martorilor, în anumite circumstanţe,
încălcarea art. 6 poate fi determinată de
refuzul de a audia martorii [a se vedea
cauza Brualla Gómez de la Torre c. Spa­
niei, Hotărârea din 19 decembrie 1997,
§  31, şi, mutatis mutandis, cauza Des­
trehem c. Franţei, Hotărârea din 18 mai
2004, § 41; cauza García Ruiz c. Spaniei
(MC), Hotărârea din 21 ianuarie 1999,
§ 28; cauza Igual Coll c. Spaniei, Hotărâ­
rea din 10 martie 2009, § 36; cauza Laca­
constituţia româniei • 78
dena Calero c. Spaniei, Hotărârea din 22
noiembrie 2011, § 47]. Un aspect funda­
mental al dreptului la un proces echita­
bil constă în faptul că urmărirea penală,
inclusiv elementele urmăririi care au le­
gătură cu procedura, trebuie să aibă un
caracter contradictoriu şi trebuie să exis­
te o egalitate a armelor între acuzare şi
apărare [a se vedea cauza Fitt c. Regatu­
lui Unit (MC), Hotărârea din 16 februarie
2000, § 44]. Înainte de a putea dispune
o soluţie de condamnare, toate probele
împotriva unui inculpat trebuie prezen­
tate, în mod obişnuit, în şedinţă publică,
în prezenţa acestuia, în scopul dezbaterii
contradictorii. Există excepţii de la acest
principiu, dar acestea nu trebuie să în­
calce dreptul la apărare; de regulă, acest
drept impune ca inculpatului să i se acor­
de o ocazie adecvată şi corespunzătoare
de a contesta o declaraţie a unui martor
al acuzării şi de a‑l interoga pe acesta, fie
în momentul audierii aces­tuia, fie într‑o
etapă ulterioară a procesului [a se vedea
cauza Al‑Khawaja şi Tahery c, Regatului
Unit (MC), Hotărârea din 15 decembrie
2011, § 118]. Cu toate acestea, pot exista
interese concurente, precum securitatea
naţională sau nevoia de a proteja marto­
rii care riscă represalii sau de a nu divul­
ga metodele poliţiei de anchetare a unei
infracţiuni, care trebuie puse în balanţă
cu drepturile inculpatului (a se vedea, de
exemplu, cauza Doorson c. Olandei, Ho­
tărârea din 26 martie 1996, § 70; cauza
Fitt, citată anterior, § 46). Pentru a avea
garanţia că inculpatul beneficiază de un
proces echitabil, orice dificultăţi cauzate
apărării prin limitarea drepturilor aces­
teia trebuie să fie suficient compensa­
tă de procedura urmată de autorităţile
judicia­re (cauza Fitt, citată anterior, § 46;
cauza Niculescu c. României, Hotărârea
din 25 iunie 2013, § 115) (C.E.D.O., cau­
za Văduva c. României, Hotărârea din 25
79 • constituţia româniei
februarie 2014, §§ 37‑39, M. Of. nr. 648
din 3 septembrie 2014).
36. Un aspect important al unui proces
penal echitabil este posibilitatea pe care
o are inculpatul de a fi confruntat cu
mar­torii în prezenţa judecătorului care,
în cele din urmă, se pronunţă asupra
­cauzei.­ Principiul nemijlocirii este o ga­
ranţie importantă în procesul penal în
cadrul căruia observaţiile făcute de in­
stanţă cu privire la comportamentul şi
credibilitatea unui martor pot avea con­
secinţe importante pentru inculpat. Prin
urmare, o modificare adusă compunerii
instanţei de judecată ulterior audierii
unui martor important ar trebui să de­
termine în mod normal o nouă audiere a
martorului. În prezenta cauză, judecăto­
rul unic îi audiase pe ceilalţi coincul­paţi şi
pe martori, iar după numirea celui de‑al
doilea judecător [ca urmare a modifică­
rilor dispoziţiilor Codului de procedură
penală – n.a.], coinculpaţii şi martorii au­
diaţi anterior nu au fost audiaţi din nou.
Curtea acceptă faptul că, deşi cel de‑al
doilea judecător a fost numit la 5 luni de
la începerea procesului, primul judecă­
tor, care a administrat singur majoritatea
probelor, a rămas acelaşi pe parcursul
procesului. De ase­menea, ­Curtea accep­
tă că cel de‑al doilea judecător a avut la
dispoziţie procesele‑verbale întocmite
în cadrul şedinţelor de judecată în care
au fost audiaţi martorii şi coinculpaţii.
Cu toate acestea, remarcând că recla­
mantul a fost condamnat exclusiv pe
baza unor mărturii care nu au fost admi­
nistrate direct în faţa celui de‑al doilea
judecător, Curtea consideră că disponi­
bilitatea stenogramelor respective nu
poate compensa neîndeplinirea cerinţei
nemijlocirii în cadrul procesului (C.E.D.O.,
cauza Beraru c. României, Hotărârea din
18 martie 2014, M. Of. nr. 944 din 23 de­
cembrie 2014).
Art. 21
37. O condamnare întemeiată în special
pe mărturiile unor coinculpaţi care au
acceptat să coopereze cu organele de
anchetă şi care au beneficiat în acest fel
de reducerea pedepselor nu este contra­
ră echităţii unui proces, în măsura în care
aceste mărturii au fost discutate în con­
tradictoriu şi au existat şi alte elemente
de probă luate în considerare de tribunal
pentru a‑şi motiva decizia de condam­
nare (Com.E.D.O., cauza Baragiola c.
Elveţiei, Decizia din 21 octombrie 1993,
în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 460).
38.  Faptul că declaraţia aparţine unui
coacuzat, şi nu unui martor, nu are rele­
vanţă din perspectiva Curţii.  De aceea,
când o mărturie serveşte ca temei al
unei condamnări, aceasta constituie
pro­bă pentru acuzare şi trebuie să se
con­formeze cerinţelor art. 6 parag. 1 şi
parag.  3 lit.  d) din Convenţia europea­
nă, indiferent că aparţine unui martor
­stricto­ sensu sau unui acuzat (C.E.D.O.,
cauza Lucà c. Italiei, Hotărârea din 27
februarie 2001, în N. Volonciu, A. Barbu,
op. cit., p. 95).
39.  Toate probele trebuie să fie admi­
nis­trate în prezenţa celui acuzat, potrivit
principiului contradictorialităţii. Cu toa­te
acestea, utilizarea ca probă a declaraţi­
ilor unor martori obţinute în etapa an­
chetei poliţieneşti sau judiciare nu este,
în sine, incompatibilă cu art. 6 parag. 1 şi
parag. 3 lit. d) din Convenţie, cu condiţia
ca dreptul la apărare să fie respectat. Ca
regulă, acest drept impune ca inculpatul
să aibă ocazia de a contesta şi audia mar­
torii fie atunci când aceştia fac de­cla­raţii,
fie într‑o etapă ulterioară a pro­ce­durii
(C.E.D.O., cauza Trampevski c. Fostei Re­
publici Iugoslave a Macedoniei, Hotărâ­
rea din 10 iulie 2012, www.echr.coe.int). 
40.  Incapacitatea autorităţilor de a
loca­liza un martor poate, în anumite
Art. 21
condiţii, să justifice admiterea ca probă
a declaraţiei acestuia date în cursul ur­
măririi penale, chiar dacă apărarea nu a
avut nicio ocazie de a‑i adresa întrebări
în mod direct. Cu toate acestea, auto­
rităţile naţionale trebuie să ia măsuri
eficiente pentru a găsi şi aduce mar­
torii ce nu se prezintă în faţa instanţei
şi a‑i da astfel posibilitatea acuzatului
de a‑i confrunta. Dacă se dovedeşte că
asemenea măsuri nu au fost luate sau
eforturile depuse de autorităţi nu au
fost suficiente, este încălcat dreptul la
un proces echitabil, prin nesocotirea
dispoziţiilor prevăzute în art. 6 parag. 1
şi parag. 3 lit. d) din Convenţie (C.E.D.O.,
cauza Colac c. României, Hotărârea din
10 februarie 2015, www.echr.coe.int).
41.  Dreptul de apărare este limitat
într‑o măsură care este incompatibilă
cu cerinţele art.  6 din Convenţie în
cazul în care condamnarea se bazează
exclusiv sau într‑o măsură decisivă pe
depoziţiile unui martor pe care acuzatul
nu a avut posibilitatea de a le examina
fie în timpul anchetei, fie în timpul
judecăţii (C.E.D.O., cauza Khametshin
c. Rusiei, Hotărârea din 4 martie 2010,
www.echr.coe.int).
42. Pentru a determina dacă admiterea
declaraţiei din cursul urmăririi penale a
unui martor care lipseşte la cercetarea
judecătorească în faţa instanţei este
compatibilă cu dreptul la un proces
echitabil, trebuie să se stabilească în
primul rând dacă există un motiv înte­
meiat pentru care martorul nu se poate
prezenta, iar, în al doilea rând, chiar şi
în cazul în care există un astfel de motiv,
dacă o condamnare s‑a bazat exclusiv
sau într‑o măsură decisivă pe declaraţi­
ile făcute de o persoană pe care acuza­
tul nu a putut‑o confrunta în mod direct,
trebuie ca dreptul la apărare să nu fie
restricţionat într‑o măsură incompati­
bilă cu garanţiile art.  6 din Convenţie.
constituţia româniei • 80
Pe de altă parte, chiar şi în cazul în care
apărarea a putut adresa întrebări unui
martor în etapa urmăririi penale, aceas­
ta nu poate înlocui audierea în faţa in­
stanţei, pentru ca judecătorul să poată
observa comportamentul lui şi, astfel, să
îşi formeze o opinie despre credibili­tatea
celui audiat (C.E.D.O., cauza­­  Matytsina
c. Rusiei, Hotărârea din 27 martie 2014,
www.echr.coe.int).
43.  În condiţiile în care majoritatea
martorilor – ale căror declaraţii au fost
luate în cursul urmăririi penale şi au
contribuit într‑un mod decisiv la con­
damnarea reclamantului –, cu excepţia
unuia singur, nu au fost audiaţi niciodată
de către instanţă, aceasta respingând,
fără o motivare suficientă, cererile re­
petate ale reclamantului prin care se
solicita audierea în mod direct de către
judecători, neputându‑se contesta nici
credibilitatea lor şi nici pune la îndoială
depoziţiile acestora, dreptul apărării a
suferit o asemenea limitare, încât per­
soana acuzată nu au putut beneficia
de un proces echitabil (C.E.D.O.,cauza
Reiner şi alţii c.  României, Hotărârea
din 27 septembrie 2007, în G. Antoniu,
A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 160).
44. Un proces nu poate îndeplini condi­
ţia publicităţii decât dacă publicul este în
măsură să obţină informaţii privind data
şi locul desfăşurării lui şi dacă locul res­
pectiv este uşor accesibil publicului. În
multe cazuri, aceste condiţii sunt înde­
plinite prin simplul fapt că audierile au
loc într‑o sală de judecată suficient de
mare pentru a cuprinde toţi spectato­
rii. În schimb, desfăşurarea unui proces
dincolo de sediul instanţei şi în special
într‑un loc precum penitenciarul, unde
în general publicul nu are acces, prezin­
tă serioase obstacole pentru caracterul
său public. Într‑un astfel de caz, statul are
obligaţia să dispună măsuri compensato­
rii pentru a garanta că publicul şi media
81 • constituţia româniei
sunt informate corespunzător cu privire
la locul audierii şi că au un acces efectiv
la aceasta (C.E.D.O., cauza Riepan c. Aus­
triei, Hotărârea din 14 noiembrie 2000,
în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 430).
45. În timp ce instanţele sunt forul în care
se determină vinovăţia sau nevinovăţia
unei persoane faţă de anumite acuzaţii,
aceasta nu înseamnă că anterior sau con­
comitent cu procesul nu pot exista discu­
ţii cu privire la acest subiect al procesului
penal şi în altă parte, în special în ziare, în
presă sau în public la modul general. Ra­
portarea, inclusiv prin comentare, a pro­
cedurilor existen­te pe rolul instanţelor
contribuie la pu­bli­citatea adusă acestora
şi este în perfectă concordanţă cu cerinţa
art. 6 parag. 1 din Convenţie referitoare
la audie­rile publice. Nu doar media are
rolul de a împărtăşi aceste informaţii şi
idei, ci şi publicul are dreptul de a le primi
[C.E.D.O., cauza Craxi c. Italiei (nr. 2), Ho­
tărârea din 17 iulie 2003, în G. Antoniu,
A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 435].
46.  Cu privire la influenţarea cursului
procesului prin edictarea de noi reguli
procesuale, inexistente la data declanşă­
rii acestuia, Curtea Europeană a Dreptu­
rilor Omului a statuat, de exemplu, prin
Hotărârea din 7 iunie 2011, pronunţată
în cauza Agrati şi alţii c.  Italiei (§  58),
că „principiul preeminenţei dreptului şi
noţiunea de proces echitabil consacrate
prin art.  6 din Convenţie se opun  –  cu
excepţia situaţiilor când există motive
imperioase de interes general  –  inge­
rinţei puterii legislative în administrarea
justiţiei cu scopul de a influenţa dezno­
dământul judiciar al unui litigiu”. În ace­
laşi sens s‑a pronunţat şi prin Hotărârea
din 9 decembrie 1994, pronunţată în
cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis
Andreadis c. Greciei, § 49, sau prin Hotă­
rârea din 28 octombrie 1999, pronunţată
în cauza Zielinski şi Pradal & Gonzalez şi
Art. 21
alţii c. Franţei, § 57. În concepţia Curţii de
la Strasbourg, „exigenţa egalităţii arme­
lor implică obligaţia de a oferi fiecăreia
dintre părţile unui proces posibilitatea
rezonabilă de a‑şi prezenta cauza în con­
diţii care să nu o plaseze într‑o situaţie
de net dezavantaj în raport cu partea
adversă” (C.E.D.O., cauza Dombo Beheer
B.V. c. Olandei, Hotărârea din 27 octom­
brie 1993, § 33; cauza Rafinăriile greceşti
Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, Ho­
tărârea din 9 decembrie 1994, §  46,
www.echr.coe.int). 
47. Jurisprudenţa Curţii Europene a con­
sacrat, cu titlu de regulă, că executarea
unei hotărâri, indiferent de instanţa care
a pronunţat‑o, trebuie considerată ca
parte integrantă a „procesului”, în sensul
art. 6 din Convenţie, iar în ipoteza în care
autorităţile sunt obligate să acţioneze în
vederea executării unei hotărâri jude­că­­
toreşti şi manifestă abstenţiune, aceas­
tă conduită este aprecia­tă ca an­ga­jând
răspunderea statului, în con­di­ţiile art. 6
parag. 1 din Convenţie, obli­gaţia statului
de a asigura celeritatea pro­cedurilor judi­
ciare fiind una de re­zultat (spre exemplu,
cauza Di Pede c. Ita­liei, Hotărârea din
26 septembrie 1996, §§  20‑24, cauza
Zappia c. Italiei, Hotărârea din 26 sep­
tembrie 1996, §§ 16‑20, cauza Hornsby
c. Greciei, Ho­tă­rârea din 19 martie 1997,
§ 40). De ase­menea, în jurisprudenţa sa
refe­ritoare la neexecutarea hotărârilor
ju­­de­că­­toreşti definitive şi executorii
pro­nunţate de către instanţele interne,
Curtea Europeană a Drepturilor Omu­
lui a sancţionat nu doar neexecutarea
hotărârilor interne, dar şi întârzierea în
executarea lor, inclusiv prin eşalonarea
pe o perioadă nerezonabilă a sumelor
da­torate. Astfel, în Hotărârea din 17
iunie 2003, pronunţată în cauza Ruianu
c. României, §  65, Curtea Europeană a
reţinut că dreptul la justiţie garantat de
art. 6 din Convenţie protejează în egală
Art. 21
măsură şi punerea în executare a hotărâ­
rilor judecătoreşti definitive şi obligatorii,
care, într‑un stat ce res­pectă preeminen­
ţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în
defavoarea uneia dintre părţi.  Prin ur­
mare, executarea unei ho­tărâri judecă­
toreşti nu poate fi îm­piedicată, anulată
sau amânată pe o perioadă lungă de
timp. În sen­sul jurisprudenţei constante
a Curţii Europene a Drepturilor Omului,
carac­terul rezonabil al unei proceduri
se ana­lizează în funcţie de circumstan­
ţele cauzei şi având în vedere criteriile
con­sacrate în jurisprudenţa instanţei de
contencios european al drepturilor omu­
lui, în special gradul de complexitate a
cau­zei, comportamentul reclamantului
şi al autorităţilor competente, precum şi
al importanţei pentru părţi a obiectului
procedurii (spre exemplu, cauza Pieraz­
zini c. Italiei, Hotărârea din 24 februarie
1992, § 16, Frydlender c. Franţei, Hotă­
rârea din 27 iunie 2000, § 43, cauza Co­
mingersoll S.A. c. Portugaliei, Hotărârea
din 6 apri­lie 2000, § 19). S‑a reţinut că nu
este oportun să i se solicite unei persoa­
ne care a obţinut, în urma unei proceduri
judiciare, o creanţă împotriva statului să
iniţieze ulterior o executare silită pentru
a obţine o reparaţie. În asemenea cazuri,
statul, prin autorităţile sale, trebuie să ia
toate măsurile necesare executării, iar
sistemul bugetar al statului, lipsa de fon­
duri sau a altor resurse nu îl pot scuti pe
acesta de obligaţia sa, în baza Convenţi­
ei, de a garanta fiecărei per­soane dreptul
la executarea unei hotărâri judecătoreşti
definitive într‑un interval de timp rezo­
nabil [spre exemplu, cauza Metaxas c.
Greciei, Hotărârea din 27 mai 2004, § 19,
cauza Burdov c. Rusiei (nr. 2), Hotărârea
din şi 15 ianuarie 2009, §§ 34‑35]. Mai
mult, o omisiune din partea autorităţilor
de a se conforma într‑un termen rezona­
bil unei hotărâri definitive poate genera
o încălcare a prevederilor art. 6 parag. 1
constituţia româniei • 82
din Convenţie şi a celor cuprinse în art. 1
din Primul Protocol adiţional la Conven­
ţie, în special atunci când obligaţia de
executare a deciziei în cauză îi aparţine
unei autorităţi admi­nistrative (cauza Me­
taxas c. Greciei, Hotă­rârea din 27 mai
2004, §§ 26 şi 31, cauza Tacea c. Româ­
niei, Hotărârea din 29 septembrie 2005,
§§ 27, 39 şi 40). De asemenea, s‑a statuat
că pot exista situaţii în care circumstan­
ţe particulare pot justifica întârzierea în
executarea unei hotărâri, însă întârzierile
nu pot fi de aşa natură încât să afecteze
însăşi substanţa dreptului garantat prin
art.  6 parag. 1 din Convenţie [C.E.D.O.,
cauza Hornsby c. Greciei, Hotărârea din
19 martie 1997, §  40, cauza Burdov c.
Rusiei (nr. 2), Hotărârea din 15 ianuarie
2009, §§ 34‑35, cauza Jasiūnienė c. Litua­
niei, Hotărârea din 6 martie 2003, § 27,
www.echr.coe.int].
48. Articolul 6 din Convenţie va fi apli­
cabil în cazul jurisdicţiilor constituţio­
nale doar atunci când aceste jurisdicţii
exercită controlul de constituţionalitate
la sesizarea persoanelor, pentru apăra­
rea drepturilor lor fundamentale, fie pe
calea recursului direct, fie pe cale de
excepţie (C.E.D.O., cauza Ruiz‑Mateos
c. Spaniei, Hotărârea din 26 iunie 1993,
www.echr.coe.int).
49. Dreptul la un proces în contradicto­
riu înseamnă, într‑un caz penal, că atât
procurorului, cât şi inculpatului trebuie
să li se ofere posibilitatea de a avea cu­
noştinţă şi de a putea aduce observaţii
referitoare la toate probele prezentate
sau la observaţiile depuse de către cea­
laltă parte în vederea influenţării deciziei
instanţei (cauza Rowe şi Davis c. Regatu­
lui Unit, Hotărârea din 16 februarie 2000,
§ 60, www.echr.coe.int). Legislaţia naţio­
nală poate îndeplini această exigenţă în
diverse maniere, dar metoda adoptată
de către aceasta trebuie să garanteze
ca partea adversă să fie la curent cu de­
83 • constituţia româniei Art. 22

punerea observaţiilor şi să aibă posibili­ Brandstetter c. Austriei, Hotărârea din 28

tatea veritabilă de a le comenta (cauza
► Hotărâri C.J.C.E. şi C.J.U.E.
1. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
a amintit importanţa pe care o deţine
principiul autorităţii de lucru judecat atât
în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în or­
dinile juridice naţionale (C.J.U.E., cauza
C‑526/08, Comisia Europeană c.  Mare­
lui Ducat al Luxemburgului, Hotărârea
din 29 iunie 2010, pct. 26, curia.europa.
eu). Acest principiu este expresia princi­
piului securităţii juridice (C.J.C.E., cauza
C‑126/97, Eco Swiss China Time Ltd c. Be­
netton International NV, Hotărârea din
1 iunie 1999, pct. 46, curia.europa.eu).
august 1991, www.echr.coe.int).
Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea
dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi
o bună administrare a justiţiei, este ne­
cesar ca deciziile judecătoreşti devenite
definitive după epuizarea căilor de atac
disponibile sau după expirarea termene­
lor de exercitare a acestor căi de atac
să nu mai poată fi contestate (C.J.C.E.,
cauza C‑2/08, Amministrazione dell’Eco­
nomia e delle Finanze şi Agenzia delle
entrate c. Fallimento Olimpiclub Srl, Ho­
tărârea din 3 septembrie 2009, pct. 22,
curia.europa.eu).

Capitolul II. Drepturile şi libertăţile

fundamentale

Articolul 22. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale
persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de
tratament inuman ori degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.
Legislaţie conexă: ► art. 2: „Dreptul la viaţă. 1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane
este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în
executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea
este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca
fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta
dintr‑o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea oricărei
persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru
a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a reprima, conform legii,
tulburări violente sau o insurecţie” şi art. 3 CEDO: „Interzicerea torturii. Nimeni nu
poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”;
► art. 1: „Abolirea pedepsei cu moartea. Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni
nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat”, art. 2: „Pedeapsa
cu moartea în timp de război. Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa
cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război;
o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această
legislaţie şi conform dispoziţiilor sale.  Statul respectiv va comunica Secretarului
General al Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislaţiei în cauză”, art.  3:
„Interzicerea derogărilor.  Nicio derogare de la dispoziţiile prezentului Protocol pe
Art. 22 constituţia româniei • 84

temeiul art. 15 din Convenţie nu este îngăduită” şi art. 4 din Protocolul nr. 6 adiţional
la CEDO: „Interzicerea rezervelor. Nicio rezervă la dispoziţiile prezentului Protocol
pe temeiul art. 57 din Convenţie nu este admisă”; ► art. 1: „Abolirea pedepsei cu
moartea.  Pedeapsa cu moartea este abolită.  Nimeni nu poate fi condamnat la o
asemenea pedeapsă şi nici executat”, art. 2: „Interzicerea derogărilor. Nicio derogare
de la dispoziţiile prezentului Protocol în temeiul art. 15 din Convenţie nu este îngăduită”
şi art. 3 din Protocolul nr. 13 adiţional la CEDO: „Interzicerea rezervelor. Nicio rezervă
la dispoziţiile prezentului Protocol în temeiul art. 57 din Convenţie nu este admisă”;
► art. 2: „Dreptul la viaţă. (1) Orice persoană are dreptul la viaţă. (2) Nimeni nu poate
fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat”, art. 3: „Dreptul la integritate
al persoanei.  (1) Orice persoană are dreptul la integritate fizică şi psihică.  (2) În
domeniile medicinei şi biologiei trebuie respectate în special: (a) consimţământul
liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei interesate, în conformitate cu procedurile
prevăzute de lege; (b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au
drept scop selecţia persoanelor; (c) interzicerea utilizării corpului uman şi a părţilor
sale, ca atare, ca sursă de profit; (d) interzicerea clonării fiinţelor umane în scopul
reproducerii” şi art. 4 CDFUE: „Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante.  Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Examinând excepţia de neconstitu­
ţionalitate a art. 37 alin. (1) teza a II‑a
din Decretul nr. 328/1966, prin care este
incriminată conducerea pe drumurile
publice a unui autovehicul de către o
persoană aflată în stare de ebrietate,
Curtea reţine că textul de lege criticat
nu conţine dispoziţii prin care să încal­
ce dreptul la viaţă sau cel la integritate
fizică şi psihică, drepturi fundamentale
garantate prin art.  22 din Constituţie.
Dimpotrivă, scopul urmărit de legiuitor
prin incriminarea unei asemenea fapte
este tocmai apărarea drepturilor per­
soanei la viaţă, la integritate corporală,
la integritate psihică, precum şi prote­
jarea altor valori importante angajate
în traficul rutier.  Incriminarea este de
natură să îl ocrotească chiar pe condu­
cătorul auto care conduce în stare de
ebrietate un autovehicul pe drumuri­
le publice.  De asemenea, nu se poate
considera că sancţionarea penală a ce­
lor vinovaţi de săvârşirea acestor fapte
ar reprezenta o supunere la „tortură”,
„pedeapsă” sau „tratament inuman
ori degradant”, pedepse şi tratamente
interzise prin art. 22 alin. (2) din Con­
stituţie.  Incriminarea sustragerii de la
recoltarea probelor biologice în vederea
stabilirii alco­olemiei, precum şi a altor
fapte prin care este pusă în pericol si­
guranţa circulaţiei rutiere reprezintă
incriminări „obstacol” prin care este
sancţionată penal simpla nerespecta­
re a unor reguli de circulaţie, în scopul
preîntâmpinării unor grave vătămări ale
valorilor angajate în traficul rutier (de
exemplu: pierderi de vieţi omeneşti,
vătămări ale integrităţii corporale şi ale
sănătăţii persoanei, precum şi distrugeri
de valori materiale). De aceea, s‑a im­
pus incriminarea prevăzută la alin. (3) al
art. 37 din Decretul nr. 328/1966, fiind
sancţionată împiedicarea constatării
faptei de conducere sub influenţa alco­
olului, realizată prin sustragerea condu­
cătorului auto de la recoltarea probelor
biologice în vederea stabilirii alcoolemi­
ei. Curtea constată că dispoziţiile art. 37
85 • constituţia româniei
alin.  (3) din Decretul nr.  328/1966 nu
reprezintă o încălcare a prevederilor
art.  22 din Constituţie, referitoare la
dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi
psihică, ci, dimpotrivă, au ca finalitate
tocmai apărarea acestor drepturi, puse
în pericol prin conducerea pe drumuri­
le publice a unui autovehicul de către
o persoană aflată în stare de ebrietate.
Evident, refuzul conducătorului auto de
a se supune recoltării probelor biologice
în vederea stabilirii alcoolemiei trebuie
să fie nejustificat.  Ipotezele imaginate
de autorul excepţiei, care, în esenţă,
se referă la starea sănătăţii conducă­
torului auto suspectat că s‑ar afla sub
influenţa alcoolului, stare care nu i‑ar
permite acestuia să se supună recoltă­
rii probelor biologice, pot fi dovedite
cu acte medicale, expertize medicale
de specialitate, precum şi cu orice alte
probe din care să rezulte că acest refuz
nu s‑a datorat stării de ebrietate în care
s‑ar fi aflat. Textul incriminator nu inter­
zice administrarea unor asemenea pro­
be şi nu contravine prevederilor art. 22
alin. (1) din Constituţie care se referă la
garantarea dreptului la viaţă, precum şi
a dreptului la integritate fizică şi psihică
ale persoanei. Totodată, Curtea obser­
vă că interzicerea torturii şi a oricărei
pedepse sau tratament inuman ori de­
gradant, prevăzută în alin. (2), precum
şi interzicerea pedepsei cu moartea,
prevăzută în alin.  (3) al aceluiaşi text
constituţional, invocate, de asemenea,
în motivarea excepţiei, nu au nicio le­
gătură cu cauza. Curtea mai constată că
dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Decretul
nr.  328/1966 nu contravin nici preve­
derilor art. 23 alin. (1) din Constituţie,
referitoare la inviolabilitatea libertăţii
in­dividuale şi a siguranţei persoanei,
­deoa­rece recoltarea probelor biologice
în vederea stabilirii alcoolemiei nu nu­
mai că nu contravine acestor drepturi
Art. 22
fundamentale, ci, dimpotrivă, are ca fi­
nalitate ocrotirea acestora prin preveni­
rea producerii unor grave accidente de
circulaţie, în situaţiile în care o persoană
ar conduce în stare de ebrietate un au­
tovehicul pe drumurile publice. Totoda­
tă, Curtea consideră că recoltarea pro­
belor biologice nu poate fi considerată
o încălcare a libertăţii persoanei sau a si­
guranţei acesteia, deoarece, fiind drep­
turi şi libertăţi fundamentale, acestea
trebuie să fie exercitate cu bună‑cre­
dinţă­, fără să fie încălcate drepturile şi
libertăţile celorlalţi, potrivit art. 54 din
Constituţie, bună‑credinţă care nu mai
poate fi reţinută în momentul în care o
persoană presupusă că s‑ar afla în stare
de ebrietate şi care a condus un auto­
vehicul pe drumurile publice se sustra­
ge de la recoltarea probelor biologice
în vederea stabilirii alcoolemiei. Curtea
constată că dispoziţiile art. 37 alin. (3)
din Decretul nr.  328/1966 nu contra­
vin nici prevederilor art.  23 alin.  (8)
din Constituţie [art. 23 alin. (11) după
republicare  –  n.a.], referitoare la pre­
zumţia de nevinovăţie, deoarece până
la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare persoana este conside­
rată nevinovată, neinstituindu‑se nicio
prezumţie de vinovăţie a inculpatului
trimis în judecată în temeiul acestor
dispoziţii (Decizia nr. 20 din 18 ianua­
rie 2001, M.  Of.  nr.  109 din 5 martie
2001).  ?  Decretul nr.  328/1966 este
în prezent abro­gat, infracţiunile privind
cir­culaţia pe drumurile publice fiind
reglementate în art.  334‑341 din noul
Cod penal. 
2. Curtea constată că dispoziţiile alin. (3)
al art. 37 din Decretul nr. 328/1966, re­
publicat, nu lezează libertatea indivi­
duală ori siguranţa persoanei, garantate
de prevederile art.  23 din Constituţie,
deoarece obligaţia conducătorului auto
de a se prezenta în vederea recoltării
Art. 22
probelor biologice decurge din lege, iar
nu din dispoziţia organului de poliţie
care aplică legea. Or, îndeplinirea unei
obligaţii legale nu poate fi considerată
o încălcare a libertăţii individuale. Refe­
ritor la „dreptul la neautoincriminare”,
invocat de autorul excepţiei, Curtea
constată că în Constituţia României
nu este prevăzut un asemenea drept
fundamental şi, prin urmare, nu poate
fi invocat în susţinerea excepţiei de ne­
constituţionalitate.  În realitate, acesta
reprezintă o posibilitate pentru persoa­
na suspectată de săvârşirea unei infrac­
ţiuni de a nu recunoaşte fapta, drept
care, în jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului, invocată de în­
suşi autorul excepţiei, „nu se extinde la
utilizarea datelor ce pot fi obţinute de
la acuzat, recurgând la puteri coercitive
care există independent de voinţa sus­
pectului, de exemplu, documente ridi­
cate pe baza unui mandat, prelevări de
aer expirat, de sânge şi de urină, ca şi
de ţesuturi corporale în vederea analizei
ADN‑ului” (cauza Saunders c. Regatului
Unit, 1966).  În sfârşit, referitor la invo­
carea neconstituţionalităţii art.  52 din
Decretul nr. 328/1966, republicat, Curtea
reţine că susţinerile autorului excepţiei
sunt neîntemeiate, deoarece stabilirea
la cel puţin 1‰ a îmbibaţiei alcoolice în
sânge, care atrage răspunderea penală a
conducătorilor de autovehicule, nu con­
travine în niciun caz dreptului la viaţă,
dreptului la integritate fizică şi psihică
► Hotărâri Com.E.D.O. şi C.E.D.O. 
1. Jurisprudenţa constantă a Curţii este
în sensul că aplicarea detenţiunii pe via­
ţă unui infractor adult nu este, în sine,
interzisă prin sau incompatibilă cu art. 3
sau orice alt articol din Convenţie, cu
condiţia ca ea să nu fie disproporţio­
nată faţă de situaţia concretă. Ceea ce
interzice acest articol este ca o astfel de
constituţia româniei • 86
ale persoanei, garantate prin art. 22 din
Constituţie, ci, dimpotrivă, are ca finalita­
te tocmai apărarea acestor valori (Decizia
nr. 178 din 14 iunie 2001, M. Of. nr. 587
din 19 septembrie 2001). ? A se vedea
nota de la decizia anterioară.
3. Atingerea adusă integrităţii fizice prin
recoltarea de probe biologice în vede­
rea stabilirii alcoolemiei este justificată
de necesitatea ocrotirii vieţii, integrităţii
corporale şi a sănătăţii tuturor persoa­
nelor participante la traficul rutier. De
altfel, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a decis că dreptul de a nu se
auto­incrimina nu poate fi extins, în ca­
drul unei proceduri penale, la date ce
pot fi obţinute de la acuzat prin recurge­
rea la puteri coercitive, date care există
independent de voinţa suspectului, cum
ar fi prelevarea unor probe biologice sau
a unor ţesuturi corporale în scopul unei
analize ADN (Decizia din 22 iunie 1999,
pronunţată în cauza Tirado Ortiz şi Lo­
zano Martin c. Spaniei) (Decizia nr. 116
din 1 februarie 2011, M. Of. nr. 171 din
10 martie 2011).
4.  Păstrarea de către copilul din afara
căsătoriei a numelui de familie al tatălui
prezumtiv, în condiţiile în care acţiunea
acestuia în tăgăduirea paternităţii a fost
admisă, nu poate constitui o încălcare
a dreptului la integritate psihică a per­
soanei, de natură a contraveni art.  22
alin.  (1) din Constituţie (Decizia nr. 60
din 17 februarie 2004, M. Of. nr. 203 din
9 martie 2004).
pedeapsă să nu fie de iure şi de facto
nerevizuibilă. În cazul în care legislaţia
naţională admite reexaminarea situa­
ţiei unei persoane condamnate pe via­
ţă, cu scopul de a înlocui detenţiunea
pe viaţă cu închisoarea, sau permite
liberarea condiţionată a deţinutului,
aceste împrejurări sunt suficiente pen­
87 • constituţia româniei
tru a satisface cerinţele Convenţiei. În
consecinţă, în cazul în care dreptul in­
tern nu oferă niciun mecanism sau nicio
posibilitate de revizuire a detenţiunii pe
viaţă, astfel de dispoziţii sunt incompa­
tibile cu art. 3 din Convenţie (C.E.D.O.,
cauza Trabelsi c. Belgiei, Hotărârea din
4 septembrie 2014, www.echr.coe.int).
2. În legătură cu detenţiunea pe viaţă,
în cauza Vinter şi alţii c. Regatului Unit
(Hotărârea din 9 iulie 2013, §§ 119‑122),
Marea Cameră a stabilit următoarele
principii: a) în contextul aplicării de­
tenţiunii pe viaţă, art. 3 din Convenţie
trebuie interpretat în sensul că impune
revizuirea ei, prin examinarea de către
autorităţile naţionale dacă o eventua­
lă schimbare în comportamentul celui
condamnat este semnificativă şi astfel
progresul către reabilitarea sa a fost
realizat prin executarea unei părţi din
pedeapsă; b) având în vedere marja de
apreciere acordată statelor contrac­
tante în materie de justiţie penală şi
de stabilire a pedepsei, nu este sarcina
Curţii de a prescrie forma  –  executivă
sau judecătorească – prin care o astfel
de revizuire să se facă ori de a deter­
mina momentul când ar trebui să aibă
loc. Totuşi, este recomandat ca aceasta
să nu intervină mai târziu de 25 de ani
de la data stabilirii sancţiunii detenţiunii
pe viaţă, cu posibilitatea şi a altor revi­
zuiri periodice ulterioare; c) în cazul în
care dreptul intern nu prevede o ase­
menea revizuire, pedeapsa detenţiunii
pe viaţă nu este conformă cu art. 3 din
Convenţie; d) cu toate că revizuirea
este un eveniment ulterior pronunţării
sen­tinţei, cel condamnat pe viaţă nu
ar trebui să fie obligat să aştepte şi să
execute un număr nedeterminat de ani
din pedeapsă înainte de a putea ridica
obiecţia că condiţiile legale privind pe­
deapsa nu îndeplinesc cerinţele art.  3
în acest sens, deoarece ar fi contrar
Art. 22
atât principiului securităţii juridice, cât
şi principiilor generale privind statutul
de victimă în sensul dat de art. 34 din
Convenţie. Mai mult decât atât, în cazul
în care pedeapsa, în momentul aplică­
rii, nu poate fi supusă unei revizuiri în
temeiul dreptului intern, nu se poate
pretinde de la persoana condamnată
să depună eforturi pentru reabilitarea
sa fără a şti dacă în viitor ar putea fi in­
trodus un mecanism care i‑ar permite să
fie eliberată pe baza acestei reabilitări.
Un condamnat pe viaţă are dreptul de a
cunoaşte, de la bun început, ceea ce tre­
buie să facă pentru a exista posibilitatea
eliberării sale şi în ce condiţii, inclusiv
atunci când o revizuire a pedepsei va
avea loc sau poate fi solicitată. În con­
secinţă, în cazul în care dreptul intern
nu prevede niciun mecanism sau nicio
posibilitate de revizuire a detenţiunii
pe viaţă, incompatibilitatea cu art.  3
din Convenţie din acest motiv apare
încă din momentul instituirii pedepsei,
şi nu într‑o etapă ulterioară a încarceră­
rii. Trebuie subliniat totuşi că faptul că
pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi
practic executată în întregime nu ridică
nicio problemă din perspectiva compa­
tibilităţii cu art. 3, dacă cel condamnat
a avut posibilitatea, în temeiul dreptului
intern, de a solicita să fie eliberat, dar
acest lucru i‑a fost refuzat, de exemplu,
pe motiv că el continuă să prezinte pe­
ricol pentru societate (C.E.D.O., cauza
Hutchinson c. Regatului Unit, Hotărârea
din 3 februarie 2015, www.echr.coe.int).
3.  Întrebuinţarea de ameninţări cu
tortura împotriva unei persoane aflate
în curs de cercetare, pentru a obţine
detalii legate de infracţiunea pe care se
presupune că a comis‑o, este interzisă
indiferent de natura faptei, chiar dacă
aceasta este extrem de periculoasă [în
speţă, răpirea unui copil – n.a.], sau de
motivaţia agenţilor autorităţii (C.E.D.O.,
Art. 22
cauza Gäfgen v. Germaniei, Hotărârea
din 1 iunie 2010, www.echr.coe.int).
4. Astfel cum Curtea a afirmat în repe­
tate rânduri, art. 3 din Convenţie con­
sacră una dintre valorile fundamentale
ale unei societăţi democratice, interzi­
când în termeni absoluţi tortura sau
tratamentele inumane ori degradante,
indiferent de circumstanţe şi de com­
portamentul victimei. Relele tratamen­
te trebuie să atingă un nivel minim de
severitate pentru a intra sub incidenţa
acestui text. Evaluarea este însă relati­
vă, depinzând de toate circumstanţele
cauzei, cum ar fi durata tratamentului,
efectele sale fizice şi psihice şi, în unele
cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate
a victimei. Deşi întrebarea dacă scopul
tratamentului a fost de a umili sau înjosi
victima este un factor care trebuie luat
în considerare, absenţa unui astfel de
scop nu poate exclude categoric consta­
tarea încălcării art. 3 menţionat. Trata­
mentul este considerat a fi „degradant”
în sensul art. 3 atunci când umileşte sau
înjoseşte o persoană, arată o lipsă de
respect pentru aceasta ori îi diminuea­
ză demnitatea sau atunci când trezeşte
sentimente de frică, angoasă ori inferi­
oritate capabile să înfrângă rezistenţa
mo­rală şi fizică a acesteia.  Caracterul
pu­blic al tratamentului poate fi un
fac­tor relevant sau agravant pentru a
apre­cia dacă este „degradant” în sensul
art. 3. Pentru ca tratamentul să fie „de­
gradant”, suferinţa sau umilinţa trebuie,
în orice caz, să depăşească acel element
inevitabil legat de o anumită formă de
tratament legitim (C.E.D.O., cauza Elber­
te c. Letoniei, Hotărârea din 13 ianuarie
2015, www.echr.coe.int).
5.  Tratamentele inumane sunt acele
acte prin care se provoacă leziuni sau
vii suferinţe fizice sau morale, suscep­
tibile de a produce puternice tulbu­
rări psihice, săvârşite cu intenţia de a
constituţia româniei • 88
provoca dureri intense victimei. Trata­
mentele sunt degradante atunci când
creează persoanei sentimente de tea­
mă, de nelinişte şi de inferioritate, de
natură a o umili, a o înjosi şi, eventual,
de a‑i în­frânge în acest fel rezistenţa fi­
zică şi morală (C.E.D.O., cauza Republica
­Irlanda­ c. Regatului Unit, Hotărârea din
18 ianuarie 1978, în C. Bîrsan, op. cit.,
p. 140 şi 149).
6.  Curtea acceptă că folosirea forţei
poate fi necesară, în anumite împreju­
rări, pentru a asigura securitatea în în­
chisoare, pentru menţinerea ordinii sau
prevenirea criminalităţii în centrele de
detenţie. Cu toate acestea, forţa poate
fi folosită numai în cazul în care acest
lucru nu poate fi evitat şi nu trebuie să
fie excesivă. Recurgerea la forţa fizică,
ce nu a fost strict necesară ca urmare
a comportamentului deţinutului, poate
afecta demnitatea umană şi reprezintă,
în principiu, o încălcare a dreptului pre­
văzut la art. 3 din Convenţie (C.E.D.O.,
cauza Korobov şi alţii c. Estoniei, Hotărâ­
rea din 28 martie 2013; cauza Buhaniuc
c. Republicii Moldova, Hotărârea din 28
ianuarie 2014; cauza Sapožkovs c. Leto­
niei, Hotărârea din 11 februarie 2014,
www.echr.coe.int). În schimb, în cazul în
care folosirea forţei de către autorităţi
se impune din cauza împotrivirii celui
reţinut, nu există o violare a art. 3 din
Convenţie (C.E.D.O., cauza Klaas c. Ger­
maniei, Hotărârea din 22 septembrie
1993, www.echr.coe.int).
7. În cazul în care o persoană face o afir­
maţie credibilă că a suferit un tratament
inuman sau degradant, în sensul art. 3,
din partea agenţilor statului, această
dispoziţie, coroborată cu obligaţia ge­
nerală a statului în temeiul art.  1 din
Convenţie, de a asigura pentru persoa­
ne aflate sub jurisdicţia lor drepturile
şi libertăţile definite în Convenţie, im­
pune în mod implicit o anchetă oficială
89 • constituţia româniei
efectivă. Obligaţia de a investiga nu este
una de rezultat, ci de mijloace: nu orice
anchetă trebuie să ajungă la o concluzie
care coincide cu afirmaţiile reclaman­
tului; cu toate acestea, ar trebui, în
principiu, să fie de natură să conducă
la stabilirea faptelor şi, în cazul în care
acuzaţiile se dovedesc a fi adevărate,
la identificarea şi pedepsirea celor res­
ponsabili (C.E.D.O., cauza T.M.  şi C.M.
c.  Republicii Moldova, Hotărârea din
28 ianuarie 2014, www.echr.coe.int). În
general, pentru ca o investigaţie să fie
eficientă, este important ca instituţiile
şi persoanele care o efectuează să fie
independente de cele pe care le anche­
tează. Acest lucru înseamnă nu numai
inexistenţa unor legături ierarhice sau
instituţionale, dar şi o independenţă
practică.  Oricare ar fi modalităţile de
investigare, autorităţile trebuie să ac­
ţioneze din oficiu pentru identificarea
şi pedepsirea celor responsabili, iar
ancheta ar trebui să se deruleze cu
promptitudine. De asemenea, Curtea a
considerat că, în cauzele referitoare la
tortură sau rele tratamente provocate
de agenţii statului, acţiunea penală nu
ar trebui să poată fi stinsă prin interve­
nirea prescripţiei, iar amnistia şi graţie­
rea nu ar trebui să fie acceptate în astfel
de situaţii (C.E.D.O., cauza Mocanu şi
alţii c. României, Hotărârea din 17 sep­
tembrie 2014, www.echr.coe.int). O an­
chetă a acuzaţiilor grave de tratamente
inumane sau degradante trebuie să fie
completă, ceea ce înseamnă că autorită­
ţile nu trebuie să se bazeze pe concluzii
pripite sau nefondate pentru a finaliza
ancheta sau ca bază pentru deciziile
lor. Ele trebuie să ia toate măsurile re­
zonabile şi disponibile pentru a asigura
dovezi privind incidentul, inclusiv, prin­
tre altele, declaraţiile martorilor oculari
şi probele medico‑legale.  Orice defi­
cienţă în investigaţie care subminează
Art. 22
capacitatea de a stabili cauza leziunilor
corporale sau identitatea persoanelor
responsabile va duce la încălcarea art. 3
din Convenţie (C.E.D.O., cauza Yudina
c.  Rusiei, Hotărârea din 10 iulie 2012,
www.echr.coe.int).
8. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europe­
ne, acuzaţiile de rele tratamente trebuie
să fie susţinute prin dovezi puternice.
Pentru a le evalua, Curtea adoptă stan­
dardul probei „dincolo de orice îndoia­
lă rezonabilă”, deşi o astfel de dovadă
poate rezulta şi din coexistenţa unor
concluzii suficient de puternice, clare şi
concordante sau din prezumţii de fapt
incontestabile (C.E.D.O., cauza M. şi alţii
c. Italiei şi Bulgariei, Hotărârea din 31
iulie 2012, www.echr.coe.int). 
9. Persoanele deţinute se află într‑o si­
tuaţie vulnerabilă şi autorităţile au dato­
ria de a le proteja. În mod similar, auto­
rităţile penitenciare trebuie să îşi îndepli­
nească îndatoririle într‑un mod compa­
tibil cu drepturile şi libertăţile persoanei
în cauză. Curtea a afirmat, de asemenea,
dreptul fiecărui deţinut la condiţii de de­
tenţie conforme cu demnitatea umană,
pentru a se asigura că măsurile de pu­
nere în aplicare nu îl supun la un stres
sau la greutăţi de o intensitate care să
depăşească nivelul inevitabil de suferinţă
inerent detenţiei (C.E.D.O., cauza Ketreb
c. Franţei, Hotărârea din 19 iulie 2012;
cauzele Iacov Stanciu c. României şi Fűlöp
c. României, Hotărârile din 24 iulie 2012,
www.echr.coe.int). 
10. Măsurile privative de libertate sunt
însoţite de obicei de suferinţe şi umilire,
cu toate acestea, art. 3 impune statului
să se asigure că orice prizonier este de­
ţinut în condiţii care sunt com­patibile
cu respectarea demnităţii uma­ne, că
modalităţile de executare a pedepsei nu
supun persoana în cauză unei suferinţe
sau unei încercări de o intensitate care
să depăşească nivelul inevitabil de sufe­
Art. 22
rinţă inerent detenţiei şi că, ţinând sea­
ma de cerinţele practice din închisoa­
re, sănătatea şi confortul prizonierului
sunt asigurate în mod corespunzător. În
condiţiile în care persoana deţinută
dispunea în celulă de un spaţiu vital de
aproximativ 2 mp, care era în realitate
şi mai redus din cauza mobilierului pre­
zent, respectivele condiţii de detenţie,
pe care reclamanta în cauză a trebuit să
le suporte timp de aproximativ un an şi
patru luni, au supus‑o pe aceasta unei
încercări de o intensitate care depăşeş­
te nivelul inevitabil de suferinţă inerent
detenţiei şi, chiar dacă nimic nu indică
faptul că a existat într‑adevăr intenţia
de a o umili sau înjosi pe reclamantă,
a fost încălcat astfel art. 3 din Conven­
ţie (C.E.D.O., cauza Mariana Marinescu
c. României, Hotărârea din 2 februarie
2010, www.csm1909.ro; cauza Braga­
direanu c.  României, Hotărârea din 6
decembrie 2007; cauza Khudoyorov c.
Rusiei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005;
cauza Popov c. Rusiei, Hotărârea din 13
iulie 2006, în C. Bîrsan, op. cit., p. 161 şi
urm.). De asemenea, este încălcat art. 3
din Convenţie în situaţia în care per­
soanele aflate în detenţie nu dispun de
ventilaţia şi lumina corespunzătoare, de
condiţii sanitare elementare şi de acces
privat la uzul toaletei (C.E.D.O., cauza
Orchowski c. Poloniei, Hotărârea din 22
octombrie 2009; cauza Babushkin c. Ru­
siei, Hotărârea din 18 octombrie 2007;
cauza Ostrovar c. Moldovei, Hotărârea
din 13 septembrie 2005, ibidem) ori
se con­stată lipsa de mobilier adecvat
în celu­le, instalaţii sanitare precare,
cum ar fi un număr limitat de toalete
şi chiuvete pentru un număr mare de
deţinuţi, prezenţa de gândaci, şobolani,
păduchi şi ploş­niţe, saltele şi lenjerie de
pat uzate şi alimente de proastă calita­
te (C.E.D.O., cauza Butiuc şi Dumitrof c.
constituţia româniei • 90
României, Hotărârea din 15 iulie 2014,
www.echr.coe.int).
11. Sancţionarea reclamantului deţinut
cu menţinerea într‑o celulă de izolare
timp de 25 de zile, deşi, potrivit regu­
lamentului locului de detenţie, durata
maximă a unei asemenea sancţiuni era
de 15 zile, la care s‑au adăugat boala
şi lipsirea lui de o alimentaţie adecvată
acesteia, constituie tratament inuman,
interzis de art. 3 din Convenţie (C.E.D.O.,
cauza Gorodnitchev c. Rusiei, Hotărârea
din 24 mai 2007, în C. Bîrsan, op. cit.,
p. 173).
12. Confiscarea ochelarilor unei persoa­
ne condamnate, care nici nu putea scrie,
nici citi fără aceştia, precum şi crearea
unui sentiment de inferioritate şi nepu­
tinţă din cauza lipsei vederii, reprezintă
tratament degradant în sensul art. 3 din
Convenţie (C.E.D.O., cauza Slyusarev
c. Rusiei, Hotărârea din 20 aprilie 2010,
www.echr.coe.int).
13. Statul este obligat, în ciuda proble­
melor logistice şi financiare, să îşi orga­
nizeze sistemul penitenciar astfel încât
să asigure deţinuţilor respectarea dem­
nităţii umane. Acest lucru poate implica
obligaţia statului de a lua măsuri pentru
a proteja un deţinut împotriva efectelor
nocive ale tabagismului pasiv, în cazul
în care, ţinând seama de examene me­
dicale şi de recomandările medicilor
curanţi, starea sa de sănătate impune
acest lucru (C.E.D.O., cauza Păvălache
c. României, Hotărârea din 18 octom­
brie 2011, www.csm1909.ro).
14.  Curtea Europeană a calificat drept
tortură aşa‑numita „spânzurătoare pa­
lestiniană”, care constă în dezbrăcarea
victimei, legarea mâinilor la spate şi sus­
pendarea ei de braţe, fără a se mai pu­
tea sprijini pe sol (C.E.D.O., cauza Aksoy
c.  Turciei, Hotărârea din 18 decembrie
1996), bătăile şi umilinţele la care a fost
supusă o persoană aflată în detenţie, în
91 • constituţia româniei
scopul de a o determina să mărturiseas­
că fapte pe care nu le comisese (C.E.D.O.,
cauza Chitayev şi Chi­tayev c. Rusiei, Ho­
tărârea din 18 ianuarie 2007), lovituri­
le, sufocarea voluntară, electrocutarea
controlată şi violul suferit de deţinuţi
din partea personalului de supraveghe­
re al închisorii (C.E.D.O., cauza Maslova
şi Nalbandov c.  Rusiei, Hotărârea din
24 ianuarie 2008), alimentarea forţată
a unui deţinut care protesta prin greva
foamei împotriva condiţiilor de detenţie,
autorităţile urmărind să îl determine să
înceteze protestul (C.E.D.O., cauza Cio­
rap c. Moldovei, Hotărârea din 19 iunie
2007), violul săvârşit asupra unei per­
soane aflate în detenţie, aplicarea unei
benzi negre pe ochi şi udarea cu jeturi
puternice de apă (C.E.D.O., cauza Aydın
c. Turciei, Hotărârea din 25 septembrie
1997, toate hotărârile fiind prezentate în
C. Bîrsan, op. cit., p. 133 şi urm.).
15. Articolul 3 din Convenţie consacră
una dintre valorile fundamentale ale
societăţilor democratice.  Chiar şi în
cele mai dificile circumstanţe, cum ar fi
lupta împotriva terorismului şi a crimei
organizate, Convenţia interzice în ter­
meni absoluţi tortura şi tratamentele
inumane şi degradante, indiferent de
comportamentul victimei. Curtea admi­
te că, în situaţii de menţinere a ordinii,
prevenire a infracţiunilor, prindere a
presupuşilor criminali şi protejarea lor
şi a altor persoane, ofiţerii de poliţie
au dreptul să folosească mijloace adec­
vate, inclusiv forţa.  Cu toate acestea,
forţa poate fi utilizată numai în cazul în
care este indispensabilă şi nu trebuie
să fie excesivă (C.E.D.O., cauza Yudina
c. ­Rusiei, Hotărârea din 10 iulie 2012,
­www.echr.coe.int).
16. Pentru a aprecia dacă a fost respec­
tat raportul de proporţionalitate între
scopul urmărit şi rezultatul produs prin
recurgerea la forţă, trebuie să se ţină
Art. 22
seama de natura scopului urmărit, de
pericolul care ameninţă viaţa sau inte­
gritatea corporală a persoanelor, dar şi
de riscul de a exista victime prin folosi­
rea forţei. În condiţiile în care moartea
unei persoane survine în urma utilizării
armelor de foc pentru arestarea legală
a unor persoane violente şi înarmate şi
numai după ce agenţii autorităţii s‑au
apărat împotriva violenţei ilegale exerci­
tate de cei vizaţi, nu există o încălcare a
art. 2 din Convenţie, recurgerea la forţă
fiind absolut necesară pentru atingerea
scopului urmărit (C.E.D.O., cauza Perk şi
alţii c. Turciei, Hotărârea din 28 martie
2006; Com.E.D.O., cauza W. şi M. Wolf­
gram c. Germaniei, Decizia din 6 octom­
brie 1986, ambele în C. Bîrsan, op. cit.,
p. 112 şi 119). 
17. Recurgerea la forţă de către agen­
ţii statului poate fi justificată când se
bazează pe o anumită convingere care
poate apărea ca valabilă la epoca pro­
ducerii evenimentelor, dar care ulte­
rior se dovedeşte a fi eronată.  Curtea
nu poate substitui propria sa apreciere
situaţiei în care s‑a găsit funcţionarul de
poliţie aflat în miezul acţiunii şi ceea ce
a putut el simţi când şi‑a văzut viaţa în
pericol.  De aceea, recurgerea la forţa
ucigătoare, deşi foarte regretabilă, nu
a fost disproporţionată şi nu a depăşit
limitele a ceea ce poliţistul a considerat
că era absolut necesar să facă pentru a
evita un pericol real şi iminent pentru
viaţa sa şi a colegilor săi (C.E.D.O., cau­
za Bubbins c. Regatului Unit, Hotărârea
din 17 martie 2005, în C. Bîrsan, op. cit.,
p. 118).
18. Există o încălcare a art. 2 din Con­
venţie în cazul în care, deşi utilizarea ar­
melor de către agenţii autorităţii a fost
riguros proporţională cu scopul urmă­
rit – evitarea unui atac terorist –, ope­
raţiunea de prevenire a atentatului nu a
fost pregătită şi controlată în aşa fel în­
Art. 22
cât să fie redusă la minimum recurgerea
la forţă, ce putea presupune moartea
unor persoane, autorităţile statului ne­
luând toate măsurile rezonabile pentru
a se împiedica acest rezultat (C.E.D.O.,
cauza McCann şi alţii c. Regatului Unit,
Hotărârea din 27 septembrie 1995, în
C. Bîrsan, op. cit., p. 114).
19. Forţarea unei persoane să regurgi­
teze drogurile pe care le înghiţise, prin
administrarea de vomitive prin inter­
mediul unui tub introdus pe nas şi prin
injectarea de apomorfină şi derivate ale
acesteia, în scopul de a obţine probe,
reprezintă o intruziune gravă din partea
autorităţilor asupra integrităţii fizice şi
psihice a acesteia, ceea ce a condus la
încălcarea atât a art.  8, cât şi a art.  3
din Convenţie (C.E.D.O., cauza Jalloh
c. Germaniei, Hotărârea din 11 iulie
2006, în N. Volonciu, A. Barbu, op. cit.,
p. 204‑205).
20. Supunerea săptămânală a unui de­
ţinut, timp de peste 3 ani şi jumătate,
la percheziţii corporale amănunţite,
în plus faţă de celelalte măsuri stricte
necesare impuse de natura locului de
detenţie de „înaltă securitate”, cu igno­
rarea unor rapoarte medicale ale depar­
tamentului psihologic al centrului peni­
tenciar în care se evidenţiau dificultăţile
psihice resimţite de respectiva persoană
faţă de aceste percheziţii sistematice, a
fost de natură să îi atingă demnitatea
şi să îi creeze o stare de anxietate, de
inferioritate şi de umilire, de natură să
constituie un tratament degradant, in­
terzis de art. 3 din Convenţie (C.E.D.O.,
cauza Van der Ven c. Olandei, Hotărâ­
rea din 4 februarie 2003, în C. Bîrsan,
op. cit., p. 166).
21. Curtea a precizat deja că trebuie să
interpreteze art. 2 şi art. 3 ţinând seama
de faptul că obiectul şi scopul Convenţi­
ei, în calitate de instrument de protec­
ţie a persoanelor, impun interpretarea
constituţia româniei • 92
şi aplicarea dispoziţiilor sale astfel încât
garanţiile lor să fie concrete şi efective.
Reiterează faptul că art.  3, asemenea
art. 2, trebuie să fie considerat una din­
tre dispoziţiile primordiale ale Conven­
ţiei, consacrând una dintre valorile fun­
damentale ale societăţilor democratice
care alcătuiesc Consiliul Europei (cauza
Soering c. Regatului Unit, Hotărârea din
7 iulie 1989, §  88).  Spre deosebire de
celelalte dispoziţii ale Convenţiei, acesta
este formulat în termeni absoluţi, ne­
prevăzând nici excepţii, nici limitări, şi,
conform art. 15 din Convenţie, nu admi­
te nicio derogare (cauza Al‑Skeini şi alţii
c. Regatului Unit, Hotărârea din 7 iulie
2011, § 162).  Or, pentru ca interdicţia
generală a omorurilor arbitrare, precum
şi a torturii şi a pedepselor şi tratamen­
telor inumane sau degradante, care se
adresează în special agenţilor publici,
să se dovedească eficientă în practică,
este necesar să existe o procedură care
să permită fie controlarea legalităţii re­
curgerii la forţa letală de către autorită­
ţile statului, fie investigarea omorurilor
arbitrare şi a acuzaţiilor de rele trata­
mente aplicate unei persoane aflate
în custodia lor (cauza Al‑Skeini şi alţii,
citată anterior, § 163, şi cauza El Masri
c. Fostei Republici Iugoslave a Macedo­
niei, Hotărârea din 13 decembrie 2012,
§ 182). Astfel, având în vedere obligaţia
generală care îi revine statului, în teme­
iul art. 1 din Convenţie, de a „recunoaş­
te oricărei persoane aflate sub jurisdic­
ţia [sa] drepturile şi libertăţile definite în
(...) Convenţie”, dispoziţiile art. 2 şi art. 3
necesită, implicit, desfăşurarea unei for­
me de anchetă oficială efectivă, atât în
cazul în care recurgerea la forţă, în spe­
cial de către agenţi ai statului, a cauzat
decesul unei persoane (cauza McCann şi
alţii c. Regatului Unit, Hotărârea din 27
septembrie 1995, § 161), cât şi în cazul
în care persoana în cauză susţine în mod
93 • constituţia româniei
credibil că a suferit, în special din par­
tea poliţiei sau a altor autorităţi similare
ale statului, un tratament contrar art. 3
(cauza Assenov şi alţii c. Bulgariei, Ho­
tărârea din 28 octombrie 1998, § 102).
Scopul esenţial al unei astfel de anche­
te este de a asigura aplicarea efectivă
a legislaţiei care protejează dreptul la
viaţă şi interzice tortura şi pedepsele şi
tratamentele inumane sau degradante,
în cauze în care sunt implicaţi agenţi
sau organe ale statului, şi de a garanta
angajarea răspunderii acestora pentru
decesul şi relele tratamente survenite
sub răspunderea lor (cauza Nachova şi
alţii c.  Bulgariei, Hotărârea din 6 iulie
2005, §  110, şi cauza Ahmet Özkan şi
alţii c.  Turciei, Hotărârea din 6 aprilie
2004, §§ 310 şi 358). Curtea a hotărât
deja că obligaţia procedurală care de­
curge din art. 2, precum aceea care de­
curge din art. 3, continuă să se aplice şi
atunci când condiţiile de securitate sunt
dificile, inclusiv într‑un context de con­
flict armat. Chiar dacă faptele aflate la
originea obligaţiei de cercetare au loc
într‑un context de violenţe generaliza­
te şi anchetatorii întâmpină obstacole
şi constrângeri care impun recurgerea
la măsuri de cercetare mai puţin efi­
ciente sau care întârzie cercetările,
este la fel de adevărat că art. 2 şi art. 3
impun adoptarea tuturor măsurilor re­
zonabile care pot asigura desfăşurarea
unei anchete efective şi independente
(cauza Al‑Skeini şi alţii, citată anterior,
§ 164). În general, pentru ca o anchetă
să fie considerată efectivă, este necesar
ca instituţiile şi persoanele responsabi­
le pentru anchetă să fie independente
de persoanele vizate de aceasta. Acest
lucru presupune nu numai absenţa unei
legături ierarhice sau instituţionale,
dar şi o independenţă concretă (cauza
­Nachova şi alţii, citată anterior, § 110,
şi cauza Halat c. Turciei, Hotărârea din
Art. 22
8 noiembrie 2011, § 51). Indiferent de
modalităţile anchetei, autorităţile tre­
buie să acţioneze din oficiu.  În plus,
pentru a fi efectivă, ancheta trebuie să
permită identificarea şi sancţionarea
persoanelor responsabile.  De aseme­
nea, aceasta trebuie să fie suficient de
amplă pentru a permite autorităţilor
responsabile să ţină seama nu numai de
actele agenţilor statului care au recurs
la forţă în mod direct şi ilegal, dar şi de
circumstanţele în care au fost săvârşite
aceste acte (cauza Al‑Skeini şi alţii, cita­
tă anterior, § 163). Deşi nu este vorba
despre o obligaţie de rezultat, ci de mij­
loace, orice deficienţă a anchetei care
îi slăbeşte capacitatea de a stabili cir­
cumstanţele cauzei sau identitatea per­
soanelor responsabile riscă să fie consi­
derată ca neîndeplinind standardul de
eficienţă impus (cauza El Masri, citată
anterior, § 183). O cerinţă de celeritate
şi diligenţă rezonabilă este implicită în
acest context. Deşi pot exista obstacole
sau dificultăţi care împiedică ancheta să
progreseze într‑o anumită situaţie, un
răspuns rapid din partea autorităţilor,
atunci când este vorba de anchetarea
folosirii ilegale a forţei sau acuzaţii de
rele tratamente, poate fi considerat, în
general, esenţial pentru a păstra încre­
derea publicului în respectarea princi­
piului legalităţii şi pentru a evita orice
aparenţă de complicitate sau de tole­
ranţă faţă de acte ilegale (cauza McKerr
c. Regatului Unit, Hotărârea din 4 mai
2001, § 114). În toate cazurile, în ceea
ce priveşte obligaţiile care decurg din
art. 2 din Convenţie, rudele victimei tre­
buie să fie asociate procedurii în măsura
necesară pentru protejarea intereselor
legitime ale acestora. De asemenea, în
ceea ce priveşte art.  3 din Convenţie,
victima trebuie să fie în măsură să par­
ticipe efectiv la anchetă (cauza McKerr,
citată anterior, § 115). În cele din urmă,
Art. 22
ancheta trebuie să fie temeinică, ceea
ce înseamnă că autorităţile trebuie
întotdeauna să facă eforturi serioase
pentru a descoperi ce s‑a întâmplat şi
nu trebuie să se bazeze pe concluzii
pripite sau nefondate pentru a încheie
ancheta (cauza El Masri, citată anterior,
§ 183). Curtea a hotărât, de asemenea,
că, în cauzele care privesc tortura sau
relele tratamente aplicate de agenţi ai
statului, acţiunea penală nu ar trebui
să se încheie ca urmare a intervenţiei
prescripţiei, aşa cum amnistia şi graţie­
rea nu ar trebui să fie tolerate în acest
domeniu (cauza Abdülsamet Yaman
c.  Turciei, Hotărârea din 2 noiembrie
2004, §55, cauza Yeter c. Turciei, Hotă­
rârea din 13 ianuarie 2009, § 70, şi cauza
Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii
c. României, Hotărârea din 24 mai 2011,
§ 144). În plus, aplicarea prescripţiei ar
trebui să fie compatibilă cu cerinţele
Convenţiei.  Prin urmare, este dificil
să fie acceptate termene de prescrip­
ţie inflexibile, care să nu admită nicio
excep­ţie (a se vedea, mutatis mutandis,
cauza Roman c. Finlandei, Hotărârea din
29 ianuarie 2013, § 50) (C.E.D.O., cauza
Mocanu şi alţii c. României, Hotărârea
din 17 septembrie 2014, §§ 314‑326,
M. Of. nr. 944 din 23 decembrie 2014).
22. Articolul 3 consacră una dintre va­
lorile fundamentale ale societăţilor de­
mocratice. Acesta nu prevede excepţii,
spre deosebire de majoritatea normelor
Convenţiei şi ale Protocoalelor nr.  1 şi
nr.  4, iar conform art.  15 parag.  2, nu
admite nicio derogare, nici chiar în caz
de pericol public care ameninţă viaţa
na­ţiunii [cauza Selmouni c. Franţei (MC),
Hotărârea din 28 iulie 1999, § 95]. De
altfel, relele tratamente trebuie să atin­
gă un minimum de gravitate pentru a
cădea sub incidenţa art. 3. Aprecierea
acestui minim este relativă prin esenţă;
ea depinde de ansamblul datelor cauzei
constituţia româniei • 94
şi, în esenţă, de durata tratamentului,
de efectele sale fizice şi/sau psihice ca
şi, uneori, de sex, de vârsta şi de starea
de sănătate a victimei. În cazul în care
un individ este privat de libertate, fo­
losirea forţei fizice împotriva sa atunci
când nu se dovedeşte a fi strict necesară
din cauza comportamentului său aduce
atingere demnităţii umane şi constituie,
în principiu, o încălcare a dreptului ga­
rantat de art. 3 (cauza Ribitsch c. Aus­
triei, Hotărârea din 4 decembrie 1995,
§ 38, şi cauza Tekin c. Turciei, Hotărârea
din 9 iunie 1998, §§  52‑53).  În speţă,
problema care se ridică este practica
agenţilor de poliţie de a pulveriza „spray
iritant” sau „spray lacrimogen” în direc­
ţia feţei reclamantului, cauzându‑i arsuri
care au necesitat între 15 şi 17 zile de
îngrijiri medicale. Curtea reaminteşte că
a avut deja oportunitatea de a examina
problema utilizării „gazului lacrimogen”
sau a „spray‑ului iritant” în contextul ac­
ţiunilor de menţinere a ordinii publice şi
a admis că folosirea unui astfel de spray
poate avea efecte precum: probleme
respiratorii, greţuri, vărsături, iritaţii ale
căilor respiratorii, iritaţii la nivelul căilor
lacrimale şi la nivelul ochilor, spasme,
dureri în piept, dermatită şi alergii. În
cantităţi importante, acesta poate cauza
necrozarea ţesuturilor căilor respirato­
rii sau digestive, edeme pulmonare sau
hemoragii interne (cauza Oya Ataman
c.  Turciei, Hotărârea din 5 decembrie
2006, §§  17‑18, şi cauza Ali Güneş
c. Turciei, Hotărârea din 10 aprilie 2012,
§ 37). Pe de altă parte, Curtea a omo­
logat recomandările făcute de CPT cu
privire la folosirea spray‑ului respectiv
(cauza Ali Güneş, citată anterior, § 40)
(C.E.D.O., cauza Petruş Iacob c. Româ­
niei, Hotărârea din 4 decembrie 2012,
M. Of. nr. 184 din 14 martie 2014).
23.  Atunci când o persoană afirmă în
mod „credibil” că agenţii statului au
95 • constituţia româniei Art. 23

supus‑o unui tratament contrar art. 3, §§ 30 şi 31 (fragmente), cauza Assenov

autorităţile competente au obligaţia să
desfăşoare o „anchetă oficială şi efecti­
vă” care să permită atât stabilirea fapte­
lor, precum şi identificarea şi pedepsirea
persoanelor responsabile [cauza Slimani
c. Franţei, Hotărârea din 27 iulie 2004,
şi alţii c. Bulgariei, Hotărârea din 28 oc­
tombrie 1998, § 102, şi cauza Türkmen
c. Turciei, Hotărârea din 19 decembrie
2006, § 51] (C.E.D.O., cauza Petruş Iacob
c. României, Hotărârea din 4 decembrie
2012, M. Of. nr. 184 din 14 martie 2014).

Articolul 23. Libertatea individuală

(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt
permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul
procesului penal.
(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune
pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile,
fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult
de 180 de zile.
(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării
preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă
temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă
instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea
privării de libertate.
(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse
căilor de atac prevăzute de lege.
(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba
pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel
mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui
avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă
motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de
lege.
(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în
libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată.
(12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile
şi în temeiul legii.
(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.
Legislaţie conexă: ► art. 4, art. 9, art. 156‑168, art. 202‑244 din Codul de procedură
penală – Legea nr. 135/2010 (M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010); ► art. 32 alin. (1)
lit. b) din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului (M. Of.
nr. 1161 din 8 decembrie 2004); ► Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi com-
baterea traficului de persoane (M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001); ► Convenţia
Art. 23 constituţia româniei • 96

de la Geneva din 25 septembrie 1926 referitoare la sclavie, ratificată prin Decretul

nr. 988/1931 (B. Of. nr. 76 din 1 aprilie 1931); ► Convenţia suplimentară cu privire
la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi şi a instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei,
adoptată la 7 septembrie 1956 de Conferinţa plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite şi
intrată în vigoare la 30 aprilie 1957, ratificată prin Decretul nr. 375/1957 (B. Of. nr. 33
din 9 decembrie 1957); ► art. 5: „Dreptul la libertate şi la siguranţă. 1. Orice per‑
soană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea
sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal
pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut
obiec­tul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri
pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei
obligaţii prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale
în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se
bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de
a‑l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii
competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile
să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman
sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei
persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva
căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană
arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într‑o limbă pe care o
înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva
sa. 3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1
lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de
a fi judecată într‑un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în
libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în
cauză la audiere. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere
are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze
într‑un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă
deţinerea este ilegală.  5.  Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în
condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii”, art. 6 parag. 2:
„Dreptul la un proces echitabil (...) 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită” şi art. 7 CEDO: „Nicio
pedeapsă fără lege. 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune
care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau
internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea
aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere
judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în
momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept
recunoscute de naţiunile civilizate”; ► art. 1 din Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO:
„Interzicerea privării de libertate pentru datorii. Nimeni nu poate fi privat de libertatea
sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală”;
► art. 6: „Dreptul la libertate şi la siguranţă. Orice persoană are dreptul la libertate şi
la siguranţă”, art. 48 alin. (1) : „Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare. (1) Ori‑
ce persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi stabilită în
conformitate cu legea” şi art.  49 CDFUE: „Principiile legalităţii şi proporţionalităţii
infracţiunilor şi pedepselor. (1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau
omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern
97 • constituţia româniei Art. 23

sau dreptului internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare

decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul în care, ulterior săvâr‑
şirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă.
(2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane care s‑a
făcut vinovată de o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, era incriminată
pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea naţiunilor. (3) Pedepsele
nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Libertatea individuală priveşte liber­
tatea fizică a persoanei, dreptul său de a
se putea comporta şi mişca liber, de a nu
fi ţinută în sclavie, arestată sau deţinută
decât în cazurile şi după formele expres
prevăzute de Constituţie şi de legi (De­
cizia nr. 448 din 26 octombrie 2004,
M. Of. nr. 50 din 14 ianuarie 2005).
2.  Reţinerea unei persoane constituie
o ingerinţă majoră în ceea ce priveşte
libertatea persoanei, astfel încât re­
glementarea duratei maxime pe care
aceasta o poate avea, printr‑o normă
de rang constituţional, constituie o reală
garanţie a libertăţii individuale. Durata
reţinerii constituie o chestiune de po­
litică penală a statului, care trebuie să
asigure un just echilibru între impera­
tivul realizării intereselor generale ale
societăţii şi al apărării ordinii de drept,
constând în identificarea şi aducerea în
faţa autorităţilor judiciare competente
a persoanelor cu privire la care există
motive temeinice de a bănui că au
săvârşit o infracţiune ori de a crede în
necesitatea de a le împiedica să săvâr­
şească o infracţiune sau să se sustragă
după săvârşirea acesteia, pe de o parte,
şi interesul comun al apărării drepturi­
lor individului, pe de altă parte, fără a
atinge substanţa dreptului la libertate
al unei persoane (Decizia nr. 799 din 17
iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României,
M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
3. Măsurile preventive sunt instituţii de
drept procesual cu caracter de constrân­
gere, având drept scop asigurarea unei
bune desfăşurări a procesului penal. Ele
vizează starea de libertate a învinuitu­
lui sau inculpatului şi au drept efect fie
privarea de libertate, fie restrângerea
libertăţii de mişcare, reglementarea lor
reflectând principiile înscrise în art. 23
din Constituţie privind garantarea liber­
tăţii individuale. Instituirea unor limite
diferite în raport cu fazele procesului
penal, respectiv urmărire penală sau
cauză în curs de judecată, la care ares­
tarea preventivă încetează de drept,
nu reprezintă o încălcare a principiului
libertăţii individuale, ci, dimpotrivă,
acestea sunt stabilite pentru îndeplini­
rea scopului măsurilor preventive, şi
anume asigurarea bunei desfăşurări a
procesului penal.  Caracterul rezonabil
al măsurii arestării preventive este
apre­ciat prin raportare la gravitatea
in­fracţiunii săvârşite, complexitatea şi
specificul cauzei, astfel încât prin durata
sa să permită realizarea scopului pentru
care a fost instituită, respectiv garanta­
rea bunei desfăşurări a procesului penal
în toate fazele sale (Decizia nr. 531 din
13 octombrie 2005, M. Of. nr. 942 din 21
octombrie 2005). ? Noul Cod de proce­
dură penală nu mai utilizează noţiunea
de „învinuit”, ci pe cea de „suspect”,
acesta fiind subiect procesual principal.
Art. 23
4.  Potrivit jurisprudenţei Curţii Euro­
pene a Drepturilor Omului (cauzele
Brogan şi alţii c. Regatului Unit, 1988,
Kurt c. Turciei, 1998, Lukanov c. Bulga­
riei, 1997), temeiul arestării preventive
constă în existenţa unor „date” care să
obiectiveze „motivele” pentru care se
bănuieşte că persoana faţă de care s‑a
dispus arestarea preventivă a săvârşit o
infracţiune, în acest sens organele judi­
ciare având obligaţia să deţină şi să înve­
dereze „o explicaţie credibilă şi înteme­
iată” pentru dispunerea măsurii. Aceste
date trebuie să conducă la bănuiala
sau presupunerea că învinuitul sau in­
culpatul a săvârşit o infracţiune.  Dacă
organele judiciare ar deţine probe certe
de vinovăţie, s‑ar impune pronunţarea
unei hotărâri de condamnare la pedeap­
sa cu închisoarea, iar nu la luarea unei
măsuri privative de libertate cu caracter
provizoriu (Decizia nr. 21 din 20 ianua­
rie 2005, M. Of. nr. 155 din 22 februarie
2005). ? A se vedea nota de la decizia
anterioară.  posibilitatea de a formula recurs [în pre­
5. Din punct de vedere constituţional,
nu interesează câte mandate de ares­
tare preventivă sunt emise împotriva
unei persoane şi nici dacă acestea sunt
emise în aceeaşi cauză sau în cauze
diferite, ci dacă măsura arestării a fost
luată „numai în cazurile şi cu procedu­
ra prevăzute de lege”, aşa cum în mod
imperativ se dispune în art. 23 alin. (2)
din Constituţie. Pe de altă parte, având
în vedere că libertatea individuală este
indivizibilă, este evident că, indiferent
câte mandate de arestare s‑ar emite
împotriva unei persoane pentru săvârşi­
rea infracţiunilor de care este învinuită,
durata măsurii arestării preventive nu
poate depăşi, în cursul urmăririi pe­
nale, termenele prevăzute de art.  23
alin. (5) din Constituţie. Prevenirea de­
păşirii acestor termene pe calea unor
manda­te de arestare succesive emise în
constituţia româniei • 98
cursul urmăririi penale având ca obiect
aceleaşi persoane şi aceleaşi fapte este
însă de competenţa organelor judiciare,
şi nu de resortul justiţiei constituţionale
(Decizia nr. 567 din 27 octombrie 2005,
M. Of. nr. 1047 din 24 noiembrie 2005).
6. Măsura arestării provizorii dispusă în
vederea predării către un stat membru
al Uniunii Europene constituie o măsu­
ră privativă de libertate temporară, în
acord cu art.  23 alin.  (2) din Constitu­
ţia României, care satisface pe deplin
exigenţele constituţionale prevăzute
de art.  21 şi art.  24, partea având la
îndemână toate garanţiile procesuale
specifice unui proces echitabil, sens în
care poate invoca unul dintre motivele
de refuz al executării, are dreptul de
a fi informată cu privire la conţinutul
mandatului european de arestare, are
dreptul de a fi audiată şi asistată de un
apărător ales sau numit din oficiu, are
dreptul la un interpret dacă nu înţelege
ori nu vorbeşte limba română şi are
zent, contestaţie – n.a.] împotriva hotă­
rârii referitoare la arestare etc. (Decizia
nr. 733 din 1 iunie 2010, M. Of. nr. 481
din 14 iulie 2010).
7. Luarea în custodie publică nu repre­
zintă o măsură privativă de libertate,
ci este o măsură administrativă de
restrângere temporară a dreptului de
circulaţie, scopul fiind de a‑i împiedica
pe străinii depistaţi cu şedere ilegală pe
teritoriul ţării de a se sustrage măsuri­
lor de returnare dispuse de autorităţile
române împotriva lor (Decizia nr. 276
din 26 mai 2005, M. Of. nr. 546 din 28
iunie 2005).
8. Potrivit art. 23 alin. (4) şi (5) din Le­
gea fundamentală, privarea de libertate
se dispune numai în cursul procesului
penal, ceea ce implică atât faza de ur­
mărire penală, cât şi faza de judecată,
cu singura deosebire că în cursul primei
99 • constituţia româniei
faze a procesului penal arestarea pre­
ventivă se poate dispune pe o perioadă
de maximum 180 de zile (Decizia nr. 388
din 13 aprilie 2010, M. Of. nr. 317 din 14
mai 2010).
9. Prin stabilirea obligaţiei instanţei ca,
după înregistrarea dosarului, în cauzele
în care inculpatul este trimis în judeca­
tă în stare de arest, să examineze din
oficiu legalitatea şi temeinicia arestării
preventive, înainte de expirarea duratei
arestării, se dă expresie prevederilor
constituţionale ale art. 23 alin. (4), res­
pectiv celor ale art. 23 alin. (6) (Decizia
nr. 1611 din 26 noiembrie 2009, M. Of.
nr. 887 din 18 decembrie 2009).  în libertate provizorie sub control judi­
10.  Prevederile art.  23 alin.  (6) din
Constituţie nu stabilesc doar obligaţia
verificării de către instanţă a legalităţii
şi temeiniciei arestării preventive, ci sta­
bilesc, de asemenea, obligaţia instanţei
ca, urmare a verificării efectuate, să dis­
pună punerea în libertate a inculpatului
(textul constituţional reglementând
expres situaţiile în care instanţa este
obli­gată să procedeze în acest mod),
măsura corelativă fiind menţinerea
arestării preventive a inculpatului
(atunci când nu subzistă situaţiile im­
puse de prevederile constituţionale).
Faptul că prevederile art. 23 alin. (6) din
Constituţie nu se referă în mod expres
la menţinerea arestării preventive nu
înseamnă că legiuitorul constituant nu
a avut în vedere această instituţie, aşa
încât nu se poate susţine că prevederi­
le constituţionale invocate ar constitui
temei doar pentru punerea în libertate
a inculpatului (Decizia nr. 208 din 4 mai
2004, M. Of. nr. 485 din 31 mai 2004).
11.  Potrivit art.  23 alin.  (7) din Legea
fundamentală, încheierile instanţei pri­
vind măsura arestării preventive sunt
su­puse căilor de atac prevăzute de
lege. Rezultă că opţiunea legiuitorului
de a nu fi prevăzut o astfel de cale de
Art. 23
atac şi împotriva încheierii de menţinere
a măsurii arestării preventive, dată la
judecarea în recurs a cauzei penale, nu
poate fi considerată neconstituţională,
deoarece, potrivit art. 129 din Constitu­
ţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti,
părţile interesate şi Ministerul Public
pot exercita căile de atac, în condiţiile
legii. Este atributul exclusiv al legiuito­
rului de a institui căile de atac şi con­
diţiile în care acestea pot fi exercitate
(Decizia nr. 458 din 28 octombrie 2004,
M. Of. nr. 60 din 18 ianuarie 2005).
12. Dreptul constituţional al persoanei
arestate preventiv de a cere punerea sa
ciar sau pe cauţiune nu se poate realiza
decât în condiţiile prevăzute de Codul
de procedură penală, care arată în ce
situaţii poate funcţiona o măsură pro­
cesuală, oricare ar fi aceasta. Restrânge­
rea exerciţiului dreptului constituţional
menţionat se face pe baza prevederilor
constituţionale ale art. 53, care impun
necesitatea asigurării desfăşurării in­
strucţiei penale.  Interzicerea liberării
provizorii sub control judiciar sau pe
cauţiune a anumitor categorii de per­
soane arestate preventiv se face în sco­
pul bunei desfăşurări a procesului penal
(Decizia nr. 207 din 4 mai 2004, M. Of.
nr. 468 din 25 mai 2004). ? Noul Cod
de procedură penală reglementează în
prezent controlul judiciar şi controlul
judiciar pe cauţiune.
13. Prezumţia de nevinovăţie este pro­
prie doar procesului penal, ne­având
nicio legătură cu cauzele de natură civilă,
comercială, fiscală sau de contencios
administrativ, întrucât este reglementată
în legătură cu libertatea individuală a
persoanei. Or, reţinerea şi arestarea nu
pot fi puse în discuţie decât cu prilejul
unui proces penal, în cadrul căruia, până
la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, respectarea prezumţiei de
Art. 23
nevinovăţie este obligatorie, potrivit pre­
vederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie
şi celor ale art. 6 parag. 2 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 208
din 15 februarie 2011, M. Of. nr. 218 din
30 martie 2011).
14. Prezumţia de nevinovăţie guvernea­
ză numai fazele de urmărire penală şi de
judecată, ea nu este aplicabilă fazei de
executare a pedepsei, deoarece situaţia
juridică a condamnatului nu este identi­
că cu cea a făptuitorului, învinuitului ori
cu cea a inculpatului (Decizia nr. 1028
din 14 iulie 2011, M. Of. nr. 623 din 1
septembrie 2011). ? Noul Cod de pro­
cedură penală nu mai utilizează noţiu­
nea de „învinuit”, ci pe cea de „suspect”,
acesta fiind subiect procesual principal.
15.  Prezumţia de nevinovăţie este re­
gle­mentată în legătură cu libertatea
individuală a persoanei privind reţine­
rea, arestarea şi soluţionarea procesului
penal, până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.  Articolul 23
alin. (11) din Legea fundamentală con­
sacră prezumţia de nevinovăţie exclu­
siv pentru ipoteza răspunderii penale.
Această concluzie rezultă nu numai din
termenii reglementării constituţionale,
făcându‑se referire explicită la „hotă­
rârea judecătorească de condamnare”,
dar şi din economia reglementărilor,
pre­­vederile fiind înscrise în cuprinsul
dis­­poziţiilor cu privire la „libertatea indi­
viduală” (Decizia nr. 16 din 20 ianua­rie
2005, M. Of. nr. 145 din 17 februarie
2005).
16. Prezumţia de nevinovăţie consacra­
tă prin art. 23 alin. (11) din Constituţie
implică interdicţia de a se lua împotriva
unei persoane măsuri de constrângere
pentru vreo faptă de natură a atrage
răspunderea juridică, de care această
persoană ar fi acuzată.  Exercitarea
­ac­ţiunii civile, fie împreună, fie separat
constituţia româniei • 100
de acţiunea penală, nu constituie o mă­
sură de constrângere a făptuitorului, ci
un drept al persoanei păgubite prin
comiterea unei fapte penale de a fi
despăgubită pentru prejudiciul cauzat.
Vinovăţia inculpatului, ca element atât
al răspunderii penale, cât şi al răspunde­
rii civile a acestuia, se stabileşte prin ho­
tărârea definitivă de condamnare, şi nu
în momentul exercitării acţiunii civile.
­Alt­fel­spus, alăturarea acţiunii civile celei
penale nu are semnificaţia declarării cu
anticipaţie a vinovăţiei inculpatului. Prin
hotărârea definitivă pronunţată de in­
stanţă în urma judecării, acesta poate
fi condamnat şi obligat la despăgubirile
solicitate de partea civilă  –  în cazul în
care se stabileşte că a comis cu vinovăţie
infracţiunea pentru care a fost trimis în
judecată şi a cauzat prejudiciul reclamat
de partea civilă –, după cum poate fi
exonerat atât de răspunderea penală,
cât şi de răspunderea civilă, dacă se sta­
bileşte nevinovăţia sa. Judecarea celor
două acţiuni împreună sau judecarea
lor separată – cu suspendarea judecării
acţiunii civile în acest caz  –  constituie
aspecte ale procedurii de judecată, pe
care legiuitorul este liber să le regle­
menteze în conformitate cu prevederile
art. 126 alin. (2) din Constituţie (Decizia
nr. 387 din 7 iulie 2005, M. Of. nr. 662
din 26 iulie 2005).
17.  Reglementând, printre cazurile în
care poate fi luată măsura reţinerii şi a
arestării preventive, şi pe acela în care
există „indicii temeinice”, respectiv
„da­te sau indicii suficiente”, legea nu
îl consideră pe inculpat deja vinovat
de săvârşirea infracţiunii – lucru ce nu
este posibil de stabilit decât prin hotă­
rârea judecătorească de condamnare
rămasă definitivă –, ci prevede numai o
condiţie pentru luarea măsurii reţinerii
sau a arestării preventive a inculpatului,
esenţialmente diferite de privarea de
101 • constituţia româniei
libertate în executarea unei pedepse
definitiv aplicate.  Măsura reţinerii, ca
şi aceea a arestării preventive, consti­
tuie o restrângere provizorie a libertăţii
persoanei, permisă de Constituţie prin
art.  53, în scopul bunei desfăşurări a
instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta
să fie prevăzută de legea penală repre­
zintă tocmai o garanţie împotriva luării
arbitrare a acestor măsuri.  De altfel,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
în cauza Brogan şi alţii c. Regatului Unit,
1988, a decis că nu s‑au violat prevede­
rile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale atunci
când arestarea persoanei respective
s‑a făcut în condiţiile existenţei unor
„motive verosimile” de a bănui că a să­
vârşit o infracţiune (Decizia nr. 462 din
28 octombrie 2004, M. Of. nr. 34 din 11
ianuarie 2005). ? Potrivit art. 202 din
noul Cod de procedură penală, „mă­
surile preventive pot fi dispuse dacă
există probe sau indicii temeinice din
care rezultă suspiciunea rezonabilă că
o persoană a săvârşit o infracţiune şi
dacă sunt necesare în scopul asigurării
bunei desfăşurări a procesului penal, al
împiedicării sustragerii suspectului ori a
inculpatului de la urmărirea penală sau
de la judecată ori al prevenirii săvârşirii
unei alte infracţiuni”, iar în cazul arestă­
rii preventive, potrivit art. 223 din ace­
laşi cod, „numai dacă din probe rezultă
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a
săvârşit o infracţiune” şi există una din­
tre situaţiile expres prevăzute de lege.
18.  Dispoziţiile care prevăd cazurile şi
condiţiile în care poate fi dispusă măsu­
ra arestării preventive dezvăluie natura
juridică a măsurii procesuale exami­
nate, aceea de mijloc de dinamizare a
urmăririi penale şi a procesului penal în
general. Folosirea termenului „infracţiu­
ne” în locul celui de „faptă prevăzută
Art. 23
de legea penală” are o semnificaţie pur
tehnică, aceasta desemnând încadrarea
faptei, cu privire la care există probe sau
indicii temeinice că a fost săvârşită de
inculpat, într‑un anumit text de lege,
care prevede fapta ca infracţiune şi o
sancţionează cu o pedeapsă de o anumi­
tă gravitate. De aceea, nu se poate sus­
ţine că sunt încălcate dispoziţiile art. 23
alin.  (11) din Constituţie privitoare la
prezumţia de nevinovăţie (Decizia nr. 81
din 27 ianuarie 2011, M. Of. nr. 133 din
22 februarie 2011). ? A se vedea nota
de la decizia anterioară.
19. Simpla desemnare a unei persoane
ca fiind contravenient nu înseamnă
şi stabilirea vinovăţiei sale.  Tot astfel,
utilizarea de către legiuitor a sintagmei
„a fost săvârşită fapta”, în cadrul unei
norme privind competenţa instanţelor
de judecată, nu are semnificaţia unei
înfrângeri a prezumţiei de nevinovăţie
sau a vreunei limitări a accesului la justi­
ţie al persoanei contraveniente (Decizia
nr. 1169 din 17 septembrie 2009, M. Of.
nr. 706 din 21 octombrie 2009).
20.  Procesul‑verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiei se bucură
de prezumţia de legalitate, însă atunci
când este formulată o plângere împo­
triva acestuia, este contestată chiar
prezumţia de care se bucură.  În acest
caz, instanţa de judecată competentă va
administra probele prevăzute de lege,
necesare în vederea verificării legalită­
ţii şi temeiniciei procesului‑verbal. Cel
care a formulat plângerea nu trebuie
să îşi demonstreze propria nevinovăţie,
revenind instanţei de judecată obligaţia
de a administra tot probatoriul necesar
stabilirii şi aflării adevărului.  Instan­
ţele de judecată nu pot face aplicarea
strictă a regulii onus probandi incumbit
actori, ci, din contră, chiar ele trebuie
să manifeste un rol activ pentru aflarea
adevărului, din moment ce contravenţia
Art. 23
intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Prin urmare,
nu se poate susţine răsturnarea sarcinii
probei.  De altfel, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, prin Hotărârea din
4 octombrie 2007, pronunţată în cauza
Anghel c. României, a statuat că, deşi
statele au posibilitatea de a nu sancţio­
na unele infracţiuni sau le pot pedepsi
pe cale contravenţională, şi nu pe cale
penală, autorii comportamentelor con­
siderate contrare legii nu trebuie să se
afle într‑o situaţie defavorabilă pentru
simplul fapt că regimul juridic aplicabil
este diferit de cel aplicabil în materie
penală.  O asemenea poziţie este fi­
rească, întrucât, în caz contrar, autorul
unei contravenţii, din punct de vedere
al protecţiei juridice de care se bucură,
s‑ar afla pe o treaptă inferioară auto­
rului unei infracţiuni în sensul Codului
penal român, ceea ce este inadmisibil,
din moment ce ambele fapte ţin de ma­
teria penală în sensul Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a liber­
tăţilor fundamentale (Decizia nr. 1084
din 14 iulie 2011, M. Of. nr. 664 din 19
septembrie 2011).
21. Prezumţia de nevinovăţie constituie
suportul dreptului la apărare şi, impli­
cit, al drepturilor procesuale acordate
învinuitului sau inculpatului în cadrul
procesului penal, neguvernând activi­
tatea organelor cu atribuţii în materia
abaterilor disciplinare (Decizia nr. 474
din 12 aprilie 2011, M. Of. nr. 422 din 16
iunie 2011). ? Noul Cod de procedură
penală nu mai utilizează noţiunea de
„învinuit”, ci pe cea de „suspect”, acesta
fiind subiect procesual principal.
22. Reţinerea permisului de conducere
nu este de natură penală, ci adminis­
trativă, şi nu priveşte stabilirea vino­
văţiei de natură penală a celui căruia i
se reţine permisul de conducere. Drept
constituţia româniei • 102
urmare, dispoziţiile art. 23 alin. (11) din
Constituţie nu pot fi desprinse de con­
textul lor constituţional (Decizia nr. 16
din 20 ianuarie 2005, M. Of. nr. 145 din
17 februarie 2005).
23. Faptul că legiuitorul a instituit mă­
sura suspendării executării dreptului de
a conduce autovehiculul în cazul în care
există suspiciuni conform cărora permi­
sul a fost obţinut cu încălcarea normelor
legale, suspendare ce operează până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecă­
toreşti, nu are semnificaţia înfrângerii
prezumţiei de nevinovăţie consacrate
de art. 23 alin. (11) din Constituţie (Deci­
zia nr. 224 din 15 februarie 2011, M. Of.
nr. 164 din 8 martie 2011).
24. Măsura suspendării dreptului exper­
tului de a efectua expertize judiciare
pe durata procesului penal în care este
învinuit nu constituie o încălcare a prin­
cipiului prezumţiei de nevinovăţie, dat
fiind că nu are semnificaţia unei sanc­
ţionări a acestuia pentru fapte penale
cu privire la care nu s‑a stabilit, prin
hotărâre judecătorească definitivă, că
le‑a săvârşit cu vinovăţie, ci constituie
o măsură legitimă de garanţie acordată
persoanelor ce solicită efectuarea de
expertize judiciare că aceste lucrări nu
vor fi efectuate de o persoană asupra
căreia planează suspiciuni de încălcare
gravă a legii şi a deontologiei profesio­
nale (Decizia nr. 117 din 11 martie 2004,
M. Of. nr. 403 din 6 iunie 2004). ? Noul
Cod de procedură penală nu mai utili­
zează noţiunea de „învinuit”, ci pe cea
de „suspect”, acesta fiind subiect pro­
cesual principal.
25. Sancţiunea administrativă a suspen­
dării funcţionarului public din funcţia
publică pe care acesta o deţine, în cazul
în care s‑a dispus trimiterea în judecată
a acestuia, are ca finalitate protejarea
autorităţii sau a instituţiei publice faţă
de pericolul continuării activităţii ilicite
103 • constituţia româniei
şi al extinderii consecinţelor periculoa­
se ale faptei penale săvârşite de către
funcţionarul public. Or, ţinând cont de
natura administrativă a acestei măsuri,
nu sunt incidente prevederile constitu­
ţionale şi convenţionale care instituie
prezumţia de nevinovăţie, care va trebui
însă respectată pe tot parcursul desfă­
şurării întregului proces penal pornit îm­
potriva respectivului funcţionar public,
până la rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare (Decizia nr. 676 din 18
mai 2010, M. Of. nr. 416 din 22 iunie
2010).
26.  Prin posibilitatea inspectorilor de
inte­gritate de a solicita instanţei de
jude­cată competente confiscarea unei
părţi a averii sau a unui bun determinat,
pronunţându‑se asupra vinovăţiei unei
persoane, sunt încălcate prevederile
art.  23 alin.  (11) din Constituţie refe­
ritoare la prezumţia de nevinovăţie,
deoarece confiscarea averii se solicită
în absenţa unei hotărâri judecătoreşti
definitive, prin care să se stabilească
vinovăţia, penală ori contravenţională.
În acelaşi sens, potrivit principiilor de
drept procesual penal, nimeni nu este
obligat să îşi dovedească nevinovăţia,
sarcina probaţiunii revenind acuzării, iar
situaţia de dubiu îi profită celui acuzat
(in dubio pro reo), pe când, în cazul con­
statărilor făcute de către inspectorii de
integritate, în baza cărora se cere confis­
carea averii, persoana cercetată trebuie
să îşi dovedească nevinovăţia (Decizia
nr. 415 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 294
din 5 mai 2010).
27. Articolul 23 alin. (12) din Constituţie
instituie principiul legalităţii pedepsei,
făcând referire în principal la sancţiunile
penale, iar în ceea ce priveşte sancţiu­
nile contravenţionale, cu referire la răs­
punderea contravenţională, sunt apli­
cabile garanţiile procesual civile, iar nu
Art. 23
cele penale (Decizia nr. 652 din 17 mai
2011, M. Of. nr. 480 din 7 iulie 2011).
28.  Reglementarea prin lege, pe lângă
sancţiunea principală  –  amenda –, şi a
uneia sau mai multor sancţiuni comple­
mentare nu este de natură a încălca dis­
poziţiile constituţionale, aceste sancţiuni
având drept scop înlăturarea stării de
pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor
fapte interzise de lege (Decizia nr. 1201
din 20 septembrie 2011, M. Of. nr. 708
din 7 octombrie 2011).
29.  Principiul legalităţii implică o obli­
gaţie pozitivă a legiuitorului, de a re­
gle­­menta prin texte clare şi precise,
claritatea legii fiind apreciată în lumina
experienţei juridice normale, iar norma
trebuie să fie previzibilă şi accesibilă.
Or, admiţându‑se, în principiu, că, da­
torită caracterului de generalitate al
legilor, redactarea acestora nu poate
avea o precizie absolută, cerinţa de pre­
vizibilitate a normei se poate complini
printr‑o interpretare judiciară coerentă
şi previzibilă. Jurisprudenţa Curţii Euro­
pene a Drepturilor Omului este în sensul
că între cerinţele calitative ale legii tre­
buie să se numere şi previzibilitatea,
adică norma juridică trebuie să fie
enun­­ţată cu suficientă precizie, pentru
a permite cetăţeanului să îşi controleze
conduita, să fie capabil să prevadă,
într‑o măsură rezonabilă, faţă de cir­
cumstanţele speţei, consecinţele care
ar putea rezulta dintr‑o anumită faptă,
chiar dacă trebuie să apeleze la consiliere
de specialitate în materie (Decizia nr. 79
din 27 ianuarie 2011, M. Of. nr. 144 din
25 februarie 2011).
30.  Analogia, ca instituţie juridică, se
plasează în sfera aplicării legii ca argu­
ment de interpretare, şi nu în cea a
pro­cesului legislativ.  Folosirea acestei
noţiuni pentru caracterizarea normei
instituite de legiuitor conduce la o
contra­dicţie în termeni, căci analogia
Art. 23
implică absenţa normei şi, în consecin­
ţă, libertatea recunoscută unei autori­
tăţi publice – în mod excepţional şi nu
în materie penală – de a stabili ea însăşi
regula după care urmează să rezolve un
caz, luând ca model o altă soluţie pro­
nunţată într‑un alt cadru reglementat
(Decizia nr. 1455 din 4 noiembrie 2010,
M. Of. nr. 23 din 11 ianuarie 2011).
31.  Parlamentul este suveran în ceea
ce priveşte stabilirea condiţiilor în care
poate fi acordată liberarea condiţionată,
aceasta nefiind un drept al condam­
naţilor, ci doar o vocaţie pe care o au
aceştia, prin voinţa legiuitorului.  Toţi
condamnaţii care, în acord cu prevede­
rile art. 23 alin. (12) din Constituţie, sa­
tisfac condiţiile impuse de lege, fie sub
aspectul fracţiunilor de pedeapsă care
trebuie executate, fie prin încadrarea în
unul dintre cazurile speciale prevăzute
de lege, se bucură de acelaşi tratament
(Decizia nr. 1299 din 14 octombrie 2010,
M. Of. nr. 743 din 8 noiembrie 2010).
32. Revocarea suspendării condiţionate
a executării pedepsei fiind o creaţie a
legiuitorului, este firesc ca acesta să
de­termine nu numai condiţiile, dar şi
sfera de incidenţă a măsurii. De vreme
ce suspendarea condiţionată a execu­
tării pedepsei nu reprezintă un drept
al persoanei, ci doar o măsură de indi­
vidualizare a executării pedepsei, care
oferă inculpatului numai o vocaţie, iar
nu un drept de a beneficia de această
măsură, şi revocarea măsurii trebuie
circumscrisă unor criterii similare. Câtă
vreme aplicarea acestei măsuri se face
prin hotărâre judecătorească, pronun­
ţată ca urmare a finalizării procesului
penal, în cadrul căruia inculpatul are
posibilitatea de a‑şi face toate apărările,
► Hotărâri Com.E.D.O. şi C.E.D.O. 
1.  Orice privare de libertate a unei
persoane trebuie să fie dispusă numai
constituţia româniei • 104
de a exercita căile de atac prevăzute de
lege, de a propune şi de a administra
probe, nu se aduce atingere dreptului
la un proces echitabil ori principiului
ce statuează natura penală a sancţiunii
privative de libertate. Aceasta, întrucât
pedeapsa a fost deja stabilită; ceea ce se
schimbă fiind numai modul de executa­
re. Împrejurarea că inculpatul a achitat
sau nu prejudiciul produs prin infracţiu­
ne ori a depus sau nu stăruinţă în aco­
perirea acestuia constituie, după caz,
circumstanţe atenuante ori agravante,
contribuind la o corectă individualizare
a pedepsei, şi nicidecum nu se poate
spune că reprezintă o cauză a dispunerii
sancţiunii privative de libertate (Decizia
nr. 741 din 1 iunie 2010, M. Of. nr. 495
din 19 iulie 2010). ? Noul Cod penal nu
mai reglementează instituţia suspendă­
rii condiţionate a executării pedepsei.
33.  Măsura încetării calităţii de exe­
cutor judecătoresc pe care o constată
ministrul justiţiei nu este pedeapsa
comple­mentară a interzicerii [exercită­
rii] dreptului de a ocupa o funcţie sau
de a exercita o profesie, prevăzută de
Codul penal, ci reprezintă o măsură de
constatare a înscrierii antecedentelor
penale în cazierul judiciar al executoru­
lui judecătoresc, ceea ce conduce la ine­
xistenţa uneia dintre condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească o per­soană
pentru a putea fi executor judecăto­
resc (Decizia nr. 1069 din 14 iulie 2011,
M. Of. nr. 638 din 7 septembrie 2011).
? În acelaşi sens s‑a pronunţat Curea
Constituţională şi cu privire la încetarea
calităţii de notar public, constatată de
către ministrul justiţiei (Decizia nr. 1081
din 14 iulie 2011, M. Of. nr. 677 din 23
septembrie 2011).
„în condiţiile prevăzute de lege”. Cât pri­
veşte „legalitatea” detenţiei, dispoziţiile
105 • constituţia româniei
art. 5 din Convenţie se referă, în esenţă,
la legislaţia naţională şi prevăd obligaţia
de a se conforma normelor de fond şi
de procedură. Totuşi, conformitatea cu
legislaţia naţională nu este suficientă:
parag.  1 al acestui text din Convenţie
impune, în plus, ca orice măsură priva­
tivă de libertate să fie luată în scopul
protejării persoanei împotriva oricărei
forme de arbitrariu. În acest sens, art. 5
parag.  1 prevede o listă exhaustivă a
situaţiilor în care o persoană poate fi
privată de libertate în mod legal, iar
dispoziţiile trebuie interpretate strict,
deoarece este vorba de excepţii de la
garanţia fundamentală a libertăţii indi­
viduale (C.E.D.O., cauzele S.C.  şi N.M.
c. României, Hotărârile din 10 februarie
2015, www.echr.coe.int).
2.  Excepţiile care figurează la art.  5
parag. 1 din Convenţie şi care justifică
privarea de libertate a unei persoane
au un caracter exhaustiv şi numai o
interpretare strictă se potriveşte cu
scopul acestor dispoziţii: să se asigure că
nimeni nu este privat în mod arbitrar de
libertate. Dacă o anumită întârziere în
executarea unei hotărâri de punere în li­
bertate este adesea inevitabilă, aceasta
trebuie să fie redusă la minimum, fiind
sarcina autorităţilor să arate o atenţie
deosebită în vederea identificării locului
corect de detenţie a persoanei în cau­
ză şi, astfel, a reducerii la minimum a
timpului necesar punerii în libertate a
acesteia. În speţă, în urma erorii privind
locul unde era deţinut inculpatul, eroare
care nu a fost rectificată de către autori­
tăţi decât douăsprezece ore mai târziu,
acesta a fost obligat să mai petreacă o
noapte în închisoare, detenţie care nu
se poate întemeia pe unul dintre para­
grafele art.  5 din Convenţie (C.E.D.O.,
cauza Răducu c.  României, Hotărârea
din 21 aprilie 2009, în N. Cristuş, Ares­
tarea preventivă.  Practică judiciară
Art. 23
2008‑2010, Ed.  Hamangiu, Bucureşti,
2010, p. 359).
3. Noţiunea de „privare de libertate”, cu
sediul materiei în art. 5 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, reprezintă
o măsură care are ca efect privarea de
libertatea a persoanei.  Proclamând
„drep­tul la libertate”, parag. 1 al art. 5
vizează libertatea fizică a persoanei; el
are ca scop să asigure că nimeni nu este
lipsit de libertate în mod arbitrar. Pentru
a stabili dacă o persoană este „lipsită
de libertate” în sensul art.  5, trebuie
să se plece de la situaţia sa concretă şi
să se ia în considerare un ansamblu de
criterii cum ar fi genul, durata, efectele
şi modalităţile de executare a măsurii în
cauză (C.E.D.O., cauza Guzzardi c. Italiei,
Hotărârea din 6 noiembrie 1980, § 39,
www.echr.coe.int).
4.  Constituie privarea de libertate, în
senul art. 5 din Convenţie, situaţia re­
clamantului consemnat la şedere pe o
insulă, şi nu deţinut într‑un loc închis,
dar care dispunea de un spaţiu limitat,
se găsea sub o supraveghere strictă din
partea agenţilor statului şi nu putea
avea decât contacte foarte reduse cu
persoanele de pe insulă sau cu familia.
Tot astfel, derularea evenimentelor din
cursul unei zilei, aşa cum rezultă din
dosar – interogatoriu, urmărire penală,
un al doilea interogatoriu în calitate de
inculpat, arestare preventivă – permite
concluzia că reclamantul a rămas toată
ziua la sediul parchetului şi că nu a fost
liber să îl părăsească, ceea ce constituie
privare de libertate în sensul Convenţiei
(C.E.D.O., cauza Creangă c.  României,
Hotărârea din 15 iunie 2010, §  48,
www.echr.coe.int).
5.  Nu constituie privare de libertate
si­tuaţia reclamanţilor apatrizi care,
făcând obiectul unei returnări pe teri­
toriul ţării de origine, în baza unei con­
Art. 23
venţii bilaterale, datorită refuzului lor de
a intra pe teritoriul acelei ţări, au fost
internaţi la un centru de tranzit în vede­
rea clarificării situaţiei lor juridice şi care
aveau posibilitatea de a părăsi centrul
de tranzit în orice moment (C.E.D.O.,
cauza Mogoş c.  României, Hotărârea
din 6 mai 2004, www.echr.coe.int).
6. O persoană nu poate fi considerată ca
fiind un „alienat” şi privată de libertate
decât după îndeplinirea a minim trei
condiţii, şi anume: boala mintală tre­
buie să fi fost stabilită prin probe,
ea trebuie să aibă un caracter sau o
amploare care să justifice internarea, iar
internarea să nu se poată prelungi fără
justificarea persistenţei bolii (C.E.D.O.,
cauza Winterwerp c. Olandei, Hotărârea
din 24 octombrie 1979, în G. Antoniu,
A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 595
şi urm.; cauza Ruiz Rivera c.  Elveţiei,
Hotărârea din 18 februarie 2014; cauza
Atudorei c. României, Hotărârea din 16
septembrie 2014; cauza C.W. c. Elveţiei,
Hotărârea din 23 septembrie 2014,
www.echr.coe.int).
7.  Nicio privare de libertate a unei
persoane, considerată a fi „alienată”,
nu poate fi analizată din perspectiva
art.  5 parag.  1 lit.  e) din Convenţie,
dacă aceasta a fost dispusă fără avizul
prealabil al unui medic expert.  Orice
altă abordare ar fi dincolo de protecţia
împotriva arbitrariului, inerentă art.  5
din Convenţie. Sub acest aspect, forma
şi procedura aplicate pot să depindă
de circumstanţe.  Se poate accepta, în
cazuri urgente sau când persoana a fost
reţinută, deoarece avea un comporta­
ment violent, ca acest aviz să fie obţinut
imediat după reţinerea persoanei.  În
toate celelalte cazuri, o consultare pre­
alabilă este indispensabilă. În lipsa altor
posibilităţi, de exemplu, pentru cazurile
în care persoana solicitată refuză să se
prezinte la examinare, trebuie, cel puţin,
constituţia româniei • 106
să se solicite evaluarea din partea unui
medic a stării de sănătate a persoanei
respective, pe baza dosarului medical,
în caz contrar neputându‑se susţine că
alienarea a fost stabilită de o manieră
probantă (C.E.D.O., cauza R.L. şi M.‑J.D.
c. Franţei, Hotărârea din 19 mai 2004,
în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 597).
8. Evaluarea medicală trebuie să se ba­
zeze pe starea sănătăţii mintale actuale
a persoanei respective, şi nu doar pe
evenimente trecute. O opinie medicală
nu poate fi suficientă pentru a susţine o
privare de libertate, dacă de la momen­
tul emiterii opiniei a trecut o perioadă
de timp semnificativă (C.E.D.O., cauza
Varbanov c. Bulgariei, Hotărârea din 5
octombrie 2000, în G. Antoniu, A. Vlăş­
ceanu, A. Barbu, op. cit., p. 597).
9. În privinţa internării nevoluntare într‑o
instituţie medicală psihiatrică a unei
per­soane adulte considerate „alie­nată”,
dacă nu există dovezi care să indice că,
la data respectivă, ea nu putea să decidă
de una singură în ceea ce o priveşte,
iar consimţământul pentru in­ter­nare
şi tratament a fost dat de unul dintre
părinţi, fără ca acesta să fi fost numit
reprezentant legal în condiţiile legii,
exis­tă o privare de libertate în sensul
art. 5 din Convenţie. În aceste condiţii,
o privare de libertate de 8 săptămâni
este contrară articolului men­ţionat,
având în vedere şi faptul că reclamanta
s‑a aflat permanent sub controlul şi su­
pra­vegherea personalului medical, ne­
având posibilitatea de a părăsi spitalul
fără acordul medicilor (C.E.D.O., cauza
Atudorei c. României, Hotărârea din 16
septembrie 2014, www.echr.coe.int).
10. În opinia Curţii, faptul că o instituţie
specializată în materie constată dispari­
ţia tulburării mintale care a justificat spi­
talizarea forţată nu determină automat
eliberarea imediată şi necondiţionată a
107 • constituţia româniei
pacientului. O astfel de abordare rigidă
ar limita în mod inacceptabil libertatea
de judecată a autorităţilor care dispun
cu privire la această măsură în funcţie
de toate circumstanţele relevante ale
cauzei respective, şi anume dacă pu­
nerea în libertate ar servi cel mai bine
intereselor pacientului şi ale comunităţii
în care el se va reintegra.  Trebuie, de
asemenea, să se ţină cont că în do­
meniul bolilor mintale este imposibil
de stabilit fără niciun risc de eroare o
vindecare totală.  Nu se poate spune
întotdeauna cu certitudine dacă un
pacient care a fost internat ca urmare
a unei boli mintale este definitiv sau
în aparenţă vindecat.  Din acest punct
de vedere, este concludent comporta­
mentul pacientului în timpul perioadei
petrecute în afara instituţiei psihiatrice
(C.E.D.O., cauza Johnson c.  Regatului
Unit, Hotărârea din 24 octombrie 1997,
în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 597).
11. Privarea de libertate într‑un institut
psihiatric, timp de 82 de zile după expi­
rarea termenului legal şi fără să existe
o hotărâre a unei instanţe de judecată,
apare ca aducând serioase prejudicii
reclamantului, deţinerea fiind prelun­
gită în mod arbitrar de autorităţi.  În
aceste condiţii, Curtea a considerat că
s‑a produs o violare a art.  5 parag.  1
din Convenţie (C.E.D.O., cauza Erkalo
c. Olandei, Hotărârea din 2 septembrie
1998, în T. Toader, A. Stoica, N. Cristuş,
op. cit., p. 192).
12. O privare legală de libertate se poate
transforma ulterior în una nelegală.
Pentru a stabili dacă cineva a fost privat
în mod nelegal de libertate, trebuie să
se ţină seama de o serie întreagă de
criterii, cum ar fi tipul, durata, efectele
şi modul de punere în aplicare a măsurii.
Diferenţa dintre privarea de libertate şi
restricţiile privind libertatea este una de
Art. 23
grad sau de intensitate, şi nu de natură
sau de substanţă. Criteriile menţionate
trebuie să se aplice cu o forţă mai
mare atunci când se stabileşte dacă
o persoană care a fost deja lipsită de
libertate în mod legal a fost supusă în
mod nelegal la o continuare a privării de
libertate sau i s‑au impus doar restric­
ţii privind libertatea (C.E.D.O., cauza
Munjaz c.  Regatului Unit, Hotărârea
din 17 iulie 2012, www.echr.coe.int). De
exemplu, plasamentul în regim de izolare
al unei persoane deţinute din ordinul
prefecturii într‑o unitate de psihiatrie,
care a implicat eliminarea tutu­ror con­
tac­telor sociale şi a durat mai multe
zile, ar putea fi interpretat ca o privare
de libertate în sensul art. 5 parag. 1 din
Convenţie (C.E.D.O., cauza Schneiter
c.  Elveţiei, Decizia din 31 martie 2005,
www.echr.coe.int).  În schimb, ţinerea
unei persoane legal deţinute în celula sa
pentru mai puţin de două ore, ca măsură
disciplinară, nu poate fi considerată pri­
vare de liber­tate care să intre în sfera
de aplicare a art.  5 parag.  1, o astfel
de măsură fiind considerată, în condiţii
normale, ca o modificare a condiţiilor de
deten­ţie le­gală (C.E.D.O., cauza Bollan
c. Rega­tului Unit, Decizia din 4 mai 2000,
www.echr.coe.int).
13.  Obligarea deţinuţilor de a presta
muncă pentru societăţi private, în exe­
cutarea unui contract pe care acestea
l‑au încheiat cu administraţia peniten­
ciară, nu constituie o formă de sclavie
sau de robie (Com.E.D.O., cauza 21 de­
ţinuţi c. Germaniei, Decizia din 6 aprilie
1968, în C. Bîrsan, op. cit., p. 204).
14.  Traficul de persoane aduce grave
atingeri demnităţii umane şi libertăţii
fundamentale a victimelor şi nu poate
fi considerat ca fiind compatibil cu no­
ţiunea de „societate democratică” şi cu
valorile apărate de Convenţie. În lumina
obligaţiei de a interpreta Convenţia prin
Art. 23
raportare la condiţiile de viaţă actuale,
nu este necesar să se identifice dacă
traficul de fiinţe umane reprezintă o
formă a sclaviei, a robiei sau a muncii
forţate sau obligatorii (C.E.D.O., cauza
Rantsev c.  Ciprului şi Rusiei, Hotărâ­
rea din 7 ianuarie 2010, în C. Bîrsan,
op. cit., p. 212). Traficul de fiinţe uma­
ne, prin ­însăşi­ natura sa şi scopul de
exploatare, se bazează pe exercitarea
competenţelor conferite de dreptul de
proprietate. Se tratează fiinţele umane
ca mărfuri care urmează să fie cumpă­
rate şi vândute şi puse la muncă forţată,
de multe ori pentru o sumă modică
sau în lipsa oricărei plăţi, de obicei în
industria sexului, dar, de asemenea,
şi în alte domenii.  Aceasta presupune
supravegherea strânsă a activităţilor
victimelor, ale căror mişcări sunt adesea
limitate, implică folosirea violenţei şi a
ameninţărilor împotriva acestora, ele
trăind şi lucrând în condiţii precare. Prin
urmare, traficul de persoane este o
formă modernă de comerţ cu sclavi. În
aceste condiţii, Curtea a concluzionat că
traficul în sine intră în sfera de aplicare
a art. 4 din Convenţie (C.E.D.O., cauza
M. şi alţii c. Italiei şi Bulgariei, Hotărârea
din 31 iulie 2012, www.echr.coe.int).  în­seamnă că multe sunt inevitabil for­
15.  Articolul 7 parag.  1 din Convenţie
consacră, la modul general, principiul
legalităţii delictelor şi a pedepselor
(nullum crimen, nulla poena sine lege)
şi interzice, în mod special, aplicarea
retroactivă a dreptului penal atunci
când ea se face în dezavantajul acu­
zatului.  Dacă interzice în mod special
extinderea domeniului de aplicare a
infracţiunilor existente asupra faptelor
care, până atunci, nu constituiau in­
fracţiuni, el prevede, pe de altă parte,
neaplicarea legii penale în mod extensiv
în dezavantajul acuzatului, de exemplu,
prin analogie. Rezultă că legea trebuie
să definească în mod clar infracţiunile şi
constituţia româniei • 108
sancţiunile care le pedepsesc (C.E.D.O.,
cauza Dragotoniu şi Militaru‑Pidhorni
c. României, Hotărârea din 24 mai 2007,
M. Of. nr. 420 din 23 iunie 2010).
16. Articolul 7 parag. 1 din Convenţie nu
se limitează la a interzice aplicarea retro­
activă a legii penale în dezavantajul celui
acuzat, ci întruchipează, mai general,
principiul că numai legea poate defini
o infracţiune şi prescrie o pedeapsă
(nullum crimen, nulla poena sine lege),
precum şi principiul că legea penală nu
trebuie să fie extensiv interpretată în
detrimentul acuzatului, de exemplu, prin
analogie. Reiese din toate acestea că o
infracţiune trebuie să fie clar definită în
lege, condiţie ce este îndeplinită atunci
când justiţiabilul poate şti, plecând de
la textul dispoziţiei pertinente şi, dacă
este necesar, cu ajutorul interpretării in­
stanţelor, care sunt acţiunile şi omi­siunile
care îl pot face răspunzător (C.E.D.O.,
cauza Kokkinakis c.  Greciei, Hotă­rârea
din 25 mai 1993, www.echr.coe.int). 
17. Termenul „lege” utilizat în art. 7 din
Convenţie implică cerinţe calitative,
in­clusiv cele de accesibilitate şi previzi­
bilitate. Modul de redactare a legilor
nu este întotdeauna precis.  Aceasta
mulate în termeni care, într‑o măsură
mai mare sau mai mică, sunt vagi, iar
interpretarea şi aplicarea lor sunt lăsate
în seama practicii. Prin urmare, în orice
sistem de drept, oricât de clară ar fi o
dispoziţie legală, inclusiv una de drept
penal, există un element inevitabil de in­
terpretare judiciară şi va fi întotdeauna
nevoie de elucidarea aspectelor îndo­
ielnice şi de adaptare la schimbările de
situaţie (C.E.D.O., cauza Plechkov c. Ro­
mâniei, Hotărârea din 16 septembrie
2014, www.echr.coe.int). Deşi claritatea
este de dorit, se poate ajunge la o rigi­
ditate excesivă, iar legea trebuie să fie
capabilă să ţină pasul cu schimbările de
109 • constituţia româniei
situaţie. O lege poate satisface cerinţa
de „previzibilitate” chiar atunci când
per­­soana în cauză trebuie să apeleze
la consiliere juridică adecvată pentru
a evalua, într‑o măsură rezonabilă în
cir­cumstanţele cauzei, consecinţele pe
care le poate implica o anumită acţiu­
ne sau inacţiune a sa (C.E.D.O., cauza
Ashlarba c. Georgiei, Hotărârea din 15
iulie 2014, www.echr.coe.int).
18.  Infracţiunile şi pedepsele trebuie
să fie clar definite prin lege.  Această
con­­­diţie este îndeplinită atunci când
jus­ti­ţiabilul poate şti, plecând de la
textul­dispoziţiei pertinente şi, dacă este
necesar, folosind interpretarea aces­teia
de către instanţele de judeca­tă, actele
şi omisiunile care atrag răs­punderea
penală şi ce pedeapsă va fi aplicată
pentru fapta săvârşită şi/sau omi­siune.
Articolul 7 din Convenţie nu interzice
interpretarea judiciară a regulilor privind
răspunderea penală de la caz la caz, cu
condiţia însă ca rezultatul interpretării
să fie previzibil în mod rezonabil. Având
în vedere cele de mai sus, este dificil,
dacă nu imposibil pentru o persoană
să prevadă schimbarea jurisprudenţei
instanţelor naţionale.  Curtea admite
că instanţele naţionale sunt în măsură
să interpreteze şi să aplice dreptul na­
ţio­nal, însă reaminteşte că principiul
legalităţii infracţiunilor şi a sancţiunilor
prevăzut în art. 7 din Convenţie interzice
interpretare largă a dreptului penal, în
detrimentul celui acuzat. De asemenea,
Curtea admite că statele membre sunt
libere să îşi modifice politica penală,
in­clusiv prin agravarea pedepselor,
însă aplicarea retroactivă a legislaţiei
penale trebuie să fie permisă numai
atunci când modificarea legislativă este
favorabilă acuzatului (C.E.D.O., cauza
Del Río Prada c. Spaniei, Hotărârea din
10 iulie 2012, www.echr.coe.int).
Art. 23
19. Conceptul de „pedeapsă” din art. 7
din Convenţie este un concept autonom.
Punctul de plecare în orice evaluare a
existenţei unei pedepse este dacă
mă­­sura în cauză este impusă în urma
condamnării pentru o „infracţiune”. Alţi
factori care ar putea fi luaţi în calcul ca
relevanţi în această privinţă sunt natura
şi scopul măsurii în cauză, încadrarea sa
în temeiul legislaţiei naţionale, pro­ce­
durile implicate în elaborarea şi imple­
mentarea măsurii, severitatea ei. Potrivit
principiilor dezvoltate în jurisprudenţa
Curţii în contextul art. 7 din Convenţie,
acest text cere ca o infracţiune să fie
clar definită în lege, ca legea să fie
pre­­­dictibilă şi previzibilă, să interzică
apli­­carea retroactivă a legislaţiei penale
mai punitive în detrimentul acuzatului
şi să garanteze aplicarea retroactivă a
legislaţiei mai favorabile (C.E.D.O., cauza
Mihai Toma c. României, Hotărârea din
24 ianuarie 2012, M. Of. nr. 839 din 13
decembrie 2012).
20.  Supunerea unui condamnat la un
regim mai sever decât cel care era în
vigoare la data săvârşirii faptelor con­
stituie o încălcare a prevederilor art. 7
din Convenţie, care reglementează prin­
cipiul nulla poena sine lege (C.E.D.O.,
cauza Welch c. Regatului Unit, Hotărâ­
rea din 9 februarie 1995, în T.  Toader,
A. Stoica, N. Cristuş, op. cit., p. 11).
21.  Referitor la calitatea legii de a fi
„previzibilă” şi „accesibilă”, Curtea a
arătat că, deşi art. 7 din Convenţie nu
menţionează în mod expres legătura de
ordin subiectiv între elementul material
al infracţiunii şi persoana considerată
ca autor al acestuia, logica noţiunilor
de „pedeapsă” şi de „pedepsire”, pre­
cum şi termenii de vinovat („guilty” în
versiunea engleză), respectiv persoană
vinovată („personne coupable” în ver­
siunea franceză) impun interpretarea
textului în sensul că, pentru a aplica o
Art. 23
anumită pedeapsă, trebuie să existe o
legătură intelectuală (de conştiinţă şi
de voinţă) ce permite evidenţierea unui
element de responsabilitate în conduita
autorului material al infracţiunii. În lipsa
acestui element, pedeapsa nu ar mai fi
justificată, deoarece ar apărea ca lipsit
de coerenţă ca, pe de o parte, să se pre­
tindă ca o bază legală să fie accesibilă şi
previzibilă, iar, pe de altă parte, o per­
soană să fie considerată vinovată şi pe­
depsită în situaţia în care ea nu a fost în
măsură să cunoască legea penală dato­
rită unei erori invincibile total neimpu­
tabile celui în cauză. De aceea, un cadrul
legislativ ce nu permite unui „acuzat”
să cunoască sensul şi întinderea legii
penale este necorespunzător nu numai
prin raportare la noţiunile generale de
„calitate” a legii, ci şi prin luarea în con­
siderare a exigenţelor specifice noţiunii
de „legalitate penală” (C.E.D.O., cauza
Sud Fondi Srl şi alţii c.  Italiei, Hotărâ­
rea din 20 ianuarie 2009, în C. Bîrsan,
op. cit., p. 583).
22. Concursul ideal tipic de infracţiuni
se caracterizează prin aceea că faptul
unic se descompune în două infracţiuni
distincte. În asemenea cazuri, pedeap­
sa cea mai grea absoarbe, de regulă,
pedeapsa mai uşoară.  Într‑o astfel de
situaţie, nu există nimic care să contra­
zică art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional
la Convenţie, deoarece acesta interzice
ca o persoană să fie judecată de două
ori pentru aceeaşi infracţiune, în timp
ce, în cadrul concursului ideal de infrac­
ţiuni, acelaşi fapt comportă o analiză în
cadrul a două infracţiuni distincte. Desi­
gur, este recomandabil, pentru o bună
administrare a justiţiei, ca infracţiunile
provenind din acelaşi fapt penal să fie
sancţionate de o singură instanţă într‑o
procedură unică.  Nu se poate susţine
însă că este încălcat art. 4 din Protocolul
nr.  7, din moment ce această dispozi­
constituţia româniei • 110
ţie nu se opune ca instanţe diferite să
jude­ce infracţiuni diferite, chiar dacă ar
proveni din acelaşi fapt penal (C.E.D.O.,
cauza Oliveira c. Elveţiei, Hotărârea din
30 iulie 1998, în T.  Toader, A.  Stoica,
N. Cristuş, op. cit., p. 53). 
23.  În cursul procesului penal, chiar
după punerea în mişcare a acţiunii pe­
nale, ceea ce se poate constata (şi nu
mereu cert) este că fapta este prevăzută
de legea penală şi că prezintă pericol
social. Cu privire la cealaltă trăsătură, a
vinovăţiei suspectului sau inculpatului,
organele judiciare care instrumentează
cauza au obligaţia de a se abţine de la
orice referire care să reflecte în vreun
fel o prejudecată cu privire la vinovăţia
acuzatului (C.E.D.O., cauza Allenet de
Ribemont c.  Franţei, Hotărârea din 10
februarie 1995, www.echr.coe.int).
24.  Prezumţia de nevinovăţie poate fi
atinsă nu numai de un judecător sau de
o instanţă, ci şi de alte autorităţi publice,
inclusiv agenţi de poliţie sau procurori,
mai ales atunci când aceştia din urmă
îndeplinesc funcţii cvasi‑judiciare şi
con­trolează derularea anchetei. Ea este
atinsă de declaraţiile sau acţiunile care
reflectă sentimentul că persoana este
vinovată şi care incită publicul să crea­
dă în vinovăţia sa ori care prejudiciază
aprecierea faptelor de către instanţa
competentă (C.E.D.O., cauza Păvălache
c. României, Hotărârea din 18 octom­
brie 2011, www.csm1909.ro).
25. Afirmaţia autorităţilor că o persoană
a fost achitată de către instanţă datorită
lipsei probelor, şi nu datorită faptului
că nu a existat o infracţiune, încalcă
prezumţia de nevinovăţie, deoarece
hotărârea judecătorească de achitare
are autoritate de lucru judecat şi tre­
buie respectată indiferent de motivele
care au dus la pronunţarea ei (C.E.D.O.,
cauza Tendam c. Spaniei, Hotărârea din
13 iulie 2010, www.echr.coe.int).
111 • constituţia româniei
26.  Privită ca o garanţie procedurală
în cadrul unui proces penal, prezumţia
de nevinovăţie impune anumite cerin­
ţe în ceea ce priveşte, printre altele,
sarcina probei, protecţia împotriva
auto‑incrimi­nării, publicitatea proce­
durilor şi împiedicarea declaraţiilor pre­
mature ale judecătorilor sau ale ­altor­
funcţionari publici privind vinovăţia
inculpatului. În cazul în care o instanţă
penală a respins rechizitoriul şi l‑a achi­
tat pe inculpat sau încetează procesul
împotriva lui, motivarea deciziei for­
mează un întreg cu şi nu poate fi disocia­
tă de soluţia pronunţată. Prin urmare,
moti­varea deciziei instanţei interne
trebuie analizată în lumina prezumţiei
de nevinovăţie, în ciuda faptului că re­
chizitoriul a fost respins. Mai mult decât
atât, în conformitate cu necesitatea de a
se asigura că dreptul garantat de art. 6
parag.  2 din Convenţie este concret şi
efectiv, prezumţia de nevinovăţie nu
se aplică numai în cadrul procedurilor
penale în curs; ea îi protejează pe cei
care au fost achitaţi sau cu privire la care
procesul penal a încetat de a fi trataţi de
către funcţionarii şi autorităţile publice
ca şi cum sunt de fapt vinovaţi de in­
fracţiunea de care au fost acuzaţi. După
ce procedurile penale au fost încheiate,
în joc pot fi inclusiv reputaţia persoanei
şi modul în care ea este percepută de
către public, astfel încât, într‑o anu­
mită măsură, protecţia conferită de
art.  6 parag.  2 în acest sens se poate
suprapune cu cea oferită de art. 8 din
Convenţie. Odată ce soluţia de achitare
devine definitivă, orice suspiciuni pri­
vind vinovăţia, inclusiv cele exprimate în
motivarea hotărârii, sunt incompatibile
cu prezumţia de nevinovăţie. Soluţia de
achi­tare a inculpatului trebuie să fie res­
pectată de toţi reprezentanţii auto­rităţii
care se referă, în mod direct sau indirect,
la răspunderea penală a persoanei în
Art. 23
cauză. Protecţia oferită de prezumţia de
nevinovăţie încetează însă în momentul
în care vinovăţia celui acuzat de săvârşi­
rea unei infracţiuni a fost în mod corect şi
definitiv dovedită (C.E.D.O., cauza Cleve
c. Germaniei, Hotărârea din 15 ianuarie
2015, www.echr.coe.int).
27.  Prezumţia de nevinovăţie, consa­
crată de art. 6 parag. 2 din Convenţie,
impune îndeosebi membrilor instanţei
ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin,
să nu pornească de la ideea preconce­
pută că persoana arestată a comis fapta
de care este acuzată, deoarece sarcina
probei aparţine acuzării şi îndoiala pro­
fită persoanei acuzate.  În consecinţă,
art. 6 parag. 2 impune reprezentanţilor
statului  –  în primul rând judecătorilor
învestiţi cu soluţionarea cauzei –, dar
în egală măsură şi altor reprezentanţi
ai autorităţilor publice, să se abţină
de a declara în public că acuzatul este
vinovat de săvârşirea infracţiunii, până
când vinovăţia sa va fi legal stabilită de o
instanţă (C.E.D.O., cauza Lavents c. Leto­
niei, Hotărârea din 28 noiembrie 2002,
în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 134). 
28.  Există o distincţie fundamentală
între a declara că cineva este doar bă­
nuit că a comis o crimă şi o declaraţie
clară judiciară, în absenţa unei condam­
nări definitive, că persoana a comis
infracţiunea în cauză (C.E.D.O., cauza
E.M.B. c. României, Hotărârea din 13
noiembrie 2012, www.echr.coe.int).
29. Noţiunea de „procedură penală” din
textul art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie
interpretată în lumina principiilor ge­
nerale privind termenii corespunzători
„acuzaţie în materie penală” şi „pe­
deapsă” din art. 6 şi art. 7 din Convenţie.
Curtea, în jurisprudenţa sa constantă, a
stabilit trei criterii, cunoscute sub nume­
le de „criteriile Engel” (cauza Engel şi alţii
c. Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976),
Art. 23
care să fie luate în considerare pentru a
stabili dacă există sau nu o „acuzaţie în
materie penală”. Primul criteriu este în­
cadrarea juridică a infracţiunii în temeiul
legislaţiei naţionale, al doilea este însăşi
natura infracţiunii, iar al treilea este
gradul de severitate a pedepsei pe care
persoana în cauză riscă să o suporte. Al
doilea şi al treilea criteriu sunt alternati­
ve, nu neapărat cumulative. Nu este însă
exclusă o abordare cumulativă, în care
o analiză separată a fiecărui criteriu nu
permite să se ajungă la o concluzie clară
cu privire la existenţa unei acuzaţii în
materie penală. Articolul 4 din Protocolul
nr. 7 trebuie înţeles în sensul că interzice
urmărirea penală sau judecarea unei a
doua „infracţiuni” în măsura în care este
vorba de fapte identice sau care au fost în
mod esenţial aceleaşi, implicând aceeaşi
persoană şi fiind indisolubil legate între
ele în timp şi în spaţiu. Scopul art. 4 din
Protocolul nr. 7 este de a interzice ca o
procedură penală să fie din nou începută
după ce a fost finalizată printr‑o decizie
definitivă. O decizie este definitivă în ca­
zul în care, în conformitate cu expresia
tradiţională, a dobândit autoritate de
lucru judecat.  Acesta este cazul atunci
când nu sunt disponibile căi de atac or­
dinare suplimentare sau când părţile au
epuizat astfel de căi de atac ori au permis
ca termenul să expi­re fără a le folosi. De­
ciziile care sunt susceptibile de o cale de
atac ordinară sunt excluse din domeniul
de aplicare al garanţiei prevăzute la art. 4
din Protocolul nr. 7, atât timp cât terme­
nul pentru exercitarea unei astfel de căi
de atac nu a expirat.  Pe de altă parte,
căile de atac extraordinare, cum ar fi o
cerere de redeschidere a procedurii, sau
o cerere de prelungire a termenului‑limi­
tă nu sunt luate în considerare pentru a
se stabili dacă procedurile au ajuns la o
concluzie finală. Deşi aceste remedii re­
prezintă o continuare a primului set de
constituţia româniei • 112
proceduri, natura „finală” a deciziei nu
depinde de utilizarea lor. Este important
de subliniat că art. 4 din Protocolul nr. 7
nu împiedică redeschiderea procesului,
astfel cum se prevede în mod clar în de‑al
doilea paragraf al acestui articol. Textul
nu se limitează doar la dreptul de a nu
fi pedepsit de două ori, ci se extinde, de
asemenea, la dreptul de a nu fi urmărit
sau judecat de două ori. El este incident
chiar şi în cazul în care persoana a fost
doar urmărită în cadrul unor proceduri
care nu au dus la o condamnare. Curtea
reaminteşte astfel că art. 4 din Protoco­
lul nr.  7 conţine trei garanţii distincte:
nimeni nu va fi (i) urmărit, (ii) judecat
sau (iii) pedepsit pentru aceeaşi infrac­
ţiune.  Articolul 4 din Protocolul nr.  7
interzice în mod imperativ procedurile
consecutive, dacă cea dintâi dintre ele a
fost finalizată printr‑o decizie definitivă în
momentul în care este iniţiată cea de‑a
doua. În ceea ce priveşte acţiunile para­
lele, textul nu le interzice. Într‑o astfel de
situaţie, nu se poate spune că o persoană
este urmărită de mai multe ori „pentru o
infracţiune pentru care a fost deja achita­
tă sau condamnată”, cu condiţia însă ca,
atunci când în una dintre ele se ajunge la
pronunţarea unei decizii definitive, cea­
laltă să fie imediat întreruptă (C.E.D.O.,
cauzele Glantz, ­Pirttimäki, Häkkä şi
Nykänen c. Finlandei, Hotărârile din 20
mai 2014, www.echr.coe.int). În acelaşi
sens, cauza Rinas c. Finlandei, Hotărârea
din 27 ianuarie 2015, cauzele Österlund
şi Kiiveri c. Finlandei, Hotărârile din 10
februarie 2015, www.echr.coe.int, în care
reclamanţii au fost judecaţi şi condam­
naţi de două ori, o dată prin proceduri
fiscale şi o dată prin proceduri penale,
pe baza aceloraşi fapte.
30.  Caracterul rezonabil al presupu­
nerilor pe baza cărora se dispune o
arestare constituie un element esenţial
al protecţiei oferite de art.  5 parag.  1
113 • constituţia româniei
lit. c) din Convenţie împotriva privărilor
arbitrare de libertate.  Existenţa unor
„presupuneri rezonabile” reclamă exis­
tenţa unor fapte sau informaţii apte să
convingă un observator obiectiv că este
posibil ca persoana în cauză să fi săvârşit
infracţiunea. Ceea ce poate fi considerat
însă „plauzibil” depinde de ansamblul
circumstanţelor cauzei (C.E.D.O., cauza
Fox, Campbell şi Hartley c.  Regatului
Unit, Hotărârea din 30 august 1990,
în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 139).
31. Expresiile „legal” şi „în conformitate
cu o procedură prevăzută de lege” cu­
prinse în art. 5 parag. 1 din Convenţie se
referă, în esenţă, la legislaţia naţională
şi la obligaţia autorităţilor de a se con­
forma normelor de fond şi de procedură
interne.  Revine autorităţile naţionale
şi în special instanţelor judecătoreşti
atribuţia de a interpreta dreptul intern
şi, în special, normele de natură proce­
durală.  Expresia „în conformitate cu o
procedură prevăzută de lege” din art. 5
parag. 1 nu se referă doar la legea inter­
nă, ci, de asemenea, şi la calitatea aces­
tei legi, care trebuie să fie compatibilă
cu statul de drept, un concept inerent
tuturor articolelor Convenţiei. În acest
sens, calitatea implică faptul că, în cazul
în care o lege naţională autorizează pri­
varea de libertate, aceasta trebuie să fie
suficient de accesibilă şi precisă, pentru a
se evita orice risc de arbitrariu (C.E.D.O.,
cauza Alikhonov c. Rusiei, Hotărârea din
31 iulie 2012, www.echr.coe.int).
32. Jurisprudenţa Curţii Europene a dez­
voltat patru motive acceptabile de bază
pentru detenţia unei persoane până
la judecată, atunci când aceasta este
bănuită de comiterea unei infracţiuni:
riscul eschivării persoanei de la judecată
(cauza Stögmüller c. Austriei, Hotărârea
din 10 noiembrie 1969), riscul ingerin­
ţei, în caz de eliberare, în cursul normal
Art. 23
al justiţiei (cauza Wemhoff c. Germaniei,
Hotărârea din 27 iunie 1968) sau comi­
terii de infracţiuni (cauza Matznetter
c. Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie
1969) ori provocarea dezordinii publice
(cauza Letellier c. Franţei, Hotărârea din
26 iunie 1991). Deşi severitatea pedep­
sei este relevantă pentru a aprecia dacă
există riscul sustragerii de la judecată
sau al comiterii de noi infracţiuni, ne­
cesitatea privării de libertate nu poate fi
evaluată doar luând în considerare acest
aspect (C.E.D.O., cauza Karoly c. Româ­
niei, Hotărârea din 11 februarie 2014,
www.echr.coe.int).
33.  Pericolul eschivării suspectului nu
poate fi apreciat în exclusivitate doar în
baza severităţii pedepsei pe care riscă să
o primească. Acesta trebuie să fie stabi­
lit prin a se face referinţă la numeroase
alte elemente care pot să confirme
existenţa riscului unei eschivări sau să
îl facă să pară atât de nesemnificativ,
încât să nu justifice detenţia până la ju­
decată. Pericolul eschivării trebuie să fie
considerat în lumina elementelor faţă
de caracterul persoanei, personalitatea
acesteia, domiciliu, ocupaţie, bunuri, le­
găturile de familie şi oricare alte legături
cu ţara în care este urmărită. Riscul unei
pedepse grave şi ponderea probelor por
fi pertinente, însă nu sunt decisive şi
posibilitatea obţinerii garanţiilor poate
fi utilizată în vederea compensării peri­
colului (C.E.D.O., cauza Becciev c. Mol­
dovei, Hotărârea din 4 octombrie 2005,
www.echr.coe.int).
34. Deşi gravitatea acuzaţiei sau severi­
tatea pedepsei este relevantă în evalu­
area riscului de sustragere a suspectului
sau de recidivă, aceasta nu poate servi
ea singură pentru a justifica perioade
lungi de detenţie preventivă. Riscul de
sustragere ar trebui să fie evaluat cu
referire la diverşi factori, în special cei
privind caracterul persoanei în cauză,
Art. 23
ocupaţia, bunurile sale, legăturile de fa­
milie şi toate tipurile de legături cu ţara
în care este urmărită penal. În ceea ce
priveşte riscul exercitării unor presiuni
asupra martorilor, nu este suficient ca
instanţa să facă referire doar la un risc
abstract, nedovedit de nicio probă, ci
trebuie analizaţi şi alţi factori relevanţi,
cum ar fi personalitatea reclamantului,
comportamentul lui înainte şi după
arestare şi orice alte indicii specifice
care justifică temerea că acesta ar putea
abuza de libertatea sa şi ar efectua acte
menite să falsifice sau să distrugă probe
ori să manipuleze martorii (C.E.D.O., ca­
uza Grishin c. Rusiei, Hotărârea din 24
iulie 2012, www.echr.coe.int).
35.  Gravitatea unei infracţiuni poate
determina autorităţile să dispună şi
să menţină arestarea pentru împiedi­
carea săvârşirii de noi infracţiuni, dacă
circumstanţele cauzei, în special antece­
dentele şi personalitatea acuzatului, fac
ca riscul săvârşirii unei noi infracţiuni să
fie plauzibil, iar măsura arestării adec­
vată (C.E.D.O., cauza Dumont‑Maliverg
c. Franţei, Hotărârea din 31 mai 2005,
în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 265).
36. Paragraful 2 al art. 5 din Convenţie
enunţă o garanţie elementară: orice
persoană arestată trebuie să ştie de
ce a fost privată de libertate. Integrată
în sistemul protecţiei oferite de art. 5,
prevederea impune informarea persoa­
nei, într‑un limbaj simplu, accesibil, cu
privire la motivele de fapt şi de drept
care au stat la baza arestării sale, astfel
încât aceasta, dacă consideră necesar,
să le poată contesta în faţa unei instan­
ţe, potrivit parag.  4.  Persoana trebuie
să beneficieze de aceste informaţii
în cel mai scurt timp, însă ofiţerul de
poliţie care arestează nu poate să i le
furnizeze în totalitate în chiar momentul
arestării. Pentru a stabili dacă persoana
constituţia româniei • 114
a obţinut aceste informaţii suficient de
repede, trebuie analizate caracteristicile
fiecărui caz în parte. În cauză, intervalul
de câteva ore de la momentul arestării
până la momentul interogării lor de
către poliţie nu poate fi considerat ca
depăşind exigenţele de timp impuse de
sintagma „în cel mai scurt termen” din
art. 5 parag. 2 din Convenţie (C.E.D.O.,
cauza Fox, Campbell şi Hartley c.  Re­
gatului Unit, Hotărârea din 30 august
1990, în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu,
A. Barbu, op. cit., p. 231).
37. Atunci când o persoană este ares­
tată, faptul de a nu putea comunica
imediat cu familia poate căpăta o im­
portanţă capitală, deoarece dispariţia
inexplicabilă a unei persoane, fie şi
pentru o scurtă perioadă de timp, poate
cauza o vie nelinişte membrilor familiei
acesteia. De aceea, statele contractante
au obligaţia să reglementeze modurile
în care o persoană reţinută de autorităţi
ori arestată este în măsură să ia contact
cu membrii familiei sale ori cu alte
persoane (C.E.D.O., cauza Sari şi Çolac
c. Turciei, Hotărârea din 4 aprilie 2006,
în C. Bîrsan, op. cit., p. 674).
38. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea
a subliniat că absenţa unei înregistrări
privind perioada de privare de libertate
este incompatibilă cu ga­ranţiile cuprinse
în art.  5 din Convenţie privind dreptul
fundamental la libertate şi siguranţă.
Lipsa din actul prin care a fost luată mă­
sura arestării a unor detalii privind data,
ora şi locul de detenţie, numele celui
arestat, motivele de reţinere şi numele
persoanei care a decis măsura este con­
trară cerinţelor de legalitate prevăzute
de art.  5 şi însuşi scopului acestui text
al Convenţiei.  De asemenea, Curtea a
constatat încălcări ale art. 5 şi în cazurile
în care formalizarea statutului persoanei
arestate a fost amânată fără o explicaţie
rezonabilă, nefiind îndeplinite de îndată
115 • constituţia româniei
formalităţile cerute de lege pentru înre­
gistrarea corectă a privării de libertate
(C.E.D.O., cauza Rakhimberdiyev c. Ru­
siei, Hotărârea din 18 septembrie 2014,
www.echr.coe.int).  2014; cauza Zimin c. Rusiei, Hotărârea
39.  După cum Curtea a susţinut în
mod constant în jurisprudenţa sa,
art. 5 ­parag. 3 din Convenţie nu oferă
autorităţilor judiciare o alegere între
fie a aduce persoana acuzată în faţa
unui judecător sau a unui alt magistrat
pentru a fi judecată într‑un termen
rezonabil, fie a‑i acorda liberarea provi­
zorie în aşteptarea procesului. Utilizarea
cuvântului „sau” nu înseamnă că jude­
carea într‑un termen rezonabil este o
alternativă la posibilitatea eliberării
celui deţinut (C.E.D.O., cauza Buzadji
c. Republicii Moldova, Hotărârea din
16 decembrie 2014, www.echr.coe.int).
Până la condamnare, persoana acuzată
trebuie să fie prezumată nevinovată,
iar scopul dispoziţiei amintite este de a
garanta liberarea sa provizorie odată ce
detenţia încetează să mai fie rezonabi­
lă. O persoană acuzată de o infracţiune
trebuie să fie întotdeauna eliberată în
aşteptarea procesului, cu excepţia cazu­
lui în care autorităţile pot demonstra că
există motive „relevante şi suficiente”
pentru a justifica detenţia în continua­
re. Justificarea pentru orice perioadă
de detenţie, indiferent cât de scurtă ar
fi aceasta, trebuie demonstrată în mod
convingător de către autorităţi (C.E.D.O.,
cauza Sopin c. Rusiei, Hotărârea din 18
decembrie 2012, www.echr.coe.int).
40.  În conformitate cu jurisprudenţa
constantă a Curţii Europene a Drep­
turilor Omului, existenţa unor motive
plauzibile pentru a suspecta că per­
soana arestată a săvârşit o infracţiune
este o condiţie sine qua non a legalităţii
menţinerii detenţiei.  Totuşi, după un
anumit timp, acest lucru nu mai este
suficient, iar autorităţile trebuie să ofe­
Art. 23
re motive concrete pentru a justifica
necesitatea menţinerii unei persoane
în arest (C.E.D.O., cauza Gábor Nagy
c. Ungariei, Hotărârea din 11 februarie
din 6 februarie 2014, www.echr.coe.int).
41.  În condiţiile în care instanţele in­
terne nu au examinat niciodată posibi­
litatea adoptării uneia dintre măsurile
alternative prevăzute de dreptul intern,
deşi art. 5 parag. 3 din Convenţie conţi­
ne cerinţa ca autorităţile să ţină seama
de asemenea măsuri atunci când se
pot aplica situaţiei în cauză, iar acuza­
tul oferă garanţii privind prezentarea la
audiere, prin menţinerea inculpatului în
arest preventiv pentru o perioadă de 1
an şi 2 luni fără să fi fost judecat pentru
infracţiunile de care era acuzat şi fără ca
autorităţile să ofere motive „relevante şi
suficiente” pentru a justifica necesitatea
menţinerii măsurii, a fost încălcat art. 5
parag. 3 din Convenţie (C.E.D.O., cauza
Scundeanu c. României, Hotărârea din
2 februarie 2010, în N. Cristuş, op. cit.,
p. 305).
42.  Prelungirea arestării preventive a
tuturor reclamanţilor, împreună, fără o
examinare individuală, prin formule suc­
cinte, abstracte şi cvasi‑identice, omi­ţând
să se precizeze modul în care criteriile în
cauză se aplică fiecăreia din­tre persoa­
nele în cauză, nu este com­patibilă cu
garanţiile prevăzute la art.  5 parag.  3
din Convenţie în măsura în care permi­
te menţinerea mai multor persoane în
detenţie fără o examinare individuală a
motivelor care justifică necesitatea pre­
lungirii detenţiei, astfel că, în speţă, a fost
încălcat art. 5 parag. 3 din Convenţie cu
privire la acest aspect (C.E.D.O., cauza
Irinel Popa şi alţii c.  României, Hotărâ­
rea din 1 decembrie 2009, în N. Cristuş,
op. cit., p. 326).
43. Continuarea detenţiei nu se justifică
într‑o anumită speţă decât dacă indicii
Art. 23
concrete demonstrează o cerinţă veri­
tabilă de interes public care prevalează,
în ciuda prezumţiei de nevinovăţie,
asupra regulii respectării libertăţii indi­
viduale. Prin gravitatea lor deosebită şi
prin reacţia publicului la săvârşirea lor,
anumite infracţiuni pot genera tulburări
sociale care să justifice arestarea pre­
ventivă, cel puţin o anumită perioadă
de timp.  Totuşi, un astfel de pericol
sca­de în mod necesar în timp şi, prin
urmare, autorităţile judiciare trebuie să
prezinte motive specifice care să justifice
persistenţa motivelor detenţiei (C.E.D.O.,
cauza Tiron c. României, Hotărârea din 7
aprilie 2009, în N. Cristuş, op. cit., p. 371).
44.  Deţinerea inculpatului pentru cel
puţin opt zile înainte de a‑l aduce în faţa
instanţei, precum şi prelungirea arestării,
instanţa considerând că parchetul avea
nevoie de prelungire pentru a obţine mai
multe probe (să examineze martori şi să
întocmească expertize) şi că gravitatea
infracţiunii şi statutul inculpatului  –  de
judecător – ridicau o problemă gravă de
ordine publică, fără a oferi motive con­
crete în baza faptelor din speţă pentru a
explica modul în care eliberarea ar pre­
judicia obţinerea de probe sau ar fi con­
trară ordinii publice, au dus la încălcarea
art.  5 parag.  3 din Convenţie (C.E.D.O.,
cauza Stoican c. României, Hotărârea din
6 octombrie 2009, în N. Cristuş, op. cit.,
p. 341).
45.  Respectarea dreptului oricărei per­
soane, conform art. 5 parag. 4 din Con­
venţie, de a obţine într‑un termen scurt o
hotărâre din partea unei instanţe cu pri­
vire la legalitatea detenţiei sale trebuie
apreciată având în vedere circumstanţele
fiecărei cauze. Totuşi, în principiu, ţinând
seama de faptul că este în joc libertatea
unei persoane, statul trebuie să se asi­
gure că procedura se desfăşoară într‑un
interval minim de timp (C.E.D.O., cauza
Akhadov c.  Slovaciei, Hotărârea din 28
constituţia româniei • 116
ianuarie 2014, www.echr.coe.int). Invo­
carea ca justificare de către autorităţi
a lipsei activităţii serviciilor poştale nu
poate acoperi lipsa de diligenţă a parche­
tului şi omisiunea acestuia cu privire la
trimiterea dosarului către tribunal timp
de zece zile, aşa încât procedura în cauză
nu s‑a desfăşurat într‑un „termen scurt”,
astfel cum cer dispoziţiile menţionate din
Convenţie (C.E.D.O., cauza Răducu c. Ro­
mâniei, Hotărârea din 21 aprilie 2009, în
N. Cristuş, op. cit., p. 359).
46. Articolul 5 parag. 4 din Convenţie nu
garantează un drept în sine la un recurs
împotriva hotărârii de luare sau menţi­
nere a arestării, deoarece prevederile
menţionate nu fac referire la o cale de
atac, ci la o procedură. În principiu, in­
tervenţia unei singure instanţe satisface
exigenţele art. 5 parag. 4 din Convenţie,
dacă procedura urmată a avut un carac­
ter judiciar şi a oferit persoanei garanţii
corespunzătoare naturii privării de liber­
tate existente în cauză (C.E.D.O., cauza
Jėčius c. Lituaniei, Hotărârea din 31 iulie
2000, în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Bar­
bu, op. cit., p. 245).
47. Procedura care ţine de art. 5 parag. 4
nu trebuie întotdeauna însoţită de ga­
ranţii identice celor de la art. 6 parag. 1,
ci trebuie să ofere persoanei garanţii
adaptate la natura privării de libertate
de care se plânge. În particular, un pro­
ces având ca obiect recursul introdus
împotriva măsurii arestării trebuie să
garanteze egalitatea de arme între pro­
curor şi persoana reţinută. Posibilitatea
de a respinge în mod util afirmaţiile
sau consideraţiile Ministerului Public
presupune ca reclamantul sau avocaţii
acestuia să fie prezenţi la şedinţă şi să
aibă acces la piesele dosarului. Deşi ce­
rinţa celerităţii admite uneori excepţii
de la principiul prezenţei obligatorii a
inculpatului la şedinţă, aceasta nu poate
exonera în totalitate statul de obligaţia
117 • constituţia româniei Art. 24

de a asigura prezenţa persoanei intere­ audiere în faţa instanţei (C.E.D.O., cauza

sate sau, în caz de necesitate, a repre­
zentantului acesteia, în scopul asigurării
egalităţii de arme cu procurorul. În con­
secinţă, neasigurând reclamantului o
participare corespunzătoare la şedinţele
al căror rezultat era determinant pentru
menţinerea sau revocarea arestării sale,
autorităţile naţionale l‑au lipsit pe aces­
ta de posibilitatea de a combate în mod
adecvat motivele avansate de parchet
pentru a justifica menţinerea arestării,
fiind astfel încălcat art.  5 parag.  4 din
Convenţie (C.E.D.O., cauza Boloş c. Ro­
mâniei, Hotărârea din 12 ianuarie 2010,
în N. Cristuş, op. cit., p. 317).
48.  În conformitate cu art.  5 parag.  4
din Convenţie, persoanele arestate sau
reţinute au dreptul la o examinare a
res­pectării cerinţelor de procedură şi
de fond necesare „legalităţii”, în sensul
art. 5 parag. 1, a privării lor de libertate
(C.E.D.O., cauza Brogan şi alţii c. Rega­
tului Unit, Hotărârea din 29 noiembrie
1988, § 65, www.echr.coe.int).  Pentru
persoanele arestate în condiţiile enunţa­
te la art. 5 parag. 1 lit. c), este necesară o
Kampanis c. Greciei, Hotărârea din 13 iu­
lie 1995, § 47, www.echr.coe.int). În spe­
cial, procedura recursului declarat împo­
triva arestării preventive sau prelungirii
acesteia trebuie să asigure egalitatea de
arme între cele două părţi, procurorul
şi persoana arestată [C.E.D.O., cauza
Nikolova c.  Bulgariei (MC), Hotărârea
din 25 martie 1999, § 58; cauza Włoch
c. Poloniei, Hotărârea din 19 octombrie
2000, § 126, www.echr.coe.int].
49. Un stat care dispune de o cale de atac
împotriva deciziilor privind arestarea
pre­ventivă trebuie să acorde persoanelor
în cauză aceleaşi garanţii în recurs ca şi
în primă instanţă. Prezenţa reclamanţilor
şi a avocaţilor lor la şedinţa în primă in­
stanţă nu poate scuti statul de obligaţia
de a asigura şi participarea personală a
acestora înaintea instanţei de recurs sau
a reprezentanţilor lor, în vederea asigu­
rării egalităţii armelor cu procurorul care
solicită menţinerea stării de detenţie
(C.E.D.O., cauza Samoilă şi Cionca c.
României, Hotărârea din 4 martie 2008,
§§ 73‑74, www.echr.coe.int).

Articolul 24. Dreptul la apărare

(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat,
ales sau numit din oficiu.
Legislaţie conexă: ► art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005); ► art. 10, art. 89 şi urm. din
Codul de procedură penală – Legea nr. 135/2010 (M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010);
► O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă (M. Of. nr. 327
din 25 aprilie 2008); ► art. 6 parag. 3 CEDO: „Dreptul la un proces echitabil. (...)
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt,
într‑o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei
aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării
sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat în mod
gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) să audieze
sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor
apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e) să fie asistat în mod gratuit de
un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere”; ► art. 48
Art. 24
alin.  (2) CDFUE: „Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare.  (...) (2) Oricărei
persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare”.
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Dreptul la apărare este consacrat de
art. 24 din Constituţie în sfera activităţii
judiciare, or, constatarea săvârşirii unei
contravenţii, deşi poate avea şi conse­
cinţe judiciare, nu se înscrie în acest
cadru. De altfel, alin. (2) al art. 24 din
Constituţie se referă chiar la „cursul pro­
cesului” (Decizia nr. 371 din 5 iulie 2005,
M. Of. nr. 768 din 24 august 2005).
2. Prin redactarea sa atât de generală,
garanţia constituţională conţinută în
art. 24 alin. (1) nu vizează doar apăra­
rea referitoare la faza procesului penal
desfăşurată în faţa primei instanţe de
judecată (de exemplu, prin propunerea
şi producerea de probe în faţa instanţei
de fond, prin concluzii puse în cadrul
dezbaterilor etc.), ci vizează, deopotri­
vă, şi dreptul de apărare prin exercita­
rea căilor legale de atac împotriva unor
constatări de fapt sau de drept ori unor
soluţii adoptate de o instanţă de judeca­
tă, dar care sunt considerate greşite de
către unul sau altul dintre participanţii
la procesul penal.  Este evident că, în
situaţia în care partea vătămată este
împiedicată să exercite căile ordinare
de atac, aceasta nu îşi poate valorifica
şi apăra drepturile în faţa instanţei de
apel sau de recurs, întrucât cauza ori nu
va ajunge în faţa acestor instanţe ori, în
eventualitatea apelului sau recursului
declarat de inculpat, nu se poate înrău­
tăţi situaţia acestuia (Decizia nr. 100 din
9 martie 2004, M. Of. nr. 261 din 24 mar­
tie 2004). ? În urma pronunţării acestei
decizii, dispoziţiile Codului de procedură
penală au fost modificate în sensul celor
statuate de Curtea Constituţională.
constituţia româniei • 118
3.  Dreptul la apărare, consacrat de
art.  24 din Constituţie şi de art.  6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale,
se referă la asistenţa juridică facultativă,
iar excepţiile de la această regulă pot fi
stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În
cazurile în care legea impune asistenţa
juridică obligatorie a învinuitului sau
inculpatului, apărarea are valoarea
unei instituţii de cert interes social,
care funcţionează atât în favoarea în­
vinuitului sau a inculpatului, cât şi în
vederea asigurării unei bune desfăşu­
rări a procesului penal, în considerarea
unor situaţii speciale ce rezultă din în­
săşi enumerarea cuprinsă în textul de
lege (Decizia nr. 600 din 21 septembrie
2006, M. Of. nr. 868 din 24 octombrie
2006). ? Noul Cod de procedură penală
nu mai utilizează noţiunea de „învinuit”,
ci pe cea de „suspect”, acesta fiind su­
biect procesual principal.
4.  Nicio dispoziţie din Constituţie nu
prevede obligativitatea existenţei mai
multor grade de jurisdicţie şi a mai
multor căi de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti. În situaţia în care autori­
tatea legislativă, în acord cu Constituţia
şi cu celelalte prevederi convenţionale
internaţionale, a înţeles să instituie doar
o singură cale de atac materializată în
recurs, această din urmă instanţă joacă
şi rolul instanţei de apel, fiind obligată
să examineze cauza sub toate aspectele
de fapt şi de drept. De vreme ce, în ca­
drul unui proces judiciar aflat în singura
cale de atac a recursului, partea inte­
resată poate să îşi formuleze apărarea
aşa cum crede de cuviinţă, nu se poate
119 • constituţia româniei
susţine că se aduce atingere dispoziţi­
ilor constituţionale referitoare la liberul
acces la justiţie şi la dreptul la apărare.
Aceasta, deoarece instanţa de judeca­
tă este obligată să analizeze apărarea
formulată de partea interesată, potrivit
cerinţei de a se pronunţa asupra tutu­
ror aspectelor de fapt şi de drept, ceea
ce implică şi o eventuală administrare a
unei noi probe, în măsura în care, evi­
dent, aceasta slujeşte principiului aflării
adevărului (Decizia nr. 147 din 15 martie
2005, M. Of. nr. 347 din 25 aprilie 2005).
5. Dreptul inculpatului aflat în stare de
deţinere de a fi prezent la judecata re­
cursului împotriva încheierilor privind
măsurile preventive nu este un drept
garantat sau ocrotit de Legea funda­
mentală ori de alte dispoziţiile interna­
ţionale, deoarece inexistenţa lui nu este
de natură a afecta în vreun fel dreptul
la apărare al acestuia. Derogarea de la
instituirea obligativităţii prezenţei in­
culpatului în faţa instanţei de judecată
se constituie în norme de procedură de
natură să îl protejeze pe inculpat prin
asigurarea celerităţii judecăţii (Decizia
nr. 427 din 21 octombrie 2004, M. Of.
nr. 1168 din 9 decembrie 2004). ? În
prezent, împotriva încheie­rilor privind
măsurile preventive se poate exercita
contestaţie.
6.  Suspendarea condiţionată a execu­
tării pedepsei şi suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere nu repre­
zintă un drept al persoanei, ci doar o
măsură de individualizare a executării
pedepsei, care oferă inculpatului numai
o vocaţie, iar nu un drept de a beneficia
de această măsură. Câtă vreme aplica­
rea acestei măsuri se face prin hotărâre
judecătorească, pronunţată ca urmare
a finalizării procesului penal, în cadrul
căruia inculpatul are posibilitatea de
a‑şi face toate apărările, de a exercita
căile de atac prevăzute de lege, de a
Art. 24
propune şi de a administra probe, nu
se aduce atingere dreptului la apărare
(Decizia nr. 144 din 21 februarie 2008,
M. Of. nr. 204 din 17 martie 2008). ? În
noul Cod penal nu mai este prevăzută
suspendarea condiţionată a executării
pedepsei.
7.  Procedura măsurilor asigurătorii nu
soluţionează fondul dreptului, ci are o
finalitate subsecventă, urmărind să asi­
gure valorificarea lui. Prin aceasta legiui­
torul a urmărit preîntâmpinarea riscului
la care este expus titularul dreptului, şi
anume situaţia în care, deşi dreptul i‑a
fost recunoscut printr‑o hotărâre defi­
nitivă, aşadar susceptibilă de punere în
executare, să se vadă pus în imposibili­
tatea de a‑l realiza ca urmare a manope­
relor dolosive ale debitorului. Aşa fiind,
o asemenea procedură este guvernată
de imperativul celerităţii. Date fiind ra­
ţiunile înfăţişate, legiuitorul a instituit în
materia măsurilor asigurătorii, potrivit
competenţei sale constituţionale, o pro­
cedură derogatorie de la dreptul comun,
fără a se putea reţine însă că, procedând
astfel, ar aduce atingere principiului
constituţional al dreptului la apărare,
asigurat prin recunoaşterea posibilităţii
exercitării căii de atac a recursului împo­
triva încheierii de soluţionare a cererii
de sechestru asigurător (Decizia nr. 166
din 22 martie 2005, M. Of. nr. 372 din 3
mai 2005). ? În prezent, potrivit noului
Cod de procedură civilă, încheierea de
soluţionare a cererii de sechestru poate
fi atacată numai cu apel.
8. Lipsa de diligenţă a autorităţii publi­
ce şi culpa sa în îndeplinirea obligaţiilor
izvorâte din lege nu pot reprezenta un
impediment în calea valorificării depline
a dreptului la apărare, în speţă prin se­
sizarea Curţii Constituţionale în scopul
­realizării controlului de constituţionali­
tate a unui text de lege de care depin­
de soluţionarea cauzei. Lipsa opiniei in­
Art. 24
stanţei judecătoreşti din încheierile de
sesizare nu poate opri Curtea să judece
cauzele ce i‑au fost deduse, deoarece
încălcarea de către instanţă a obligaţiei
de a‑şi exprima opinia nu poate paraliza
exercitarea dreptului conferit de Consti­
tuţie autorilor excepţiei de a o invoca
şi, în mod corelativ, de a primi soluţia
rezultată din controlul legii de către
Curtea Constituţională.  De principiu,
exerciţiul unui drept constituţional nu
poate fi împiedicat de neîndeplinirea
unei obligaţii în sarcina unei autorităţi
publice, chiar dacă aceasta este o in­
stanţă judecătorească (Decizia nr. 171
din 22 martie 2005, M. Of. nr. 388 din
9 mai 2005).
9. Facultatea instituită pentru judecător
de a nu acorda un termen pentru ­lipsă­
de apărare (caz în care se va amâna pro­
nunţarea, la cererea părţii, pentru depu­
nerea de concluzii scrise) sau de a acorda
un singur termen în acest scop implică
responsabilitatea acestuia în înfăptuirea
actului de justiţie, iar ­pentru eventualele
abuzuri sau greşeli de judecată datorate
încălcării dreptului la apărare legea pre­
vede remediile necesare (Decizia nr. 375
din 22 martie 2011, M. Of. nr. 317 din 9
mai 2011).
10. Judecata cauzei în lipsa părţii care a
fost citată în condiţiile legii este o solu­
ţie care decurge în mod firesc din natura
procesului judiciar menit să pună capăt
conflictului juridic dedus judecăţii şi să
restabilească ordinea de drept, fără
întâr­zieri datorate dezinteresului sau
relei‑credinţe a părţilor în litigiu. Pentru
cauzele în care neprezentarea părţii legal
citate s‑a datorat unor motive temeini­
ce, independente de voinţa sa, legea
prevede remedii de natură să satisfacă
în totalitate dreptul la apărare al acestuia
(Decizia nr. 453 din 28 octombrie 2004,
M. Of. nr. 46 din 13 ianuarie 2005).
constituţia româniei • 120
11.  În situaţia în care martorul nu se
mai poate prezenta pentru a fi audiat
în instanţă, punerea în discuţie şi valo­
rificarea declaraţiei date de acesta în
cursul urmăririi penale, cu respectarea
dispoziţiilor legale, nu pot afecta drep­
tul la apărare al inculpatului, deoarece
acesta a avut posibilitatea să cunoască
declaraţia în cursul urmăririi penale fie
prin apărătorul său, care are dreptul să
asiste la audierea martorului, fie cu pri­
lejul prezentării materialului de urmă­
rire penală, având posibilitatea de a
cere confruntarea cu acesta, iar dacă se
consideră prejudiciat, poate folosi îm­
potriva hotărârii judecătoreşti căile de
atac prevăzute de lege. Legea prevede,
aşadar, toate garanţiile procesuale pen­
tru realizarea accesului liber la justiţie,
a dreptului la un proces echitabil şi a
dreptului la apărare al inculpatului (De­
cizia nr. 224 din 21 aprilie 2005, M. Of.
nr. 497 din 13 iunie 2005).  ? În noul
Cod de procedură penală nu mai este
prevăzută procedura prezentării mate­
rialului de urmărire penală inculpatului,
acesta şi avocatul său având dreptul
să consulte dosarul oricând în timpul
urmă­ririi penale.
12.  Declinarea de competenţă nu are
caracterul unei judecăţi – pentru că în
cadrul acestei proceduri nu se soluţio­
nează fondul cauzei –, ci al unui incident
în administrarea justiţiei, inerent bunei
funcţionări a sistemului judiciar. Ţinând
seama de natura instituţiei, ca şi de im­
perativul celerităţii procesului penal, nu
se poate reţine că textul de lege prin
care se dispune că hotărârea de de­
clinare a competenţei nu este supusă
apelului şi nici recursului este de natu­
ră să încalce sau să restrângă dreptul la
apărare al părţilor. Atât inculpatul, cât şi
celelalte părţi îşi pot exercita dreptul la
apărare şi celelalte drepturi procesuale
în faţa instanţei competente, precum
121 • constituţia româniei
şi dreptul de a ataca prin mijloacele
prevăzute de lege hotărârea prin care
această instanţă va soluţiona cauza
(Decizia nr. 429 din 21 octombrie 2004,
M. Of. nr. 1220 din 20 decembrie 2004).
13.  Strămutarea nu este o procedură
de soluţionare în fond a procesului,
ci constituie o procedură specială, de
stabilire a competenţei teritoriale a in­
stanţei de judecată, menită tocmai să
asigure condiţiile unui proces echitabil,
în care părţile să dispună de aceleaşi
mijloace de apărare şi să aibă posibili­
tatea să îşi exercite dreptul la apărare în
mod efectiv şi eficient. În cadrul acestei
proceduri, exigenţele art.  24 alin.  (1)
din Constituţie sunt îndeplinite, întru­
cât părţile au posibilitatea să comuni­
ce Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
în mod nemijlocit, informaţii şi dovezi
cu privire la împrejurările procesului şi
să îşi prezinte poziţia faţă de admisibi­
litatea şi temeinicia cererii de strămu­
tare (Decizia nr. 528 din 11 octombrie
2005, M. Of. nr. 1037 din 22 noiembrie
2005). ? În prezent, competenţa de so­
luţionare a cererii de strămutare, atât în
materie procesuală civilă, cât şi penală,
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justi­
ţie şi curţilor de apel, după caz.
14. Dispoziţiile legale privitoare la pro­
cedura de informare a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării
cererii de strămutare a judecării cauzei
penale nu numai că nu aduc atingere
dreptului la apărare sau dreptului incul­
patului la un proces echitabil, dar sunt
destinate să asigure condiţiile pentru
exercitarea deplină a acestor drepturi,
permiţând instanţei lămurirea asupra
motivelor şi temeiniciei cererii de stră­
mutare. Informaţiile obţinute în cadrul
acestei proceduri nu privesc soluţiona­
rea în fond a procesului penal, astfel
încât faptul că nu sunt accesibile părţi­
lor nu este de natură să aducă atingere
Art. 24
drepturilor menţionate (Decizia nr. 35
din 29 ianuarie 2004, M. Of. nr. 132 din
13 februarie 2004). ? A se vedea nota
de la decizia anterioară.
15.  Anularea sau, după caz, respinge­
rea recursului pentru neîndeplinirea
cerinţelor de formă sau pentru motiva­
rea greşită ori insuficientă a recursului,
fără citarea părţilor şi, deci, fără să se
lase recurentului posibilitatea de a oferi
judecătorilor în mod nemijlocit ori prin
intermediul unui avocat explicaţiile ne­
cesare cu privire la aceste condiţii de
admisibilitate, constituie o evidentă
încălcare a principiului liberului acces
la justiţie şi a dreptului la apărare, pre­
văzute de art.  21 şi, respectiv, art.  24
alin.  (1) şi (2) din Constituţia Români­
ei (Decizia nr. 194 din 27 aprilie 2004,
M. Of. nr. 523 din 10 iunie 2004). ? În
prezent, noul Cod de procedură civilă
reglementează procedura de filtrare a
recursului (art.  493), iar noul Cod de
procedură penală prevede etapa admi­
terii în principiu a recursului (art. 440).
16. În timpul examinării cererii pentru
emiterea ordonanţei cu somaţia de
plată, în termenul prevăzut pentru in­
troducerea cererii în anulare, precum
şi în tot cursul soluţionării cererii în
anulare, debitorul are posibilitatea de
a‑şi exercita neîngrădit dreptul la apă­
rare, fiind asigurate pentru toate părţile
condiţii ca interesele lor legitime să fie
realizate în cadrul unui proces echita­
bil. Posibilitatea exercitării dreptului la
apărare de către debitor este asigurată
şi prin reglementarea posibilităţii de a
formula cerere în anulare împotriva or­
donanţei prin care judecătorul a admis,
integral sau în parte, cererea credito­
rului (Decizia nr. 447 din 26 octombrie
2004, M. Of. nr. 12 din 5 ianuarie 2005).
? Noul Cod de procedură civilă regle­
mentează în prezent procedura ordo­
nanţei de plată.
Art. 24
17.  Procedura citării prin publicitate
constituie o normă derogatorie de la
dispoziţiile în conformitate cu care cita­
rea părţilor se face la domiciliul sau re­
şedinţa acestora, adoptată de legiuitor
în virtutea prerogativelor sale stabilite
prin art. 126 alin. (2) din Constituţie, în
deplin acord cu toate celelalte preve­
deri constituţionale. Norma derogatorie
menţionată se justifică prin necesitatea
asigurării judecării procesului într‑un
termen rezonabil şi nu este de natură
să împiedice liberul acces la justiţie sau
exercitarea de către părţi a dreptului
lor la apărare (Decizia nr. 556 din 16
decembrie 2004, M. Of. nr. 145 din 17
februarie 2005).
18. Afişarea, ca modalitate de comuni­
care a procesului‑verbal de constatare
şi sancţionare a contravenţiei, satisface
pe deplin cerinţele procedurale care
să asigure contravenientului exercita­
rea atât a dreptului de acces liber la
justiţie, cât şi a dreptului de apărare
(Decizia nr. 1260 din 8 octombrie 2009,
M. Of. nr. 763 din 9 noiembrie 2009).
19. Autorităţile publice pot fi întotdeau­
na reprezentate, în procesele în care
sunt parte, fie de către un consilier ju­
ridic, care are obligaţia de serviciu de a
depune toate diligenţele posibile pentru
apărarea intereselor instituţiei, fie de un
avocat angajat în baza unui contract de
asistenţă juridică şi reprezentare, fie
chiar de un salariat al acestora, anume
desemnat în baza unei procuri speciale
de reprezentare în justiţie. Aşadar, prin
intermediul unui astfel de reprezentant,
autoritatea publică are posibilitatea ple­
nară de a‑şi exercita toate prerogativele
dreptului la apărare (Decizia nr. 920 din
23 iunie 2009, M. Of. nr. 575 din 18 au­
gust 2009).
20. Garantând dreptul la apărare, Con­
stituţia prevede în art. 24 alin. (2) că în
timpul procesului părţile au dreptul la
constituţia româniei • 122
asistenţa unui avocat, înţelegând prin
aceasta o persoană care are calitatea
de avocat dobândită în condiţiile pre­
văzute prin lege. Aceasta este o puter­
nică garanţie care previne desfăşurarea
unor activităţi de asistenţă juridică de
către persoane necalificate şi care scapă
controlului profesional al barourilor de
avocaţi (Decizia nr. 1354 din 22 octom­
brie 2009, M. Of. nr. 844 din 7 decembrie
2009).
21. Reprezentarea părţilor într‑un pro­
ces prin mandatar, care poate fi avocat
ori altă persoană cu sau fără pregătire
juridică, este una dintre modalităţile
prin care se asigură accesul liber la jus­
tiţie, precum şi exercitarea dreptului la
apărare al părţilor, drepturi fundamen­
tale prevăzute de art. 21, respectiv de
art. 24 din Constituţie (Decizia nr. 726
din 24 octombrie 2006, M. Of. nr. 979
din 7 decembrie 2006).
22. Dreptul la apărare nu poate fi con­
fundat cu dreptul la asistenţă juridică
obligatorie, primul fiind garantat în
toate cazurile, iar cel de‑al doilea fiind
creat de legiuitor, care stabileşte şi cazu­
rile în care se consideră că este necesar.
Întrucât Legea fundamentală garantea­
ză dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la
asistenţă juridică obligatorie, stabilirea
cazurilor în care aceasta din urmă este
obligatorie constituie atributul exclusiv
al legiuitorului (Decizia nr. 494 din 19
aprilie 2011, M. Of. nr. 494 din 11 iulie
2011). 
23. Dreptul la asistenţă juridică gratuită
nu este un drept constituţional funda­
mental, aceasta fiind o facilitate acorda­
tă de către legiuitor anumitor categorii
de persoane aflate în situaţii specifice.
Reglementarea acordării dreptului res­
pectiv este la latitudinea legiuitorului
(Decizia nr.  191 din 31 martie 2005,
M. Of. nr. 526 din 21 iunie 2005).
123 • constituţia româniei
24. Alineatul (2) al art. 24 din Constitu­
ţie recunoaşte părţilor dreptul de a fi
asistate, iar nu şi pe acela de a fi repre­
zentate.  O atare dihotomie implică în
mod necesar realizarea unei distincţii
conceptuale clare între „asistare”, care
presupune prezenţa fizică a părţii în in­
stanţă, asistată de avocat, şi „reprezen­
tare”, când partea nu este prezentă fizic,
fiind reprezentată, deci substituită juri­
dic de un mandatar care poate fi avocat
sau o terţă persoană împuternicită de
parte (Decizia nr. 421 din 14 octombrie
2004, M. Of. nr. 1203 din 15 decembrie
2004).
25. Reglementarea potrivit căreia orga­
nul de urmărire penală sau instanţa de
judecată apreciază cu privire la asistenţa
juridică a învinuitului sau inculpatului,
în ipoteza în care acesta „nu şi‑ar putea­
face singur apărarea”, nu contravine
prevederilor art.  24 din Constituţie
şi art.  6 din Convenţia pentru apăra­
rea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, ci constituie, de fapt, o
măsură de protecţie a învinuitului sau
inculpatului (Decizia nr. 1263 din 12
octombrie 2010, M. Of. nr. 781 din 23
noiembrie 2010). ? Noul Cod de proce­
dură penală nu mai utilizează noţiunea
de „învinuit”, ci pe cea de „suspect”,
acesta fiind subiect procesual principal.
26.  Asistenţa judiciară poate avea ca
obiect, pe de o parte, acordarea de
scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări
pentru plata taxelor judiciare de timbru,
a timbrului judiciar sau a cauţiunilor,
precum şi apărarea şi asistenţa gratuită
printr‑un avocat delegat de baroul avo­
caţilor, pe de altă parte. În primul caz,
cererea de asistenţă judiciară se face în
scris şi se depune la instanţa de judeca­
tă, iar în al doilea caz, la baroul avoca­
ţilor, potrivit legii. Faptul că cererea de
acordare a apărării şi asistenţei gratuite
se adresează baroului avocaţilor nu tre­
Art. 24
buie interpretat în sensul că acesta este
organul competent să soluţioneze cere­
rea, în final instanţa de judecată fiind
aceea care se pronunţă prin încheiere
asupra cererii de acordare a asistenţei
judiciare gratuite, încuviinţând‑o sau
nu, iar în cazul în care o va încuviinţa, o
va trimite baroului (Decizia nr. 399 din
9 mai 2006, M. Of. nr. 485 din 5 iunie
2006). ? În prezent, nu mai este pre­
văzut timbrul judiciar.
27. Împrejurarea că persoana condam­
nată este privată de libertate ca urmare
a unei condamnări definitive nu este de
natură a atrage aplicabilitatea dispozi­
ţiilor legale referitoare la asistenţa juri­
dică obligatorie în procesele ce vizează
aspecte referitoare la executarea pe­
depsei (Decizia nr. 607 din 6 mai 2010,
M. Of. nr. 347 din 26 mai 2010).
28.  Dreptul de a fi asistat de un avo­
cat ales, ceea ce constituie regula în
materie, presupune în mod necesar
angajarea acestuia pe calea unei con­
venţii, cu plata unui onorariu stabilit
de comun acord. Acceptând un aseme­
nea raţionament, nimic nu interzice,
în absenţa unei prevederi constituţio­
nale exprese, consacrarea prin lege a
prerogativei instanţei de a cenzura, cu
prilejul stabilirii cheltuielilor de jude­
cată, cuantumul onorariului avocaţial
convenit, prin prisma proporţionalităţii
sale cu amplitudinea şi complexitatea
activităţii depuse.  O asemenea prero­
gativă este cu atât mai necesară, cu cât
respectivul onorariu, convertit în chel­
tuieli de judecată, urmează a fi supor­
tat de partea potrivnică, dacă a căzut
în pretenţii, ceea ce presupune în mod
necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or,
opozabilitatea sa faţă de partea potriv­
nică, ce este terţ în raport cu convenţia
de prestare a serviciilor avocaţiale, este
consecinţa însuşirii sale de instanţă prin
hotărârea judecătorească, prin al cărei
Art. 24
efect creanţa dobândeşte caracter cert,
lichid şi exigibil. În sensul celor arătate
este şi jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, care, învestită fiind
cu soluţionarea pretenţiilor la rambur­
sarea cheltuielilor de judecată, în care
sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a
statuat că acestea urmează a fi recupe­
rate numai în măsura în care constituie
cheltuieli necesare care au fost în mod
real făcute în limita unui cuantum rezo­
nabil (Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005,
M. Of. nr. 848 din 20 septembrie 2005).  bilitate a exercitării unei căi de atac, iar,
29. Asistenţa judiciară – care cuprinde
apărarea şi asistarea gratuită printr‑un
avocat delegat de colegiul avocaţilor –
se asigură în cazul persoanelor care se
găsesc în imposibilitate vădită de a face
faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a
primejdui propria întreţinere sau a fa­
miliilor lor. Lipsa unei căi de atac împo­
triva încheierii prin care s‑a încuviinţat
cererea de asistenţă sau prin care s‑a
revenit asupra asistenţei încuviinţate
► Hotărâri Com.E.D.O. şi C.E.D.O.
1. În situaţia în care reclamantul solicită
expres prezenţa unui avocat în timpul
interogatoriului, iar această solicitare
îi este refuzată pentru o perioadă de
timp destul de lungă – mai mult de 48
de ore – în care interogatoriul continuă,
iar persoana recunoaşte acuzaţiile ce i
se aduc, drepturile apărării au fost încăl­
cate într‑o manieră ireparabilă – indife­
rent de justificările care au stat la baza
unui astfel de refuz –, incompatibilă cu
drepturile pe care art. 6 din Convenţie
le conferă unui acuzat (C.E.D.O., cauza
Magee c.  Regatului Unit, Hotărârea
din 6 iunie 2000, în G. Antoniu, A. Vlăş­
ceanu, A. Barbu, op. cit., p. 47).
2.  Dreptul unui acuzat de a comunica
în condiţii de confidenţialitate („din­
colo de auzul unor terţe persoane”)
cu avocatul său reprezintă una dintre
constituţia româniei • 124
nu constituie o încălcare a dreptului la
apărare, a accesului la justiţie ori a altor
drepturi constituţionale, deoarece prin
acea încheiere nu se soluţionează însuşi
fondul procesului (Decizia nr. 395 din 5
octombrie 2004, M. Of. nr. 1199 din 15
decembrie 2004).
30.  Obligaţia reprezentării şi asistării
prin avocat pentru exercitarea recursu­
lui echivalează, pe de o parte, cu trans­
formarea conţinutului acestui drept
fundamental într‑o condiţie de admisi­
pe de altă parte, cu convertirea acestui
drept într‑o obligaţie, ceea ce afectea­
ză substanţa dreptului la apărare astfel
cum este configurat în Constituţie. Or,
legiuitorul nu poate da dreptului la
apărare garantat de Constituţie valen­
ţe care, practic, contravin caracterului
său de garanţie a dreptului la un proces
echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septem­
brie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octom­
brie 2014).
cerinţele elementare ale unui proces
echitabil într‑o societate democratică
şi rezultă din art.  6 parag.  3 lit.  d) din
Convenţie.  Dacă un avocat nu poate
discuta cu clientul său fără o asemenea
supraveghere, pentru a primi, în acest
fel, instrucţiuni confidenţiale, asistenţa
sa îşi pierde mult din utilitate, în timp
ce scopul Convenţiei este acela de a
proteja drepturi concrete şi efective
(C.E.D.O., cauza Öcalan c.  Turciei, Ho­
tărârea din 12 mai 2005, în G. Antoniu,
A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 49).
3. Articolul 6 parag. 3 din Convenţie re­
cunoaşte acuzatului nu numai dreptul
de a fi informat cu privire la „cauza”
acuzaţiei, şi anume actele de care este
acuzat şi în baza cărora este fundamen­
tată acuzaţia, ci şi la calificarea juridică
a acestora, într‑o modalitate detaliată
125 • constituţia româniei
(C.E.D.O., cauza Dallos c. Ungariei, Ho­
tărârea din 1 martie 2001). Informaţiile
„detaliate” trebuie să conţină suficiente
date pentru a se permite acuzatului să
îşi pregătească apărarea, fără a se men­
ţiona, în mod necesar, şi probele pe care
se bazează aceste acuzaţii (Com.E.D.O.,
cauza Luigi Sacramati c. Italiei, Deci­
zia din 6 septembrie 1995, ambele în
G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 50‑51).
4.  În condiţiile în care avocatul recla­
mantului a fost prezent în acţiunile din
primă instanţă, dar nu a participat la ac­
ţiunea de recurs şi, mai mult, nu a ofe­
rit o explicaţie acceptabilă nici pentru
absenţa sa şi nici pentru nedesemnarea
unui înlocuitor, deşi avea obligaţia juri­
dică de a face acest lucru, iar instanţa a
permis două amânări pentru ca recla­
mantul să îşi asigure reprezentarea unui
avocat la alegere, dar fără succes, este
rezonabil ca avocaţii să fie desemnaţi
de instanţe, nefiind încălcate în acest
mod dispoziţiile privitoare la dreptul
la un proces echitabil (C.E.D.O., cauza
Bragadireanu c.  României, Hotărârea
din 6 decembrie 2007, M. Of. nr. 369
din 4 iunie 2010).
5. Statul nu poate fi responsabil pentru
orice lipsuri ale apărării făcute de un
apărător din oficiu, dar, în virtutea art. 6
parag. 3 lit. c) din Convenţie, trebuie să
acorde asistenţă prin intermediul unui
apărător din oficiu persoanelor care nu
dispun de mijloacele necesare angajării
unuia. Simpla numire a unui apărător nu
duce la îndeplinirea obligaţiei asumate
de către stat, care trebuie să vegheze
şi la modul în care apărătorul numit îşi
duce la îndeplinire sarcinile şi, în mă­
sura în care este sesizat sau carenţele
serviciilor prestate sunt evidente, statul
trebuie să intervină şi fie să numească
un alt apărător, fie să îl oblige pe cel
deja numit să îşi îndeplinească obligaţi­
Art. 24
ile (C.E.D.O., cauza Artico c. Italiei, Ho­
tărârea din 13 mai 1980, în G. Antoniu,
A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 321).
6. Nu este rolul statului acela de a obliga
un avocat, fie numit din oficiu, fie ales,
să efectueze anumite proceduri legale
sau să promoveze căi de atac contrare
opiniei sale cu privire la şansele de suc­
ces ale acestora. Astfel de puteri acor­
date statului ar fi în detrimentul rolului
esenţial pe care îl are profesiunea in­
dependentă de avocat într‑o societate
democratică, profesie întemeiată pe
relaţia de încredere dintre avocat şi cli­
ent. Responsabilitatea statului este ace­
ea de a asigura un echilibru între exerci­
tarea efectivă a accesului la o instanţă,
pe de o parte, şi independenţa profesiei
de avocat, de altă parte (C.E.D.O., cau­
za Staroszczyk c. Poloniei, Hotărârea din
22 martie 2007, în G. Antoniu, A. Vlăş­
ceanu, A. Barbu, op. cit., p. 322).
7. Articolul 6 parag. 3 lit. b) din Conven­
ţie asigură oricărei persoane acuzate de
o infracţiune dreptul să dispună de tim­
pul şi de înlesnirile necesare pregătirii
apărării sale. Mai mult, „înlesnirile” care
trebuie asigurate oricărui acuzat includ
posibilitatea de a fi informat, pentru
pregătirea apărării sale, despre rezulta­
tul cercetărilor efectuate pe parcursul­
procesului.  Accesul nerestricţionat la
dosarul cauzei şi folosirea tuturor acte­
lor dosarului, inclusiv, după caz, posibi­
litatea de a obţine copii ale documente­
lor relevante constituie garanţii impor­
tante ale procesului echitabil. Neasigu­
rarea acestui tip de acces reprezintă, în
aprecierea Curţii, unul dintre factorii
care determină constatarea încălcării
principiului egalităţii armelor.  Este în­
călcat dreptul la un proces echitabil, în
condiţiile în care avocaţii reclamantului
nu au putut obţine acces direct la do­
sarul cauzei decât într‑un stadiu târziu,
iniţial nefiindu‑le furnizată nicio copie
Art. 24
a rechizitoriului, mai mult, aceştia nu
au putut obţine o copie a transcrierilor
interceptărilor telefonice sau o copie a
înregistrărilor convorbirilor telefonice
interceptate folosite ca probe în dosar,
deşi au adresat instanţelor interne nu­
meroase cereri pentru încuviinţarea ac­
cesului la dosar (C.E.D.O., cauza Beraru
c.  României, Hotărârea din 18 martie
2014, M. Of. nr. 944 din 23 decembrie
2014).
8. Chiar dacă instanţa de apel a fost ne­
voită să întrerupă audierea victimei de
câteva ori, deoarece, ca rezultat al in­
tenselor emoţii, nu a mai putut răspun­
de la întrebările formulate, izbucnind
în crize de plâns în anumite momen­
te, nu este arbitrară sau nerezonabilă
permisiunea ca aceasta să nu răspundă
la anumite întrebări, având în vedere
starea emoţională în care se afla şi fap­
tul că a fost pusă să repete detalii de
fapt pe care le prezentase în prealabil,
apărarea având la acel moment ocazia
să formuleze întrebările, motiv pentru
care nu se poate susţine că a fost afectat
substanţial dreptul la apărare al recla­
mantului în timpul audierilor victimei în
cadrul instanţei de apel (C.E.D.O., cau­
za Willem Kremers c.  Olandei, Decizia
din 19 octombrie 1995, în G. Antoniu,
A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 148).
9. Ascultarea victimei prin intermediul
unei reţele TV, în absenţa acuzatului,
dar în prezenţa avocatului acestuia,
care a putut pune întrebări direct victi­
mei, nu este de natură a încălca preve­
derile art. 6 parag. 1 şi 3 din Convenţie
(C.E.D.O., cauza Evert Hols c.  Olan­
dei, Decizia din 19 octombrie 1995,
în G.  Anto­niu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 151).
10. Dispoziţiile din legea naţională care
permit refuzul membrilor familiei celui
acuzat de a depune mărturie nu sunt, în
sine, incompatibile cu art. 6 parag. 1 şi
constituţia româniei • 126
parag. 3 lit. d) din Convenţie, deoarece
ţin cont de problemele deosebite ce se
pot ridica datorită unei confruntări între
un acuzat şi un „martor” din propria sa
familie şi sunt menite a proteja un ­astfel­
de martor prin evitarea punerii lui într‑o
dilemă morală (C.E.D.O., cauza Hümmer
c.  Germaniei, Hotărârea din 19 iulie
2012, www.echr.coe.int).
11.  Depoziţiile unui martor în şedinţă
publică şi sub jurământ ar trebui întot­
deauna să fie prioritare altor declaraţii
făcute de acelaşi martor în cursul urmă­
ririi penale (C.E.D.O., cauza Ali c. Româ­
niei, Hotărârea din 9 noiembrie 2010,
www.csm1909.ro).
12.  Având în vedere particularităţile
procedurilor penale vizând infracţiuni­
le sexuale, în cauză reclamantul fiind
acuzat că ar fi abuzat sexual un băiat de
10 ani, prevederile art. 6 parag. 3 lit. d)
din Convenţie nu pot fi interpretate ca
impunând în toate situaţiile ca întrebă­
rile să fie formulate direct de acuzat sau
de avocatul său. Prin urmare, ­Curtea­ a
acceptat că în procedurile penale vizând
abuzuri sexuale anumite măsuri pot fi
luate în scopul protejării victimei, sub
condiţia ca aceste măsuri să poată fi
conciliate cu exercitarea adecvată şi
efectivă a dreptului la apărare. În cauză,
victima a fost ascultată în faza urmăririi
penale de un ofiţer de poliţie specializat
în anchetarea cauzelor cu victime mi­
nori, avocatul acuzatului având ocazia
să transmită întrebările ofiţerului de
poliţie şi, ulterior, să audieze caseta şi
să citească transcrierea audierii, pentru
a verifica dacă întrebările sale au fost
formulate. În plus, în timpul audierilor
în faţa instanţelor de judecată a fost
difuzată public declaraţia minorului. În
­astfel de circumstanţe, Curtea a apre­
ciat că măsurile luate pot fi considera­
te ca fiind suficiente pentru a permite
acuzatului analizarea declaraţiilor şi a
127 • constituţia româniei
credibilităţii martorului în cursul proce­
durilor penale, constatând că nu s‑au
încălcat prevederile art.  6 parag.  1 şi
parag. 3 lit. d) din Convenţie (C.E.D.O.,
cauza S.N.  c.  Suediei, Hotărârea din 2
iulie 2002). În schimb, într‑o altă cauză,
în care reclamantul a fost condamnat
pentru abuz sexual faţă de o minoră de
8 ani, Curtea a observat că instanţele
naţionale nu au ascultat direct minora
şi nici nu au putut analiza credibilitatea
acesteia, curtea regională dispunând,
la un an şi jumătate după producerea
evenimentelor, numirea unui expert
psiholog care să evalueze declaraţia
minorei dată în cursul urmăririi penale.
Totodată, reclamantul nu a avut ocazia
observării comportamentului minorei şi
nici nu a putut formula direct întrebări,
pentru a‑i putea analiza credibilitatea.
În pus, informaţia oferită de minoră a
fost singura probă directă, iar deciziile
instanţelor interne s‑au bazat în mare
măsură pe aceasta. În astfel de circum­
stanţe, Curtea, spre deosebire de alte
cazuri în care a considerat că procedu­
rile în ansamblul lor au fost echitabile,
deoarece fie condamnările se bazau pe
alte probe decât mărturia victimei, fie
condamnările nu se întemeiau numai
pe aceasta, în cazul de faţă a apreciat
că folosirea declaraţiei minorei a de­
terminat încălcarea dreptului acuza­
tului la un proces echitabil (C.E.D.O.,
cauza P.S. c. Germaniei, Hotărârea din
20 decembrie 2001, ambele hotărâri
în G.  Anto­niu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 169‑170).
13.  Având în vedere faptul că acuza­
tul nu a avut posibilitatea examinării
martorilor anonimi în niciun stadiu al
procedurii şi că niciunul dintre ei nu a
fost niciodată examinat de instanţele
judecătoreşti, Curtea a apreciat că drep­
turile apărării au fost încălcate într‑un
mod incompatibil cu garanţiile cuprinse
Art. 24
în art. 6 din Convenţie (C.E.D.O., cauza
Taal c. Estoniei, Hotărârea din 22 noiem­
brie 2005, în G. Antoniu, A. Vlăşceanu,
A. Barbu, op. cit., p. 167). 
14. Echilibrarea intereselor apărării cu
argumentele care susţin menţinerea
anonimatului martorilor ridică proble­
me deosebite dacă respectivii martori
aparţin forţelor poliţieneşti ale statu­
lui. Dacă interesele acestora din urmă,
ca şi cele ale familiilor lor, sunt prote­
jate de Convenţie, trebuie recunoscut
însă că situaţia lor diferă într‑o anumită
măsură de cea a unui martor dezintere­
sat sau a unei victime, întrucât ei au o
obligaţie generală de a respecta dispo­
ziţiile autorităţilor executive ale statului
şi au, în general, legături cu Ministerul
Public. Chiar şi numai pentru motivele
menţionate, aceste persoane nu ar tre­
bui folosite ca martori anonimi decât
în situaţii excepţionale. În plus, este în
firea lucrurilor ca printre îndatoririle lor,
îndeosebi în cazul ofiţerilor de poliţie în­
vestiţi cu efectuarea de arestări, să se
numere şi aceea de a depune mărturie
în cadrul unei audieri publice (C.E.D.O.,
cauza Van Mechelen şi alţii c. Olandei,
Hotărârea din 30 octombrie 1997, în
G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 168).
15. Informarea acuzaţilor despre schim­
barea încadrării juridice cu numai o zi
înainte de pronunţarea hotărârii i‑a
împiedicat pe aceştia să îşi pregăteas­
că apărarea în raport de noua acuzaţie,
ceea ce a dus la încălcarea dreptului lor
de a fi informaţi în detaliu cu privire la
natura şi cauza acuzaţiilor ce le erau
aduse şi de a beneficia de suficient
timp şi de facilităţile necesare pregătirii
apărării (C.E.D.O., cauza Sadak şi alţii
c. Turciei, Hotărârea din 17 iulie 2001,
în G.  Antoniu, A.  Vlăşceanu, A.  Barbu,
op. cit., p. 470).
Art. 25 constituţia româniei • 128

Articolul 25. Libera circulaţie

(1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea
stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.
(2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a‑şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în
ţară.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor
români în străinătate (M. Of. nr. 682 din 29 iulie 2005); ► O.U.G. nr. 102/2005 privind
libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii
Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene,
republicată (M.  Of.  nr.  774 din 2 noiembrie 2011); ►  art.  2 din Protocolul nr.  4
adiţional la CEDO: „Libertatea de circulaţie. 1. Oricine se găseşte în mod legal pe
teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să‑şi aleagă în mod liber
reşedinţa sa. 2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a
sa. 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea
care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într‑o societate democratică,
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea
faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor
şi libertăţilor altora. 4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în
anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege,
sunt justificate de interesul public într‑o societate democratică”; ► art. 45 CDFUE:
„Libertatea de circulaţie şi de şedere.  (1) Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de
circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul statelor membre. (2) Libertatea de circulaţie
şi de şedere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanţilor ţărilor terţe
stabiliţi legal pe teritoriul unui stat membru”. 

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  „Libera circulaţie”, potrivit dispoziţi­
ilor constituţionale ale art.  25 alin.  (1),
se desfăşoară potrivit unor reguli stabi­
lite prin lege, reguli care au ca finalitate
ocrotirea unor valori economice şi socia­
le, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor
(Decizia nr. 1172 din 30 septembrie 2010,
M. Of. nr. 731 din 3 noiembrie 2010).
2. Potrivit art. 25 alin. (1) din Constitu­
ţie, legiuitorul are libertatea de a stabili
condiţiile exercitării dreptului la libera
circulaţie şi de a institui o normă care
prevede posibilitatea unor restrângeri,
în limitele prevăzute de art. 53 alin. (1)
din Legea fundamentală, nefiind încăl­
cate în acest mod nici prevederile art. 2
din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 544
din 7 decembrie 2004, M. Of. nr. 152 din
21 februarie 2005).
3.  Dreptul la liberă circulaţie vizează
libertatea de mişcare a cetăţeanului,
art. 25 din Constituţie reglementând am­
bele aspecte care formează acest drept
fundamental, şi anume libera circulaţie
pe teritoriul României şi libera circulaţie
în afara teritoriului ţării. Libera circulaţie
nu poate fi însă absolută, ea trebuie să
se desfăşoare cu îndeplinirea şi respecta­
rea unor condiţii prevăzute de lege, cum
sunt şi cele privind trecerea frontierei
de stat a României şi sancţionarea unor
fapte săvârşite în afara teritoriului ţării
de cetăţeni români sau de persoane fără
cetăţenie domiciliate în România (Decizia
129 • constituţia româniei
nr. 220 din 21 aprilie 2005, M. Of. nr. 496
din 13 iunie 2005).
4. Dreptul la liberă circulaţie, astfel cum
este reglementat de Constituţia Româ­
niei, nu include şi dreptul de a conduce
autovehicule, respectiv de a deţine un
permis de conducere auto în acest scop,
prevederile constituţionale nefăcând re­
ferire şi la mijloacele de transport prin
care se realizează libera circulaţie.  Ca
urmare, fiecare cetăţean poate folosi
mijloacele de transport pe care le consi­
deră potrivite (rutiere, feroviare, aeriene,
fluviale, navale, mijloace de transport în
comun sau personale), cu respectarea
regulilor impuse prin actele normative
care reglementează utilizarea acesto­
ra.  Stabilirea unor astfel de reguli în
ceea ce priveşte circulaţia pe drumurile
publice, inclusiv în ceea ce priveşte reţi­
nerea permisului de conducere, respec­
tiv suspendarea exercitării dreptului de
a conduce autovehicule, nu este de na­
tură să încalce dreptul fundamental re­
glementat de art. 25 din Constituţie. De
altfel, şi „libera circulaţie”, prevăzută de
textul constituţional arătat, se desfăşoa­
ră potrivit unor reguli stabilite prin lege,
reguli care au ca finalitate ocrotirea unor
valori economice şi sociale, a drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi a unei
normale desfăşurări a relaţiilor intersta­
tale (Decizia nr. 44 din 27 ianuarie 2005,
M. Of. nr. 163 din 23 februarie 2005).
5.  Dreptul la liberă circulaţie vizează
libertatea de mişcare a cetăţeanului,
art. 25 din Constituţie reglementând cele
două aspecte care formează acest drept
fundamental, şi anume libera circulaţie
pe teritoriul României şi libera circula­
ţie în afara teritoriului ţării.  Dispoziţiile
constituţionale menţionate nu fac însă
referire nici la mijloacele de transport
prin care se realizează libera circulaţie,
Art. 25
nici la posibilitatea neîngrădită a orică­
rei persoane de a „transporta pe oricine
doreşte”.  Dimpotrivă, fiecare cetăţean
poate folosi mijloacele de transport pe
care le consideră potrivite (rutiere, fero­
viare, aeriene, fluviale, navale, mijloace
de transport în comun sau personale),
dar cu respectarea regulilor impuse prin
actele normative care reglementează
utilizarea acestora, menite să ocroteas­
că anumite valori economice şi sociale,
precum şi drepturi şi libertăţi ale cetă­
ţenilor (Decizia nr. 265 din 22 februarie
2011, M. Of. nr. 305 din 4 mai 2011).
6.  Măsura restrângerii exercitării drep­
tului la liberă circulaţie în străinătate a
persoanelor care au fost returnate din­
tr‑un stat în baza unui acord de readmi­
sie încheiat între România şi acel stat nu
încalcă prevederile art. 25 din Constituţie
sau alte instrumente juridice internaţio­
nale referitoare la dreptul la liberă circu­
laţie (Decizia nr. 268 din 16 martie 2010,
M. Of. nr. 193 din 26 martie 2010).
7.  Refuzul autorităţilor competente de
a elibera paşaportul sau suspendarea
dreptului de folosire a acestuia pe o anu­
mită perioadă are caracterul unei măsuri
speciale, instituită printr‑un act normativ
cu caracter special, ce vizează reglemen­
tarea şi sancţionarea comportamentului
infracţional al cetăţenilor români în stră­
inătate, ce are un impact negativ asupra
imaginii României în lume şi îngreunează
desfăşurarea în termeni amiabili a unor
relaţii externe mutuale, fiind, aşadar,
pe deplin justificată sub aspectul înde­
plinirii condiţiilor art. 53 din Constituţia
României şi ale art.  2 parag.  3 şi 4 din
Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apă­
rarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Decizia nr. 841 din 8 iulie
2008, M. Of. nr. 593 din 7 august 2008).
Art. 26 constituţia româniei • 130

Articolul 26. Viaţa intimă, familială şi privată

(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi
privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire
la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (M. Of.
nr. 790 din 12 decembrie 2001); ► Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu
caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice (M. Of.
nr. 1101 din 25 noiembrie 2004); ► art. 226 din Codul penal – Legea nr. 286/2009
(M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009); ► art. 27 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea
naţională a României, republicată (M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014); ► art. 15 din
Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată (M. Of. nr. 316 din
30 aprilie 2014); ► art. 69 din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei
persoanelor cu tulburări psihice, republicată (M.  Of. nr.  652 din 13 septembrie
2012); ► art. 37 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului (M. Of. nr. 51
din 29 ianuarie 2003); ►  art.  8 CEDO: „Dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie. 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi
publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de
lege şi constituie o măsură care, într‑o societate democratică, este necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii
şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor
altora”; ► art. 7: „Respectarea vieţii private şi de familie. Orice persoană are dreptul
la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a secretului comunicaţiilor”
şi art.  8 CDFUE: „Protecţia datelor cu caracter personal.  (1) Orice persoană are
dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc. (2) Asemenea date
trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate şi pe baza consimţământului
persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege.  Orice
persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum şi dreptul de
a obţine rectificarea acestora. (3) Respectarea acestor norme se supune controlului
unei autorităţi independente”. 

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1. Constituţia nu defineşte noţiunea de
viaţă intimă, familială şi privată, însă în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturi­
lor Omului (cauza Niemietz c. Germaniei,
1992) s‑a decis că protecţia vieţii private
nu acoperă doar sfera intimă a relaţiilor
personale, ci şi „dreptul individului de a
lega şi dezvolta relaţii cu semenii săi”,
­deoarece „ar fi prea restrictivă limita­
rea noţiunii de viaţă privată la un cerc
interior în care individul îşi trăieşte viaţa
personală aşa cum crede de cuviinţă”.
Prin urmare, în sensul jurisprudenţei
Curţii Europene, elementul definitoriu
al dreptului la viaţă intimă, familială şi
privată se referă la sfera relaţiilor interu­
mane (Decizia nr. 239 din 10 mai 2005,
M. Of. nr. 540 din 24 iunie 2005).
2. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene
a Drepturilor Omului, în cadrul noţiunii
de „viaţă familială”, în sensul art. 8 din
Convenţie, au fost incluse şi raporturile
dintre rude apropiate „care pot avea un
rol considerabil în materie (...), ceea ce
implică pentru stat obligaţia de a acţiona
în aşa fel încât să asigure rezolvarea
131 • constituţia româniei
normală a acestor raporturi” (cauza
Marckx c. Belgiei, 1979) (Decizia nr. 14
din 12 ianuarie 2010, M. Of. nr. 79 din 5
februarie 2010).
3. Informaţiile privind sănătatea persoa­
nei intră în noţiunea de viaţă privată,
fiind, prin urmare, un mod de a realiza
protecţia drepturilor prevăzute de art. 26
din Constituţie, consacrate în egală mă­
sură şi în art.  8 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertă­
ţilor fundamentale. În legătură cu aces­
te aspecte, a fost amintită Hotărârea din
25 februarie 1997, pronunţată de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în speţa
Z. c. Finlandei, în care s‑a arătat că „pro­
tecţia datelor personale, nu în ulti­mul
rând a datelor cu caracter medical, este
de o importanţă fundamentală pentru
ca o persoană să se poată bucura de
dreptul său la respectarea vieţii private
şi a vieţii de familie aşa cum este acesta
garantat de art. 8 din Convenţie. (...) În
lipsa unei asemenea protecţii, persoa­
nele care necesită îngrijire medicală nu
ar mai fi dispuse să furnizeze informaţii
cu caracter personal şi intim, necesare
prescrierii tratamentului apropiat pen­
tru boala de care suferă sau să consulte
un medic, ceea ce ar fi de natură să le
pună viaţa în pericol, iar, în caz de boli
transmisibile, un asemenea pericol poate
exista pentru colectivitate.  (...) De ace­
ea, legislaţia internă a statelor trebuie să
cuprindă garanţii adecvate pentru a îm­
piedica orice comunicare sau divulgare
de date cu caracter personal privitoare
la sănătatea persoanei, în conformitate
cu dispoziţiile art.  8 parag.  1 din Con­
venţie”. Extinderea obligaţiei de a păstra
confidenţialitatea datelor privind starea
de sănătate a persoanei chiar şi în cazul
persoanelor decedate apare ca un reflex
firesc al drepturilor fundamentale mai
sus menţionate, dacă se are în vedere
faptul că, deşi capacitatea de folosinţă a
Art. 26
persoanei încetează la moartea acesteia,
în virtutea respectului datorat persoanei
umane, memoria persoanei decedate şi
opţiunile făcute în timpul vieţii trebuie
ocrotite şi ulterior decesului. Dreptul de
opţiune al pacientului privind păstrarea
confidenţialităţii cu privire la starea de
sănătate nu este transmisibil mortis
causa, păstrându‑se astfel opţiunea
expri­mată până la momentul morţii ti­
tularului dreptului (Decizia nr. 1429 din
2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 16 din 7
ianua­rie 2011).
4. Viaţa intimă, familială şi privată este
protejată de lege în condiţiile în care
se manifestă în cadrul ordinii juridice,
iar nu în afara sa. Dreptul de a dispune
de propria persoană, nefiind un drept
absolut, poate fi exercitat numai cu res­
pectarea drepturilor altor persoane, a
ordinii publice şi a bunelor moravuri. În
acest sens, Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fun­
damentale stabileşte prin art. 8 parag. 2
că dreptul la respectarea vieţii private
poate face obiectul unor restricţii, dacă
sunt prevăzute de lege şi dacă constitu­
ie măsuri necesare într‑o societate de­
mocratică pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, bunăstarea economi­
că a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protejarea sănătăţii sau
a moralei ori protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora (Decizia nr. 1282 din
12 octombrie 2010, M. Of. nr. 738 din 4
noiembrie 2010).
5.  Drepturile consacrate de art.  8 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale
nu sunt drepturi absolute, ele putând
fi supuse anumitor limitări ori restricţii
din partea autorităţilor.  Între compo­
nentele dreptului proteguit de art.  8
din Convenţie se regăseşte respectarea
dreptului la viaţă privată, care însă poate
fi supus anumitor ingerinţe, cu condiţia
Art. 26
ca acestea să fie prevăzute de lege, să
urmărească un scop legitim, să apară ca
necesare într‑o societate democratică, să
privească un drept apărat de Convenţie
şi să fie proporţionale cu scopul urmă­
rit. Aşa fiind, este de necontestat faptul
că toţi participanţii la înfăptuirea actului
de justiţie au obligaţia de a se supune
principiului aflării adevărului. Ca o nece­
sitate firească ce se impune ca urmare
a desfăşurării instrucţiei penale, geno­
tiparea probelor biologice recoltate din
câmpul infracţiunii, alături de probele
de referinţă recoltate de la persoanele
ce fac parte din cercul de suspecţi, este o
măsură necesară într‑o societate demo­
cratică (Decizia nr. 485 din 2 aprilie 2009,
M. Of. nr. 289 din 4 mai 2009).
6.  Prin „persoană fizică îndreptăţită să
dispună de ea însăşi şi fără a încălca
drepturile şi libertăţile altora” legiuitorul
constituant a avut în vedere persoana fi­
zică cu capacitate deplină de exerciţiu şi
experienţă de viaţă, care are posibilitatea
de a‑şi valorifica acest drept în deplină
cunoştinţă de cauză, ceea ce nu se re­
găseşte în persoana unui minor, lipsit de
capacitate de exerciţiu (Decizia nr. 1287
din 8 octombrie 2009, M. Of. nr. 767 din
10 noiembrie 2009).  ne a persoanei fizice. Totuşi, libertatea de
7.  Chiar dacă art.  26 din Legea funda­
mentală permite oricărei persoane de a
dispune de ea însăşi, acest lucru nu se
poate face decât în acord cu bunele mo­
ravuri. Or, cum prostituţia a fost calificată
ca faptă antisocială sancţionată de legea
penală, este evident că şi orice faptă ce
vizează îndemnul ori înlesnirea practică­
rii prostituţiei sau tragerea de foloase
de pe urma practicării prostituţiei este
contrară bunelor moravuri. Incriminarea
şi sancţionarea faptelor de prostituţie şi
de proxenetism reprezintă îndeplinirea
obligaţiei asumate de statul român prin
aderarea la Convenţia pentru reprimarea
traficului cu fiinţe umane şi a exploatării
constituţia româniei • 132
prostituării acestora (Decizia nr. 563 din
3 mai 2011, M. Of. nr. 422 din 16 iunie
2011). ? În noul Cod penal nu mai este
prevăzută ca infracţiune prostituţia.
8. În accepţiunea art. 26 alin. (2) din Con­
stituţie nu poate fi inclusă posibilitatea
obţinerii de foloase de ordin material
prin expunerea sexuală a propriului corp
în aşa fel încât să aducă atingere drep­
tului şi libertăţilor altora, ordinii publi­
ce sau bunelor moravuri.  Prin urmare,
exploa­tarea sexuală a unei persoane,
chiar cu acordul acesteia, reprezintă un
grav atentat la ordinea publică şi nu în
ultimul rând la libertatea de voinţă şi
acţiune a oricărei persoane în acord cu
exigenţele morale (Decizia nr. 1546 din
25 noiembrie 2010, M. Of. nr. 60 din 25
ianuarie 2011).
9. Libertatea, ca principiu fundamental
al statului de drept, este temelia tuturor
principiilor morale şi presupune elabora­
rea unor asemenea norme de drept care
să garanteze tuturor persoanelor să se
manifeste potrivit propriilor opţiuni în
relaţiile cu ceilalţi membri ai colectivită­
ţii. O atare concepţie decurge din latura
activă a liberei dezvoltări a personalităţii
umane, fiind expresia libertăţii de acţiu­
acţiune a acesteia în privinţa vieţii sale in­
time, familiale şi private nu poate fi şi nu
este absolută, ea trebuie să se integreze
şi să respecte valorile societăţii, ale co­
lectivităţii; de aceea, persoana fizică nu
poate folosi abuziv şi antisocial dreptul
său de a dispune de ea însăşi, ceea ce
justifică stabilirea anumitor limite în pri­
vinţa acestui drept, printre care şi bunele
moravuri (Decizia nr. 80 din 16 februarie
2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
10. Din jurisprudenţa Curţii cu privire la
sintagmele „bunele moravuri” sau „mo­
rală publică” se desprinde ideea că aces­
tea sunt concepte evolutive, care vizează
de principiu norme de convieţuire şi de
133 • constituţia româniei
comportare în societate. Acestea se iden­
tifică şi trebuie înţelese „sub aspectul
normelor de comportare socială a indi­
vidului în manifestările şi în exprimările
sale sub orice formă”, găsindu‑şi, între
altele, expresie în „sentimentul public
de pudoare şi decenţă, a cărui nesoco­
tire nu poate fi tolerată de colectivita­
tea res­pectivă. Manifestările contrare
moralei publice sunt social periculoase,
pentru că neagă una dintre condiţiile de
existenţă a societăţii şi pentru că împie­
dică educaţia tinerelor generaţii în res­
pectul faţă de valorile morale ale socie­
tăţii. Morala publică şi bunele moravuri
sunt valori fundamentale, consacrate de
Constituţie. Drepturile şi libertăţile fun­
damentale pe care aceasta le prevede
nu pot fi exercitate într‑un mod contrar
bunelor moravuri sau care ar aduce atin­
gere moralei publice” (a se vedea Decizia
nr. 108 din 2 noiembrie 1995, publicată
în M. Of. nr. 9 din 17 ianuarie 1996). De
principiu, dreptul de a dispune de sine
însuşi cuprinde două elemente ineren­
te, respectiv un element activ vizând
dreptul persoanei de a se manifesta,
prin acţiunile sale, în mod liber, precum
şi un element pasiv referitor la dreptul
persoanei de a fi ocrotită de ingerinţele
altor subiecte de drept.  Libertatea de
acţiune a unei persoane este în mod
necesar limitată de dreptul celorlalte
persoane de a li se respecta drepturile
şi libertăţile fundamentale sau valorile
morale. De aceea, Constituţia trebuie să
acorde acelaşi nivel de protecţie ambe­
lor aspecte ale dreptului persoanei de a
dispune de sine însăşi şi să consacre un
just echilibru între acestea (Decizia nr. 80
din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din
7 aprilie 2014).
11. Potrivit art. 26 alin. (1) din Constitu­
ţie, autorităţile publice trebuie să respec­
te şi să ocrotească viaţa intimă, familială
şi privată. Totodată, libera dezvoltare a
Art. 26
personalităţii umane şi demnitatea omu­
lui, valori consacrate în art.  1 alin.  (3)
din Constituţie, nu pot fi concepute fără
respectarea şi ocrotirea vieţii private.
Dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii
intime, familiale şi private face parte din
categoria drepturilor şi libertăţilor funda­
mentale, fiind expres prevăzut şi în art. 8
din Convenţia pentru apărarea dreptu­
rilor omului şi a libertăţilor fundamen­
tale, prevedere ce impune, în principal,
obligaţia negativă din partea autorităţilor
statului de a nu face nimic de natură a
stânjeni exerciţiul dreptului la viaţa priva­
tă. Obligaţia prevăzută de lege de a se
publica declaraţiile de avere şi de intere­
se pe paginile de internet ale entităţilor
unde persoanele care, în conformitate
cu prevederile legale, au obligaţia de a le
depune, precum şi transmiterea acestora
către Agenţia Naţională de Integritate în
vederea publicării pe pagina de internet
a acesteia nesocotesc dreptul la respec­
tul şi ocrotirea vieţii private, consacrat
prin art. 26 din Legea fundamentală, pre­
cum şi prin art. 8 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertă­
ţilor fundamentale, prin expunerea ne­
justificată în mod obiectiv şi raţional, pe
pagina de internet, a datelor referitoare
la averea şi interesele persoanelor ce au,
potrivit legii, obligaţia de a depune de­
claraţii de avere şi de interese (Decizia
nr. 415 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 294
din 5 mai 2010).
12.  Publicitatea şedinţelor de judecată
este considerată o garanţie a corectitudi­
nii şi imparţialităţii judecătorilor, a inde­
pendenţei acestora, contribuind, totoda­
tă, la promovarea încrederii cetăţenilor
în administrarea justiţiei. Legiuitorul ro­
mân a instituit ca regulă publicitatea şe­
dinţei în care se judecă cererea de divorţ
în considerarea faptului că transparenţa
actului de justiţie este necesară în aces­
te procese, deoarece problemele care se
Art. 26
pot pune, cum ar fi încredinţarea copi­
ilor minori, depăşesc cadrul vieţii intime
a soţilor, prezentând interes public.  Pe
de altă parte, protecţia vieţii private a
părţilor în procesul de divorţ este asigu­
rată prin reglementarea excepţiei de la
regula publicităţii, în sensul că instanţa
va ­putea să dispună judecarea în camera
de consiliu, dacă va aprecia că prin aceas­
ta s‑ar asigura o mai bună judecare sau
­administrare a probelor. De asemenea,
legiuitorul a acordat instanţei posibili­
tatea de a dispune ca dezbaterile să se
facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea
publică ar putea vătăma ordinea sau
moralitatea publică ori părţile (Decizia
nr. 308 din 8 iulie 2004, M. Of. nr. 887
din 29 septembrie 2004).
13. Legea prevede cauzele de încetare a
căsătoriei, una dintre acestea fiind des­
fa­cerea prin divorţ, condiţiile în care in­
stanţele judecătoreşti îl pot pronunţa, şi
anume când există motive temeinice şi
numai dacă raporturile dintre soţi sunt
grav vătămate, astfel încât continuarea
căsătoriei nu mai este posibilă, condiţii
ce trebuie îndeplinite cumulativ. În acest
fel, instanţele de judecată dispun de in­
strumente legale pentru a nu permite
desfacerea cu uşurinţă a căsătoriei, acţi­
onând astfel în sensul garanţiei instituite
prin art. 26 alin. (1) din Constituţie (De­
cizia nr. 509 din 19 aprilie 2011, M. Of.
nr. 475 din 6 iunie 2011).
14. În materia executării hotărârilor jude­
cătoreşti de încredinţare a copiilor după
divorţ, ceea ce primează sunt interese­
le superioare ale copilului. Astfel, art. 8
din Convenţie apără individul împotriva
ingerinţelor arbitrare din partea autori­
tăţilor publice şi impune unele obligaţii
pozitive ale statului, inerente respectării
efective a vieţii de familie. În acest sens,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a afirmat în mod constant că art. 8 im­
plică dreptul părintelui de a beneficia
constituţia româniei • 134
de măsuri adecvate din partea statului
pentru a fi alături de copilul său, precum
şi obliga­ţia corelativă a autorităţilor na­
ţionale de a dispune aceste măsuri (de
exemplu,­ prin Hotărârea din 22 iunie
1989, pronunţată în cauza Eriksson c.
Suediei). Însă obligaţia autorităţilor na­
ţionale de a lua măsuri în acest scop nu
este absolută, natura şi anvergura aces­
tor măsuri depinzând de circumstanţele
fiecărei cauze, trebuind să se ţină seama
de interesele, de drepturile şi libertăţile
acelor persoane şi, în special, de intere­
sele superioare ale copilului şi de dreptu­
rile sale, stipu­late în art. 8 din Convenţie.
Astfel, în Hotărârea din 25 ianuarie 2000,
pronunţată în cauza Ignaccolo‑Zenide
c. României, instanţa de contencios al
drepturilor omului a statuat că, în ipoteza
în care contactele cu părinţii ar risca să
ameninţe aceste interese superioare ale
copilului, autorităţile naţionale au înda­
torirea de a veghea la asigurarea unui
„just echilibru” între toate interesele
prezente. Mai mult, prin Hotărârea din
8 iulie 2003, pronunţată în cauza Sahin c.
Germaniei, aceeaşi instanţă a reţinut că
jurisdicţiile naţionale pot chiar să refuze
acordarea dreptului la vizitarea copilului
atunci când intervin motive pertinente,
cum ar fi gravele tensiuni dintre părinţi,
situaţie ce ar avea repercusiuni negative
asupra copilului, existând riscul ca vizi­
tele să afecteze dezvoltarea sa normală
în familia în care se află (Decizia nr. 394
din 24 martie 2011, M. Of. nr. 358 din 23
mai 2011).
15. Recunoaşterea posibilităţii persoane­
lor fizice de a face dovada domiciliului cu
o gamă variată de documente, în măsura
în care legea le recunoaşte acestora forţa
probantă, reprezintă o garanţie a respec­
tării demnităţii acestora şi a dreptului la
viaţă intimă şi privată (Decizia nr. 1127
din 23 septembrie 2010, M. Of. nr. 772
din 18 noiembrie 2010).
135 • constituţia româniei
16. Menţiunile ce se înscriu în actele de
stare civilă în temeiul unei hotărâri jude­
cătoreşti ţin exclusiv de natura juridică a
acestor acte, precum şi de statutul juridic
al persoanei, având ca scop o corectă evi­
denţă a populaţiei. Având în vedere acest
regim al actelor de stare civilă, încuviin­
ţarea schimbării sexului prin hotărâre
judecătorească definitivă este necesară
pentru înscrierea menţiunilor referitoare
la modificarea intervenită în starea civilă
a persoanei, astfel că nu poate fi vorba
de intervenţia instanţelor judecătoreşti
în viaţa intimă a unei persoane, aceasta
rămânând să decidă asupra hotărârii lua­
te. Aşadar, schimbarea sexului constituie
o opţiune a persoanei în cauză, cu efecte
însă asupra statutului său social care ţine
de ordinea publică (Decizia nr. 530 din
13 mai 2008, M. Of. nr. 526 din 11 iulie
2008).
► Hotărâri C.E.D.O. 
1. Curtea reiterează, în primul rând, că
obiectul art. 8 este în principal acela de
a proteja persoanele particulare împo­
triva ingerinţei arbitrare a autorităţilor
publice, obligând statul să se abţină de
la asemenea ingerinţe. Într‑un astfel de
context, trebuie să se ţină seama de jus­
tul echilibrul care trebuie păstrat între
interesul general şi interesele persoanei
în cauză.  Marja de apreciere a statului
este mai amplă în cazul în care se im­
pune păstrarea unui echilibru just între
interese private şi publice concurente
sau între diverse drepturi prevăzute de
Convenţie [a se vedea, între multe alte
hotărâri, Evans c.  Regatului Unit (MC),
Hotărârea din 10 aprilie 2007, § 77] (cau­
za Mateescu c. României, Hotărârea din
14 ianuarie 2014, § 26, M. Of. nr. 454 din
20 iunie 2014).
2.  Deşi art.  8 din Convenţie tinde, în
esenţă, să protejeze persoanele împotri­
va ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor
Art. 26
17. Solicitările de acces la datele reţinute
în vederea utilizării lor în scopul prevăzut
de lege, formulate de către organele de
stat desemnate autorităţi în domeniul
securităţii cibernetice pentru domeniile
lor de activitate, nu sunt supuse autori­
zării sau aprobării instanţei judecătoreşti,
lipsind astfel garanţia unei protecţii efici­
ente a datelor păstrate împotriva riscuri­
lor de abuz, precum şi împotriva oricărui
acces şi a oricărei utilizări ilicite a acestor
date. Această împrejurare este de natu­
ră a constitui o ingerinţă în drepturile
fundamentale la viaţă intimă, familială
şi privată şi a secretului corespondenţei
şi, prin urmare, contravine dispoziţiilor
constituţionale care consacră şi prote­
jează aceste drepturi (Decizia nr. 17 din
21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30
ianuarie 2015).
publice, nu impune statelor doar să se
abţină de la astfel de ingerinţe; acesta
poate implica, în plus, obligaţii poziti­
ve inerente respectării efective a vieţii
priva­te sau de familie. Limita dintre obli­
gaţiile pozitive şi obligaţiile negative ale
statului în raport cu această dispoziţie nu
se pretează însă unei definiţii precise. Cu
toate acestea, principiile aplicabile sunt
comparabile.  În ambele cazuri, trebuie
să se ţină seama de echilibrul just care
trebuie păstrat între interesele concuren­
te ale individului şi cele ale societăţii în
ansamblul său; de asemenea, în ambele
ipoteze, statul beneficiază de o anumi­
tă marjă de apreciere (cauza Shofman
c. Rusiei, Hotărârea din 24 noiembrie
2005, §§  33‑34).  Curtea nu are sarcina
de a se substitui autorităţilor naţionale
competente pentru soluţionarea litigi­
ilor legate de raporturile dintre indivizi
la nivel naţional, ci de a examina din per­
spectiva Convenţiei deciziile pronunţate
Art. 26
de aceste autorităţi în exercitarea puterii
lor discreţionare (a se vedea, de exem­
plu, cauza Mikulić c. Croaţiei, Hotărârea
din 7 februarie 2002, § 59) (cauza Ostace
c. României, Hotărârea din 25 februarie
2014, §§ 33‑34, M. Of. nr. 601 din 12 au­
gust 2014).
3. Statele părţi au obligaţia, în conformi­
tate cu art. 1 din Convenţie, de a asigu­
ra persoanelor aflate sub jurisdicţia lor
drepturile şi libertăţile definite în Con­
venţie; art. 1 împreună cu art. 3 impun
statelor să ia măsuri destinate să asigure
că persoanele din jurisdicţia lor nu sunt
supuse la rele tratamente, inclusiv rele
tratamente administrate de către per­
soane private.  Obligaţiile pozitive ale
statului în ceea ce priveşte dreptul la
respectarea vieţii private în conformitate
cu art. 8 pot implica adoptarea de măsuri
chiar şi în sfera relaţiilor dintre persoa­
ne. În timp ce cu privire la alegerea mij­
loacelor pentru a asigura conformitatea
cu art. 8 statele beneficiază de o marjă
de apreciere, descurajarea eficientă îm­
potriva actelor grave, cum ar fi violul, în
cazul în care valorile fundamentale şi as­
pecte esen­ţiale ale vieţii private sunt în
joc, necesită dispoziţii eficiente de drept
penal. Copiii şi alte persoane vulnerabile
au în special dreptul la o protecţie efi­
cientă. Pe acest temei, Curtea consideră
că statele au o obligaţie pozitivă prevă­
zută în art. 3 şi art. 8 din Convenţie de a
adopta dispoziţii de drept penal privind
pedepsirea violului în mod eficient şi să
le pună în practică printr‑o anchetă şi o
urmărire pe­nală eficiente (cauza D.J. c.
Croaţiei, Hotărârea din 24 iulie 2012,
www.echr.coe.int).
4. Interceptarea convorbirilor telefonice
reprezintă o ingerinţă a autorităţilor
publice în dreptul la viaţă privată şi
corespondenţă, care va încălca art.  8
parag. 2 din Convenţia europeană dacă
nu este conformă prevederilor legale, nu
constituţia româniei • 136
are unul dintre scopurile prevăzute în
art. 8 parag. 2 şi nu este necesară într‑o
societate democratică pentru a atinge
acest scop (cauza Valenzuela Contreras
c. Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998,
în N. Volonciu, A. Barbu, op. cit., p. 131).
5.  Când se urmăreşte interceptarea
convorbirilor unei persoane, trebuie în
acelaşi timp să se asigure respectarea
cerinţelor care caracterizează dreptul la
corespondenţă pentru fiecare persoană
supusă unei astfel de interceptări, şi nu
numai pentru cel vizat de măsură.  În
cauză, instanţa naţională a considerat
că reclamantul nu avea calitatea de
a critica măsurile dispuse, deoarece
interceptarea în discuţie nu se făcuse
pe linia sa telefonică, ci pe linia unei
terţe persoane.  Curtea Europeană a
apreciat că acest raţionament ar putea să
conducă la decizii de natură să priveze de
protecţia legii un număr foarte important
de persoane, adică toate cele care ar
efectua comunicaţii telefonice pe o altă
linie decât a lor, ceea ce ar semnifica
golirea mecanismului de protecţie de o
parte importantă din substanţa sa, ceea
ce s‑a întâmplat cu reclamantul din
speţă, care nu a beneficiat de protecţia
efectivă a dreptului la corespondenţă
(cauza Lambert c.  Franţei, Hotărârea
din 24 august 1998, în C. Bîrsan, op. cit.,
p. 683).
6.  Ascultarea conversaţiilor prin inter­
mediul microfoanelor, prin sonorizarea
apartamentului unui terţ, reprezintă un
atentat grav la respectarea vieţii priva­
te, ce trebuie exercitat în conformitate
cu prevederile legale care trebuie să
ofere justiţiabililor garanţiile necesare
împotriva abuzurilor. În materia instală­
rii de microfoane, dreptul intern trebuie
să cuprindă suficient de clar întinderea
şi modalităţile de exercitare a puterilor
acordate autorităţilor (cauza Vetter c.
137 • constituţia româniei
Franţei, Hotărârea din 31 mai 2005, în
N. Volonciu, A. Barbu, op. cit., p. 162).
7. Supravegherea prin GPS a unei persoa­
ne în cadrul unei anchete privind săvâr­
şirea de infracţiuni diferă, prin chiar na­
tura ei, de alte metode de supraveghere
video sau audio, fiind mai puţin afectată
viaţa privată a persoanei respective, aşa
încât nu este necesar să existe aceleaşi
garanţii stricte împotriva abuzului ca în
cazul monitorizării comunicaţiilor (cauza
Uzun v. Germaniei, Hotărârea din 2 sep­
tembrie 2010, www.echr.coe.int).
8.  Când se analizează dacă viaţa priva­
tă a unei persoane este afectată de
măsurile luate în afara domiciliului său
sau a altor locaţii private, sunt câteva
elemente ce trebuie luate în conside­
rare.  Astfel, o persoană care merge pe
stradă va fi în mod inevitabil văzută de
toate celelalte persoane care se află, de
asemenea, în acel loc. Observarea prin
mijloace tehnice a aceleiaşi scene publi­
ce – de exemplu, un agent de pază care
exercită supravegherea printr‑un sistem
de televiziune cu circuit închis – are un
caracter similar. În schimb, înregistrarea
sistematică sau permanentă a unor astfel
de elemente aparţinând domeniului pu­
blic poate genera discuţii cu privire la via­
ţa privată (cauza P.G. şi J.H. c. Regatului
Unit, Hotărârea din 25 septembrie 2001,
în N. Volonciu, A. Barbu, op. cit., p. 164).
9.  Folosirea aparatelor de înregistrare
audio‑video cu care fuseseră echipate
celula deţinutului, zona de vizite a peni­
tenciarului şi un codeţinut au fost con­
siderate ca fiind o ingerinţă în dreptul
reclamantului de respect la viaţă priva­tă
garantat de art.  8 din Convenţia euro­
peană (cauza Allan c. Regatului Unit,
Ho­tă­rârea din 5 noiembrie 2002).  În
schimb, nu a fost considerată de către
Curte ca o încălcare a vieţii private pla­
sarea unui deţinut sub supraveghere
video permanentă, în condiţiile în care
Art. 26
acesta era acuzat de uciderea unui
poli­­­tician, act perceput de mulţi ca un
ade­vărat atac la democraţie şi care a
creat reacţii largi, şoc şi indignare în
socie­tatea olandeză, ţinând seama şi
de responsabilitatea extrem de mare şi
de dificilă a autorităţilor penitenciarului
de a preveni o eventuală evadare sau
o vă­­tămare corporală a deţinutului, fie
pro­vocată de el însuşi, fie de către o
altă persoană, astfel încât deţinutul să
poată fi deferit justiţiei, dar şi de durata
limitată la două săptămâni a măsurii şi
de controlul periodic al acesteia (cauza
Volkert Van Der Graaf c. Olandei, Decizia
din 1 iunie 2004, ambele în N. Volonciu,
A. Barbu, op. cit., p. 164).
10. În cazul în care o persoană privată a
interceptat convorbirea sa cu reclaman­
tul, beneficiind însă de asistenţă din
partea poliţiei şi a parchetului, ambele
organe judiciare acţionând în exercitarea
îndatoririlor de serviciu, Curtea a decis că
este angajată responsabilitatea statului,
măsura constituind o interferenţă ce
trebuie analizată din perspectiva art.  8
din Convenţia europeană, şi anume dacă
este prevăzută de lege pentru unul dintre
scopurile menţionate şi dacă măsura era
necesară într‑o societate democratică
(cauza M.M.  c.  Olandei, Hotărârea din
8 aprilie 2003, în N. Volonciu, A. Barbu,
op. cit., p. 166).
11. În anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar
şi numai din punct de vedere practic, să
se transcrie şi să se depună la dosarul
unei cauze toate conversaţiile intercepta­
te de la un post telefonic. Desigur, acest
lucru ar putea încălca alte drepturi, cum
ar fi dreptul la respectarea vieţii private
a altor persoane care au efectuat apeluri
de la postul pus sub ascultare. În acest
caz, persoanei interesate trebuie să i se
ofere posibilitatea de a asculta înregistră­
rile sau de a le contesta veridicitatea, de
unde rezultă necesitatea de a le păstra
Art. 27 constituţia româniei • 138

intacte până la sfârşitul procesului penal apărarea intereselor sale [cauza Dumitru
şi, de o manieră mai generală, de a depu­ Popescu c.  României (nr.  2), Hotărârea
ne la dosarul de urmărire penală probe din 26 aprilie 2007, M. Of. nr. 830 din 5
pe care le apreciază pertinente pentru decembrie 2007].

Articolul 27. Inviolabilitatea domiciliului

(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau
rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. 
(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru
următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile
unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii. 
(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi
în formele prevăzute de lege. 
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infrac-
ţiunilor flagrante. 
Legislaţie conexă: ► art. 224, art. 225 din Codul penal – Legea nr. 286/2009 (M. Of.
nr. 510 din 24 iulie 2009); ► art. 156‑168 din Codul de procedură penală – Legea
nr. 135/2010 (M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010); ► art. 8 CEDO: „Dreptul la respectarea
vieţii private şi de familie.  1.  Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale
private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis
amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care
acesta este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într‑o societate democratică,
este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică
a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii, a moralei,
a drepturilor şi a libertăţilor altora”; ► art. 7 CDFUE: „Respectarea vieţii private şi
de familie. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a
domiciliului şi a secretului comunicaţiilor”. 

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Inviolabilitatea domiciliului nu este un
drept absolut, ci susceptibil de anumite
restrângeri, justificate la rândul lor de
necesitatea instrucţiei penale (Decizia
nr. 1454 din 4 noiembrie 2010, M. Of.
nr. 71 din 27 ianuarie 2011).
2.  Prevederile art.  27 din Constituţie,
după ce statuează cu privire la regula
inviolabilităţii domiciliului, instituie o
excepţie potrivit căreia, prin lege, se
poate deroga de la acest principiu în
cazul apărării ordinii publice. În privinţa
percheziţiei, legiuitorul a prevăzut sufi­
ciente garanţii care să înlăture arbitrariul
în dispunerea măsurii, care are drept
scop, în acord cu dispoziţiile art. 53 din
Constituţie, nu numai apărarea ordinii
publice, ci şi pe cea referitoare la desfă­
şurarea instrucţiei penale (Decizia nr. 76
din 27 ianuarie 2011, M. Of. nr. 133 din
22 februarie 2011).
3. Legiuitorul a instituit numeroase ga­
ranţii de natură a oferi protecţie împo­
triva amestecului arbitrar în exercitarea
139 • constituţia româniei
dreptului la viaţă privată, astfel încât
percheziţia poate fi autorizată numai de
judecător, prin încheiere care trebuie să
cuprindă anumite elemente, şi se reali­
zează pe baza unei proceduri prestabili­
te, în prezenţa unor martori asistenţi şi
a persoanei de la care se ridică obiecte
sau înscrisuri sau la care se efectuează
percheziţia, iar în lipsa acestuia, în pre­
zenţa unui reprezentant, membru al
familiei sau vecin (Decizia nr. 1454 din
4 noiembrie 2010, M. Of. nr. 71 din 27
ianuarie 2011).
► Hotărâri Com.E.D.O. şi C.E.D.O. 
1. Nu este întotdeauna posibil să se dis­
tingă clar care dintre activităţile unei per­
soane fac parte din viaţa profesională sau
de afaceri şi care nu, în special în cazul în
care aceasta exercită o profesie liberală,
munca sa făcând parte din viaţă la un
asemenea nivel încât este imposibil de
distins în ce calitate a acţionat la un mo­
ment dat. Astfel, nu este întotdeauna po­
sibil să se contureze diferenţe clare: sunt
activităţi legate de profesie sau de afaceri
care se pot conduce de acasă şi activităţi
nelegate de profesie care se pot desfă­
şura la birou.  În acest context, Curtea,
observând mandatul emis de instanţa
naţională, prin care se dispune perchezi­
ţionarea şi ridicarea de „documente” de
la biroul unui avocat fără calificare sau
limitare, precum şi faptul că persoanele
care au efectuat percheziţia au examinat
şi 4 fişete ce conţineau date persoane şi 6
dosare individuale, a constatat încălcarea
art. 8 din Convenţia europeană (C.E.D.O.,
cauza Niemietz c. Germaniei, Hotărârea
din 16 decembrie 1992, în G. Antoniu,
A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 201).
2.  Noţiunea de „domiciliu” a fost in­
terpretată extensiv de către organele
Convenţiei, incluzând spaţii precum ce­
lula unui penitenciar (Com.E.D.O., cauza
­Thomas­­ McFeeley şi alţii c.  Regatului
Art. 27
4. În cazul sediilor industriale sau comer­
ciale care nu sunt în acelaşi timp şi locuri
de domiciliu, personalizarea locului nu
este atât de pronunţată, astfel că inviola­
bilitatea sediului nu este supusă aceloraşi
reguli ca domiciliul propriu‑zis, cel în care
se desfăşoară viaţa privată a persoanei,
astfel că autorităţile pot exercita în alte
condiţii, mult mai permisive, controlul
asupra activităţilor profesionale care se
desfăşoară în aceste sedii (Decizia nr. 296
din 9 iunie 2005, M. Of. nr. 724 din 10
august 2005).
Unit, Decizia din 15 mai 1980), locaţiile
comerciale ale unei persoane juridice
(C.E.D.O., cauza Société Colas Est şi alţii
c. Franţei, Hotărârea din 16 aprilie 2002),
locuinţa privată a unei persoane, care
este în acelaşi timp şi sediul social al unei
societăţi conduse de aceasta (C.E.D.O.,
cauza Chappell c. Regatului Unit, Ho­
tărârea din 30 martie 1989, toate în
N. Volonciu, A. Barbu, op. cit., p. 202).
3. Mandatele de percheziţie care nu ofe­
ră nicio informaţie cu privire la urmărirea
penală în cauză şi cu privire la obiectele
căutate sporesc şi mai mult puterile an­
chetatorilor, de aceea trebuie emise în
anumite limite, astfel încât ingerinţa pe
care o autorizează în drepturile garanta­
te de art. 8 din Convenţie, în special în
dreptul la respectarea domiciliului, să nu
fie potenţial nelimitată şi, prin aceasta,
disproporţionată. În consecinţă, un man­
dat de percheziţie trebuie să cuprindă
menţiuni minime în baza cărora să poa­
tă fi exercitat un control asupra celor ce
au efectuat percheziţia, din perspectiva
respectării de către aceştia a limitelor ur­
măririi penale care a determinat emite­
rea autorizaţiei de percheziţie. În opinia
Curţii, elementul determinant este ca
persoana vizată de măsură sau terţa per­
soană să dispună de informaţii suficiente
Art. 28 constituţia româniei • 140

în ceea ce priveşte urmărirea penală care Van Rossem c. Belgiei, Hotărârea din 9
a stat la originea percheziţiei, pentru a‑i decembrie 2004, în G. Antoniu, A. Vlăş­
permite acesteia să aprecieze, să prevină ceanu, A. Barbu, op. cit., p. 203).
şi să denunţe abuzurile (C.E.D.O., cauza

Articolul 28. Secretul corespondenţei

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbi-
rilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil. 
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire
la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (M. Of.
nr. 790 din 12 decembrie 2001); ► Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu
caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice (M. Of.
nr. 1101 din 25 noiembrie 2004); ► art. 4 din O.U.G. nr. 13/2013 privind serviciile
poştale (M.  Of.  nr.  139 din 15 martie 2013); ►  art.  302 din Codul penal  –  Legea
nr.  286/2009 (M.  Of.  nr.  510 din 24 iulie 2009); ►  art.  138 şi urm.  din Codul de
procedură penală – Legea nr. 135/2010 (M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010); ► art. 8
CEDO: „Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. 1. Orice persoană are dreptul
la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei
sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept
decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într‑o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora”; ► art. 7: „Respectarea vieţii
private şi de familie. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie, a domiciliului şi a secretului comunicaţiilor” şi art. 8 CDFUE: „Protecţia datelor
cu caracter personal. (1) Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter
personal care o privesc. (2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile
precizate şi pe baza consimţământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt
motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate
care o privesc, precum şi dreptul de a obţine rectificarea acestora. (3) Respectarea
acestor norme se supune controlului unei autorităţi independente”. 

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Secretul corespondenţei nu este un
drept absolut, ci susceptibil de anumite
restrângeri, justificate la rândul lor de
necesitatea instrucţiei penale (Decizia
nr. 532 din 19 aprilie 2011, M. Of. nr. 393
din 3 iunie 2011).
2. Posibilitatea deschiderii coresponden­
ţei, fără a fi citită, în prezenţa persoanei
condamnate, numai în scopul prevenirii
introducerii în penitenciar, prin inter­
mediul corespondenţei, a drogurilor,
substan­ţelor toxice, explozibililor sau a
altor asemenea obiecte a căror deţinere
este interzisă, fără a avea semnificaţia
unei încălcări a secretului coresponden­
ţei, corespunde cerinţelor constituţio­
nale prevăzute la alin. (1) al art. 53, po­
trivit cărora exercitarea dreptului poate
fi restrân­să dacă se impune pentru apă­
rarea ordinii şi a sănătăţii publice, cu
respectarea alin. (2) al aceluiaşi articol,
întrucât măsura nu aduce atingere însuşi
dreptului (corespondenţa poate fi des­
chisă fără a fi citită, numai în prezenţa
141 • constituţia româniei
condamnatului), fiind în acord şi cu juris­
prudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, care a stabilit, de principiu, că
„un anumit control al corespondenţei
deţinuţilor se recomandă şi nu se opune
► Hotărâri Com.E.D.O. şi C.E.D.O. 
1. Există corespondenţă în sensul art. 8
din Convenţie în toate situaţiile în care
două sau mai multe persoane schim­
bă, pe orice cale ar fi, pe orice suport,
un mesaj sau o idee (Com.E.D.O., cauza
A. c. Franţei, Decizia din 5 martie 1991,
în C. Bîrsan, op. cit., p. 673).
2.  Percheziţia şi confiscarea datelor
elec­tronice, care conţineau inclusiv
e‑mail‑urile reclamantului, fără respec­
tarea procedurilor prevăzute de lege,
reprezintă o încălcare a dreptului aces­
tuia la corespondenţă în sensul art.  8
din Convenţie (C.E.D.O., cauza Wieser
şi Bicos Beteiligungen GmbH c. Austri­
ei, Hotărârea din 16 octombrie 2007,
www.echr.coe.int).
3. Absenţa unor reglementări prin care
să se detalieze cu o anumită precizie cir­
cumstanţele în care corespondenţa unei
persoane poate fi redirecţionată şi des­
chisă sau categoriile de corespondenţă
avute în vedere privează persoana de
un minim nivel de protecţie la care este
îndreptăţită potrivit statului de drept ce
caracterizează o societate democratică,
motiv pentru care există o încălcare a
art.  8 din Convenţie (C.E.D.O., cauza
Narinen c.  Finlandei, Hotărârea din 1
iunie 2004, în G. Antoniu, A. Vlăşceanu,
A. Barbu, op. cit., p. 193).
4.  Articolul 8 din Convenţie protejează
confidenţialitatea corespondenţei pri­
vate, care cuprinde schimbul de scrisori
între indivizi, chiar dacă destinatarul sau
expeditorul este deţinut (C.E.D.O., cau­
za Frérot c.  Franţei, Hotărârea din 12
iunie 2007, www.echr.coe.int).  În acest
sens, reţinerea în mod nejustificat a trei
Art. 28
Convenţiei” (cauza Silver şi alţii c. Rega­
tului Unit, 1983) (Decizia nr. 486 din 11
noiembrie 2004, M. Of. nr. 91 din 27 ia­
nuarie 2005).
scrisori adresate reclamantului, aflat în
arest, de către personalul penitenciaru­
lui, reprezintă o încălcare a art. 8 din Con­
venţie (C.E.D.O., cauza Năstase‑Silivestru
c. României, Hotărârea din 4 octombrie
2007, www.echr.coe.int).  De aseme­
nea, sunt încălcate dispoziţiile art. 8 din
Convenţie în situaţia în care controlul
corespondenţei deţinutului s‑a făcut în
lipsa unei decizii judiciare luate în acest
sens şi fără ca cel vizat să aibă posibili­
tatea de a depune o plângere împotriva
măsurii (C.E.D.O., cauza Petra c. Româ­
niei, Hotărârea din 23 septembrie 1998,
M. Of. nr. 637 din 27 decembrie 1999).
Citirea scrisorilor unui deţinut care sunt
adresate avocatului său sau provin de la
acesta nu trebuie să fie autorizată decât
în cazuri excepţionale, dacă autorităţile
penitenciare au suficiente motive plau­
zibile să creadă că în conţinutul lor s‑ar
găsi elemente care ameninţă securita­
tea locului de detenţie, a altor persoane
sau alte elemente de ordin infracţional
(C.E.D.O., cauza Fox, Campbell şi Hartley
c. Regatului Unit, Hotărârea din 30 au­
gust 1990, în C. Bîrsan, op. cit., p. 678).
5.  Autorităţile penitenciarului pot des­
chide o scrisoare din partea unui avocat
către un deţinut dacă există motive re­
zonabile să creadă că aceasta conţine un
obiect ilicit nedescoperit prin mijloacele
normale de detectare. Scrisoarea va fi,
în orice caz, deschisă fără a fi citită. Ar
trebui asigurate garanţii corespunzătoa­
re în vederea prevenirii citirii scrisorii, de
exemplu, deschiderea ei în prezenţa deţi­
nutului. Citirea corespondenţei unui deţi­
nut către şi de la avocatul său, pe de altă
Art. 29 constituţia româniei • 142

parte, poate fi permisă numai în situaţii zonabile” depinde de circumstanţele ca­

excepţionale, când autorităţile au moti­
ve rezonabile să creadă că se abuzează
de privilegiul acestei relaţii, în sensul că,
prin conţinutul scrisorii, se poate pune
în pericol securitatea penitenciarului sau
a altor persoane ori că acesta prezintă,
într‑un alt mod, un caracter penal. Ceea
ce poate fi considerat ca fiind „motive re­
uzei, dar presupune existenţa unor fapte
sau informaţii apte să convingă un ob­
servator obiectiv că s‑a abuzat de acest
canal de comunicare privilegiat (C.E.D.O.,
cauza Campbell c. Regatului Unit, Hotă­
rârea din 25 martie 1992, în G. Antoniu,
A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 193).

Articolul 29. Libertatea conştiinţei

(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor
religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns
să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor
sale. 
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în
spirit de toleranţă şi de respect reciproc. 
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor
proprii, în condiţiile legii. 
(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau
acţiuni de învrăjbire religioasă. 
(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul
acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale,
în penitenciare, în azile şi în orfelinate. 
(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri,
educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. 
Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul
general al cultelor, republicată (M. Of. nr. 201 din 21 martie 2014); ► art. 381‑383 din
Codul penal – Legea nr. 286/2009 (M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009); ► art. 9 CEDO:
„Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. 1. Orice persoană are dreptul la
libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de
a‑şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a‑şi manifesta religia
sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. 2. Libertatea de a‑şi manifesta religia
sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de
lege, care, într‑o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa
publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
altora”; ► art. 10 CDFUE: „Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. (1) Orice
persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept
implică libertatea de a‑şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a‑şi
manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular,
prin intermediul cultului, învăţământului, practicilor şi îndeplinirii riturilor. (2) Dreptul
la obiecţie pe motive de conştiinţă este recunoscut în conformitate cu legile interne
care reglementează exercitarea acestui drept”.
143 • constituţia româniei
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1. Libertatea conştiinţei implică, inevita­
bil, şi libertatea de exprimare, care face
posibilă exteriorizarea, prin orice mijloa­
ce, a gândurilor, a opiniilor, a credinţe­
lor religioase sau a creaţiilor spirituale
de orice fel. În strânsă legătură cu cele
două libertăţi se află libertatea de asocie­
re, care reprezintă forma de manifestare
colectivă a acestora (Decizia nr. 485 din 6
mai 2008, M. Of. nr. 431 din 9 iulie 2008).
2. Libertatea conştiinţei şi libertatea de
gândire nu pot include în sfera lor de pro­
tecţie dreptul de a nesocoti drepturile
legitime ale celorlalte subiecte de drept,
în scopul sustragerii de la plata unor taxe
instituite de lege. Textul constituţional de
referinţă îşi găseşte aplicare într‑un alt
domeniu decât cel patrimonial (Decizia
nr. 15 din 22 ianuarie 2004, M. Of. nr. 118
din 10 februarie 2004).
3. Libertatea, ca principiu fundamental
al statului de drept, este temelia tuturor
principiilor morale şi presupune elabora­
rea unor asemenea norme de drept care
să garanteze tuturor persoanelor să se
manifeste potrivit propriilor opţiuni în
relaţiile cu ceilalţi membri ai colectivită­
ţii. Tocmai de aceea, exercitarea unei pro­
pagande naţionalist‑şovine reprezintă, în
esenţă, o manifestare abuzivă a drepturi­
lor şi libertăţilor de mai sus. Dimpo­trivă,
tolerarea unor asemenea fapte ar con­
traveni dispoziţiilor constituţionale refe­
ritoare la libertatea conştiinţei, libertatea
de exprimare şi tratatelor internaţionale
privind drepturile omului, precum şi pre­
vederilor din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor funda­
mentale privind libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie (Decizia nr. 67 din
3 februarie 2005, M. Of. nr. 146 din 18
februarie 2005).
Art. 29
4. Dizolvarea de drept a consiliului local
ca o consecinţă a inactivităţii sale nu
afectează libertatea gândirii ori a opini­
ilor membrilor acestuia. Reglementarea
unei astfel de sancţiuni nu poate fi con­
siderată o presiune asupra conştiinţei
membrilor consiliului local, care ar risca
să altereze libertatea acestora de gân­
dire sau care i‑ar putea forţa să adopte
anumite opinii împotriva propriilor con­
vingeri (Decizia nr. 267 din 22 februarie
2011, M. Of. nr. 274 din 19 aprilie 2011).
5. Scopul dispoziţiilor art. 9 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, ale art.  18
din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, al Declaraţiei cu privire la eli­
minarea tuturor formelor de intoleranţă
şi de discriminare bazate pe religie sau
credinţă, precum şi al art. 29 din Consti­
tuţia României este acelaşi: protejarea
şi garantarea libertăţii individuale de
gândire, de conştiinţă şi de religie. Dacă
sub aspectul laturii interioare, intime,
aceste drepturi au caracter absolut, este
recunoscut caracterul lor relativ din
perspectiva componentei externe, de
exteriorizare sau manifestare a acesto­
ra. Garantarea libertăţilor amintite pre­
supune din partea statului respectarea
unor obligaţii specifice, fie negative, fie
pozitive, acestea din urmă fiind concreti­
zate în măsuri adecvate, astfel încât să fie
evitată perturbarea exerciţiului libertăţii
individuale de gândire, de conştiinţă şi de
religie (Decizia nr. 845 din 3 iunie 2009,
M. Of. nr. 524 din 30 iulie 2009).
6.  Conceptul de „autonomie a cultelor
religioase” s‑a născut datorită separaţi­
ei dintre stat şi biserică, fiecare dintre
aceste instituţii având competenţe spe­
cifice care nu interferează. De exemplu,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
Art. 29
prin Hotărârea din 3 noiembrie 2009,
pronunţată în cauza Lautsi c. Italiei, a re­
afirmat obligaţia statului de a fi neutru în
exercitarea autorităţii publice, mai ales
în ce priveşte educaţia, prin neafişarea
simbolurilor religioase aparţinând unui
cult anume în sălile de clasă.  În cazul
cultelor religioase, termenul autonomie
se referă la capacitatea de a legifera şi a
se conduce potrivit statutelor proprii. În
jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat că existenţa
autonomă a comunităţilor religioase este
indispensabilă într‑o societate democra­
tică şi constituie o problemă esenţială în
protecţia libertăţii religioase garanta­
te de prevederile art.  9 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Hotărârea din
26 octombrie 2000, pronunţată în cauza
Hasan şi Chaush c.  Bulgariei) (Decizia
nr. 448 din 7 aprilie 2011, M. Of. nr. 424
din 17 iunie 2011).
7.  Legiuitorul constituant a înţeles, în
aplicarea principiului autonomiei culte­
lor, să lase la latitudinea acestora stabi­
lirea unor reglementări specifice în ce
priveşte atât organizarea şi funcţionarea
lor, cât şi stabilirea unor reguli proprii
de judecată în ce priveşte răspunderea
disciplinară internă. Aceasta, şi datorită
naturii speciale a abaterilor şi delictelor
disciplinare, a pedepselor şi a iertărilor
pe care, în speţă, nu le pot aplica instan­
ţele de drept comun (Decizia nr. 448 din
7 aprilie 2011, M. Of. nr. 424 din 17 iunie
2011).
8. O persoană poate în mod liber să îşi
aleagă, să practice sau să îşi manifeste
religia prin intermediul cultului, învăţă­
mântului, practicilor şi îndeplinirii rituri­
lor. Întrucât fiecare religie presupune o
practică şi rituri specifice, cunoscute de
persoana interesată la intrarea într‑un
cult acceptat, este firesc ca aceasta să se
supună regulilor cultului respectiv. Per­
constituţia româniei • 144
sonalul clerical are o pregătire specifică
ce presupune cunoaşterea statutelor şi
normelor canonice ce reglementează
atât răspunderea disciplinară, cât şi pro­
cedura de judecată specifică. Principiile
autonomiei şi unităţii cultului nu ar mai
fi respectate dacă instanţele de drept co­
mun ar exercita controlul asupra hotărâ­
rilor luate de instanţele disciplinare şi de
judecată bisericească în probleme doctri­
nare, morale, canonice şi disciplinare. În
sensul celor menţionate s‑a pronunţat şi
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
prin Hotărârea din 23 septembrie 2008,
pronunţată în cauza Ahtinen c.  Finlan­
dei, observând că, „atunci când acceptă
angajarea ecleziastică într‑o parohie,
preoţii sunt conştienţi de posibilitatea
ca mai târziu să fie transferaţi într‑un
alt post.  Din acest motiv, reclamantul,
prin faptul că a fost de acord să slujeas­
că într‑o parohie a bisericii ca preot, şi‑a
asumat şi răspunderea de a se supune
regulilor respectivului cult care se regă­
sesc în statutul bisericii şi în regulile de
procedură bisericească” (Decizia nr. 448
din 7 aprilie 2011, M. Of. nr. 424 din 17
iunie 2011).
9.  Nu există stare de incompatibilitate
între calitatea de cetăţean, în virtutea
căreia o persoană are dreptul de vot,
şi cea de practicant al unui cult religios
recunoscut de statul român. Nicio preve­
dere legală conformă cu normele Consti­
tuţiei nu poate reglementa o interdicţie
în ceea ce priveşte exercitarea dreptului
de vot. Faptul că, prin modalitatea de or­
ganizare şi desfăşurare a referendumului
pentru demiterea Preşedintelui Români­
ei, reglementată prin lege cu aplicabili­
tate generală pentru toţi cetăţenii ţării,
adepţii unei minorităţi religioase din
România au fost în imposibilitate de a‑şi
exercita efectiv dreptul la vot, alegând,
în schimb, ca, în acelaşi interval orar
destinat scrutinului, să îşi îndeplinească
145 • constituţia româniei
obligaţiile şi practicile religioase specifice
cultului, nu se poate converti într‑un mo­
tiv de neconstituţionalitate şi nici într‑o
restrângere fie a exerciţiului dreptului de
vot, fie a libertăţii religioase. Dreptul de
vot exprimă esenţa relaţiei cetăţean‑stat,
independentă de relaţia cetăţean‑biseri­
că, iar, potrivit art. 2 alin. (1) din Consti­
tuţie, referendumul, alături de alegerile
organizate pentru constituirea organelor
reprezentative ale poporului român, re­
prezintă modalitatea constituţională de
exercitare a suveranităţii naţionale. Tot­
odată, conform art. 29 alin. (5) din Legea
fundamentală, „Cultele religioase sunt
autonome faţă de stat şi se bucură de
sprijinul acestuia (...)”, însă organizarea
lor urmează să aibă loc potrivit statutelor
proprii, în condiţiile legii, fără să perturbe
ordinea de drept a statului şi să afecte­
ze drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor. Or, importanţa unui refe­
rendum sau a alegerilor ce au loc, la un
moment dat, într‑un stat primează net
sub aspectul nivelului de interes general
faţă de interesul restrâns, de grup sau in­
dividual, pe care îl proclamă o anumită
minoritate religioasă, astfel încât adep­
ţii unui astfel de cult nu pot pretinde în
mod justificat ca organizarea operaţiu­
nilor specifice unui scrutin naţional să
aibă loc în funcţie de practicile proprii
acelui cult.  În materie electorală, şi nu
numai, legiuitorul are în vedere interesul
general al societăţii şi nu poate legifera
în funcţie de opţiunea religioasă a fiecă­
rui cetăţean, fără ca astfel să se poată
susţine încălcarea prevederilor art.  29
din Constituţie referitoare la libertatea
conştiinţei. Totodată, această politică le­
gislativă nu poate avea semnificaţia unei
discriminări pe criterii de apartenenţă re­
ligioasă, ci exprimă mecanismul firesc al
unui stat de drept, democratic şi social,
în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor
sunt protejate, astfel încât să se realizeze
Art. 29
un echilibru rezonabil între interesul ge­
neral al societăţii, pe de o parte, şi drep­
turile şi libertăţile individuale, pe de altă
parte (Decizia nr. 845 din 3 iunie 2009,
M. Of. nr. 524 din 30 iulie 2009).
10.  Stabilirea caracterului inalienabil al
bunurilor intrate legal în proprietatea
cultelor reprezintă o măsură pentru ga­
rantarea stabilităţii materiale a unităţilor
de cult. Interdicţia revendicării bunurilor
care fac obiectul aporturilor de orice fel,
precum şi a altor bunuri intrate în mod
legal în patrimoniul unui cult a fost in­
stituită pentru garantarea stabilităţii
ma­teriale a unităţilor de cult şi deci a
drepturilor constituţionale prevăzute în
art. 29 din Legea fundamentală, precum
şi a celor ale Declaraţiei Universale a
Drep­turilor Omului, care definesc fiinţa
umană prin prevalenţa vieţii spirituale
asupra celei biologice şi materiale (Deci­
zia nr. 686 din 20 mai 2010, M. Of. nr. 429
din 25 iulie 2010).
11. O persoană nu poate fi pusă ab initio
în situaţia de a‑şi apăra sau proteja liber­
tatea conştiinţei, pentru că o asemenea
abordare ar contraveni obligaţiei nega­
tive a statului, care, în virtutea acestei
obligaţii, nu poate impune studierea
religiei. Aşa fiind, numai după exprima­
rea dorinţei elevului major, respectiv a
părinţilor sau a tutorelui legal instituit
pentru elevul minor, de a‑şi însuşi prin
studiu preceptele specifice unui anumit
cult religios, intervine obligaţia pozitivă a
statului de a asigura cadrul necesar men­
ţionat. În adoptarea reglementărilor sale
în domeniul învăţământului, legiuitorul
trebuie să ţină seama de faptul că art. 29
alin. (6) din Constituţie garantează drep­
tul la învăţământul religios, şi nu obliga­
ţia de a frecventa cursuri de religie. Sub
acest aspect, manifestarea liberă a opţiu­
nilor implică în mod necesar iniţiativa
proprie a persoanei în sensul frecventării
disciplinei Religie, iar nu consimţirea ta­
Art. 30 constituţia româniei • 146

cită sau refuzul expres. Exprimarea unei 12 noiembrie 2014, M. Of. nr. 59 din 23

opinii din perspectiva prevederilor con­
stituţionale referitoare la libertatea con­
ştiinţei şi a religiei aplicabile în domeniul
învăţământului religios trebuie să aibă
întotdeauna un sens pozitiv (persoana
alege să studieze religia), iar nu un sens
negativ (persoana alege să nu studieze
religia), întrucât în cea de‑a doua ipoteză
persoana este prezumată ca manifestând
deja opţiunea de a studia, fiind nevoită
să acţioneze ulterior pentru excluderea
sa din grupul de studiu. Or, o atare re­
glementare nu reprezintă altceva decât
o constrângere a persoanei în manifes­
tarea unei opţiuni, ceea ce, de plano,
contravine libertăţii conştiinţei, consa­
crată de Constituţie (Decizia nr. 669 din
► Hotărâri C.E.D.O.
1. Respectarea autonomiei comunităţilor
religioase recunoscute de stat implică,
în special, acceptarea de către acesta a
dreptului comunităţilor respective de a
reacţiona în conformitate cu propriile
reguli şi interese faţă de eventualele
mişcări disidente care ar apărea în
inte­riorul lor şi ar putea prezenta un
peri­col pentru coeziunea, imaginea sau
ianuarie 2015).
12. Pentru a fi deplin respectată liberta­
tea de conştiinţă şi religie, care implică
libertatea de a aparţine sau nu vreunei
religii, consacrată de art. 29 alin. (1), (2) şi
(6) din Constituţie, legiuitorul este ţinut
de o obligaţie de neutralitate şi imparţia­
litate. Această obligaţie este realizată în
situaţia în care statul veghează la respec­
tarea acestor libertăţi, consacrând posi­
bilitatea părinţilor, reprezentanţilor legali
ai elevilor minori, respectiv posibilitatea
elevilor majori de a solicita participarea
la orele de religie (Decizia nr. 669 din 12
noiembrie 2014, M. Of. nr. 59 din 23 ia­
nuarie 2015).
unitatea lor.  Autorităţile naţionale nu
au, aşadar, sarcina de a se erija într‑un
arbitru între organizaţiile religioase şi
diferitele entităţi disidente care există
ori s‑ar putea înfiinţa în sfera acestora
(cauza Sindicatul „Păstorul cel Bun”
c. României, Hotărârea din 9 iulie 2013,
§ 165, M. Of. nr. 15 din 10 ianuarie
2014).

Articolul 30. Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor
şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. 
(2) Cenzura de orice fel este interzisă. 
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. 
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată. 
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de
a face publică sursa finanţării. 
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,
viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. 
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război
de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea
la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi
manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. 
147 • constituţia româniei Art. 30

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cu-
noştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului
manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de
radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc
prin lege. 
Legislaţie conexă: ► art. 10 CEDO: „Libertatea de exprimare. 1. Orice persoană
are dreptul la libertate de exprimare.  Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor
publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să
supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim
de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi
poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege,
care constituie măsuri necesare, într‑o societate democratică, pentru securitatea
naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru
a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti”; ► art. 11 CDFUE: „Libertatea de exprimare şi
de informare. (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau
idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (2) Libertatea
şi pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1.  Prevederile art.  30 din Constituţie
consacră libertatea de exprimare, care
reprezintă posibilitatea omului de a‑şi
manifesta prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin alte mijloa­
ce de comunicare în public, gândurile,
opiniile, credinţele religioase şi creaţiile
de orice fel. Libertatea de exprimare are
un conţinut complex, cuprinzând liber­
tatea cuvântului sau libertatea presei.
Astfel circumscrise, domeniul de aplica­
re şi, implicit, aria de protecţie a drep­
tului la liberă exprimare nu se suprapun
cu domeniul de aplicare al prescripţiei
extinc­tive, ca expresie a accesului liber la
justiţie (Decizia nr. 756 din 1 iunie 2010,
M. Of. nr. 468 din 7 iulie 2010).
2.  Libertatea de exprimare, astfel cum
este consfinţită de dispoziţiile art. 30 din
Constituţie, impune respectarea cerinţei
înscrise în alin. (6) al aceluiaşi articol, şi
anume de a nu prejudicia demnitatea,
onoarea, viaţa particulară a persoanei
şi dreptul la propria imagine. Totodată,
acest drept permite cetăţenilor să par­
ticipe la viaţa socială, politică şi cultura­
lă manifestându‑şi gândurile, opiniile,
credinţele etc. Dar această libertate nu
poate fi absolută şi, ca atare, în scopul
apărării unor valori care sunt de esenţa
unei societăţi democratice, este supusă
unor coordonate juridice expres prevăzu­
te de lege. În plus, posibilitatea limitării
libertăţii de exprimare este prevăzută şi
în art. 10 parag. 2 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţi­
lor fundamentale, care dispune că „Exer­
citarea acestor libertăţi ce comportă în­
datoriri şi responsabilităţi poate fi supusă
unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau
sancţiuni prevăzute de lege, care consti­
tuie măsuri necesare, într‑o societate de­
mocratică, pentru (...) protecţia reputa­
ţiei sau a drepturilor altora (...)” (Decizia
Art. 30
nr. 139 din 10 martie 2005, M. Of. nr. 350
din 25 aprilie 2005).
3. Limitele libertăţii de exprimare, prevă­
zute în art. 30 alin. (6) din Constituţia Ro­
mâniei, concordă întru totul cu noţiunea
de libertate, care nu este şi nu poate fi
înţeleasă ca un drept absolut. Concepţi­
ile juridico‑filosofice promovate de soci­
etăţile democratice admit că libertatea
unei persoane se termină acolo unde în­
cepe libertatea altei persoane. În acest
sens, art.  57 din Constituţie prevede
expres obligaţia cetăţenilor români, a
cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a‑şi
exercita drepturile constituţionale cu
bună‑credinţă, fără să încalce drepturile
şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică
este, de asemenea, prevăzută în art. 10
parag. 2 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor funda­
mentale şi în art. 19 parag. 3 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civi­
le şi politice.  Din dispoziţiile normative
citate rezultă că nu există nicio incom­
patibilitate între principiul libertăţii de
exprimare şi incriminarea insultei şi ca­
lomniei, care să impună dezincriminarea
acestor infracţiuni (Decizia nr. 62 din 18
ianuarie 2007, M. Of. nr. 104 din 12 fe­
bruarie 2007). ? Noul Cod penal nu mai
incriminează insulta şi calomnia.
4. Morala publică, înţeleasă sub aspec­
tul normelor de comportare socială a
individului în manifestările şi exprimările
sale sub orice formă, cu privire la viaţa
sexua­lă, îşi găseşte expresie în sentimen­
tul public de pudoare şi decenţă, a cărui
nesocotire nu poate fi tolerată de colecti­
vitatea respectivă. Manifestările contrare
moralei publice sunt social periculoase,
pentru că neagă una dintre condiţiile de
existenţă a societăţii şi pentru că împiedi­
că educaţia tinerelor generaţii în respec­
tul faţă de valorile morale ale societăţii.
„Morala publică” şi „bunele moravuri”
sunt valori fundamentale, consacrate
constituţia româniei • 148
de Constituţie. Drepturile şi libertăţile
fundamentale pe care aceasta le pre­
vede nu pot fi exercitate într‑un mod
contrar bunelor moravuri sau care ar
aduce atingere moralei publice. Astfel, în
legătură cu libertatea de exprimare, sunt
interzise manifestările obscene, contra­
re bunelor moravuri [art.  30 alin.  (7)
din Constituţie]. De asemenea, art.  53
alin. (1) din Legea fundamentală permite
chiar restrângerea prin lege a exerciţiului
unor drepturi sau al unor libertăţi, dacă
aceasta este necesară, între altele, pen­
tru „apărarea moralei publice”. Regle­
mentările din dreptul nostru intern, cu
privire la recunoaşterea moralei publice
ca valoare socială fundamentală, la ne­
cesitatea şi la modul de apărare a aces­
teia prin mijloace de drept penal sunt în
concordanţă cu reglementările cuprinse
în tratatele şi convenţiile internaţionale
privitoare la drepturile omului.  Toate
aceste documente prevăd că drepturile
şi libertăţile omului nu pot fi îngrădite,
în exercitarea lor, decât de necesitatea
apărării altor valori fundamentale, între
care şi morala publică. Noţiunile „morală
publică” şi „bune moravuri”, precum şi
noţiunile „obscen” şi „pornografic” au
un conţinut variabil de la o colectivita­
te la alta, de la o epocă la alta. În toate
cazurile însă există o limită a toleranţei
manifestărilor a cărei încălcare este inad­
misibilă şi la această accepţiune a ter­
menilor se referă legea penală (Decizia
nr. 19 din 20 ianuarie 2005, M. Of. nr. 153
din 21 februarie 2005).
5.  Datele care fac obiectul reglemen­
tării, deşi au un caracter predominant
tehnic, sunt reţinute în scopul furnizării
informaţiilor cu privire la persoana şi via­
ţa sa privată. Chiar dacă, potrivit art. 1
alin.  (3) din lege [Legea nr.  82/2012
privind reţinerea datelor generate sau
prelucrate de furnizorii de reţele pu­
blice de comunicaţii electronice şi de
149 • constituţia româniei
furnizorii de servicii de comunicaţii elec­
tronice destinate publicului, declarată
neconstituţională – n.a.], aceasta nu se
aplică şi conţinutului comunicării sau in­
formaţiilor consultate în timpul utilizării
unei reţele de comunicaţii electronice,
celelalte date reţinute, având ca scop
identificarea apelantului şi a apelatului,
respectiv a utilizatorului şi a destinata­
rului unei informaţii comunicate pe cale
electronică, a sursei, destinaţiei, datei,
orei şi duratei unei comunicări, a tipu­
lui de comunicare, a echipamentului de
comunicaţie sau a dispozitivelor folosite
de utilizator, a locaţiei echipamentului
de comunicaţii mobile, precum şi a altor
„date necesare” – nedefinite în lege –,
sunt de natură să prejudicieze manifesta­
rea liberă a dreptului la comunicare sau
la exprimare. În concret, datele avute în
► Hotărâri C.E.D.O. 
1. Nu există democraţie fără pluralism.
Iată de ce libertatea de exprimare consa­
crată prin art. 10 este valabilă, sub rezer­
va parag. 2, nu numai pentru „informaţii”
sau „idei” primite favorabil sau conside­
rate ca inofensive ori indiferente, dar şi
pentru cele care frapează, şochează sau
îngrijorează (a se vedea, printre altele,
cauza Handyside c. Regatului Unit, Hotă­
rârea din 7 decembrie 1976, § 49, şi ca­
uza Jersild c. Danemarcei, Hotărârea din
23 septembrie 1994, § 37). Având în ve­
dere că prin activităţile lor participă la un
exerciţiu colectiv al libertăţii de exprima­
re, partidele politice pot invoca dreptu­
rile prevăzute de art.  10 şi art.  11 din
Convenţie (cauza Partidul Comunist Unit
din Turcia şi alţii c. Turciei, Hotărârea din
30 ianuarie 1998, §§ 42‑43). Principala
problemă de soluţionat este, aşadar, ace­
ea dacă amestecul era o măsură „ne­
cesară într‑o societate democratică”.
Principiile fundamentale în această pri­
vinţă sunt consacrate în jurisprudenţa
Art. 30
vedere conduc la concluzii foarte preci­
se privind viaţa privată a persoanelor ale
căror date au fost păstrate, concluzii ce
pot viza obiceiurile din viaţa cotidiană,
locurile de şedere permanentă sau tem­
porară, deplasările zilnice sau alte de­
plasări, activităţile desfăşurate, relaţiile
sociale ale acestor persoane şi mediile
sociale frecventate de ele.  Or, o atare
limitare a exerciţiului dreptului la viaţă
intimă, familială şi privată şi la secretul
corespondenţei, precum şi a libertăţii
de exprimare trebuie să aibă loc într‑o
manieră clară, previzibilă şi lipsită de
echivoc, astfel încât să fie îndepărtată,
pe cât posibil, eventualitatea arbitraru­
lui sau a abuzului autorităţilor în acest
domeniu (Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014,
M. Of. nr. 653 din 4 septembrie 2014). 
Curţii şi au fost rezumate după cum
­urmează (cauza Steel şi Morris c. Regatu­
lui Unit, Hotărârea din 15 februarie 2005,
§ 87): „(i) adjectivul «necesar», în sensul
art.  10 parag.  2, presupune existenţa
unei «nevoi sociale imperioase». Statele
contractante beneficiază de o anumită
marjă de apreciere atunci când stabilesc
dacă există o astfel de nevoie, dar aceas­
ta este compatibilă cu un control euro­
pean, în ceea ce priveşte atât legislaţia,
cât şi hotărârile care o aplică, inclusiv
cele pronunţate de o instanţă indepen­
dentă. Prin urmare, Curtea este împuter­
nicită să se pronunţe printr‑o hotărâre
definitivă asupra chestiunii dacă o
«restric­­ţie» poate fi reconciliată cu liber­
tatea de exprimare protejată de art. 10;
(ii) în exercitarea puterii sale de control,
Curtea nu are sarcina de a se substitui
autorităţilor naţionale competente, ci
mai degrabă de a examina, din perspecti­
va art. 10, hotărârile pronunţate de aces­
tea în temeiul puterii lor de apreciere.
Art. 30
Acest lucru nu echivalează cu limitarea
controlului la a stabili dacă statul pârât
şi‑a exercitat puterea discreţionară în
mod rezonabil, cu atenţie şi cu bună‑cre­
dinţă; sarcina Curţii este de a analiza in­
gerinţa incriminată în lumina cauzei în
ansamblu şi de a stabili dacă a fost «pro­
porţională cu scopul legitim urmărit» şi
dacă motivele prezentate de autorităţile
naţionale pentru a o justifica sunt «rele­
vante şi suficiente».  Procedând astfel,
Curtea trebuie să se asigure că autorită­
ţile naţionale au aplicat standarde care
erau conforme cu principiile prevăzute la
art. 10 şi, în plus, că s‑au bazat pe o eva­
luare satisfăcătoare a faptelor relevante”.
În ceea ce priveşte protecţia conferită de
Convenţie avertizorilor proveniţi din rân­
dul funcţionarilor publici, Curtea a stabi­
lit următoarele principii [cauza Guja c.
Moldovei (MC), Hotărârea din 12 februa­
rie 2008, §§ 70‑78]: „Art. 10 se aplică de
asemenea sferei profesionale şi (...) func­
ţionarii (...) au dreptul la libertate de
expri­mare (...).  Astfel, aceasta nu uită
faptul că angajaţii au obligaţia de loiali­
tate, reţinere şi discreţie faţă de angaja­
torul lor. Acest lucru este îndeosebi vala­
bil pentru funcţionari, dat fiind că însăşi
natura funcţiei publice impune reprezen­
tanţilor acesteia o obligaţie de loialitate
şi reţinere (...). Întrucât misiunea funcţio­
narilor dintr‑o societate democratică
este de a ajuta guvernul să se achite de
funcţiile sale, iar populaţia are dreptul de
a se aştepta ca funcţionarii să ofere acest
ajutor şi să nu ridice nicio piedică pentru
guvernul ales în mod democratic, obliga­
ţia de loialitate şi reţinere prezintă o im­
portanţă deosebită în ceea ce îi priveşte
(...). Mai mult, având în vedere însăşi
natura poziţiei lor, funcţionarii au adesea
acces la informaţii în privinţa cărora gu­
vernul, din diverse raţiuni legitime, poate
avea un interes în a le proteja confiden­
ţialitatea sau caracterul secret. Prin ur­
constituţia româniei • 150
mare, aceştia sunt în general supuşi unei
obligaţii de discreţie foarte stricte (...). În
ceea ce priveşte reprezentanţii funcţiei
publice, fie că sunt funcţionari numiţi sau
personal contractual, Curtea observă că
aceştia pot ajunge, în exerciţiul misiunii
lor, să ia cunoştinţă de informaţii interne,
eventual de natură secretă, pe care cetă­
ţenii au un interes sporit să le vadă divul­
gate sau făcute publice. Aceasta conside­
ră că semnalarea de către un angajat din
sectorul public a unui comportament
ne­legal sau a unui act ilicit la locul de
muncă ar trebui, în anumite circumstan­
ţe, să beneficieze de protecţie. Această
protecţie poate fi necesară în cazul în
care funcţionarul public în cauză este
singura persoană – sau face parte dintr‑o
categorie restrânsă de persoane – care
are cunoştinţă de ceea ce se întâmplă la
locul său de muncă şi, astfel, este cea în
măsură să acţioneze în interesul public,
alertând angajatorul sau publicul larg
(...). Având în vedere obligaţia de discre­
ţie sus‑menţionată, dezvăluirea ar trebui
să fie făcută în primul rând superiorului
persoanei în cauză sau altei autorităţi ori
organ competent. O dezvăluire în public
nu trebuie avută în vedere decât în ulti­
mă instanţă, în cazul în care orice altă
acţiune este în mod evident imposibilă
(...). În cadrul aprecierii proporţionalităţii
restricţiei privind libertatea de exprima­
re, Curtea trebuie, prin urmare, să ia în
considerare dacă persoana a avut alte
mijloace eficiente de remediere a actului
ilicit pe care a intenţionat să îl dezvăluie.
La stabilirea proporţionalităţii unei inge­
rinţe în libertatea de exprimare a unui
funcţionar public într‑un astfel de caz,
Curtea trebuie, de asemenea, să ia în
considerare şi alţi câţiva factori. În primul
rând, trebuie acordată o deosebită aten­
ţie interesului public pe care îl implică
informaţia dezvăluită. Curtea reaminteş­
te că art. 10 parag. 2 din Convenţie nu
151 • constituţia româniei
lasă loc pentru restricţii privind libertatea
de exprimare în domeniul problemelor
de interes general (...). Într‑un sistem de­
mocratic, acţiunile sau omisiunile guver­
nului trebuie să fie supuse unui control
atent exercitat nu doar de către puterea
legislativă şi cea juridică, ci şi de către
media şi opinia publică. Interesul opiniei
publice faţă de o anumită informaţie
poate fi, câteodată, atât de puternic, în­
cât să depăşească chiar şi o obligaţie de
confidenţialitate impusă prin lege (...). Al
doilea factor de luat în considerare în
acest exerciţiu de punere în balanţă este
autenticitatea informaţiei dezvăluite.
Auto­rităţile de stat competente pot să
adopte măsuri cu scopul de a reacţiona
în mod corespunzător şi fără exces la acu­
zaţiile calomnioase lipsite de temei sau
formulate cu rea‑credinţă (...). Mai mult,
libertatea de exprimare presupune obli­
gaţii şi responsabilităţi, iar orice persoa­
nă care decide să dezvăluie informaţii
trebuie să verifice atent, în măsura în
care circumstanţele permit acest lucru,
că aceasta este corectă şi de încredere
(...). Pe de altă parte, Curtea trebuie să
pună în balanţă prejudiciul, dacă este
cazul, pe care dezvăluirea în litigiu l‑ar
putea cauza autorităţii publice şi intere­
sul pe care publicul l‑ar putea avea faţă
de dezvăluirea respectivă (...). În această
privinţă, Curtea poate lua în considerare
obiectul dezvăluirii şi natura autorităţii
administrative în cauză (...).  Motivaţia
angajatului care face dezvăluirea este un
alt factor decisiv pentru a stabili dacă
demersul trebuie sau nu să beneficieze
de protecţie. De exemplu, o acţiune mo­
tivată de o doleanţă sau o animozitate cu
caracter personal ori de perspectiva unui
avantaj personal, în special un câştig pe­
cuniar, nu justifică un nivel de protecţie
deosebit de ridicat (...). Este important
de stabilit, aşadar, dacă, atunci când a
făcut dezvăluirea, persoana respectivă a
Art. 30
acţionat cu bună‑credinţă şi cu convinge­
rea că informaţia este adevărată, dacă
dezvăluirea acesteia a fost în interes pu­
blic şi dacă autorul dispunea sau nu de
mijloace mai discrete pentru a denunţa
acţiunile în litigiu. În cele din urmă, eva­
luarea proporţionalităţii ingerinţei în ra­
port cu scopul legitim urmărit se face
printr‑o analiză atentă a pedepsei aplica­
te şi a consecinţelor acesteia (...)” (cauza
Bucur şi Toma c. României, Hotărârea din
8 ianuarie 2013, §§ 92‑93, M. Of. nr. 350
din 13 iunie 2013).
2. Pentru a vedea dacă sunt respectate
cerinţele impuse de parag.  2 al art.  10
din Convenţie, Curtea, în cazul existen­
ţei unei ingerinţe în exercitarea libertă­
ţii de exprimare, procedează la analiza
următoarelor elemente: dacă ingerinţa
este „prevăzută de lege”, dacă vizează
unul sau mai multe dintre scopurile legi­
time menţionate de respectivul paragraf
şi dacă este „necesară într‑o societate
democratică” pentru atingerea acestor
scopuri (cauza Cumpănă şi Mazăre c.
României, Hotărârea din 17 decembrie
2004, § 85; cauza Boldea c. României,
Hotărârea din 15 februarie 2007, § 47,
www.echr.coe.int).
3.  Cât priveşte libertatea de exprimare
prin presă, Curtea Europeană a Dreptu­
rilor Omului a reţinut rolul indispensabil
de „câine de pază” care revine presei în­
tr‑o societate democratică [de exemplu,
Hotărârea din 27 martie 1996, pronun­
ţată în cauza Goodwin c. Regatului Unit,
§  39]. Presa nu trebuie să depăşească
însă anumite limite, ţinând în special de
protecţia reputaţiei şi drepturilor altor
persoane.  Totuşi, îi revine sarcina de a
comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor
şi a responsabilităţilor sale, informaţii şi
idei asupra unor chestiuni politice, pre­
cum şi asupra altor subiecte de interes
general (a se vedea, printre multe altele,
cauza De Haes şi Gijsels c. Belgiei, Hotă­
Art. 31 constituţia româniei • 152

rârea din 24 februarie 1997, § 37; cauza şi a libertăţilor fundamentale.  În acest

Colombani şi alţii c.  Franţei, Hotărârea
din 25 iunie 2002, § 55; cauza Cumpănă
şi Mazăre c. României, Hotărârea din 17
decembrie 2004, § 93, www.echr.coe.int).
4. Orice prevedere legală care, prin sanc­
ţiuni speciale, oferă politicienilor, mem­
brilor guvernului şi înalţilor funcţionari
protecţie sporită împotriva defăimării nu
este compatibilă cu art. 10 din Conven­
ţia pentru apărarea drepturilor omului
► Hotărâri C.J.U.E.
1.  Datele ce fac obiectul reglementării
Directivei 2006/24/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 15 martie
2006 privind păstrarea datelor generate
sau prelucrate în legătură cu furnizarea
serviciilor de comunicaţii electronice ac­
cesibile publicului sau de reţele de comu­
nicaţii publice şi de modificare a Direc­
tivei 2002/58/CE, invalidate, conduc la
concluzii foarte precise privind viaţa pri­
vată a persoanelor ale căror date au fost
păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile
din viaţa cotidiană, locurile de şe­dere
permanentă sau temporară, de­­plasările
zilnice sau alte deplasări, acti­­vităţile des­
făşurate, relaţiile sociale ale acestor per­
soane şi mediile sociale frec­ventate de
ele. În aceste condiţii, chiar dacă, potrivit
sens, de la Hotărârea din 8 iulie 1986,
pronunţată în cauza Lingens c. Austriei,
la Hotărârea din 15 martie 2011, pronun­
ţată în cauza Otegi Mondragon c. Spaniei
(www.echr.coe.int), Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a aplicat noţiunea de
prag ridicat de toleranţă pentru critici în
ceea ce priveşte politicienii, membrii gu­
vernului şi şefii de stat.
art. 1 alin. (2) şi art. 5 alin. (2) din Directi­
va 2006/24/CE, este interzisă păstrarea
conţinutului comu­nicaţiilor şi al informa­
ţiilor consultate prin utilizarea unei reţe­
le de comunicaţii electronice, păstrarea
datelor în cauză poate afecta utilizarea
de către abonaţi sau de către utilizatorii
înregistraţi a mijloacelor de comunica­
re prevăzute de această directivă şi, în
consecinţă, libertatea lor de exprimare,
garantată prin art. 11 din Cartă (cauzele
conexate C‑293/12, Digital Rights Ire­
land­ Ltd c. Minister for Communications,
Marine­ and Natural Resources şi alţii, şi
C‑594/12, Kärntner Landesregierung şi
alţii, Hotărârea din 8 aprilie 2014, pct. 27
şi 28, curia.europa.eu).

Articolul 31. Dreptul la informaţie

(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes
public nu poate fi îngrădit. 
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să
asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra
problemelor de interes personal. 
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie
a tinerilor sau securitatea naţională. 
(4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să
asigure informarea corectă a opiniei publice. 
(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie
să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului
la antenă.  Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra
activităţii lor se reglementează prin lege organică. 
153 • constituţia româniei Art. 31

Legislaţie conexă: ► Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes

public (M. Of. nr. 663 din 23 octombrie 2001); ► Legea nr. 182/2002 privind protecţia
informaţiilor clasificate (M. Of. nr. 248 din 12 aprilie 2002); ► Legea nr. 504/2002 a
audiovizualului (M. Of. nr. 534 din 22 iulie 2002); ► art. 11: „Libertatea de exprimare
şi de informare. (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau
idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (2) Libertatea
şi pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate” şi art. 42 CDFUE:
„Dreptul de acces la documente. Orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică
sau juridică care are reşedinţa sau sediul social într‑un stat membru are dreptul de
acces la documentele instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, indiferent
de suportul pe care se află aceste documente”. 

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Prevederile art. 31 din Constituţie con­
sacră dreptul persoanei de a avea acces
neîngrădit „la orice informaţie de interes
public” şi obligaţia corelativă a autorită­
ţilor publice, potrivit competenţelor ce
le revin, de a asigura informarea corectă
„a cetăţenilor asupra treburilor publice şi
asupra problemelor de interes personal”.
Aşadar, dreptul la informaţie consacrat
se referă numai la informaţiile de inte­
res public, nu şi la informaţiile privind
datele personale. Stabilirea, în concret,
dacă anumite informaţii intră sau nu în
sfera noţiunii de „informaţie cu privire
la datele personale” nu este o problemă
de constituţionalitate, ci reprezintă un
aspect ce ţine de competenţa instanţei
de judecată (Decizia nr. 158 din 30 martie
2004, M. Of. nr. 420 din 11 mai 2004).
2. Interesul apărării securităţii naţionale
justifică restrângerea unor drepturi, prin
limitarea impusă de legiuitor. Această re­
strângere este în consens şi cu dispozi­ţiile
art. 31 alin. (3) din Constituţie (Decizia
nr. 37 din 29 ianuarie 2004, M. Of. nr. 183
din 3 martie 2004).
3. Legiuitorul este cel în drept să stabi­
lească atât condiţiile, cât şi situaţiile în
care se exceptează de la accesul liber al
cetăţenilor unele categorii de informaţii,
în temeiul art. 31 alin. (3) din Constituţie.
A lăsa la îndemâna organelor sau autori­
tăţilor publice, care deţin informaţiile în
cauză, să decidă dacă acestea sunt sau
nu exceptate de la accesul liber al cetăţe­
nilor ar însemna instituirea unui arbitra­
riu în aprecierea informaţiei ca fiind sau
nu de interes public pentru cetăţeni. Or,
o reglementare unitară şi neechivocă a
informaţiilor exceptate de la acest ac­
ces reprezintă o aplicare a prevederilor
art. 31 alin. (3) din Legea fundamentală,
numai legiuitorul putând califica o infor­
maţie ca ţinând de „securitatea naţiona­
lă”, nu şi alte organe sau autorităţi publi­
ce (Decizia nr. 392 din 24 martie 2011,
M. Of. nr. 509 din 19 iulie 2011).
4.  Lucrările Curţii Constituţionale pe
baza cărora aceasta pronunţă decizii şi
hotărâri ori emite avize nu pot fi puse la
dispoziţia publicului, ci doar părţilor din
dosar, ceea ce însă nu contravine preve­
derilor art. 31 din Constituţie referitoare
la dreptul persoanei de a avea acces la
orice informaţie de interes public, de vre­
me ce părţile au acces nelimitat la dosa­
rul cauzei (Decizia nr. 481 din 12 aprilie
2011, M. Of. nr. 485 din 8 iulie 2011).
5. Autonomia serviciului public de radi­
odifuziune, respectiv a serviciului public
de televiziune determină informarea
co­rectă a persoanelor asupra probleme­
lor de interes public şi asigură un cadru
organizat pentru exercitarea libertăţii de
Art. 32 constituţia româniei • 154

opinie, a libertăţii de a primi şi comunica garantează realizarea lui, datorită posibi­

informaţii ori idei, fără amestecul auto­ lităţii pe care serviciile menţionate o au
rităţilor publice, aşa încât taxele pentru de a se organiza şi de a funcţiona auto­
aceste servicii nu aduc atingere dreptului nom (Decizia nr. 159 din 30 martie 2004,
la libertatea de exprimare, ci, dimpotrivă, M. Of. nr. 426 din 12 mai 2004).

Articolul 32. Dreptul la învăţătură

(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general
obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul
superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. 
(2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română.  În
condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într‑o limbă de circulaţie
internaţională. 
(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa
limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt
garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. 
(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse
sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor
instituţionalizaţi, în condiţiile legii. 
(5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, par-
ticulare şi confesionale, în condiţiile legii. 
(6) Autonomia universitară este garantată. 
(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor
specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat
şi garantat prin lege. 
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale (M. Of. nr. 18 din 10
ianuarie 2011); ► art. 2 din Primul Protocol adiţional la CEDO: „Dreptul la instruire.
Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care
şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului va respecta dreptul părinţilor
de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase
şi filozofice”; ► art. 14 CDFUE: „Dreptul la educaţie. (1) Orice persoană are dreptul la
educaţie, precum şi la accesul la formare profesională şi formare continuă. (2) Acest
drept include posibilitatea de a urma gratuit învăţământul obligatoriu. (3) Libertatea
de a înfiinţa instituţii de învăţământ cu respectarea principiilor democratice, precum
şi dreptul părinţilor de a asigura educarea şi instruirea copiilor lor, potrivit propriilor
convingeri religioase, filozofice şi pedagogice, sunt respectate în conformitate cu
legile interne care reglementează exercitarea acestora”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Asigurarea de către stat a dreptului la
învăţătură nu este afectată de acordarea
pensiei de urmaş în anumite condiţii, cu
atât mai mult cu cât alin. (4) al art. 32 din
Constituţie prevede gratuitatea învăţă­
mântului de stat, precum şi acordarea de
burse sociale de studii copiilor şi tinerilor
proveniţi din familii defavorizate (Decizia
nr. 852 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 563 din
25 iulie 2008).
2.  Norma constituţională care prevede
gratuitatea învăţământului trebuie înţe­
155 • constituţia româniei
leasă în sensul că procesul de învăţământ
în unităţile de învăţământ de stat nu poa­
te să fie condiţionat de niciun fel de taxe
de şcolarizare. Or, stabilirea unui semn
care să individualizeze şi să diferenţieze
elevii diverselor unităţi de învăţământ
nu afectează caracterul gratuit al învă­
ţământului, deoarece sumele necesare
pentru aceasta nu au o asemenea des­
tinaţie, ci au ca finalitate creşterea sigu­
ranţei în unităţile de învăţământ (Decizia
nr. 548 din 15 mai 2008, M. Of. nr. 495 din
2 iulie 2008).
3. Legea fundamentală nu exclude posi­
bilitatea învăţământului de stat cu taxă,
ci, în virtutea principiului autonomiei uni­
versitare consacrat prin art. 32 alin. (6),
lasă libertatea instituţiilor de învăţământ
superior de stat de a pregăti, alături de
cursanţii care beneficiază de gratuitatea
studiilor, şi cursanţii care acceptă să plă­
tească o taxă de studii (Decizia nr. 165
din 1 aprilie 2004, M. Of. nr. 431 din 13
mai 2004).
4.  Legea fundamentală garantează pă­
rinţilor dreptul la îngrijirea şi educarea
copiilor lor şi cuprinde dreptul la educa­
rea religioasă. De aceea, este primordial
dreptul acestora de a transmite copiilor
convingerile proprii legate de proble­
me religioase.  De asemenea, părinţii
au dreptul de a‑şi ţine departe copiii de
convingeri religioase. Însă acest drept de
educare nu aparţine exclusiv părinţilor,
statul, căruia i s‑a încredinţat controlul
asupra întregului sistem şcolar, asumân­
du‑şi în mod autonom şi concurent o mi­
siune proprie de educare, corelativă cu
cea a părinţilor. Rezultă că, pe de o parte,
există o obligaţie negativă a statului de a
nu interveni în formarea sau aderarea la
o convingere sau credinţă religioasă, iar,
pe de altă parte, există şi obligaţia pozi­
tivă potrivit căreia, în măsura în care per­
soana se manifestă în sensul studierii sau
receptării învăţăturilor unui anumit cult
Art. 32
sau credinţe religioase, să creeze cadrul
legislativ şi instituţional necesar exerci­
tării drepturilor prevăzute de art.  29 şi
art. 32 din Constituţie (Decizia nr. 669 din
12 noiembrie 2014, M. Of. nr. 59 din 23
ianuarie 2015).
5. Legea fundamentală a consacrat prin
art. 32 alin. (6) principiul autonomiei uni­
versitare, fără să definească însă această
noţiune, de unde, văzând şi prevederile
alin.  (5) ale aceluiaşi articol, în confor­
mitate cu care învăţământul de toate
gradele se desfăşoară în condiţiile legii,
rezultă că legiuitorul constituant a lăsat
legiuitorului ordinar libertatea de a sta­
bili elementele autonomiei universitare
şi condiţiile în care aceasta se exercită
(Decizia nr. 161 din 8 februarie 2011,
M. Of. nr. 304 din 3 mai 2011).
6. Principiul autonomiei universitare este
garantat, legiuitorul constituant consa­
crându‑l ca o componentă a dreptului la
învăţătură. Acest principiu presupune un
conţinut vast, ce include normele, pro­
cedurile şi standardele interne ale fiecă­
rei universităţi, cu respectarea limitelor
impuse de legislaţia în vigoare, prin care
acestea tind să definească şi să indivi­
dualizeze rolul lor în cadrul comunităţii.
Autonomia universitară se poate exerci­
ta doar cu condiţia asumării răspunderii
publice, care obligă orice instituţie de
învăţământ superior să asigure eficien­
ţă managerială. Autonomia universitară
presupune respectarea standardelor le­
gale de calitate, şi nu a standardelor pro­
prii. Nimic nu împiedică instituţiile furni­
zoare de educaţie ca, în condiţiile legii, să
îşi diversifice specializările ori oferta edu­
caţională şi să instituie standarde proprii
de calitate superioară celor legale, fără să
contravină acestora (Decizia nr. 1646 din
16 decembrie 2010, M. Of. nr. 119 din 16
februarie 2011).
7. Prevederile constituţionale consacră şi
garantează o singură formă de autono­
Art. 32
mie, şi anume cea universitară, indiferent
că este vorba de învăţământul superior
de stat sau de învăţământul superior
particular, autonomie al cărei conţinut
trebuie să fie identic în ambele cazuri. În
aceste condiţii şi având în vedere faptul
că aceste instituţii fac parte din sistemul
naţional de învăţământ, principiul con­
stituţional al autonomiei universitare
trebuie să se reflecte, în egală măsură,
în organizarea şi funcţionarea procesului
de învăţământ, în statutul cadrelor didac­
tice, în promovarea în funcţie a acestora,
în norma didactică etc. (Decizia nr. 731
din 7 mai 2009, M. Of. nr. 395 din 11 iu­
nie 2009).
8. Fără a nega fundamentul economic al
universităţilor particulare, proprietatea
privată a acestora, înfiinţate prin lege,
fără scop patrimonial şi cu afectaţiune
specială, acest fundament nu poate
constitui şi fundamentul instituirii unei
forme de autonomie diferite de cea
consacrată de art. 32 alin. (6) din Con­
stituţie. Principiul constituţional al auto­
nomiei universitare trebuie să îşi găseas­
că reflectarea, în egală măsură, asupra
organizării şi funcţionării procesului de
învăţământ, a statutului cadrelor didac­
tice, a promovării în funcţie a acestora, a
normei didactice etc. Prin urmare, prin­
cipiul autonomiei universitare nu poate
dobândi o semnificaţie diferită în func­
ţie de patrimoniul pe care se întemeiază
universitatea (Decizia nr. 731 din 7 mai
2009, M. Of. nr. 395 din 11 iunie 2009).
9.  Principiul autonomiei universitare
dă dreptul comunităţii universitare să
îşi stabilească misiunea proprie, strate­
gia instituţională, structura, activităţile,
orga­nizarea şi funcţionarea proprie, ges­
tionarea resurselor materiale şi umane,
dar toate acestea trebuie realizate cu
respectarea strictă a legislaţiei în vigoare,
în limitele şi condiţiile impuse de aceas­
constituţia româniei • 156
ta (Decizia nr. 161 din 8 februarie 2011,
M. Of. nr. 304 din 3 mai 2011).
10.  În cadrul autonomiei universitare,
revine fiecărei instituţii de învăţământ
superior sarcina de a aprecia cu privire
la activitatea desfăşurată de fiecare
cadru universitar (Decizia nr. 444 din
26 octombrie 2004, M. Of. nr. 15 din 5
ianuarie 2005).
11.  Autonomia universitară este foarte
importantă pentru buna funcţionare
a instituţiilor de învăţământ superior,
fapt subliniat de mai multe documente
internaţionale din domeniu (Declaraţia
de la Bologna din 1999, care are ca scop
principal crearea unui Spaţiu European
al Învăţământului Superior, cu luarea în
considerare şi respectarea autonomiei
universitare; Declaraţia de la Praga din
2009 a Asociaţiei Universităţilor Europe­
ne, care prevede că universităţile tre­buie
să îşi întărească autonomia pentru a ­servi­
mai bine societatea şi în particular să asi­
gure un cadru de reglementare care să
permită conducătorilor universităţilor să
adopte o structură internă eficientă, să
selecteze şi să instruiască personalul lor,
să elaboreze programele academice şi să
utilizeze resursele financiare, toate aces­
tea trebuind să fie în concordanţă cu mi­
siunile şi profilurile lor specifice; Comu­
nicarea Comisiei Europene din luna mai
2006 cu privire la Agenda de moderni­
zare pentru universităţi, care prevede ca
obiectiv prioritar crearea unui nou cadru
pentru universităţi, caracterizat printr‑o
autonomie sporită şi responsabilitate;
Cartea Verde din aprilie 2007 „Spaţiul
European de Cercetare: Noi perspective”,
unde se arată că autonomia universitară
nu este numai relevantă pentru realiza­
rea Spaţiului European al Învăţământului
Superior, dar este şi un factor determi­
nant în realizarea Spaţiului European de
Cercetare).  Totuşi, varietatea situaţiilor
din Europa reflectă o multitudine de
157 • constituţia româniei Art. 33-34

abordări în privinţa autonomiei universi­ al Învăţământului Superior (Decizia nr. 2

tare, autorităţile centrale deţinând, încă,
un rol central în reglementarea sistemu­
lui de educaţie superioară.  În general,
în Europa, autonomia universitară este
legată de capacitatea instituţiilor de în­
văţământ superior de a decide în privinţa
organizării lor, a chestiunilor financiare, a
politicii de personal şi a politicii curricula­
re, însă gradul de libertate a universităţi­
lor diferă foarte mult de la ţară la ţară. Nu
se poate însă pune semnul de egalitate
între autonomie şi independenţă.  Sta­
tul sau organele administraţiei publice
loca­le are/au destule competenţe care
îi/le permit să se asigure că universităţile
respectă standardele de calitate necesa­
re pentru realizarea Spaţiului European
din 4 ianuarie 2011, M. Of. nr. 136 din 23
februarie 2011).
12.  Autonomia universitară nu se con­
fundă cu independenţa.  În acest sens,
Curtea, prin Decizia nr. 2 din 4 ianuarie
2011, publicată în M. Of. nr. 136 din 23
februarie 2011, analizând situaţia la nivel
european, a arătat că autonomia univer­
sitară nu echivalează cu independenţa şi
că „statul sau organele administraţiei pu­
blice locale are/au destule competenţe
care îi/le permit să se asigure că univer­
sităţile respectă standardele de calitate
necesare pentru realizarea Spaţiului Eu­
ropean al Învăţământului Superior” (De­
cizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of.
nr. 246 din 7 aprilie 2014).

Articolul 33. Accesul la cultură

(1) Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii. 
(2) Libertatea persoanei de a‑şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede
la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită. 
(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea
culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii
culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor
culturale şi artistice ale României în lume. 
Legislaţie conexă: ► Legea nr.  334/2002 privind bibliotecile, republicată (M.  Of.
nr.  132 din 11 februarie 2005); ►  Legea nr.  311/2003 a muzeelor şi a colecţiilor
publice, republicată (M. Of. nr. 207 din 24 martie 2014); ► Legea nr. 182/2000 pri-
vind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată (M. Of. nr. 259 din
9 aprilie 2014); ► O.G. nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a
programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale (M. Of. nr. 296 din 13 august 1998);
► art. 13 CDFUE: „Libertatea artelor şi ştiinţelor. Artele şi cercetarea ştiinţifică sunt
libere. Libertatea universitară este respectată”.

Articolul 34. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. 
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii
publice. 
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale
pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării pro-
fesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de
protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii. 
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (M. Of.
nr. 372 din 28 aprilie 2006); ► art. 35 CDFUE: „Protecţia sănătăţii. Orice persoană
Art. 34
are dreptul de acces la asistenţa medicală preventivă şi de a beneficia de îngrijiri
medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale.  În definirea şi
punerea în aplicare a tuturor politicilor şi acţiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat
de protecţie a sănătăţii umane”.
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Articolul 34 din Constituţie consacră
un drept complex – dreptul la ocrotirea
sănătăţii –, ambivalent, cu două compo­
nente, una substanţială şi alta procedu­
rală. Potrivit art. 34 alin. (3), organizarea
asistenţei medicale şi a sistemului de asi­
gurări sociale se stabileşte prin lege, ceea
ce înseamnă că legiuitorul este îndrep­
tăţit să impună reguli pentru crearea,
menţinerea şi dezvoltarea unui sistem de
asigurări sociale cu respectarea principi­
ilor constituţionale. Sistemul implemen­
tat de legiuitorul român este o expresie
a principiilor enunţate în Constituţie la
art. 1 alin. (3) referitor la caracterul de
stat social al României şi art. 4 alin. (1)
privind solidaritatea cetăţenilor ţării,
aşa încât latura procedurală a dreptului
la ocrotirea sănătăţii, sub aspectul obli­
gativităţii plăţii contribuţiilor la sistemul
de asigurări de sănătate, este organizată
în conformitate şi cu respectarea Con­
stituţiei. Dreptul persoanei de a dispune
de ea însăşi prevăzut de art. 26 alin. (2)
din Constituţie în privinţa asigurărilor de
sănătate trebuie interpretat în concor­
danţă cu principiile constituţionale mai
sus enunţate, întrucât persoana fizică
nu are dreptul să dispună de ea însăşi în
mod absolut, ci cu condiţia de a nu încăl­
ca drepturile şi libertăţile altora; cu alte
cuvinte, persoana în cauză, prin conduita
sa, nu poate afecta nici latura procedura­
lă a dreptului său la ocrotirea sănătăţii şi
nici latura substanţială a acestui drept de
care beneficiază celelalte persoane fizice
(Decizia nr. 1252 din 7 octombrie 2010,
M. Of. nr. 759 din 19 noiembrie 2010).
constituţia româniei • 158
2. Garantarea dreptului la ocrotirea sănă­
tăţii, prevăzută pentru toate categoriile
de persoane la art. 34 alin. (1) din Con­
stituţie, nu înseamnă scutire de la plata
contribuţiei la asigurările de sănătate,
sistem care trebuie susţinut cu mijloa­
ce financiare corespunzătoare (Decizia
nr. 161 din 1 aprilie 2004, M. Of. nr. 433
din 14 mai 2004).
3.  Obligativitatea asigurării şi a contri­
buţiei la sistemul asigurărilor sociale de
sănătate trebuie analizată în legătură cu
un alt principiu ce stă la baza acestui sis­
tem, anume cel al solidarităţii. Astfel, da­
torită solidarităţii celor care contribuie,
acest sistem îşi poate realiza obiectivul
principal, respectiv cel de a asigura un
minimum de asistenţă medicală pentru
populaţie, inclusiv pentru acele categorii
de persoane care se află în imposibilita­
tea de a contribui la constituirea fondu­
rilor de asigurări de sănătate (Decizia
nr. 775 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 459
din 2 iulie 2009).
4. Persoanele exceptate de la plata con­
tribuţiei la fondul de asigurări sociale de
sănătate sunt prevăzute de lege, astfel
că, în afara acestora, tuturor celorlalţi
cetăţeni le revine această obligaţie. Din
momentul în care se naşte obligaţia, iar
asiguratul plăteşte contribuţia, legea îi
dă acestuia dreptul de a beneficia de
pachetul de servicii medicale în siste­
mul public de sănătate.  În condiţiile în
care persoana obligată să contribuie la
sistemul de asigurări de sănătate ignoră
această obli­gaţie, este firesc ca accesul la
servici­ile sistemului public de asigurări de
sănătate să fie diferit de prima ipoteză. O
159 • constituţia româniei
asemenea soluţie nu este, prin urmare,
discriminatorie, nu afectează integritatea
fizică sau psihică a persoanei şi nici nu
îngrădeşte dreptul la ocrotirea sănătăţii,
ci îl reglementează diferit, având în ve­
dere situaţia deosebită în care se găseşte
persoana care nu a respectat obligaţia le­
gală de a contribui la fondul de asigurări
sociale de sănătate (Decizia nr. 1240 din
7 octombrie 2010, M. Of. nr. 824 din 9
decembrie 2010).
5. Garantând dreptul la ocrotirea sănă­
tăţii, art.  34 din Constituţie stabileşte
obligaţia statului de luare a măsurilor
pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii
publice, ceea ce implică şi crearea con­
diţiilor care să asigure prestarea de ser­
vicii medicale, inclusiv sub aspectul asi­
gurării bazei materiale necesare. Or, prin
vânzarea spaţiilor care au destinaţia de
cabinete medicale, precum şi a spaţiilor
în care se desfăşoară activităţi conexe
actului medical, cu riscul schimbării pe
viitor a destinaţiei acestora, statul nu va
mai dispune de baza materială care să
asigure îndeplinirea obligaţiei constitu­
ţionale menţionate şi, ca urmare, nu va
mai putea garanta dreptul cetăţenilor la
ocrotirea sănătăţii (Decizia nr. 871 din
9 octombrie 2007, M. Of. nr. 701 din 17
octombrie 2007).
6. Asigurarea pentru accidente de muncă
şi boli profesionale în cadrul sistemului
public de asigurări sociale se diferenţia­
ză faţă de asigurarea pentru accidente,
deoarece este caracterizată de o serie de
particularităţi determinate de contextul
raporturilor juridice în care se naşte
Articolul 35. Dreptul la mediu sănătos
(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător
sănătos şi echilibrat ecologic. 
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora
mediul înconjurător. 
Art. 35
drep­tul de a obţine asigurarea, respec­
tiv raporturi de muncă, de modalităţile
spe­cifice necesare pentru a diminua şi
com­pensa consecinţele accidentelor de
muncă şi ale bolilor profesionale, cât şi
de statutul pe care îl are Casa Naţională
de Pensii în calitate de asigurător, res­
pectiv de instituţie publică autonomă
de interes naţional, supusă unor re­
glementări speciale, deosebite de cele
aplicabile societăţilor de asigurare, de
asigurare‑reasi­gurare şi de reasigurare
ori societăţilor mutuale. Aşa cum reiese
din conţinutul art. 34 alin. (3) din Consti­
tuţie, legiuitorul este liber să stabileas­
că modul de organizare a sistemului de
asigurări sociale pentru boală, accidente,
maternitate şi recuperare, controlul exer­
citării profesiilor medicale şi a activităţi­
lor paramedicale, precum şi alte măsuri
de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale
a persoanei (Decizia nr. 514 din 8 mai
2008, M. Of. nr. 495 din 2 iulie 2008).
7. Educaţia fizică şi sportul reprezintă ac­
tivităţi de interes naţional, pe care statul
trebuie să le susţină şi să le încurajeze în
cadrul obligaţiei sale de a asigura dreptul
la ocrotirea sănătăţii, prevăzut de art. 34
din Constituţie (Decizia nr. 328 din 23
martie 2010, M. Of. nr. 338 din 21 mai
2010).
8. Amânarea executării pedepsei închi­
sorii sau a detenţiunii pe viaţă a fost in­
stituită de legiuitor în vederea garantării
dreptului la ocrotirea sănătăţii şi la inte­
gritatea fizică şi psihică (Decizia nr. 838
din 16 noiembrie 2006, M. Of. nr. 6 din 4
ianuarie 2007). 
 
Art. 36 constituţia româniei • 160

Legislaţie conexă: ► O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului (M. Of. nr. 1196

din 30 decembrie 2005); ► Legea nr. 101/2011 pentru prevenirea şi sancţionarea unor
fapte privind degradarea mediului, republicată (M. Of. nr. 223 din 28 martie 2014);
► Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător (M. Of. nr. 452 din 28
iunie 2011); ► Legea nr. 278/2013 privind emisiile industriale (M. Of. nr. 671 din 1
noiembrie 2013); ► art. 37 CDFUE: „Protecţia mediului. Politicile Uniunii trebuie să
prevadă un nivel ridicat de protecţie a mediului şi de îmbunătăţire a calităţii acestuia,
care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Limitarea dreptului de proprietate asu­
pra terenurilor forestiere, prin incrimina­
rea tăierii, fără drept, de către proprietari
sau de către alte persoane, a arborilor,
puieţilor sau lăstarilor este în acord cu
prevederile constituţionale ale art.  35
referitoare la dreptul la un mediu sănă­
tos (Decizia nr. 114 din 11 martie 2004,
M. Of. nr. 276 din 30 martie 2004).
2. Desfăşurarea activităţilor cu posibil im­
pact semnificativ asupra mediului doar
în baza autorizaţiei/autorizaţiei integrate
de mediu, referindu‑se atât la activităţile
deja existente, aflate în curs de desfăşu­
rare, cât şi la cele ce urmează să înceapă,
nu este nicidecum de natură să nesoco­
tească drepturile fundamentale la sănă­
tate şi la un mediu înconjurător sănătos
şi echilibrat ecologic, ci, dimpotrivă, con­
stituie modalităţi concrete de materiali­
zare a prevederilor art. 34 alin. (1) şi (2)
şi ale art. 35 alin. (1) şi (2) din Constitu­
ţie (Decizia nr. 337 din 10 martie 2011,
M. Of. nr. 364 din 25 mai 2011).  măsurile în discuţie trebuie să aibă ca
3.  Scopul bilanţului de mediu îl repre­
zintă formularea unor recomandări ce
vor fi avute în vedere la stabilirea unui
„program de conformare”, astfel încât
şi activităţile desfăşurate să se poată în­
cadra în standardele specifice necesare
menţinerii unui mediu înconjurător „să­
nătos şi echilibrat ecologic”, astfel cum
prevede art. 35 din Constituţie (Decizia
nr. 337 din 10 martie 2011, M. Of. nr. 364
din 25 mai 2011).
4. Salubrizarea localităţilor fiind un servi­
ciu de interes public, ar fi inadmisibil să
fie lăsată la libera apreciere a individului,
punând astfel în pericol sănătatea publi­
că, valoare ocrotită la nivel constituţional
de art. 35 (Decizia nr. 612 din 28 aprilie
2009, M. Of. nr. 391 din 10 iunie 2009).
5. Referitor la dreptul la un mediu sănă­
tos, statul are atât obligaţii negative, cât
şi obligaţii pozitive.  În ceea ce priveşte
obligaţiile pozitive ale statului, acestea
presupun crearea unui cadru legislativ şi
administrativ care să aibă drept obiectiv
prevenirea eficace a daunelor asupra
me­diului şi asupra sănătăţii umane (Ho­
tărârea Curţii Europene a Drepturilor
Omului din 27 ianuarie 2009, pronunţată
în cauza Tătar c. României, § 88). ­Astfel,­
scop prevenirea degradării mediului,
stabilirea remediilor necesare şi regle­
mentarea folosirii durabile a resurselor
naturale (Decizia nr. 80 din 16 februarie
2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).

Articolul 36. Dreptul de vot

(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua
alegerilor inclusiv. 
161 • constituţia româniei Art. 36

(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie,
şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la
pierderea drepturilor electorale. 
Legislaţie conexă: ► art. 3 din Primul Protocol adiţional la CEDO: „Dreptul la alegeri
libere. Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile,
alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei
poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”; ► art. 39: „Dreptul de a alege şi
de a fi ales în Parlamentul European. (1) Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a
alege (...) în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care
acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat. (2) Membrii
Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret” şi art. 40
CDFUE: „Dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale. Orice cetăţean
al Uniunii are dreptul de a alege (...) în cadrul alegerilor locale în statul membru în
care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Dincolo de posibilitatea oferită de
Constituţia României prin art. 36 alin. (2)
de a priva de dreptul de vot persoanele
condamnate prin hotărâre judecătoreas­
că definitivă, şi art. 3 din Protocolul nr. 1
adiţional la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor funda­
mentale lasă statelor libertatea unei ase­
menea reglementări restrictive.  Astfel,
în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a arătat că suspen­
darea temporară a exerciţiului dreptului
de vot pentru o persoană cu privire la
care există indicii de apartenenţă la o
organizaţie mafiotă urmăreşte un scop
legitim. De asemenea, în Hotărârea din
4 ianuarie 1960, pronunţată în cauza X c.
Germaniei, instanţa europeană a arătat
că, în termenii art. 3 din Protocolul adi­
ţional la Convenţie, părţile se angajează
să organizeze alegeri libere şi nu rezultă
din cuprinsul său că ele recunosc oricărei
persoane dreptul la alegeri libere, altfel
spus, dreptul de vot al unui individ nu
este garantat de art. 3, întrucât nu este
un drept subiectiv propriu.  De aseme­
nea, restricţiile referitoare la o categorie
limitată de persoane, anume cele con­
damnate, care sunt în executarea pedep­
selor privative de libertate, nu aduc atin­
gere liberei exprimări a opiniei poporului
privitoare la alegerea corpului legislativ
în sensul art. 3 din Protocolul adiţional
(Decizia nr. 1439 din 4 noiembrie 2010,
M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2011).
2.  Nu trebuie făcută confuzia între
dreptul de vot, consacrat de art. 36 din
Constituţie, ca drept fundamental, şi mo­
dalităţile de alegere – vot direct sau vot
indirect – a unor autorităţi publice loca­
le, în condiţiile legii. Caracterul direct al
votului este de esenţa reprezentativităţii
democratice moderne, în care cetăţenii
îşi exprimă în mod direct şi personal op­
ţiunea pentru un anumit candidat pro­
pus în alegeri. În cazul votului indirect,
la alegerea efectivă a reprezentanţilor
participă un număr mai mic de alegători,
în funcţie de modul de alegere prevăzut
de lege (Decizia nr. 752 din 1 iunie 2010,
M. Of. nr. 495 din 19 iulie 2010).
Art. 37 constituţia româniei • 162

► Hotărâri C.E.D.O. 
1. Drepturile garantate de art. 3 din Pro­
tocolul nr. 1 la Convenţie sunt esenţiale
pentru stabilirea şi menţinerea bazelor
unei democraţii eficiente şi guvernate de
principiul statului de drept, iar o restricţie
generală şi automată a dreptului de vot
aplicată tuturor deţinuţilor condamnaţi
este incompatibilă cu articolul menţionat
(cauza Cucu c. României, Hotărârea din
13 noiembrie 2012, www.echr.coe.int).
2. Interzicerea automată a dreptului de a
vota pentru toţi deţinuţii, pe durata de­
tenţiei, indiferent de durata pedepsei, de
gravitatea faptei sau de circumstanţele
concrete ale fiecărui caz în parte, con­
stituie o restrângere generală, automată
şi nediferenţiată, incompatibilă cu art. 3
din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În plus,
decizia de interzicere a dreptului la vot
trebuie să fie luată de un judecător şi să
fie temeinic motivată [cauza Scoppola
c.  Italiei (nr.  3), Hotărârea din 22 mai
2012, www.echr.coe.int].

Articolul 37. Dreptul de a fi ales

(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc
condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă
asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3). 
(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta
de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele
administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în
Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte
al României. 
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, republicată (M. Of. nr. 333 din 17 mai 2007); ► Legea nr. 35/2008
pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului (M.  Of.  nr.  196 din 13 martie
2008); ► Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată
(M. Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011); ► art. 3 din Primul Protocol adiţional la CEDO:
„Dreptul la alegeri libere.  Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze,
la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera
exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”; ►  art.  39:
„Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European. (1) Orice cetăţean al
Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul
European, în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca
şi resortisanţii acestui stat. (2) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot
universal direct, liber şi secret” şi art. 40 CDFUE: „Dreptul de a alege şi de a fi ales
în cadrul alegerilor locale. Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi
ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Prevederile art. 37 din Constituţie nu
prevăd şi nici nu presupun dreptul celui
ales de a‑şi exercita funcţia fără nicio
limitare, în afara oricăror condiţii ale le­
gii (Decizia nr. 38 din 14 ianuarie 2010,
M. Of. nr. 149 din 8 martie 2010).
2.  Dispoziţiile Codului bunelor practici
în materie electorală conţin „linii direc­
163 • constituţia româniei
toare” elaborate de Comisia Europeană
pentru Democraţie prin Drept (Comisia
de la Veneţia). Acest act nu are un carac­
ter obligatoriu asupra statelor membre
ale Uniunii Europene.  De altfel, Codul
nu impune sancţiuni în eventualitatea
în care un stat eşuează în implementa­
rea prevederilor sale. Aşadar, statele îşi
pot manifesta opţiunea liberă în mate­
rie electorală, având în vedere, desigur,
respectarea drepturilor fundamentale
ale omului, în general, şi a dreptului de
a fi ales şi de a alege, în special. În acest
sens, prin Hotărârea din 2 martie 1987,
pronunţată în cauza Mathieu‑Mohin şi
Clerfayt c.  Belgiei, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a arătat că „Statele
au o marjă largă de apreciere în alege­
rea sistemului electoral şi a condiţiilor de
aplicare a acestuia. Condiţiile nu vor limi­
ta drepturile în discuţie atât de mult încât
să afecteze esenţa acestora şi să le go­
lească de conţinut (...)” (Decizia nr. 503
din 20 aprilie 2010, M. Of. nr. 353 din 28
mai 2010).
3. Legea electorală poate preciza condi­
ţiile în care o persoană poate candida
în calitate de independent (constitui­
rea unui depozit financiar, un anumit
număr de susţinători), dar nu poate,
sub nicio formă, să îndepărteze de la
procesul elec­toral, în cazul alegerilor
parţiale, can­didatura ca independent a
unei persoa­ne, fără ca prin aceasta să nu
încalce dreptul fundamental constituţio­
nal consacrat de art. 37 (Decizia nr. 503
din 20 aprilie 2010, M. Of. nr. 353 din 28
mai 2010).
4. Cadrul constituţional al dreptului de
a fi ales îl constituie prevederile art. 37
din Constituţie, iar prin acte normative
infraconstituţionale, legiuitorul ordinar,
în temeiul art. 73 alin. (3) lit. a) din Con­
stituţie, potrivit căruia sistemul electo­
ral se reglementează prin lege organică,
detaliază condiţiile necesare exercitării în
Art. 37
concret a acestui drept. Depozitul prevă­
zut de legea electorală reprezintă, alături
de alte condiţii reglementate de lege, o
condiţie pentru depunerea candidaturii,
şi nu un cens de avere, având în vedere,
pe de o parte, nivelul economic şi social
la care se găseşte România în prezent,
iar, pe de altă parte, cuantumul accesi­
bil al acestuia pe care legea îl stabileşte.
Condiţia constituirii unui depozit de o
anumită valoare reprezintă una dintre
modalităţile prin care se urmăreşte des­
curajarea candidaturilor lipsite de serio­
zitate şi responsabilitate, astfel încât în
faţa electoratului să se prezinte candidaţi
cu adevărat determinaţi, capabili să re­
prezinte şi să îndeplinească interesele
alegătorilor.  Totodată, candidaţilor in­
dependenţi depozitul li se restituie dacă
aceştia au obţinut cel puţin 20% din vo­
turile valabil exprimate în colegiul unino­
minal în care au candidat.  Stabilirea în
concret a nivelului acestui depozit repre­
zintă opţiunea legiuitorului în materie şi,
atât timp cât nu este excesiv, în sensul că
nu împiedică în mod absolut exercitarea
dreptului de a fi ales, nu poate fi apreciat
ca fiind neconstituţional (Decizia nr. 503
din 20 aprilie 2010, M. Of. nr. 353 din 28
mai 2010).
5. Trăsătura esenţială a oricărui mandat
dobândit în urma exprimării prin sufragiu
a voinţei politice a electoratului o consti­
tuie reprezentativitatea sa. Indiferent că
este vorba de alegeri locale, parlamenta­
re, prezidenţiale sau euro‑parlamentare,
sistemul electoral naţional prevede, în
esenţă, aceeaşi condiţie: depunerea unei
liste cu semnături de adeziune. Acest cri­
teriu de preselectare a candidaţilor este
unul obiectiv şi rezonabil, aplicabil în
condiţii de egalitate de tratament fiecă­
reia dintre cele două categorii de partici­
panţi la alegeri: candidaţii independenţi,
pe de o parte, şi cei propuşi pe lista unui
partid politic, pe de altă parte. Instituirea
Art. 37
condiţiei legale privind depunerea listei
cu semnături reprezintă o modalitate
prin care candidatul la o funcţie sau dem­
nitate publică îşi dovedeşte potenţialul
de reprezentativitate şi arată, în acelaşi
timp, preocuparea legiuitorului de a
pre­veni exercitarea abuzivă a dreptului
de a fi ales, pe de o parte, dar şi de a
asigura, pe de altă parte, accesul efectiv
la exerciţiul acestui drept persoanelor
eligibile care într‑adevăr beneficiază de
credibilitatea şi susţinerea electoratului,
astfel încât să existe şanse reale de repre­
zentare a acestuia în forul legislativ. Deşi
o propunere de candidat nu poate privi,
potrivit Constituţiei, decât o persoană
ce întruneşte condiţiile constituţionale
de eligibilitate, alegerile pot avea loc
nu­mai cu respectarea procedurii electo­
rale. De aceea, depunerea candidaturii
face parte din procedura electorală, aşa
încât cerinţa ca propunerea candidaturii
să fie reprezentativă constituie o condiţie
legală ce nu vine în conflict cu dreptul
constituţional de a fi ales (Decizia nr. 782
din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15
iunie 2009).
6. Impunerea unor condiţii temporale, în
speţă condiţia ca cetăţeanul român să fi
avut domiciliul în România cu cel puţin
6 luni înainte de data alegerilor, încalcă
limitele revizuirii Constituţiei, suprimând
principiul universalităţii drepturilor, re­
glementat de art. 15 alin. (1) din Consti­
tuţie, dreptul de a fi ales al cetăţenilor cu
domiciliul în România care nu îndeplinesc
noua ipoteză normativă restrictivă, pre­
cum şi o garanţie a acestuia, egalitatea în
drepturi (Decizia nr. 80 din 16 februarie
2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
7. Stabilirea unui prag electoral pe care
candidaţii trebuie să îl atingă pentru ob­
ţinerea mandatului de consilier, precum
şi stabilirea modului în care se atribuie
voturile neutilizate în prima etapă repre­
zintă o chestiune de oportunitate, asupra
constituţia româniei • 164
căreia numai legiuitorul este chemat să
se pronunţe; prin excluderea candida­
ţilor independenţi de la redistribuirea
voturilor neutilizate s‑a avut în vedere
o concentrare a voturilor, deoarece fără
susţinere politică activitatea candidaţilor
independenţi este lipsită de eficienţă.
Curtea reţine, de asemenea, că, în con­
formitate cu prevederile art. 35 alin. (1)
din Constituţie [art. 37 după republica­
re  –  n.a.], „Au dreptul de a fi aleşi ce­
tăţenii cu drept de vot care îndeplinesc
condiţiile prevăzute în articolul 16 alinea­
tul (3), dacă nu le este interzisă asocierea
în partide politice, potrivit articolului 37
alineatul (3) [art.  40 după republica­
re – n.a.]”. Aceste dispoziţii constituţio­
nale precizează limitele dreptului de a fi
ales, indicând condiţiile care trebuie în­
deplinite de cei care doresc să candideze
la alegeri. Pe de altă parte, îndeplinirea
de către o persoană a condiţiilor stabilite
de lege pentru a candida creează numai
o premisă, iar nu o certitudine de ale­
gere (Decizia nr. 103 din 10 aprilie 2001,
M. Of. nr. 353 din 20 iunie 2001).
8. Nu este încălcat art. 37 din Constitu­
ţie privind dreptul de a fi ales prin inter­
dicţia impusă persoanelor care ocupă o
funcţie de conducere sau de demnitate
publică de a exercita funcţia de rector
pe perioada îndeplinirii mandatului, nici
prin incompatibilitatea între funcţia de
rector şi deţinerea de funcţii de con­
ducere în cadrul unui partid politic, pe
perioada exercitării mandatului. Aceste
dispoziţii reprezintă rezultatul opţiunii
legiuitorului, care a dorit să ferească
mediul universitar de subiectivismul care
caracterizează viaţa politică (Decizia nr. 2
din 4 ianuarie 2011, M. Of. nr. 136 din 23
februarie 2011).
9.  Prin stabilirea unor incompatibilităţi
între funcţia de primar, viceprimar, pre­
şedinte sau vicepreşedinte de consiliu
local, legiuitorul nu a încălcat dreptul de
165 • constituţia româniei Art. 38-39

vot al cetăţenilor şi nici dreptul de a fi tivul urmărit restrângerea dreptului de

ales. Persoanele care ocupă aceste func­
ţii publice au fost alese prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat, în
condiţiile stabilite de legea pentru ale­
gerea autorităţilor administraţiei publice
locale (Decizia nr. 225 din 15 februarie
2011, M. Of. nr. 294 din 28 aprilie 2011).
10. Buna administrare a modului în care
se realizează serviciile medicale reprezin­
tă un interes social major, care justifică în
mod rezonabil şi proporţional cu obiec­
a fi ales, consacrat de art. 37 din Consti­
tuţie. Această prevedere se aplică nedis­
criminatoriu tuturor persoanelor aflate
în ipoteza normei şi nu aduce atingere
înseşi substanţei dreptului, de vreme ce
există posibilitatea de a opta liber pen­
tru ocuparea funcţiei de manager al unui
spital sau deţinerea unei demnităţi ori
funcţii elective în stat (Decizia nr. 1410
din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 6 din 4
ianuarie 2011).

Articolul 38. Dreptul de a fi ales în Parlamentul European

În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români
au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European. 
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea ale­
gerilor pentru Parlamentul European, republicată (M. Of. nr. 627 din 31 august 2012);
►  art.  39: „Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European.  (1) Orice
cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru
Parlamentul European, în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi
condiţii ca şi resortisanţii acestui stat. (2) Membrii Parlamentului European sunt aleşi
prin vot universal direct, liber şi secret” şi art. 40 CDFUE: „Dreptul de a alege şi de a
fi ales în cadrul alegerilor locale. Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de
a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa,
în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Candidatul la alegerile pentru Parla­
mentul European trebuie mai întâi să fie
titularul dreptului subiectiv de a fi ales,
deci se presupune că are vocaţia exer­
citării acestui drept, urmând ca, pentru
exercitarea în concret a dreptului, să în­
deplinească cerinţa suplimentară de de­
punere la Biroul Electoral Central a listei
cu semnăturile a cel puţin 100.000 de
alegători, alături de cererea de admitere
a candidaturii sale şi alte acte necesare.
O astfel de condiţie suplimentară nu vine
în contradicţie cu dreptul de a fi ales, de
vreme ce existenţa acestui drept este o
condiţie preliminară, sine qua non, fără
de care accesul la întreaga procedură
electorală este imposibil. Totodată, con­
diţia legală privind depunerea listei cu
cel puţin 100.000 de semnături ale sus­
ţinătorilor cu drept de vot nu are efectul
golirii de conţinut a dreptului de a fi ales
(Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of.
nr. 406 din 15 iunie 2009).

Articolul 39. Libertatea întrunirilor

Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere
şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme. 
Art. 39 constituţia româniei • 166

Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea

adunărilor publice, republicată (M. Of. nr. 186 din 14 martie 2014); ► art. 11 CEDO:
„Libertatea de întrunire şi de asociere. 1. Orice persoană are dreptul la libertate de
întrunire paşnică şi la libertate de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii
sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. 2. Exercitarea
acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute
de lege, constituie măsuri necesare, într‑o societate democratică, pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia
sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice
ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor
armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat”; ►  art.  12 CDFUE: „Libertatea de
întrunire şi de asociere.  (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire
paşnică şi la libertatea de asociere la toate nivelurile şi în special în domeniile politic,
sindical şi civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înfiinţa împreună
cu alte persoane sindicate şi de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor
sale. (2) Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinţei politice
a cetăţenilor Uniunii”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Critica de neconstituţionalitate pri­
veşte dispoziţiile art.  11 din Legea
nr. 60/1991 [privind organizarea şi des­
făşurarea adunărilor publice  – n.a.], în
legătură cu care se susţine că stabilirea
posibilităţii ca primăriile să decidă „in­
terzicerea desfăşurării întrunirilor (adu­
nărilor publice) înainte de începerea
exercitării dreptului liber la întrunire”
echivalează „în fapt cu însăşi încălcarea
dreptului”. Examinând această susţine­
re, Curtea constată că textul criticat, care
prevede că „Decizia prin care se interzice
desfăşurarea adunării publice se comu­
nică în scris organizatorului, cu arătarea
motivelor care au determinat‑o, în ter­
men de 48 de ore de la primirea declara­
ţiei scrise”, nu încalcă, aşa cum consideră
autorul excepţiei, art. 36 din Constituţie
[art. 39 după republicare – n.a.] referitor
la libertatea întrunirilor. Curtea reţine că,
dimpotrivă, instituind obligativitatea
comunicării către organizator a deci­
ziei prin care se interzice desfăşurarea
adunării publice, precum şi a motivelor
care au determinat‑o, art. 11 din Legea
nr. 60/1991 creează posibilitatea pentru
organizatorul adunării să ia cunoştinţă
de conţinutul deciziei şi să combată mo­
tivele care au justificat‑o (Decizia nr. 51
din 20 februarie 2001, M. Of. nr. 176 din
6 aprilie 2001).
2.  Dispoziţiile potrivit cărora desfăşu­
rarea adunărilor publice este permisă
doar cu condiţia declarării lor preala­
bile nu contravin libertăţii de întrunire
reglementate de Constituţia României
şi Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. În
acest sens a fost invocată jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului,
de exemplu, cauzele Plattform „Ärzte
für das Leben” c. Austriei, 1985, şi Ras­
semblement jurassien c. Elveţiei, 1979,
unde instanţa de la Strasbourg a reţinut
că art.  11 din Convenţie presupune că
fiecare stat este în măsură să adopte
măsuri rezonabile şi adecvate pentru
a asigura desfăşurarea paşnică a ma­
nifestaţiilor licite ale cetăţenilor săi şi
că pentru întrunirile ce au loc pe căile
publice nu este exagerată impunerea
obligaţiei de a se obţine o autorizaţie
prealabilă, întrucât autorităţile au posi­
167 • constituţia româniei
bilitatea, în aceste condiţii, să vegheze
asupra respectării ordinii publice şi să ia
măsurile necesare pentru ca libertatea
manifestaţiilor să fie pe deplin asigura­
tă. Şi jurisprudenţa mai recentă a Curţii
Europene a Drepturilor Omului este în
acelaşi sens. De exemplu, prin Hotărâ­
rea din 7 octombrie 2008, pronunţată
în cau­za Éva Molnár c. Ungariei, Curtea
de la Strasbourg a stabilit că parag. 2 al
art. 11 din Convenţie îndreptăţeşte sta­
tele să impună restricţii legale ale exer­
ciţiului libertăţii de întrunire. Totodată,
aceste restricţii ale libertăţii adunărilor
paşnice desfăşurate în locuri publice
sunt menite a asigura protecţia drep­
turilor celorlalţi, în special în ceea ce
priveşte prevenirea dezordinii şi menţi­
nerea unei ordini în trafic. De asemenea,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a statuat, prin Hotărârea din 18 decem­
brie 2007, pronunţată în cauza Nurettin
Aldemir şi alţii c.  Turciei, faptul că, de
principiu, cerinţa obţinerii unei notificări
prealabile nu afectează esenţa dreptului
► Hotărâri C.E.D.O. 
1. Articolul 11 presupune că fiecare stat
este în drept să adopte măsuri rezona­
bile şi adecvate pentru a asigura des­
făşurarea paşnică a manifestaţiilor licite
ale cetăţenilor săi şi că pentru întruni­
rile ce au loc pe căile publice nu este
exa­gerată impunerea obligaţiei de a se
obţine o autorizaţie prealabilă, întrucât
autorităţile au posibilitatea, în aceste
Articolul 40. Dreptul de asociere
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patro-
nate şi în alte forme de asociere. 
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a
suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstitu-
ţionale. 
Art. 40
la întruniri şi că nici impunerea obţinerii
unei autorizaţii prealabile  – din raţiuni
de ordine publică şi securitate naţiona­
lă – pentru organizarea şi desfăşurarea
unei adunări publice nu este contrară
spiritului art. 11. În opinia instanţei de
contencios al drepturilor omului, pe de
o parte, orice demonstraţie în spaţiul
public poate cauza o anumită afectare
a normalităţii cotidiene, iar, pe de altă
parte, este important ca autorităţile să
ia măsurile necesare, de exemplu, asigu­
rarea unui echipaj de prim ajutor la locul
desfăşurării demonstraţiei, de orice na­
tură ar fi aceasta. De aceea, este esenţial
ca organizatorii şi participanţii la orice
adunări publice – ca actori ai procesului
democratic – să se conformeze regulilor
democraţiei, prin respectarea normelor
juridice ce reglementează acest dome­
niu (Hotărârea din 29 noiembrie 2007,
pronunţată în cauza Balçık şi alţii c. Tur­
ciei) (Decizia nr. 1093 din 21 septembrie
2010, M. Of. nr. 732 din 3 noiembrie
2010).
condiţii, să vegheze asupra respectării
ordinii publice şi să ia măsurile necesa­
re pentru ca libertatea manifestaţiilor să
fie pe deplin asigurată (cauza Plattform
„Ärzte für das Leben” c. Austriei, Decizia
din 17 octombrie 1985; cauza Rassem­
blement jurassien et Unité jurassienne c.
Elve­ţiei, Decizia din 10 octombrie 1979,
www.echr.coe.int).
Art. 40 constituţia româniei • 168

(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale,
avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte
categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică. 
(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise. 
Legislaţie conexă: ► O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii (M. Of. nr. 39
din 31 ianuarie 2000); ► Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, republicată (M. Of.
nr. 347 din 12 mai 2014); ► Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor
politice şi a campaniilor electorale, republicată (M.  Of.  nr.  510 din 22 iulie 2010);
► Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată (M. Of. nr. 625 din 31 august
2012); ► art. 11 CEDO: „Libertatea de întrunire şi de asociere. 1. Orice persoană
are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere, inclusiv
dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea
intereselor sale. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri
decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într‑o societate
democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor
altora.  Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării
acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de
stat”; ► art. 12 CDFUE: „Libertatea de întrunire şi de asociere. (1) Orice persoană are
dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere la toate nivelurile
şi în special în domeniile politic, sindical şi civic, ceea ce implică dreptul oricărei
persoane de a înfiinţa împreună cu alte persoane sindicate şi de a se afilia la acestea
pentru apărarea intereselor sale. (2) Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor Uniunii”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Libertatea conştiinţei implică, inevita­
bil, şi libertatea de exprimare, care face
posibilă exteriorizarea, prin orice mijloa­
ce, a gândurilor, a opiniilor, a credinţelor
religioase sau a creaţiilor spirituale de
orice fel. În strânsă legătură cu cele două
libertăţi se află libertatea de asociere,
care reprezintă forma de manifestare
colectivă a acestora (Decizia nr. 613 din
12 mai 2011, M. Of. nr. 575 din 12 au­
gust 2011).
2.  În accepţiunea textului constituţio­
nal prin care este consacrat, dreptul de
asociere constituie o prerogativă recu­
noscută cetăţeanului, a cărei valorifica­
re este expresia manifestării de voinţă
conştientă şi liberă a acestuia. Asocierea
are loc în considerarea unor raţiuni co­
mune, care apropie asociaţii şi asigură
o comunicare între aceştia, de natură
ideologică sau profesională etc., esenţi­
ală fiind existenţa unui sistem de valori
comune ca premisă şi a unor interese şi
scopuri comune ca finalitate. Opţiunea
asocierii are la bază convingerea că rea­
lizarea finalităţii dorite nu este posibilă
decât ca urmare a acţiunii concertate a
unei colectivităţi organizate, structurată,
­aşadar,­logic şi funcţional. Concluzia care
se desprinde din cele evidenţiate mai
sus este aceea că într‑un stat de drept
nu este posibilă convertirea dreptului de
asociere într‑o obligaţie (Decizia nr. 83
din 10 februarie 2005, M. Of. nr. 360 din
27 aprilie 2005).
3.  Dreptul constituţional de liberă aso­
ciere este aplicabil cetăţenilor pentru
exercitarea drepturilor cetăţeneşti, iar nu
celor care exercită o profesie. Legiui­torul
a reglementat prin legi speciale toate ac­
169 • constituţia româniei
tivităţile private care contribuie la reali­
zarea interesului public, organizându‑le
în asociaţii profesionale, ce dobândesc
personalitate juridică în temeiul acelor
legi speciale (Decizia nr. 236 din 4 martie
2008, M. Of. nr. 243 din 28 martie 2008).
4. Articolul 11 din Convenţia pentru apă­
rarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale garantează libertatea de
asociere, care constă în dreptul fiecăruia
de a constitui, alături de alte persoane,
o anumită grupare sau de a se afilia la o
grupare deja existentă, în vederea reali­
zării unor interese comune, pe o durată
determinată sau nedeterminată, grupa­
re cu sau fără personalitate juridică. Din
textul citat rezultă că esenţial este să se
constituie o grupare sau să se afilieze la
o grupare deja constituită, având drept
scop realizarea de interese comune ale
celor asociaţi.  Conceptul de „asocia­
ţie” nu se poate identifica cu libertatea
generală, şi anume aceea de a avea o
legătură cu alte persoane.  Din această
constatare rezultă şi că o „grupare de in­
dependenţi”, fără a exista o asociaţie în
sensul legii, nu corespunde conceptului
de „asociaţie” (Decizia nr. 606 din 20 mai
2008, M. Of. nr. 563 din 25 iulie 2008).
5. Prevederile art. 40 din Constituţie se
referă la libertatea de asociere a cetăţe­
nilor, iar nu la asocierea unor societăţi
comerciale în vederea desfăşurării unor
activităţi comerciale pentru obţinerea
de profit (Decizia nr. 232 din 25 mai
2004, M. Of. nr. 598 din 2 iulie 2004).
? În prezent, denumirea „societăţi co­
merciale” a fost înlocuită cu „societăţi
reglementate de Legea nr. 31/1990”.
6. Dreptul de asociere se poate exercita
numai cu respectarea legii, şi nu împotri­
va ei. Deşi avocatura este o profesie li­
berală şi independentă, exercitarea sa
trebuie să se desfăşoare într‑un cadru­
or­ganizat, în conformitate cu reguli
pre­stabilite, a căror respectare trebuie
Art. 40
asigurată inclusiv prin aplicarea unor
măsuri coercitive, raţiuni care au impus
constituirea unor structuri organizato­
rice unitare şi prohibirea constituirii în
paralel a altor structuri destinate prac­
ticării aceleiaşi activităţi, fără suport le­
gal.­ O atare soluţie legislativă nu poate
fi calificată însă ca venind în contradic­
ţie cu dreptul de asociere. În concepţia
legiuitorului, avocatura este un serviciu
public care este organizat şi funcţionea­
ză pe baza unei legi speciale, iar profesia
de avocat poate fi exercitată de un corp
profesional selectat şi funcţionând după
reguli stabilite de lege. Această opţiune
a legiuitorului nu poate fi considerată ca
neconstituţională, având în vedere că
scopul ei este asigurarea unei asistenţe
juridice calificate, iar normele în baza
cărora funcţionează nu contravin prin­
cipiilor constituţionale, cei care doresc
să practice această profesie fiind datori
să respecte legea şi să accepte regulile
impuse de aceasta. Astfel se explică de
ce condiţiile de organizare şi exercitare a
profesiei de avocat sunt prevăzute ­într‑o­
lege specială şi nu se supun normei ge­
nerale cuprinse în O.G. nr.  26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii (Decizia
nr. 260 din 12 mai 2005, M. Of. nr. 548
din 28 iunie 2005).
7.  Libertatea de asociere, consacrată
de art. 40 din Legea fundamentală, nu
înseamnă că orice persoană, indiferent
de statutul său civil şi profesional, poate
face parte din orice tip de asociaţie. Le­
giuitorul are libertatea de a reglementa
condiţiile în care pot fi constituite, or­
ganizate şi în care funcţionează diferite
tipuri şi forme de asociaţie, inclusiv să
dispună constituirea obligatorie a unor
asociaţii pentru exercitarea unor pro­
fesii ori îndeplinirea unor atribuţii de
interes public. Această libertate se înte­
meiază pe prevederile art. 9 teza I din
Constituţie, potrivit cărora „Sindicatele,
Art. 40
patronatele şi asociaţiile profesionale
se constituie şi îşi desfăşoară activita­
tea potrivit statutelor lor, în condiţiile
legii”.  Barourile şi Uniunea Avocaţilor,
precum şi camerele notarilor publici
sunt asociaţii profesionale cu un specific
deosebit. Întreaga activitate desfăşurată
de aceste asociaţii şi de membrii lor este
una de interes public, ceea ce impune
o reglementare legală mai cuprinzătoa­
re, chiar şi în ceea ce priveşte calităţile
membrilor, condiţiile de organizare şi
funcţionare, nedemnităţile, incompa­
tibilităţile, răspunderea disciplinară şi
altele. Importanţa acestor activităţi ne­
cesită o organizare şi funcţionare unitară
a asociaţiilor respective, cu respectarea
unor reguli de disciplină şi deontologie
stricte. Legea nu obligă nicio persoană să
facă parte, contrar voinţei sale, dintr‑o
asociaţie. Înscrierea în barourile avocaţi­
lor sau în camerele notarilor publici con­
stituie o condiţie legală pentru a ­putea
exercita profesia de avocat ori pe cea
de notar public. Aşadar, nu avocatul sau
notarul public practicant este obligat să
adere la asociaţie, ci calitatea de mem­
bru al asociaţiei condiţionează practica­
rea profesiei (Decizia nr. 233 din 25 mai
2004, M. Of. nr. 603 din 5 iulie 2004).
8.  Prevăzând posibilitatea constituirii
mai multor tipuri de asociaţii, nedeter­
minate în mod limitativ, art. 40 alin. (1)
din Legea fundamentală are în vedere şi
posibilitatea limitării sferei persoanelor
care pot constitui ori pot adera la diferite
tipuri de asociaţii, în funcţie de obiec­
tul de activitate şi de scopul asociaţiilor
respective, limitare ce se concretizează
prin lege, ţinându‑se seama de situaţia
obiectiv diferită a anumitor categorii de
persoane, fără a se aduce atingere, prin
aceasta, principiului egalităţii în drep­
turi, consacrat la art. 16 alin. (1) din Con­
stituţie. Înseşi prevederile constituţiona­
le stabilesc anumite limite ale dreptului
constituţia româniei • 170
de asociere, care privesc trei aspecte:
a) scopurile şi activitatea; b) membrii;
c) caracterul asociaţiei, rezultând din
modul său de constituire.  Categoriile
de persoane care nu pot constitui ori nu
pot adera la anumite tipuri de asociaţii
pot face parte din alte tipuri de asocia­
ţie, dreptul lor la liberă asociere nefiind
atins (Decizia nr. 147 din 25 martie 2004,
M. Of. nr. 418 din 11 mai 2004).
9. Emiterea avizului de către ministerul
sau organul de specialitate al adminis­
traţiei publice în a cărui sferă de compe­
tenţă îşi desfăşoară activitatea o asocia­
ţie este justificată de necesitatea unui
control care să urmărească respectarea
acestor valori.  În acest context, rolul
instanţei de judecată la care se depune
cererea de înscriere este acela de a ve­
rifica legalitatea documentelor ce înso­
ţesc cererea de înscriere şi respectarea
de către acestea a condiţiilor stabilite de
art. 40 din Constituţie (Decizia nr. 10 din
20 ianuarie 2004, M. Of. nr. 73 din 28
ianuarie 2004).
10. Obligaţia organizaţiilor sindicale de
a indica şi sediul în statutele adoptate,
fiind o aplicaţie a art. 9 din Constituţie,
nu încalcă dreptul de asociere prevăzut
la art. 40 din Constituţie (Decizia nr. 109
din 3 februarie 2009, M. Of. nr. 135 din
4 martie 2009).
11. În anumite situaţii, legiuitorul poate
institui forme speciale de asociere ce ur­
măresc apărarea unor interese de ordin
general şi care nu reprezintă, în realita­
te, modalităţi cuprinse în conceptul de
liberă asociere, astfel cum acesta este
conturat prin prevederile art.  40 din
Constituţie. Asociaţia de proprietari se
află într‑o asemenea situaţie juridică
(Decizia nr. 653 din 8 decembrie 2005,
M. Of. nr. 77 din 27 ianuarie 2006).
12. Este la latitudinea legiuitorului să re­
glementeze condiţiile de acces la funcţi­
ile şi demnităţile publice, civile sau mili­
171 • constituţia româniei
tare, respectiv categoriile de funcţio­nari
publici care nu pot să se asocieze în par­
tide politice şi, implicit, pe acelea care
nu trebuie să beneficieze de dreptul de
a fi ales (Decizia nr. 249 din 10 mai 2005,
M. Of. nr. 536 din 23 iunie 2005).
13. Aprecierea oportunităţii unui anumit
prag de reprezentativitate nu este o pro­
blemă de constituţionalitate, cât timp
pragul instituit nu are ca efect supri­
marea exercitării dreptului de asociere,
urmărind numai ca asocierea cetăţenilor
în partide să aibă semnificaţia instituţio­
nalizării unui curent politic, fără de care
partidul rezultat nu îşi poate îndeplini
rolul său constituţional, prevăzut de
art. 8 alin. (2), de a contribui la defini­
rea şi la exprimarea voinţei politice a ce­
tăţenilor. Criteriul reprezentativităţii nu
este, în sine, neconstituţional, el fiind în
general acceptat în domeniul exercitării
dreptului de asociere în partide politice,
ţinând seama de rolul lor de a contribui
la formarea şi exprimarea voinţei politi­
ce a cetăţenilor. Acest criteriu ar putea fi
neconstituţional dacă prin efectele sale
ar duce la suprimarea dreptului la aso­
ciere sau ar fi sinonim cu o asemenea
suprimare (Decizia nr. 954 din 6 iulie
2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010).
14. Cerinţa unui număr de minim 25.000
de membri fondatori, domiciliaţi în cel
puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul
Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de
persoane pentru fiecare dintre aceste
judeţe şi municipiul Bucureşti, ca una
dintre condiţiile formale pentru împli­
nirea procedurii legale de înregistrare
a unui partid politic, are caracter exce­
siv, disproporţionat în actualul context
socio‑po­litic al ţării şi faţă de măsurile
legale în vigoare ce vizează finanţarea
publică a partidelor politice şi a campa­
niilor electorale, precum şi reprezenta­
rea parlamentară a electoratului. Curtea
Constituţională a arătat în jurisprudenţa
Art. 40
sa că, pe fondul indiscutabil al evoluţiei
societăţii, noile realităţi politice, socia­
le, economice, culturale trebuie să fie
normate, să se regăsească în conţinutul
dreptului pozitiv. Dreptul este viu, astfel
că, odată cu societatea, şi el trebuie să
se adapteze modificărilor survenite (a se
vedea, în acest sens, pct. 3 din Decizia
nr.  766 din 15 iunie 2011, publicată în
M. Of. nr. 549 din 3 august 2011). Ana­
lizând motivele expuse de legiuitor la
momentul adoptării Legii nr. 14/2003 a
partidelor politice, Curtea Constituţiona­
lă constată că acestea nu mai corespund
stadiului actual al societăţii româneşti,
marcată de o evoluţie politico‑istorică
­firească a unei democraţii instalate la
sfârşitul anului 1989. Astfel, dacă ris­
cul­ creării unui număr foarte mare de
partide politice, al „devalorizării” ideii
de ­partid­ politic, al fragmentării repre­
zentării parlamentare a acestora şi al
unei sarcini excesive a bugetului de stat
pe motivul finanţării publice a acestora
reprezenta o justificare acceptabilă în
contextul socio‑politic al anilor 1990,
Curtea observă că, tocmai în acea pe­
rioadă, numărul minim de membri fon­
datori cerut pentru înregistrarea unui
partid politic a fost cel mai scăzut din
întreaga istorie evolutivă a legislaţiei în
materie, adică de 251 de membri (în pe­
rioada 1989‑1996), pentru a creşte apoi
la 10.000 (în perioada 1996‑ 2003). Apoi,
la 14 ani de la evenimentele din decem­
brie 1989, care au marcat schimbarea
regimului comunist şi trecerea la forma
de stat democratic, legiuitorul, în 2003,
a crescut din nou, semnificativ, acest nu­
măr, invocând motive de aceeaşi natură.
Or, circumstanţele avute la un moment
dat în vedere de legiuitor nu se mai re­
găsesc în prezent, în sensul că nu mai
există riscul „devalorizării” ideii de partid
politic sau a inflaţiei de partide politice,
cu toate consecinţele avute în vedere
Art. 40
la momentul adoptării legii. Dispoziţi­ile
art.  19 alin.  (3) din Legea nr. 14/2003
reglementează o măsură ce, în raport
cu actualul stadiu al evoluţiei societăţii
româneşti, nu mai corespunde cerinţe­
lor sale de necesitate şi, prin caracterul
său excesiv, aceasta duce la imposibili­
tatea exercitării efective a dreptului de
► Hotărâri C.E.D.O. 
1.  Un partid politic poate face campa­
nie în favoarea schimbării legislaţiei sau
a structurilor legale ori constituţionale
ale statului, cu două condiţii: 1) mijloa­
cele folosite în acest scop trebuie să fie
total legale şi democratice; 2) schim­
barea propusă trebuie să fie ea însăşi
compatibilă cu principiile democratice
fundamentale.  De unde decurge, obli­
gatoriu, că un partid politic ai cărui res­
ponsabili incită la violenţă sau propun
un proiect care nu respectă una ori mai
multe reguli ale democraţiei sau care
vizează distrugerea acesteia, ca şi igno­
rarea drepturilor şi libertăţilor pe care
aceasta le recunoaşte nu se poate pre­
vala de protecţia Convenţiei împotriva
sancţiunilor aplicate pentru aceste mo­
tive [cauza Yazar şi alţii c. Turciei, Hotă­
rârea din 9 aprilie 2002, § 49, şi cauza
Refah Partisi (the Welfare Party) şi alţii
c. Turciei (MC), Hotărârea din 13 februa­
rie 2003, §  98].  În plus, în examinarea
necesităţii unei ingerinţe într‑o societa­
te democratică, adjectivul „necesar”, în
sensul art. 11 parag. 2, implică o „nevo­
ie socială imperioasă”. Curtea aminteş­
te că, pentru a determina dacă refuzul
înregistrării unui partid politic răspunde
unei „nevoi sociale imperioase”, aceas­
ta trebuie să stabilească în principal:
(i) dacă există indicii în măsură să dove­
dească faptul că riscul de atingere adusă
democraţiei este suficient şi rezonabil
de apropiat; (ii) dacă actele şi discursul­
conducătorilor luate în considerare
constituţia româniei • 172
asociere, ceea ce echivalează cu afec­
tarea dreptului în însăşi substanţa sa.
Aşa fiind, Curtea constată că prevede­
rile art. 19 alin. (3) din Legea partidelor
politice afectează dreptul de asociere,
garantat de art. 40 din Constituţie (De­
cizia nr. 75 din 26 februarie 2015, M. Of.
nr. 265 din 21 aprilie 2015).
în cauză sunt imputabile partidului
respec­tiv; (iii) dacă actele şi discursurile
imputabile partidului politic constituie
un ansamblu care redă imaginea clară
a unui model de societate conceput şi
propovăduit de partid şi care ar veni în
contradicţie cu conceptul de „societate
democratică”. Ea va lua, de asemenea, în
considerare, în examenul global privind
aceste puncte, evoluţia istorică în care
se situează refuzul înregistrării partidului
politic respectiv (cauza Refah Partisi şi
alţii, § 104). Curtea nu are menirea să
se substituie instanţelor naţionale com­
petente, ci să verifice, în conformitate cu
art. 11, hotărârile pe care acestea le‑au
pronunţat, în conformitate cu puterea
de apreciere.  Ceea ce nu înseamnă că
aceasta trebuie să se mărginească la
a examina dacă statul pârât a uzat de
această putere cu bună‑credinţă, cu
grijă şi în mod rezonabil: trebuie să ia
în considerare ingerinţa litigioasă în con­
formitate cu ansamblul cauzei, pentru a
determina dacă aceasta este „proporţio­
nală cu scopul legitim urmărit” şi dacă
motivele invocate de autorităţile naţio­
nale pentru a o justifica sunt „pertinen­
te şi suficiente”. Aşadar, Curtea trebuie
să se convingă că autorităţile naţionale
au aplicat reguli conforme cu principiile
consacrate în art. 11 şi, în plus, întemein­
du‑se pe o apreciere acceptabilă a fapte­
lor pertinente (a se vedea, mutatis mu­
tandis, cauza Ahmed şi alţii c. Regatului
Unit, Hotărârea din 2 septembrie 1998,
173 • constituţia româniei
§ 55, şi cauza Goodwin c. Regatului Unit,
Hotărârea din 27 martie 1996, §  40)
[cauza Partidul Comuniştilor (Nepece­
rişti) şi Ungureanu c. României, Hotărâ­
rea din 3 februarie 2005, M. Of. nr. 1044
din 24 noiembrie 2005].
2. Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa re­
levantă în materia libertăţii de aso­ciere
că dreptul consacrat prin art. 11 din Con­
venţie include şi dreptul de a constitui o
asociaţie pentru a acţiona în mod colec­
tiv într‑un domeniu de interes reciproc [a
se vedea cauza Gorzelik şi alţii c. Poloniei
(MC), Hotărârea din 17 februarie 2004,
§§  88‑93, şi cauza Sidi­ropoulos şi alţii
c. Greciei, Hotărârea din 10 iulie 1998,
§ 40]. În continuare, Curtea reaminteş­
te că modul în care legislaţia naţională
consfinţeşte această libertate şi aplicarea
sa practică de ­către autorităţi arată starea
democraţiei în statul în cauză. Curtea s‑a
referit în mod repetat la relaţia directă
dintre democraţie, pluralism şi libertatea
de asociere şi a stabilit principiul potrivit
căruia doar motive întemeiate şi obliga­
torii pot justifica restricţii aduse libertăţii
de asociere. Astfel de restricţii sunt toa­
te subiectul unei supravegheri riguroase
[a se vedea, printre altele, cauza Refah
­Partisi (the Welfare Party) şi alţii c. Turciei
(MC), Hotărârea din 13 februarie 2003,
§§ 86‑89]. În consecinţă, pentru a deter­
mina dacă există o necesitate în sensul
art.  11 parag.  2 din Convenţie, statele
deţin doar o marjă limitată de apreciere,
care este dublată de un control european
riguros privind, în acelaşi timp, legislaţia
şi deciziile prin care este aplicată, chiar şi
pe cele pronunţate de instanţe indepen­
dente (a se vedea cau­za Eğitim ve Bilim
Emekçileri Sendikası c. Turciei, Hotărârea
din 25 septembrie 2012, § 49). În exami­
narea pe care o realizează, sarcina Curţii
nu este de a substitui viziunea sa celei a
autorităţilor naţionale relevante, ci, mai
degrabă, de a verifica, din perspectiva
Art. 40
art. 11 din Convenţie, deciziile pronun­
ţate în exercitarea atribuţiilor lor; prin
urmare, trebuie să analizeze ingerinţa in­
criminată în lumina cauzei în ansamblu şi
să stabilească dacă a fost „proporţională
cu scopul legitim urmărit” şi dacă mo­
tivele prezentate de autorităţile naţio­
nale pentru a o justifica sunt „relevante
şi suficiente”.  Astfel, C­­urtea trebuie să
se convingă că autorităţile naţionale au
aplicat standarde conforme principiilor
prevăzute la art. 11 din Convenţie şi, în
plus, că şi‑au fundamentat deciziile pe o
evaluare acceptabilă a faptelor relevan­
te [a se vedea cauza Sidiropoulos şi alţii,
citată anterior, §  40, şi cauza Partidul
Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu
c. României, Hotărârea din 3 februarie
2005, § 49] (cauza Asociaţia Victimelor
Magistraţilor din România şi alţii c. Ro­
mâniei, Hotărârea din 14 ianuarie 2014,
§§ 24‑26, M. Of. nr. 543 din 22 iulie 2014).
3. Respingerea cererii de înregistrare a
unui partid politic exclusiv în urma exa­
minării conformităţii statutului şi progra­
mului său politic cu ordinea constituţio­
nală şi juridică a statului şi fără ca acesta
să aibă activitate politică înainte de înre­
gistrare nu reprezintă o măsură necesară
într‑o democraţie. Curtea a reamintit că
statul trebuie să uzeze de puterea sa de
apreciere cu bună‑credinţă, cu grijă şi în
mod rezonabil.  Constatând încălcarea
art. 11 din Convenţie, Curtea a apreciat
că „o măsură atât de radicală ca respin­
gerea cererii reclamanţilor de înregis­
trare a formaţiunii acestora ca partid
politic, luată înainte chiar ca aceasta să
înceapă desfăşurarea activităţilor, este
disproporţionată cu scopul propus şi,
în consecinţă, nu este necesară într‑o
societate democratică” [cauza Partidul
Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu
c. României, Hotărârea din 3 februarie
2005, §§ 49, 51, 53 şi 60, M. Of. nr. 1044
din 24 noiembrie 2005].
Art. 40
4. Libertatea de asociere nu este absolu­
tă, art. 11 parag. 2 din Convenţie permi­
ţând statelor să intervină pentru prote­
jarea instituţiilor de drept şi a drepturilor
şi libertăţilor altora dacă sunt ameninţa­
te prin activităţile sau intenţiile unei aso­
ciaţii cu caracter politic. Cu toate aces­
tea, marja de apreciere a statului este
una limitată, fiind necesar ca excepţiile
de la regula respectării dreptului de aso­
ciere să fie interpretate strict şi impuse
numai cu motive convingătoare şi impe­
rative, de natură a justifica restricţiona­
rea dreptului. Marja limitată de aprecie­
re a statului face obiectul supravegherii
europene riguroase atât asupra legii, dar
şi asupra deciziilor de aplicare a acesteia,
inclusiv asupra deciziilor judiciare (cau­
za Gorzelik şi alţii c. Poloniei, Hotărârea
din 17 februarie 2004, §§ 94 şi 95; cauza
Sidiropoulos şi alţii c. Greciei, Hotărârea
din 10 iulie 1998, § 40; cauza Stankov şi
Organizaţia Macedoneană Unită Ilinden
c. Bulgariei, Hotărârea din 2 octombrie
2001, § 84, www.echr.coe.int).
5.  Odată cu trecerea timpului, restric­
ţiile generale asupra partidelor politice
devin din ce în ce mai greu de justificat,
devenind necesară şi preferabilă o ana­
liză la speţă, de la caz la caz, prin luarea
în considerare a programului politic al
fiecărui partid, decât perceperea unei
ameninţări din partea unei categorii sau
tip anume de partide (cauza Tănase c.
Moldovei, Hotărârea din 27 aprilie 2010,
§  175; cauza Ādamsons c.  Letoniei,
Hotărârea din 24 iunie 2008, §  123,
www.echr.coe.int).
6.  Cu privire la dreptul de a constitui
sindicate, în primul rând, Curtea consta­
tă, având în vedere evoluţia dreptului
interna­ţional al muncii, că libertatea sin­
dicală este un element esenţial al dialo­
gului social între lucrători şi angajatori şi,
în consecinţă, un instrument important
pentru a aspira la justiţie şi pace socia­
constituţia româniei • 174
lă. În continuare, Curtea reaminteşte că
art. 11 din Convenţie prezintă libertatea
sindicală ca pe un aspect special al liber­
tăţii de asociere şi că, deşi acest articol
are ca scop principal apărarea persoanei
împotriva ingerinţelor arbitrare din par­
tea autorităţilor publice în exercitarea
drepturilor consacrate de acesta, arti­
colul poate implica, totodată, obligaţia
pozitivă de a asigura exercitarea sa efec­
tivă [cauza Demir şi Baykara c.  Turciei
(MC), Hotărârea din 12 noiembrie 2008,
§§ 109 şi 110]. Delimitarea dintre obli­
gaţiile pozitive şi obligaţiile negative ale
statului în temeiul art. 11 din Convenţie
nu se pretează unei definiţii precise. Cu
toate acestea, principiile aplicabile sunt
comparabile. Fie că se analizează cauza
din perspectiva unei obligaţii pozitive în
sarcina statului, fie că se analizează din
perspectiva unei ingerinţe din partea
auto­rităţilor publice care impune o justi­
ficare, criteriile aplicabile nu sunt diferite
în fond. În ambele cazuri, trebuie avută în
vedere menţinerea unui echilibru just în­
tre protejarea intereselor concurente ale
persoanei şi ale societăţii în an­samblu.
Având în vedere caracterul sensibil al
unor chestiuni sociale şi politice pe care
le implică urmărirea unui echilibru just
între interesele respective ale salaria­ţilor
şi ale angajatorilor şi ţinând seama de ni­
velul ridicat de divergenţă între sistemele
naţionale în această privinţă, statele con­
tractante beneficiază de o amplă marjă
de apreciere în ceea ce priveşte moda­
litatea de asigurare a libertăţii sindicale
şi posibilitatea sindicatelor de a proteja
interesele profesionale ale membrilor lor
[cauza Sørensen şi Rasmussen c. Dane­
marcei (MC), Hotărârea din 11 ianuarie
2006, § 58]. Articolul 11 din Convenţie
garantează membrilor unui sindicat, în
vederea apărării intereselor lor, drep­
tul ca sindicatul acestora să fie ascultat,
însă nu le garantează un tratament pre­
175 • constituţia româniei Art. 41

cis din partea statului. Ceea ce impune de a încerca să îl determine pe angajator

Convenţia este ca legislaţia să permită
sindicatelor, potrivit unor modalităţi
con­forme art.  11, să lupte pentru apă­
rarea intereselor membrilor lor (a se
vedea cauzele Sindicatul naţional al po­
liţiei belgiene c. Belgiei, Hotărârea din 27
octombrie 1975, §§ 38‑39, şi Sindicatul
suedez al con­ductorilor de locomotive c.
Suediei, Hotărârea din 6 februarie 1976,
§§  39‑40). Pe parcursul jurisprudenţei
sale, Curtea a elaborat o listă neexhausti­
vă de elemente constitutive ale dreptului
sindical, printre care se numără dreptul
de a constitui un sindicat sau de a se afi­
lia la acesta, interzicerea acordurilor de
monopol sindical şi dreptul unui sindicat
să asculte ceea ce are de spus în numele
membrilor săi. Recent, Curtea a conside­
rat, ţinând seama de evoluţia domeniu­
lui muncii, că – în principiu şi cu excepţia
unor cazuri foarte speciale – dreptul de a
purta negocieri colective cu angajatorul a
devenit unul dintre elementele esenţiale
ale dreptului de a constitui sindicate îm­
preună cu alte persoane şi de a se afilia
la sindicate pentru apărarea intereselor
proprii (cauza Demir şi Baykara, citată
anterior, §§ 145 şi 154) (cauza Sindicatul
„Păstorul cel Bun” c. României, Hotărâ­
rea din 9 iulie 2013, §§ 130‑135, M. Of.
nr. 15 din 10 ianuarie 2014).

Articolul 41. Munca şi protecţia socială a muncii

(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei
sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă. 
(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc
securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tine-
rilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, con-
cediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale,
formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege. 
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore. 
(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii. 
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate. 
Legislaţie conexă: ► Codul muncii – Legea nr. 53/2003, republicată (M. Of. nr. 345 din
18 mai 2011); ► Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă (M. Of. nr. 646
din 26 iulie 2006); ► O.U.G. nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de
muncă (M. Of. nr. 750 din 27 octombrie 2003); ► Titlul VII – „Negocierile colective
de muncă” – din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată (M. Of. nr. 625 din
31 august 2012); ► art. 15: „Libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă.
(1) Orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau
acceptată în mod liber. (2) Orice cetăţean al Uniunii are libertatea de a‑şi căuta un
loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru.
(3) Resortisanţii ţărilor terţe care sunt autorizaţi să lucreze pe teritoriul statelor membre
au dreptul la condiţii de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetăţenii Uniu­
nii”, art. 23: „Egalitatea între femei şi bărbaţi. Egalitatea între femei şi bărbaţi trebuie
asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, munca
şi remunerarea. Principiul egalităţii nu exclude menţinerea sau adoptarea de măsuri
care să prevadă avantaje specifice în favoarea sexului sub‑reprezentat”, art.  27:
„Dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii. Lucrătorilor
sau reprezentanţilor acestora li se garantează, la nivelurile corespunzătoare, informa‑
Art. 41 constituţia româniei • 176

rea şi consultarea în timp util, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de dreptul Uniunii

şi de legislaţiile şi practicile naţionale”, art. 28: „Dreptul de negociere şi de acţiune
colectivă. Lucrătorii şi angajatorii sau organizaţiile lor au dreptul, în conformitate cu
dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale, de a negocia şi de a încheia
convenţii colective la nivelurile corespunzătoare şi de a recurge, în caz de conflicte de
interese, la acţiuni colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă”; art. 29:
„Dreptul de acces la serviciile de plasament. Orice persoană are dreptul de acces la
un serviciu gratuit de plasament”, art. 30: „Protecţia în cazul concedierii nejustifica‑
te. Orice lucrător are dreptul la protecţie împotriva oricărei concedieri nejustificate,
în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale”, art.  31:
„Condiţii de muncă echitabile şi corecte. (1) Orice lucrător are dreptul la condiţii de
muncă care să respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea sa. (2) Orice lucrător
are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă şi la perioade de odihnă zilnică şi
săptămânală, precum şi la o perioadă anuală de concediu plătit”, art. 32: „Interzicerea
muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă. Încadrarea în muncă a copiilor
este interzisă. Vârsta minimă de încadrare în muncă nu poate fi inferioară celei la care
încetează perioada de şcolarizare obligatorie, fără a aduce atingere normelor mai
favorabile tinerilor şi cu excepţia unor derogări limitate. Tinerii acceptaţi să lucreze
trebuie să beneficieze de condiţii de muncă adaptate vârstei şi să fie protejaţi împotriva
exploatării economice sau a oricărei activităţi care ar putea pune în pericol securitatea,
sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau socială sau care le‑ar putea
compromite educaţia”, art. 33: „Viaţa de familie şi viaţa profesională. (1) Familia se
bucură de protecţie juridică, economică şi socială. (2) Pentru a putea concilia viaţa
de familie şi viaţa profesională, orice persoană are dreptul de a fi protejată împotriva
oricărei concedieri din motive de maternitate, precum şi dreptul la un concediu de
maternitate plătit şi la un concediu parental acordat în urma naşterii sau adopţiei
unui copil”, art. 34: „Securitatea socială şi asistenţa socială. (1) Uniunea recunoaşte
şi respectă dreptul de acces la prestaţiile de securitate socială şi la serviciile sociale
care acordă protecţie în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependenţă
de alte persoane sau bătrâneţe, precum şi în caz de pierdere a locului de muncă,
în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile
naţionale. (2) Orice persoană care are reşedinţa şi se deplasează în mod legal în
cadrul Uniunii are dreptul la prestaţii de securitate socială şi la avantaje sociale, în
conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale. (3) Pentru a
combate marginalizarea socială şi sărăcia, Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul
la asistenţă socială şi la asistenţă în ceea ce priveşte locuinţa, destinate să asigure
o viaţă demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu
normele stabilite de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale” şi art. 36
CDFUE: „Accesul la serviciile de interes economic general. Uniunea recunoaşte şi
respectă accesul la serviciile de interes economic general, astfel cum se prevede
în legislaţiile şi practicile naţionale, în conformitate cu tratatele, în scopul promovării
coeziunii sociale şi teritoriale a Uniunii”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Principiul libertăţii alegerii profesiei,
statuat prin dispoziţiile art.  41 alin.  (1)
din Constituţie, nu se referă la obligaţia
statului de a garanta efectiv accesul tu­
turor cetăţenilor la toate profesiile, ci la
posibilitatea concretă de alegere pe care
o are fiecare cetăţean, în condiţii identice
cu cele ale oricărei alte persoane. Cu alte
cuvinte, alegerea profesiei este liberă din
momentul în care condiţiile solicitate
177 • constituţia româniei
pentru respectiva profesie sunt înde­
plinite (Decizia nr. 444 din 26 octombrie
2004, M. Of. nr. 15 din 5 ianuarie 2005).
2. Libertatea alegerii profesiei, a meseriei
şi a locului de muncă nu este incompati­
bilă cu stabilirea condiţiilor în care poate
fi exercitată o profesie, pentru ca aceas­
ta să corespundă naturii şi finalităţii sale
(Decizia nr. 321 din 14 septembrie 2004,
M. Of. nr. 1144 din 3 decembrie 2004).
3. Libertatea alegerii profesiei, a mese­
riei sau a ocupaţiei, precum şi a locului
de muncă intră în conţinutul dreptului
la muncă, Constituţia dând fiecărei per­
soane posibilitatea de a‑şi alege profesia,
meseria sau ocupaţia şi, desigur, de a‑şi
alege singură locul de muncă.  Dispo­
ziţiile constituţionale nu pot fi însă in­
terpretate în sensul că orice persoană,
oricând, poate opta pentru exercitarea
unei profesii ori a unei meserii sau pen­
tru alegerea oricărui loc de muncă fără a
avea pregătirea şi calificarea corespunză­
toare ori fără a face dovada că a obţinut
avizul, autorizaţia sau atestatul, în cazul
în care pentru exercitarea unei profesii
sau meserii se cere, pe lângă absolvirea
studiilor ori calificarea necesară, şi acest
lucru. Obţinerea acestor avize, autorizaţii
sau atestări este motivată de specificul
fiecărei profesii sau meserii, care pre­
supune o calificare corespunzătoare,
precum şi anumite aptitudini pe care cel
ce doreşte să exercite acea meserie sau
profesie trebuie să le aibă, tocmai pentru
îndeplinirea sarcinilor de la locul de mun­
că ales. Retragerea avizului, autorizaţiei
sau atestatului de către autoritatea sau
organismul competent se face numai
atunci când nu mai sunt îndeplinite con­
diţiile din momentul acordării acestora
(Decizia nr. 545 din 7 decembrie 2004,
M. Of. nr. 85 din 25 ianuarie 2005).  tului la muncă. Condiţiile de formă şi de
4.  În concepţia legiuitorului, avocatura
este un serviciu public, care este organi­
zat şi funcţionează pe baza unei legi spe­
Art. 41
ciale, iar profesia de avocat poate fi exer­
citată de un corp profesional selectat şi
funcţionând după reguli stabilite de lege.
Asigurarea unei asistenţe juridice califi­
cate este un deziderat al legii speciale,
iar normele în baza cărora funcţionează
nu contravin principiilor constituţionale,
cei care doresc să practice această pro­
fesie fiind datori să respecte legea şi să
accepte regulile impuse de aceasta (De­
cizia nr. 29 din 18 ianuarie 2011, M. Of.
nr. 115 din 15 februarie 2011).
5. În vederea exercitării efective a drep­
tului la muncă, legislaţia muncii trebuie
să prevadă garanţii şi răspunderi cores­
punzătoare, atât prin norme de drept
substanţial, cât şi prin norme de drept
procesual. Raporturile juridice de muncă
sunt reglementate de Codul muncii, alte
acte normative cu obiect de reglementa­
re ce vizează relaţiile sociale de muncă,
precum şi de contractele colective de
muncă. Aceste acte normative stabilesc
drepturile şi îndatoririle minimale ale
părţilor raporturilor juridice de muncă
pe care trebuie să le respecte atât an­
gajatorul, cât şi salariatul, condiţiile de
fond şi de formă ale încheierii, execută­
rii şi încetării contractelor individuale de
muncă, precum şi regulile de soluţionare
a litigiilor ce s‑ar ivi în legătură cu desfă­
şurarea raporturilor juridice de muncă.
Reglementările legale care urmăresc asi­
gurarea stabilităţii raporturilor juridice
de muncă apără interesele legitime atât
ale salariaţilor, cât şi ale angajatorilor.
Stabilirea limitativă a cazurilor în care
şi a motivelor pentru care încetarea ra­
porturilor juridice de muncă poate avea
loc din iniţiativa şi din voinţa unilaterală
a angajatorului reprezintă cea mai impor­
tantă garanţie pentru exercitarea drep­
conţinut ale actului prin care angajatorul
dispune încetarea contractului individual
de muncă sunt impuse de lege pentru a
Art. 41
preveni eventualele abuzuri din partea
angajatorilor, precum şi pentru a avea su­
ficiente elemente de verificare a legalită­
ţii şi temeiniciei măsurii dispuse. Aceste
exigenţe sunt justificate, în mod special,
în cazurile în care încetarea raportului
juridic de muncă se dispune ca o măsu­
ră de sancţionare disciplinară (Decizia
nr. 383 din 7 iulie 2005, M. Of. nr. 792
din 31 august 2005).
6.  Unul dintre principiile care stau la
baza dreptului la muncă este stabilita­
tea rapor­turilor juridice care iau naş­
tere ­odată­ cu încheierea contractului
individual de muncă, acest principiu de­
curgând din obligaţia statului de a crea
cadrul legis­lativ menit să asigure salaria­
ţilor sigu­ranţa şi garanţia păstrării locului
de muncă. Mai mult, Constituţia prevede
expres dreptul persoanei de a‑şi alege în
mod liber locul de muncă, ceea ce im­
plică obligaţia corelativă a statului de a
reglementa condiţii obiective şi nediscri­
minatorii, de natură a garanta accesul la
un loc de muncă. Sunt neconstituţionale
dispoziţiile care prevăd încheierea sau
încetarea unor contracte individuale de
muncă pe baza unor criterii aleatorii, pur
subiective, deşi ceea ce trebuie să guver­
neze aceste raporturi este competenţa
profesională care întotdeauna poate fi
evaluată pe criterii obiective (Decizia
nr. 1039 din 9 iulie 2009, M. Of. nr. 582
din 21 august 2009).
7.  În condiţiile în care, de regulă, între
părţile contractului de muncă  –  anga­
jator şi salariat  –  există o discrepanţă
vădită din punctul de vedere al poten­
ţialului economic şi financiar în favoarea
celui dintâi, de natură să îi permită a‑şi
impune punctul de vedere la negocierea
clauzelor contractului, statul – şi anume
statul de drept, democratic şi social, aşa
cum este definită România în termenii
art. 1 alin. (3) din Constituţie – este ţinut
să intervină legal în sprijinul celui aflat
constituţia româniei • 178
într‑o poziţie de inferioritate economică.
Obligaţia statului, în sensul arătat, de­
curge nemijlocit din prevederile art. 41
alin. (2) din Constituţie (Decizia nr. 150
din 25 februarie 2010, M. Of. nr. 164 din
15 martie 2010).
8.  Libertatea contractuală poate fi va­
lorificată numai în cadrul legal, cu res­
pectarea unor limite rezonabile impuse
de raţiuni de ocrotire a unor interese
pu­blice şi private legitime; exercitată în
afara acestui cadru, fără oprelişti, orice
libertate îşi pierde legitimitatea şi tinde
să se convertească în anarhie. Neîndoiel­
nic, şi contractul de muncă dă expresie
libertăţii contractuale, dar o face într‑o­
manieră specifică, determinată de obiec­
tul său propriu şi esenţial diferit de acela
al altor contracte, constând în prestarea
unei anumite activităţi, a unei munci, în
schimbul unei remuneraţii. Întrucât mun­
ca constituie un factor esenţial pentru
existenţa şi propăşirea societăţii umane,
iar remuneraţia aferentă muncii prestate
reprezintă pentru cea mai mare parte a
membrilor acestei societăţi principala,
dacă nu chiar unica sursă de subzistenţă,
dreptul la muncă este inclus în categoria
drepturilor fundamentale ale omului, fi­
ind consacrat, ca atare, de Constituţie,
iar contractul de muncă, instituţie juri­
dică prin care este valorificat în princi­
pal, beneficiază de o atenţie prioritară
din partea legiuitorului, materializată
în adoptarea unei legislaţii complexe şi
unitare, constituind o ramură distinctă
de drept, destinată reglementării multi­
tudinii de drepturi şi obligaţii pe care,
direct sau mediat, cu titlu principal ori
în subsidiar, le generează. În condiţiile în
care, de regulă, între părţile contractului
de muncă – angajator şi salariat – există
o discrepanţă vădită din punct de vede­
re al potenţialului economic şi financiar
în favoarea celui dintâi, de natură să îi
per­mită a‑şi impune punctul de vede­
179 • constituţia româniei
re la negocierea clauzelor contractului,
statul  –  şi anume statul de drept, de­
mocratic şi social, aşa cum este definită
România în termenii art. 1 alin. (3) din
Constituţie – este ţinut să intervină legal
în sprijinul celui aflat într‑o poziţie de in­
ferioritate economică. Obligaţia statului,
în sensul arătat, decurge nemijlocit din
prevederile art.  41 alin.  (2) din Consti­
tuţie.  Pentru ca măsurile de protecţie
socială să îşi găsească efectiv aplicare, în
mod necesar ele trebuie să fie instituite
pe calea unor norme imperative, în caz
contrar, deci în situaţia în care ar fi prevă­
zute de norme supletive, respectarea lor
ar deveni facultativă, părţile având posi­
bilitatea să deroge de la ele prin acordul
lor de voinţă, ceea ce ar permite anga­
jatorului să îşi impună punctul de vede­
re. Ca atare, protecţia socială a muncii,
deşi consacrată cu titlu de obligaţie în
sarcina statului, prin Constituţie, ar deve­
ni, astfel, pur formală şi iluzorie (Decizia
nr. 356 din 5 iulie 2005, M. Of. nr. 825 din
13 septembrie 2005).  volumului activităţii pe care o desfăşoa­
9. Dreptul la muncă este un drept complex,­
care include şi dreptul la salariu. Ast­fel,
salariul este o componentă a dreptului
la muncă şi reprezintă contrapresta­
ţia angajatorului în raport cu munca
presta­tă de către angajat în baza unor
raporturi de muncă. Efectele raporturi­
lor de muncă stabilite între angajat şi
angajator se concretizează în obligaţii
de ambele părţi, iar una dintre obli­
gaţiile esenţiale ale angajatorului este
plata salariului angajatului pentru mun­
ca prestată. Întrucât dreptul la salariu
este corolarul unui drept constituţional,
şi anume dreptul la muncă, diminuarea
sa se constituie într‑o veritabilă restrân­
gere a exerciţiului dreptului la muncă. O
atare măsură se poate realiza numai în
condiţiile strict şi limitativ prevăzute
de art.  53 din Constituţie.  Pentru ca
restrângerea menţionată să poată fi
Art. 41
justificată, trebuie întrunite, în mod cu­
mulativ, cerinţele expres prevăzute de
art. 53 din Constituţie (Decizia nr. 872
din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28
iunie 2010).
10. Printre măsurile de protecţie socia­
lă de care beneficiază salariaţii, art.  41
alin. (2) din Constituţie prevede „institu­
irea unui salariu minim brut pe ţară”. În
afară de această obligaţie consti­tuţio­
nală, este dreptul legiuitorului să regle­
menteze criteriile de determinare a
cuan­tumului indemnizaţiilor sau al sala­
riilor personalului retribuit de la buge­
tul de stat, precum şi a sporurilor sau
adaosurilor la indemnizaţiile şi salariile
de bază. Astfel, numai legiuitorul poate
aprecia şi stabili dacă şi ce anume sporuri
sau adaosuri acordă anumitor categorii
de salariaţi, cu singura condiţie ca de
sporurile sau adaosurile prevăzute să
beneficieze toţi salariaţii care se află în
situaţii identice sub toate aspectele func­
ţiilor în care sunt încadraţi, ale naturii şi
ră, ale importanţei şi riscurilor muncii lor
şi în privinţa oricăror alte elemente spe­
cifice (Decizia nr. 619 din 17 noiembrie
2005, M. Of. nr. 1122 din 13 decembrie
2005).
11. Dreptul la concediul de odihnă plătit,
ca măsură de protecţie socială garanta­
tă de prevederile constituţionale, nu se
confundă cu dreptul la prima de conce­
diu (Decizia nr. 117 din 24 februarie 2005,
M. Of. nr. 405 din 13 mai 2005). 
12. Sporurile, premiile şi alte stimulente
acordate demnitarilor şi altor salariaţi
prin acte normative reprezintă drepturi
salariale suplimentare, iar nu drepturi
fundamentale, consacrate şi garantate
de Constituţie.  De asemenea, legiuito­
rul este în drept, totodată, să instituie
anu­mite sporuri la indemnizaţiile şi sala­
riile de bază, premii periodice şi alte sti­
mu­lente, pe care le poate diferenţia în
Art. 41
funcţie de categoriile de personal cărora
li se acordă, le poate modifica în diferi­
te perioade de timp, le poate suspen­
da sau chiar anula. Aşadar, nu se poate
­vorbi des­pre drepturi fundamentale
atunci când se reclamă încetarea acor­
dării unui astfel de stimulent sau drept
salarial su­pli­mentar cum este premiul
anual, aşa încât nu este incident art. 41
din Con­stituţie, care garantează salaria­
ţilor drep­tul la salariu (Decizia nr. 115
din 9 februarie 2012, M. Of. nr. 230 din
5 aprilie 2012).
13.  Acordarea tichetelor de masă nu
constituie o măsură de protecţie socia­
lă în sensul celor prevăzute de art.  41
din Constituţie (Decizia nr. 1310 din 2
decembrie 2008, M. Of. nr. 887 din 29
decembrie 2008).
14.  Convenţiile colective sunt izvor de
drept, dar forţa lor juridică nu poate fi
superioară legii; în consecinţă, ele sunt
garantate în măsura în care nu încalcă
prevederile legale în materie, în vigoare
la data încheierii lor (Decizia nr. 364 din
28 septembrie 2004, M. Of. nr. 1011 din
2 noiembrie 2004).
15. Dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Consti­
tuţie privind caracterul obligatoriu al con­
venţiilor colective nu exclud posibilitatea
legiuitorului de a interveni, din raţiuni
de interes general, pentru modificarea
unor dispoziţii din contractele colective
de muncă, reglementând soluţii care să
răspundă nevoilor sociale existente la un
moment dat.  Contractele colective de
muncă sunt garantate şi se execută în­
tocmai de către părţile sale, eventualele
litigii născute în temeiul acestora urmând
să fie soluţionate de către instanţele ju­
decătoreşti (Decizia nr. 852 din 24 iunie
2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010).
16. Pentru asigurarea desfăşurării în con­
diţii optime şi uniforme a raporturilor de
muncă, actele normative în materie pre­
văd drepturi şi obligaţii minimale, respec­
constituţia româniei • 180
tiv maximale, care vor trebui respectate
la încheierea atât a contractelor colecti­
ve de muncă, dar şi a celor individuale.
Dând expresie recunoaşterii dreptului
părţilor raporturilor de muncă la nego­
cierea colectivă a drepturilor şi îndatoriri­
lor izvorâte din aceste raporturi, legislaţia
reglementează şi condiţiile de negociere
şi de încheiere a contractelor colective de
muncă, a clauzelor obligatorii ale acestor
contracte, la nivel de unitate, la nivel de
ramură şi la nivel naţional. Contractul co­
lectiv de muncă încheiat la nivel naţional
sau la nivel de ramură constituie izvor de
drept (ca şi legea) la încheierea contrac­
telor colective de muncă la nivel de uni­
tate, ceea ce impune respectarea clau­
zelor referitoare la drepturile minimale.
Ca atare, cu aceste obligaţii fireşti, părţile
au toată libertatea să negocieze şi alte
clauze, precum şi drepturi superioare
(Decizia nr. 380 din 30 septembrie 2004,
M. Of. nr. 1015 din 3 noiembrie 2004).
17. O componentă esenţială a dreptului
la muncă o reprezintă protecţia socială a
muncii, ce cuprinde, la rândul ei, aspec­
tele prevăzute în art. 41 alin. (2) din Con­
stituţie (Decizia nr. 312 din 8 iulie 2004,
publicată în M. Of. nr. 797 din 30 august
2004), aceasta avându‑şi sorgintea în
prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie
(Decizia nr. 252 din 18 septembrie 2001,
publicată în M.  Of., nr.  736 din 19 no­
iembrie 2001), care consacră principiul
statului social (cu privire la acest con­
cept constituţional, a se vedea Decizia
nr. 1594 din 14 decembrie 2011, publi­
cată în M. Of. nr. 909 din 21 decembrie
2011). Protecţia socială a muncii este o
noţiune bivalentă, fiind reglementată
atât ca drept fundamental din perspec­
tiva cetăţeanului (Decizia nr. 269 din 12
mai 2005, publicată în M. Of. nr. 525 din
21 iunie 2005), cât şi ca obligaţie din
perspectiva statului în vederea apărării
persoanei aflate într‑o poziţie de inferio­
181 • constituţia româniei
ritate economică în cadrul raportului de
muncă (Decizia nr. 356 din 5 iulie 2005,
publicată în M. Of. nr. 825 din 13 septem­
brie 2005). Cu privire la garanţiile dreptu­
rilor fundamentale la muncă şi la protec­
ţia socială a muncii, Curtea a stabilit că
acestea vizează reglementarea legală a
raporturilor de muncă, asigurarea stabi­
lităţii acestora, a drepturilor şi obligaţiilor
angajatorilor şi ale angajaţilor, ele având
menirea, pe de o parte, să asigure des­
făşurarea raporturilor juridice de muncă
într‑un cadru legal, judicios şi echitabil,
apărarea deopotrivă a intereselor legi­
time, atât ale angajatorilor, cât şi ale sa­
lariaţilor (Decizia nr. 506 din 4 octombrie
2005, publicată în M.  Of.  nr.  982 din 4
noiembrie 2005) şi, pe de altă parte, să
împiedice angajatorii să dispună, din
proprie iniţiativă, încetarea raporturilor
de muncă în mod abuziv, nelegal şi ne­
justificat şi, corelativ, să asigure exerci­
tarea dreptului de apărare al salariaţilor
împotriva oricăror măsuri nelegale sau
neîntemeiate (Decizia nr. 205 din 26 iunie
2001, publicată în M. Of. nr. 588 din 19
septembrie 2001 sau Decizia nr. 252 din
18 septembrie 2001, publicată în M. Of.
nr.  736 din 19 noiembrie 2001) (Deci­
zia nr. 64 din 24 februarie 2015, M. Of.
nr. 286 din 28 aprilie 2015).
18. Informarea şi consultarea angajaţilor
sunt elemente componente ale dreptului
la măsuri de protecţie socială a muncii
cu valenţe constituţionale (a se vedea,
cu privire la această sintagmă, şi Deci­
zia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în
► Hotărâri C.J.U.E.
1. Consultările prevăzute la art. 2 din Di­
rectiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie
1998 privind apropierea legislaţiilor sta­
telor membre cu privire la concedierile
colective se referă nu numai la posibilită­
ţile de a evita sau de a reduce numărul de
concedieri colective, ci şi la posibilităţile
Art. 41
M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012), alătu­
rându‑se, pe cale interpretativă, celor
expres menţionate în cuprinsul art.  41
alin.  (2) teza a II‑a din Constituţie.  În
aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul
la informarea şi consultarea angajaţilor
în ipoteza concedierilor colective vizează
orice procedură de concediere colectivă,
indiferent de particularităţile domeniului
în care aceasta intervine. Desigur, legiui­
torul poate adecva modul de configurare
a dreptului, cu respectarea principiului
proporţionalităţii, în funcţie de particu­
larităţile anterior menţionate, însă este
evident că nu poate nega acest drept. În
speţă, Curtea reţine că legiuitorul, prin
modul în care a înţeles să reglemente­
ze procedura concedierilor colective în
ipoteza unei societăţi aflate în procedura
insolvenţei, a negat dreptul la informarea
şi consultarea angajaţilor, ceea ce echiva­
lează cu nesocotirea dispoziţiilor art. 41
alin. (2) din Constituţie, astfel încât, prin
ipoteză, nici nu mai trebuie analizată pro­
porţionalitatea măsurii, textul legal criti­
cat fiind neechivoc. În consecinţă, Curtea
constată că dispoziţiile art.  86 alin.  (6)
teza I din Legea nr. 85/2006 [privind pro­
cedura insolvenţei – n.a.] sunt neconsti­
tuţionale, fiind contrare art. 41 alin. (2)
din Constituţie, astfel cum acesta este
interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1) din
Constituţie, prin prisma părţii I pct. 21 şi
29 din Carta socială europeană revizui­
tă (Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015,
M. Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015).
de a atenua consecinţele acestora prin
recurgerea la măsuri socia­le însoţitoare
vizând, printre altele, sprijin pentru re­
distribuirea sau recalificarea lucrătorilor
concediaţi.  Până la încetarea definitivă
a personalităţii juridice a unei instituţii
cu privire la care se dispune dizol­varea
Art. 42 constituţia româniei • 182

şi lichidarea, trebuie îndeplinite obliga­ ei menţionate este preluată în totalitate

ţiile care decurg din art.  2 şi art.  3 din
Directiva 98/59. Obligaţiile care revin
angajatorului în temeiul acestor articole
trebuie executate de conducerea institu­
ţiei în cauză, cât timp aceasta rămâne în
funcţie, chiar cu competenţe limitate în
ceea ce priveşte administrarea respecti­
vei instituţii, sau de lichidatorul acesteia,
în măsura în care administrarea instituţi­
de acest lichidator. Aşadar, obligaţiile de
informare şi consultare prevăzute de
di­rec­tivă trebuie respectate indiferent
că faţă de societate a fost deschisă pro­
cedura reorganizării judiciare sau cea a
lichidării (cauza C‑235/10, David Claes
şi alţii c. Landsbanki Luxembourg SA,
Hotă­rârea din 3 martie 2011, pct.  56,
curia.europa.eu).

Articolul 42. Interzicerea muncii forţate

(1) Munca forţată este interzisă. 
(2) Nu constituie muncă forţată:
a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele
desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de
conştiinţă;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în
perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol,
precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
Legislaţie conexă: ► art. 4 din Codul muncii – Legea nr. 53/2003, republicată (M. Of.
nr. 345 din 18 mai 2011); ► art. 212 din Codul penal – Legea nr. 286/2009 (M. Of.
nr. 510 din 24 iulie 2009); ► Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea
traficului de persoane (M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001); ► Convenţia nr. 105 din
25 iunie 1957 a Organizaţiei Mondiale a Muncii privind abolirea muncii forţate, ratificată
prin Legea nr. 140/1998 (M. Of. nr. 249 din 6 iulie 1998); ► art. 4 CEDO: „Interzicerea
sclaviei şi a muncii forţate.  1.  Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de
aservire. 2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului articol: a) orice
muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de
art. 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate; b) orice serviciu cu
caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă,
în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului
militar obligatoriu; c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care
ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii; d) orice muncă sau serviciu care face
parte din obligaţiile civile normale”; ► art. 5 CDFUE: „Interzicerea sclaviei şi a muncii
forţate. (1) Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în servitute. (2) Nimeni nu poate fi
constrâns să efectueze o muncă forţată sau obligatorie. (3) Traficul de fiinţe umane
este interzis”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Interzicerea muncii forţate este o exi­
genţă corelativă dreptului la muncă şi a
libertăţii alegerii profesiei şi a locului de
muncă, de care beneficiază persoanele
fizice (Decizia nr. 370 din 22 martie 2011,
M. Of. nr. 364 din 25 mai 2011).
183 • constituţia româniei
2. Curtea observă că art. 2 parag. 1 din
Convenţia nr. 29 din 18 iunie 1930 privind
munca forţată sau obligatorie, adoptată
de Organizaţia Internaţională a Muncii,
ratificată prin Decretul nr. 213/1957, pu­
blicat în B. Of. nr. 4 din 18 ianuarie 1958,
prevede că „termenul «muncă forţată
sau obligatorie» va însemna orice mun­
că sau serviciu pretins unui individ sub
ameninţarea unei pedepse oarecare şi
pentru care numitul individ nu s‑a oferit
de bunăvoie”. În sfera acestui concept nu
sunt cuprinse, potrivit art. 2 pct. 2 lit. b)
din Convenţie, „orice muncă sau serviciu
făcând parte din obligaţiile civice nor­
male ale cetăţenilor unei ţări pe deplin
independente” şi nici „muncile mărun­
te de la sat, adică muncile executate în
interesul direct al colectivităţii de către
membrii acesteia, munci care deci pot fi
considerate ca obligaţii civice normale ce
revin membrilor colectivităţii, cu condi­
ţia ca populaţia însăşi sau reprezentanţii
săi direcţi să aibă dreptul să se pronunţe
asupra justeţei acestor munci”, potrivit
art. 2 pct. 2 lit. e) din Convenţie. Tot ast­
fel, art. 8 parag. 3 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice din
16 decembrie 1966, ratificat prin Decre­
tul nr. 212/1974, publicat în B. Of. nr. 146
din 20 noiembrie 1974, stabilind la lit. a)
că „nimeni nu va putea fi constrâns să
execute o muncă forţată sau obligatorie”,
precizează la lit. c) următoarele: „nu se
consideră muncă forţată sau obligatorie”
în sensul prezentului paragraf: „(...) (iv)
orice muncă sau orice serviciu care face
parte din obligaţiile cetăţeneşti norma­
le”. Convenţia pentru apărarea drepturi­
lor omului şi a libertăţilor fundamentale
nu defineşte munca forţată sau obligato­
rie, precizând la art. 4 parag. 3 lit. d) că nu
poate fi considerată muncă forţată sau
obligatorie munca sau serviciul care face
parte din „obligaţiile civile normale”. Cu
toate acestea, jurisprudenţa în materie a
Art. 42
Curţii Europene a Drepturilor Omului evi­
denţiază faptul că, în discuţie, este vorba
de obligaţii de ordin financiar, fiscal, de
securitate socială, iar adjectivul „normal”
ataşat la „obligaţiile civile” semnifică fap­
tul că munca impusă de această situaţie
trebuie să aibă un caracter tradiţional
sau uzual în societatea dată.  În acelaşi
timp, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a adăugat că toate cele patru li­
tere ale parag. 3 din art. 4 din Convenţie,
dincolo de diversitatea lor, pun în eviden­
ţă ideea fundamentală a existenţei unui
interes social în desfăşurarea anumitor
activităţi de solidaritate socială şi de
normalitate (a se vedea, în acest sens,
Decizia din 15 mai 1996, pronunţată în
cauza Spottl c. Austriei). De asemenea,
Curtea observă că art. 5 alin. (2) din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Eu­
ropene stabileşte că „Nimeni nu poate fi
constrâns să efectueze o muncă forţată
sau obligatorie”.  În continuare, Curtea
reţine că stabilirea cuantumului contri­
buţiei lunare a părinţilor la întreţinerea
copilului aflat în plasament este lăsată
la aprecierea instanţei judecătoreşti,
art. 67 alin. (1) din Legea nr. 272/2004
utilizând în acest sens sintagma „dacă
este cazul”. Odată stabilită această obli­
gaţie, dacă plata contribuţiei la întreţi­
nerea copilului nu este posibilă, instanţa
judecătorească obligă părintele apt de
muncă să presteze între 20 şi 40 de ore
lunar pentru fiecare copil, acţiuni sau
lucrări de interes local, pe durata apli­
cării măsurii de protecţie specială, pe
raza administrativ‑teritorială în care are
domiciliul sau reşedinţa.  Fără îndoială,
obligarea părintelui de a presta acţiuni
sau lucrări de interes local are loc în con­
diţiile în care acesta este „apt de muncă”,
instanţa judecătorească având, evident,
posibilitatea de a aprecia asupra capa­
cităţii părintelui de a presta activităţile
stabilite de lege. De asemenea, având în
Art. 43 constituţia româniei • 184

vedere scopul legii de protejare a inte­ cii nerezonabile. Pe cale de consecinţă,

resului superior al copilului şi creşterea
responsabilităţii părinţilor, obligarea
la prestarea unor lucrări sau acţiuni de
interes local pe o durată între 20 şi 40
de ore lunar de către părintele apt de
muncă, pentru copilul cu privire la care
s‑a dispus măsura plasamentului, prin
scopul şi natura sa, nu poate fi conside­
rată opresivă sau cauzatoare de prejudi­
► Hotărâri Com.E.D.O. şi C.E.D.O.
1. O muncă este forţată sau obligatorie
dacă cel care o prestează este obligat la
aceasta împotriva voinţei sale şi dacă
obligaţia este injustă, opresivă sau con­
stituie o situaţie ce nu putea fi evitată
(Com.E.D.O., cauza Doyen c. Franţei, De­
cizia din 9 septembrie 1998, în C. Bîrsan,
op. cit., p. 207).  nu s‑a oferit de bunăvoie (C.E.D.O., cauza
2.  O muncă executată în temeiul unui
contract liber încheiat nu cade sub inci­
denţa art. 4 din Convenţie pe motivul că
Curtea constată că obligarea părintelui
la prestarea unor activităţi sau lucrări de
interes local, potrivit normelor de lege
supuse controlului de constituţionalita­
te, nu se încadrează în sfera sintagmei
„muncă forţată” şi nu încalcă art. 42 din
Constituţie (Decizia nr. 352 din 24 iunie
2014, M. Of. nr. 585 din 5 august 2014).
numai unul dintre contractanţi s‑a an­
gajat faţă de celălalt la îndeplinirea unei
activităţi şi riscă o sancţiune în caz de
neîndeplinire, deoarece textul arătat im­
pune ca munca să fie pretinsă sub ame­
ninţarea unei pedepse, împotriva voinţei
celui care o prestează, pentru care acesta
Van der Mussele c. Belgiei, Hotărârea din
23 noiembrie 1983, în C. Bîrsan, op. cit.,
p. 207).

Articolul 43. Dreptul la grevă

(1) Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale,
economice şi sociale. 
(2) Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum
şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate. 
Legislaţie conexă: ► art. 233‑236 din Codul muncii – Legea nr. 53/2003, republicată
(M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011); ► Titlul VIII –„Reglementarea modalităţilor de soluţio­
nare a conflictelor de muncă” – din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată
(M. Of. nr. 625 din 31 august 2012); ► art. 28 CDFUE: „Dreptul de negociere şi de ac‑
ţiune colectivă. Lucrătorii şi angajatorii sau organizaţiile lor au dreptul, în conformitate
cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale, de a negocia şi de a încheia
convenţii colective la nivelurile corespunzătoare şi de a recurge, în caz de conflicte
de interese, la acţiuni colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. În situaţia în care o grevă a fost declan­ decătorească, la cererea celor păgubiţi,
şată ori continuată ilegal şi prin aceasta obligă la despăgubiri persoanele vino­
au fost cauzate prejudicii materiale altor vate de încălcarea legii. Aşadar, nu este
persoane, nu este contrar dispoziţiilor şi încălcat art.  43 alin.  (1) din Constituţie
principiilor Constituţiei dacă instanţa ju­
185 • constituţia româniei Art. 44

(Decizia nr. 92 din 13 februarie 2007, le consideră necesare pentru a asigura

M. Of. nr. 149 din 1 martie 2007).
2.  Legiuitorul constituant a recunoscut
dreptul la grevă, în mod expres, numai
salariaţilor. Regula este deci că dreptul la
grevă aparţine salariaţilor. De la această
regulă există o serie de excepţii, concre­
tizate în dispoziţii legale prin care dreptul
salariaţilor de a declanşa grevă este limi­
tat. Exercitarea dreptului la grevă se rea­
lizează, aşa cum prevede art. 43 alin. (2)
din Legea fundamentală, în condiţiile
legii.  Or, legiuitorul a instituit anumite
interdicţii şi restrângeri ale dreptului la
grevă în scopul asigurării bunului mers al
activităţii economico‑sociale şi al garan­
tării intereselor de ordin general (Decizia
nr. 1225 din 20 decembrie 2007, M. Of.
nr. 100 din 8 februarie 2008).
3. Prevederea unor condiţii pentru exer­
citarea dreptului la grevă nu poate fi
privită ca fiind contrară dispoziţiilor con­
stituţionale care consacră acest drept
ori celor care garantează dreptul la ne­
gocieri colective în materie de muncă
şi caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective. Dreptul la grevă nu este unul
absolut, astfel că exercitarea sa poate fi
supusă unor condiţii pe care legiuitorul
deo­potrivă valorificarea atât a dreptu­
rilor salariaţilor, cât şi a drepturilor an­
gajatorului, ca părţi ale conflictului de
muncă (Decizia nr. 161 din 26 februarie
2008, M. Of. nr. 263 din 3 aprilie 2008).
4.  Declanşarea şi continuarea grevei
într‑o unitate şi, cu atât mai mult, într‑un
întreg sector de activitate pot aduce
atingere drepturilor, libertăţilor şi intere­
selor legitime ale multor terţe persoane.
Fără a nega dreptul salariaţilor la grevă,
trebuie reţinut că şi acest drept poate fi
exercitat, în spiritul prevederilor art. 57
din Constituţie, „cu bună‑credinţă, fără
să încalce drepturile şi libertăţile celor­
lalţi” (Decizia nr. 92 din 13 februarie
2007, M. Of. nr. 149 din 1 martie 2007).
5. În temeiul art. 43 alin. (2) din Consti­
tuţie, legiuitorul în mod justificat a im­
pus cerinţa ca în unităţile în care nu este
organizat niciun sindicat reprezentativ
salariaţii să îşi aleagă reprezentanţii care
să negocieze cu angajatorul şi să înde­
plinească celelalte atribuţii pe perioa­
da desfăşurării conflictului de interese
(Decizia nr. 557 din 6 iulie 2006, M. Of.
nr. 668 din 3 august 2006).

Articolul 44. Dreptul de proprietate privată

(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt
garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. 
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de pro-
prietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care
România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin
lege organică, precum şi prin moştenire legală. 
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică,
stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. 
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită
în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,
religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. 
Art. 44 constituţia româniei • 186

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi

subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprie-
tarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi
pentru alte daune imputabile autorităţii. 
(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun
acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. 
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. 
(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată.  Caracterul licit al
dobândirii se prezumă. 
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii
pot fi confiscate numai în condiţiile legii. 
Legislaţie conexă: ► art. 555 şi urm. din Codul civil – Legea nr. 287/2009, repu-
blicată (M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011); ► Legea nr. 312/2005 privind dobândirea
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi,
precum şi de către persoanele juridice străine (M.  Of.  nr.  1008 din 14 noiembrie
2005); ► Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of. nr. 448 din
24 noiembrie 1998); ► Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de uti-
litate publică, republicată (M. Of. nr. 472 din 5 iulie 2011); ► art. 112 şi art. 1121 din
Codul penal – Legea nr. 286/2009 (M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009); ► art. 574 din
Codul de procedură penală – Legea nr. 135/2010 (M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010);
► art. 5 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (M. Of. nr. 410
din 25 iulie 2001); ► Decizia‑cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie
2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură
cu infracţiunea (J.O.  L nr.  68 din 15 martie 2005); ►  Directiva nr.  2014/42/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi con-
fiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană
(J.O. L nr. 127 din 29 aprilie 2014); ► art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO:
„Protecţia proprietăţii. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea
bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de uti‑
litate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta
legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform
interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau
a amenzilor”; ►  art.  17 CDFUE: „Dreptul de proprietate.  (1) Orice persoană are
dreptul de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire
bunurile pe care le‑a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale
decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege
şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care
a suferit‑o. Folosinţa bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de
interesul general. (2) Proprietatea intelectuală este protejată”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Prezumţia dobândirii licite a averii tuţionale ale dreptului de proprietate,
constituie una dintre garanţiile consti­ în concordanţă cu prevederile alin.  (1)
187 • constituţia româniei
al art.  44 din Constituţie, conform că­
rora dreptul de proprietate este garan­
tat. Această prezumţie se întemeiază şi
pe principiul general potrivit căruia orice
act sau fapt juridic este licit până la do­
vada contrarie, impunând, în ce priveşte
averea unei persoane, ca dobândirea
ilicită a acesteia să fie dovedită. Înlătu­
rarea acestei prezumţii are semnificaţia
suprimării unei garanţii constituţionale
a dreptului de proprietate.  În absenţa
ei, deţinătorul unui bun ar fi supus unei
insecurităţi continue, întrucât, ori de
câte ori s‑ar invoca dobândirea ilicită a
respectivului bun, sarcina probei nu ar
reveni celui care face afirmaţia, ci deţină­
torului bunului.  Reglementarea acestei
prezumţii nu împiedică cercetarea carac­
terului ilicit al dobândirii averii, sarcina
probei revenind însă celui care invocă
acest caracter. În măsura în care partea
interesată dovedeşte dobândirea unor
bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a
unei persoane în mod ilicit, asupra ace­
lor bunuri sau a averii dobândite ilegal se
poate dispune confiscarea, în condiţiile
legii.  Reglementarea acestei prezumţii
nu împiedică legiuitorul primar sau de­
legat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148
din Constituţie – „Integrarea în Uniunea
Europeană” –, să adopte reglementări
care să permită deplina respectare a
legislaţiei Uniunii în domeniul luptei îm­
potriva criminalităţii (Decizia nr. 799 din
17 iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României,
M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).  rul relativ al acestei prezumţii nu deter­
2. Determinarea conţinutului prezumţiei
dobândirii licite a averii trebuie realizată
în lumina criteriilor definite de Curte. Din
această perspectivă, Curtea distinge în
cuprinsul Legii fundamentale două ca­
tegorii de drepturi, şi anume drepturi
absolute (de exemplu, dreptul la viaţă
şi la integritate fizică şi psihică), căro­
ra autorităţile statului nu le pot aduce
Art. 44
atingere în nicio situaţie, şi drepturi re­
lative, al căror exerciţiu poate fi restrâns
cu respectarea unor anumite condiţii.
Curtea reţine că, prin definiţie, în ceea
ce priveşte conţinutul şi întinderea atri­
butelor, dreptul de proprietate nu este
neîngrădit, ci este configurat de dispoziţi­
ile legii, care stabilesc limitele exerciţiului
acestuia şi constituie expresia îmbinării
interesului individual al titularului cu in­
teresele colective sau generale (Decizia
nr. 492 din 21 noiembrie 2013, publicată
în M. Of. nr. 54 din 22 ianuarie 2014). În
acelaşi timp, prezumţia dobândirii licite
a averii constituie una dintre garanţiile
constituţionale ale dreptului de proprie­
tate.  Această prezumţie se întemeiază
şi pe principiul general, potrivit căruia
orice act sau fapt juridic este licit până
la dovada contrarie, impunând, în ceea
ce priveşte averea unei persoane, ca
dobândirea ilicită a acesteia să fie dove­
dită (Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008,
publicată în M.  Of.  nr.  374 din 16 mai
2008). Prin urmare, de vreme ce dreptul
de proprietate nu este un drept absolut,
ci poate comporta anumite limitări, nu
se poate pretinde că o garanţie a acestui
drept poate avea un caracter absolut. A
susţine contrariul duce la situaţia în care,
deşi dreptul principal poate fi supus unor
limitări, în unele circumstanţe, prin apli­
carea prezumţiei, el devine absolut. Aşa
fiind, în contextul stabilirii faptului că pre­
zumţia caracterului licit al dobândirii ave­
rii nu este o prezumţie absolută, caracte­
mină o răsturnare a sarcinii probei, prin­
cipiul actori incumbit probatio rămânând
pe deplin aplicabil, Curtea urmează să
stabilească standardul de probă necesar
răsturnării unei prezumţii legale relati­ve.
Astfel, Curtea observă că prezumţi­ile le­
gale, din punctul de vedere al puterii lor
doveditoare, pot fi relative (iuris tantum)­
şi absolute (iuris et de iure). Prezum­ţiile
Art. 44
relative nu stabilesc adevăruri categori­
ce, sustrase oricărei posibilităţi de discu­
ţie, de corectare sau infirmare, putând
fi combătute, aşadar, prin proba con­
trară. Prezumţiile absolute, neadmiţând
posibilitatea înfrângerii lor, creează ima­
ginea unor adevăruri absolute, imuabi­
le, dobândite odată şi pentru totdeauna
şi impuse tuturor prin forţa unei rostiri
legiuitoare.  În ceea ce priveşte măsura
confiscării extinse, în vederea stabilirii
standardului de probă, Curtea Constitu­
ţională reţine că nu trebuie plecat de la
premisa că prezumţia dobândirii licite a
averii poate fi răsturnată doar prin probe,
respectiv prin probarea faptului că bu­
nurile în cauză provin din comiterea de
infracţiuni. Dacă aceasta ar fi abordarea,
confiscarea extinsă ar fi lipsită de orice
raţiune de a exista, căci, dacă se ajunge la
probarea fiecărui act infracţional din care
provin anumite bunuri, se va ajunge şi
la condamnarea autorului pentru aceste
acte şi deci la confiscarea specială a bu­
nurilor astfel obţinute, nemaigăsindu‑şi
utilitatea măsura confiscării extinse. Prin
urmare, o prezumţie legală relativă poa­
te fi răsturnată nu doar prin probe, ci şi
prin prezumţii simple, fapt statuat şi în
doctrină. De altfel, prin Decizia nr. 85 din
3 septembrie 1996, publicată în M. Of.
nr. 211 din 6 septembrie 1996, instanţa
de contencios constituţional a statuat că
prezumţia instituită de alin. (8) al art. 44
din Constituţie nu împiedică cercetarea
caracterului ilicit al dobândirii averii,
ceea ce înseamnă că această prezumţie
nu este una absolută. Dacă s‑ar accepta
teza caracterului absolut al prezumţiei
dobândirii licite a averii, contrar preve­
derilor constituţionale, s‑ar ajunge la ne­
garea intereselor legitime ale societăţii
în ansamblu, căreia statul este ţinut să
îi acorde ocrotire, cu consecinţa ruperii
echilibrului ce trebuie să existe între in­
teresul general al societăţii şi interesele
constituţia româniei • 188
legitime ale fiecărei persoane.  De ase­
menea, Curtea observă că măsura con­
fiscării extinse se poate dispune în legă­
tură cu săvârşirea unor infracţiuni grave,
susceptibile să procure şi să genereze
foloase materiale ilicite, infracţiuni a că­
ror săvârşire reprezintă scopul grupurilor
infracţionale organizate şi care se înscriu
în fenomenul criminalităţii organizate. În
acest context, absolutizarea prezumţiei
dobândirii licite a averii ar presupune o
veritabilă „probatio diabolica” în sarcina
organelor judiciare (Decizia nr. 356 din
25 iunie 2014, M. Of. nr. 691 din 22 sep­
tembrie 2014).
3. Prin recunoaşterea posibilităţii inspec­
torului de integritate de a solicita instan­
ţei de judecată competente – în ipoteza
nejustificării dobândirii unei cote‑părţi
din avere sau a unor bunuri determina­
te – confiscarea acestei părţi sau a bu­
nului determinat, este extinsă măsura
confiscării de la bunurile dobândite ili­
cit şi cu privire la bunurile nejustificate,
încălcându‑se astfel prevederile art.  44
alin.  (8) şi (9) din Constituţie (Decizia
nr. 415 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 294
din 5 mai 2010).
4. Legiuitorul ordinar este competent a
stabili cadrul juridic pentru exercitarea
atributelor dreptului de proprietate,
în accepţiunea principială conferită de
Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în
coliziune cu interesele generale sau cu
interesele particulare legitime ale altor
subiecte de drept, instituind astfel nişte
limitări rezonabile în valorificarea aces­
tuia, ca drept subiectiv garantat (Decizia
nr. 232 din 21 aprilie 2005, M. Of. nr. 533
din 23 iunie 2005; Decizia nr. 276 din 24
februarie 2009, M. Of. nr. 171 din 19
martie 2009; Decizia nr. 1066 din 14 iulie
2009, M. Of. nr. 540 din 4 august 2009;
Decizia nr. 1046 din 14 septembrie 2010,
M. Of. nr. 674 din 4 octombrie 2010).
189 • constituţia româniei
5. Legiuitorul ordinar este competent a
sta­bili cadrul juridic pentru exercitarea
atri­butelor dreptului de proprietate,
în accepţiunea principială conferită de
Con­stituţie, în aşa fel încât să nu vină
în co­li­ziune cu interesele generale sau
cu in­teresele particulare legitime ale
altor su­biecte de drept, instituind astfel
nişte limitări rezonabile în valorificarea
aces­tuia, ca drept subiectiv garantat. În
acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului (spre
exemplu, cauza Dacia S.R.L. c. Moldovei,
2008, cauza James şi alţii c.  Regatului
Unit, 1986, cauza Sporrong şi Lönnroth
c. Suediei, 1982), care a precizat în repe­
tate rânduri că art. 1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fun­
damentale cuprinde trei reguli distincte:
prima, stabilită în prima teză din primul
paragraf, este de natură generală şi
enunţă principiul respectării proprietăţii;
a doua regulă, cuprinsă în teza a II‑a a
aceluiaşi paragraf, se referă la privaţiu­
nea de proprietate şi o supune anumi­
tor condiţii; regula a treia, consemnată
în al doilea paragraf, recunoaşte statelor
prerogativa, între altele, de a reglemen­
ta folosinţa bunurilor în conformitate
cu interesul general. Între aceste reguli
există o interdependenţă. De asemenea,
în cauza Ponomaryov c. Ucrainei, 2008,
Curtea Europeană a statuat că existenţa
unei datorii confirmate printr‑o hotărâre
definitivă şi executorie furnizează bene­
ficiarului hotărârii o „speranţă legitimă”
că datoria va fi plătită şi constituie un
„bun” în sensul art. 1 din Primul Proto­
col adiţional. În plus, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, în cauza Vontas
şi alţii c.  Greciei, 2009, a considerat că
statele au obligaţia pozitivă de a stabili
proceduri judiciare care oferă garanţiile
procedurale necesare instanţelor judecă­
toreşti naţionale să se pronunţe în mod
Art. 44
eficient şi corect în cazurile referitoare
la chestiuni de proprietate.  Aceasta în­
seamnă, în special, că art. 1 din Primul
Protocol implică faptul că orice interfe­
renţă în respectarea bunurilor trebuie
să fie însoţită de garanţii procedurale
care oferă persoanei sau entităţii vizate
o ocazie adecvată de a prezenta cazul în
faţa autorităţilor competente. Totodată,
referitor la art.  1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fun­
damentale, Curtea Europeană a Dreptu­
rilor Omului a statuat, în cauza Scordino
c. Italiei, 2006, că o ingerinţă în dreptul
la respectarea bunurilor trebuie să asi­
gure un just echilibru între exigenţele
interesului general al comunităţii şi cele
de protecţie a drepturilor fundamentale
ale individului (Decizia nr. 655 din 17 mai
2011, M. Of. nr. 517 din 22 iulie 2011).
6. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europe­ne
a Drepturilor Omului, legiuitorul poa­te
aprecia, în funcţie de nevoia reală­­a comu­
nităţii, măsurile de limitare a exerciţiului
dreptului de proprietate. În cauza James
şi alţii c. Regatului Unit, 1986, Curtea Eu­
ropeană a statuat că nu poate fi vorba
despre o încălcare a dispoziţiilor Conven­
ţiei pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale dacă privarea
de proprietate a fost făcută într‑un anu­
mit context politic, economic sau social,
dacă răspunde unei „utilităţi publice”,
aşa cum prevede art.  1 din Protocolul
nr.  1 la Convenţie, aparţinând chiar şi
unei categorii mai restrânse de persoane,
deci şi în situaţia în care colectivitatea în
ansamblul ei nu utilizează sau nu profi­
tă ea însăşi de bun. În vederea realizării
scopului ei legitim, măsura privativă de
proprietate trebuie însă să păstreze un
echilibru just între exigenţele interesului
general al comunităţii şi apărarea drep­
turilor fundamentale ale individului (De­
Art. 44
cizia nr. 200 din 14 aprilie 2005, M. Of.
nr. 403 din 12 mai 2005).
7. Potrivit art. 44 din Constituţie, legiuito­
rul este în drept să stabilească conţinutul
şi limitele dreptului de proprietate.  De
principiu, aceste limite au în vedere
obiectul dreptului de proprietate şi atri­
butele acestuia şi se instituie în vederea
apărării intereselor sociale şi economice
generale sau pentru apărarea drepturi­
lor şi libertăţilor fundamentale ale altor
persoane, esenţial fiind ca prin aceasta
să nu fie suprimat complet dreptul de
proprietate (Decizia nr. 266 din 21 mai
2013, M. Of. nr. 443 din 19 iulie 2013).
8. Potrivit art. 44 alin. (1) din Constitu­
ţie, legiuitorul este în drept să stabilească
conţinutul şi limitele dreptului de pro­
prietate.  De principiu, aceste limite au
în vedere obiectul dreptului de proprie­
tate şi atributele acestuia şi se instituie
în vederea apărării intereselor sociale şi
economice generale sau pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale altor persoane, esenţial fiind ca prin
aceasta să nu fie anihilat complet dreptul
de proprietate (în acest sens, a se vedea
şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publi­
cată în M. Of. nr. 105 din 24 mai 1993).
De asemenea, Curtea a statuat prin Deci­
zia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată
în M. Of. nr. 203 din 9 martie 2004, că, în
temeiul art. 44 din Constituţie, legiuito­
rul ordinar este competent a stabili ca­
drul juridic pentru exercitarea atributelor
dreptului de proprietate, în accepţiunea
principială conferită de Constituţie, în
aşa fel încât să nu vină în coliziune cu
interesele generale sau cu interesele
particulare legitime ale altor subiecte
de drept, instituind astfel nişte limitări
rezonabile în valorificarea acestuia, ca
drept subiectiv garantat.  Aşadar, textul
art. 44 din Constituţie cuprinde expres în
cadrul alin. (1) o dispoziţie specială în te­
meiul căreia legiuitorul are competenţa
constituţia româniei • 190
de a stabili conţinutul şi limitele dreptului
de proprietate, inclusiv prin introducerea
unor limite vizând atributele dreptului de
proprietate. În aceste condiţii, Curtea re­
ţine că dreptul de proprietate nu este un
drept absolut, ci poate fi supus anumitor
limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Con­
stituţie; însă limitele dreptului de pro­
prietate, indiferent de natura lor, nu se
confundă cu însăşi suprimarea dreptului
de proprietate (Decizia nr. 270 din 7 mai
2014, M. Of. nr. 554 din 28 iulie 2014).
9. Curtea constată că prin Codul civil se
reglementează trei tipuri de limitări per­
mise ale dreptului de proprietate priva­
tă, care sunt detaliate în Capitolul III al
acestuia „Limitele juridice ale dreptului
de proprietate privată”, cuprins în Titlul II
„Proprietatea privată” al Cărţii a  III‑a
„Des­pre bunuri”. Este vorba despre limi­
te legale – stabilite prin acte normative
cu forţă de lege –, limite convenţionale –
fixate prin anumite acte juridice – şi limi­
te judiciare – instituite pe cale judecăto­
rească. Prezenta excepţie de neconstitu­
ţionalitate [referitoare la art. 630 alin. (2)
din Codul civil  –  n.a.] vizează această
ultimă categorie de limitări, pe care Co­
dul civil le acceptă în condiţiile „depăşirii
inconvenientelor normale ale vecinătă­
ţii”. În ceea ce priveşte cea de‑a doua
problemă, referitoare la verificarea jus­
tificării limitării dreptului de proprietate,
Curtea Constituţională va avea în vedere
un „test” de proporţionalitate structurat,
posibilitatea limitării drepturilor funda­
mentale fiind condiţionată de îndeplini­
rea anumitor cerinţe (a se vedea, pentru
o abordare similară, Decizia nr. 266 din
21 mai 2013, publicată în M. Of. nr. 443
din 19 iunie 2013, Decizia nr. 390 din 2 iu­
lie 2014, publicată în M. Of. nr. 532 din 17
iulie 2014, sau Decizia nr. 462 din 17 sep­
tembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 775
din 24 octombrie 2014). Astfel, Curtea
va efectua testul de proporţionalitate
191 • constituţia româniei
în scopul stabilirii existenţei unui corect
echilibru între interesele în concurs. În
acest sens, Curtea urmează să analizeze
dacă limitele impuse de legiuitor în inte­
riorul dreptului de proprietate al propri­
etarului obligat să îşi exercite prerogativa
folosinţei cu acceptarea limitării acesteia
în scopul exercitării de către proprietarul
vecin a unei activităţi prejudiciabile re­
prezintă o limitare rezonabilă.  Concret,
Curtea va analiza dacă limitarea prero­
gativei folosinţei are un scop legitim,
dacă este o măsură adecvată, dacă este
necesară şi dacă asigură un just echilibru
între interesele în dispută. Curtea reţine
că, în vederea realizării testului de pro­
porţionalitate, trebuie, mai întâi, să sta­
bilească scopul urmărit de legiuitor prin
textul de lege criticat şi dacă acesta este
legitim, întrucât testul de proporţionali­
tate se va putea raporta doar la un scop
legitim. Sub acest aspect, Curtea reţine
că legiuitorul a avut în vedere realitatea
că apariţia unor inconveniente este ine­
rentă raporturilor de vecinătate între mai
mulţi proprietari, astfel că prevederile
art. 630 din Codul civil îşi propun să ofe­
re soluţii, prin intermediul judecătorului,
pentru armonizarea intereselor contrarii
intervenite în cadrul raporturilor de ve­
cinătate. Această opţiune legislativă are
la bază principiul statuat de prevederile
art. 44 alin. (7) din Constituţie, potrivit
căruia dreptul de proprietate obligă in­
clusiv la respectarea sarcinilor privind
asigurarea bunei vecinătăţi, textul de
lege menţionat având în vedere ipoteza
depăşirii „inconvenientelor normale” ale
vecinătăţii.  Cu privire la cea de‑a doua
condiţie, Curtea reţine că dispoziţiile
art. 630 alin. (2) din Codul civil creează
un cadru adecvat restabilirii normalită­
ţii în ce priveşte relaţiile de vecinătate,
precizând că, în cazul în care prejudiciul
cauzat ar fi minor în raport cu necesita­
tea sau utilitatea desfăşurării activităţii
Art. 44
prejudiciabile de către proprietar, instan­
ţa va putea încuviinţa desfăşurarea acelei
activităţi. Prin urmare, măsura luată este
adecvată, limitarea operată fiind adap­
tată scopului urmărit şi fiind aptă să în­
deplinească exigenţele acestuia. Curtea
reţine, în acelaşi timp, că limitarea impu­
să este necesară în vederea realizării sco­
pului legitim arătat, respectiv prevenirea
apariţiei unor conflicte în cadrul raportu­
rilor de vecinătate între mai mulţi pro­
prietari, prin reglementarea unor soluţii
normative apte să aplaneze eventualele
dispute locative. În ce priveşte îndeplini­
rea cerinţei ca măsura adoptată să asi­
gure un just echilibru între interesele în
dispută, Curtea constată că textul de lege
criticat nu consacră o limitare dispropor­
ţionată în raport cu obiectivul urmărit,
respectiv concilierea intereselor contrarii
ale celor doi proprietari. Curtea observă
că, într‑adevăr, proprietarul afectat este
stânjenit în exercitarea folosinţei bu­
nului propriu de modul în care celălalt
proprietar al fondului vecin înţelege să
îşi folosească bunul.  Dar textul de lege
criticat prevede că, în această situaţie,
cel prejudiciat va avea dreptul la despă­
gubiri pentru prejudiciul suferit. Instanţa
de judecată sesizată este competentă să
aprecieze cu privire la gradul şi gravita­
tea depăşirii „inconvenientelor normale”
ale vecinătăţii, prin raportare la starea
de fapt particulară, caracteristică fiecă­
rei situaţii reclamate în parte, în funcţie
de circumstanţele specifice, urmând ca
prin hotărârea pe care o va pronunţa să
echilibreze ansamblul relaţiilor de veci­
nătate în dispută şi să aplaneze situaţia
conflictuală apărută.  Prin urmare, pre­
vederile de lege supuse controlului de
constituţionalitate asigură menţinerea
unui raport de proporţionalitate între
restrângerea introdusă şi scopul urmă­
rit. Din această perspectivă, nu poate fi
reţinută nici critica potrivit căreia judecă­
Art. 44
torul nu ar avea posibilitatea de a stabili
corect dacă prejudiciul cauzat de pro­
prietarul vecin corespunde noţiunii de
„minor” prevăzută de textul de lege criti­
cat. Dimpotrivă, aprecierea judecătorului
reprezintă cea mai obiectivă modalitate
de dimensionare, în baza probatoriului
administrat, a prejudiciului şi, în funcţie
de rezultat, de încadrare în ipotezele re­
glementate în art. 630 din Codul civil. În
contextul garanţiilor de independenţă şi
imparţialitate conferite de art.  124 din
Constituţie, tot judecătorul va fi cel care
va determina caracterul necesar sau util
al desfăşurării activităţii prejudiciabile la
care face referire alin. (2) al art. 630 din
Codul civil.  În consecinţă, reglementa­
rea, în sarcina unuia dintre proprietari, a
obligaţiei de a suporta limitarea exerci­
tării plenitudinii atributelor dreptului de
proprietate, cu referire specială la prero­
gativa folosinţei, reprezintă într‑adevăr o
limitare a dreptului de proprietate, care
este realizată însă cu respectarea cerin­
ţelor prevăzute de Constituţie. Din consi­
derentele mai sus prezentate, rezultă că
prin textul de lege criticat se realizează
doar o reconfigurare a exerciţiului drep­
tului de proprietate, care devine grevat
de sarcina acceptării desfăşurării de către
proprietarul vecin a activităţii prejudicia­
bile, compensată însă, potrivit art.  630
alin. (2) din Codul civil, prin despăgubi­
rile acordate de instanţă (Decizia nr. 692
din 27 noiembrie 2014, M. Of. nr. 88 din
2 februarie 2015).
10. Principiul constituţional al garantării
şi ocrotirii proprietăţii private operează în
condiţiile dobândirii legale a dreptului de
proprietate, nu şi în cazul în care dreptul
este dobândit prin încălcarea normelor
imperative ale legilor în vigoare la data
încheierii actelor juridice de înstrăinare,
soluţia judicioasă pentru această situa­
ţie fiind cea a aplicării sancţiunii nulităţii
actului juridic civil (Decizia nr. 467 din 20
constituţia româniei • 192
septembrie 2005, M. Of. nr. 913 din 12
octombrie 2005).
11.  Anularea actului juridic constatat a
fi fost încheiat în mod fraudulos şi res­
tituirea de către terţul dobânditor a bu­
nurilor care au constituit obiectul actului
juridic anulat ori a contravalorii acestora
nu încalcă dispoziţiile constituţionale pri­
vind protecţia proprietăţii private şi inter­
dicţia confiscării acesteia, ci au ca scop
restabilirea situaţiei anterioare încheierii
actului juridic fraudulos (Decizia nr. 608
din 15 noiembrie 2005, M. Of. nr. 62 din
24 ianuarie 2006).
12. Despre încălcarea dreptului de pro­
prietate şi despre exproprierea sa nu se
poate vorbi decât în urma reintegrării
acestui drept în patrimoniul celui care
pretinde o astfel de încălcare (Decizia
nr. 151 din 17 martie 2005, M. Of. nr. 444
din 25 mai 2005).
13. Curtea Europeană a Drepturilor Omu­
lui, în cauza Fernandez‑Molina Gon­zales
şi alţii c. Spaniei, Decizia din 8 octombrie
2002, a statuat că dispoziţiile privind ga­
rantarea şi ocrotirea proprietăţii se aplică
numai titularilor dreptului de proprietate
(Decizia nr. 308 din 14 iunie 2005, M. Of.
nr. 726 din 10 august 2005).
14. Dispoziţiile privind garantarea şi ocro­
tirea proprietăţii se aplică numai titulari­
lor dreptului de proprietate (a se vedea
în acest sens Decizia nr. 23 din 8 ianuarie
2009, publicată în M.  Of.  nr.  49 din 27
ianuarie 2009).  Or, în prezenta cauză,
autorilor excepţiei, aflaţi în etapa refu­
zului nejustificat al unităţii deţinătoare
în soluţionarea notificărilor, nu le‑a fost
recunoscută calitatea de proprietari (De­
cizia nr. 88 din 27 februarie 2014, M. Of.
nr. 281 din 16 aprilie 2014).
15. Dispoziţiile constituţionale referitoa­
re la dreptul de proprietate nu sunt apli­
cabile în materia contractului de închiri­
ere (Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2005,
M. Of. nr. 152 din 21 februarie 2005).
193 • constituţia româniei
16. Dreptul de proprietate implică pre­
rogativa dispoziţiei, a cărei exercitare în
limite legale, inclusiv în sensul renunţării
la respectivul drept, nu poate fi anihilată
prin invocarea faptului că dreptul de pro­
prietate este ocrotit şi garantat prin Con­
stituţie, aceste norme de protecţie fiind,
evident, inoperante împotriva voinţei ti­
tularului (Decizia nr. 42 din 3 februarie
2004, M. Of. nr. 182 din 3 martie 2004).  «drept de proprietate» şi deci «bunuri»,
17. Lipsa temporară a folosinţei, ca atri­
but al dreptului de proprietate, nu con­
stituie o încălcare a acestui drept (Decizia
nr. 1103 din 8 septembrie 2011, M. Of.
nr. 783 din 4 noiembrie 2011).
18.  Potrivit jurisprudenţei Curţii Euro­
pene a Drepturilor Omului, noţiunea
„bu­nuri” priveşte atât bunurile actuale
având o valoare patrimonială (a se ve­
dea Hotărârea din 23 noiembrie 1983,
pronunţată în cauza Van der Mussele
c. Belgiei), cât şi, în situaţii precis deli­
mitate, creanţele determinate potrivit
dreptului intern corespunzătoare unor
bunuri cu privire la care cel îndreptăţit
poate avea o speranţă legitimă că ar pu­
tea să se bucure efectiv de dreptul său de
proprietate (a se vedea cauzele Pressos
Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei,
Draon c.  Franţei, Gratzinger şi Gratzin­
gerova c. Cehiei, Trgo c.  Croaţiei).  Tot
potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului, atunci când un stat
contractant, după ce a ratificat Conven­
ţia şi, implicit, Protocolul nr. 1, adoptă o
legislaţie prin care stabileşte restituirea
totală sau parţială a bunurilor confiscate
de regimul anterior, se poate considera
că noul cadru juridic creează un nou
drept de proprietate pentru categoria
de persoane care îndeplinesc anumite
condiţii [a se vedea Hotărârea din 22 iu­
nie 2004, pronunţată în cauza Broniowski
c. Poloniei (MC)] (Decizia nr. 1461 din 9
noiembrie 2010, M. Of. nr. 860 din 22
decembrie 2010).
Art. 44
19. Respectarea dreptului de proprieta­
te priveşte orice drepturi patrimoniale,
întru­cât, sub acest aspect, în jurispruden­
ţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
noţiunile de „bunuri” şi „proprietate” au
un sens care „nu este limitat la dreptul
de proprietate asupra bunurilor corpo­
rale (...), anumite alte drepturi şi interese
patrimoniale pot, de asemenea, constitui
în sensul acestei dispoziţii” (cauza Beye­
ler c. Italiei, 2000).  De asemenea, sub
acelaşi aspect, în cauza Van Marle şi alţii
c. Olandei, 1986, având ca obiect contes­
taţiile formulate de reclamanţi împotriva
deciziilor prin care li s‑au respins cereri­
le de înmatriculare ca experţi contabili
autorizaţi, cu motivarea că aceste decizii
le‑au diminuat veniturile şi valoarea în­
treprinderilor, Curtea Europeană a Drep­
turilor Omului a reţinut că, „într‑adevăr,
clientela se analizează ca o valoare patri­
monială, deci ca un bun în sensul primei
fraze a art. 1” (Decizia nr. 325 din 14 iunie
2005, M. Of. nr. 756 din 19 august 2005).
20.  Despăgubirea recunoscută printr‑o
decizie definitivă şi executorie constitu­
ie un bun în sensul art. 1 din Protocolul
nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apă­
rarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale; neexecutarea plăţii în­
tr‑un termen rezonabil constituie deci o
atingere a dreptului la respectarea bunu­
rilor [Hotărârea din 19 octombrie 2000,
pronunţată în cauza Ambruosi c. Italiei,
precum şi Hotărârile din 7 mai 2002 şi
15 ianuarie 2009, pronunţate în cauzele
Burdov c. Rusiei şi Burdov (nr. 2) c. Rusiei]
(Decizia nr. 432 din 7 aprilie 2011, M. Of.
nr. 358 din 23 mai 2011).
21.  Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, în Hotărârea din 26 septembrie
2000, pronunţată în cauza King şi alţii
c. Regatului Unit, interpretând înţelesuri­
le noţiunilor de „bunuri” şi „proprietate”,
a statuat că nu pot fi considerate un bun,
Art. 44
în sensul Convenţiei, câştigurile viitoare,
decât de la momentul la care sunt per­
cepute ori există deja o creanţă execu­
torie (Decizia nr. 816 din 21 iunie 2011,
M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011).
22. Salariile viitoare pe care angajatorul
trebuie să le plătească angajatului nu
intră în sfera de aplicare a dreptului de
pro­prietate, angajatul neavând un ata­
re drept pentru salariile ce vor fi plătite
în viitor de către angajator ca urmare
a muncii viitoare prestate.  Dreptul de
pro­prietate al angajatului în privinţa
sala­riului vizează numai sumele certe,
lichide şi exigibile. Şi Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, spre exemplu, în
Ho­tărârea din 31 mai 2011, pronunţată
în cauza Maggio şi alţii c. Italiei, a reite­
rat jurisprudenţa sa cu privire la faptul
că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la
Convenţie nu implică un drept la dobân­
direa proprietăţii (Decizia nr. 1155 din 13
septembrie 2011, M. Of. nr. 757 din 27
octombrie 2011).
23.  Prevederea într‑un act normativ a
dreptului unor categorii de personal
salarizat de a beneficia de anumite pri­
me, sporuri ori adaosuri la salarii sau
indemnizaţii de bază nu reprezintă titlu
constitutiv de drept de proprietate pri­
vată, care este garantat şi ocrotit con­
form prevederilor art. 44 alin. (1) şi (2)
din Constituţie. O asemenea prevedere
legală are semnificaţia acordării unor
drepturi salariale suplimentare, care
pot da naştere la un drept de creanţă,
atât timp cât prevederea legală este în
vigoare şi aplicabilă, nu este suspendată
aplicarea ei şi nu este abrogată (Decizia
nr. 414 din 14 iulie 2005, M. Of. nr. 780
din 26 august 2005).
24. Curtea Europeană a Drepturilor Omu­
lui a statuat, în cauza Bucheň c.  Repu­blicii
Cehe, 2002, că noţiunea de „bun” înglo­
bează orice interes al unei persoane de
drept privat ce are o valoare economică,
constituţia româniei • 194
astfel că dreptul la pensie poate fi asimi­
lat unui drept de proprietate, iar pensia
unui bun proprietate privată. Cu privire
la natura specială a pensiei de serviciu,
­Curtea­ Constituţională a statuat asupra
celor două componente ale sale, con­
tributivă şi necontributivă, precum şi a
faptului că ultima componentă este su­
pusă practic condiţiei ca statul să dispună
de resursele financiare pentru a putea
acorda şi alte drepturi de asigurări so­
ciale faţă de cele pe care Constituţia le
nominalizează în mod expres. În aceste
condiţii, partea necontributivă a pensiei
de serviciu, chiar dacă poate fi încadra­
tă, potrivit interpretării pe care Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a dat‑o
art.  1 din Primul Protocol adiţional la
Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, în
noţiunea de „bun”, ea reprezintă totuşi,
din această perspectivă, un drept câştigat
numai cu privire la prestaţiile de asigurări
sociale realizate până la data intrării în vi­
goare a noii legi, iar suprimarea acestora
pentru viitor nu are semnificaţia expro­
prierii (Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010,
M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010).
25.  Cuantumurile viitoare ale pensiilor
aflate în plată nu pot fi subsumate unui
drept de proprietate pe care beneficiarul
unei pensii l‑ar avea. Cuantumul pensiei
reprezintă un bun numai în măsura în
care acesta a devenit exigibil (Decizia
nr. 977 din 12 iulie 2011, M. Of. nr. 711
din 10 octombrie 2011).
26. Punctajul mediu anual calculat în ve­
derea pensionării nu reprezintă un ele­
ment de patrimoniu aflat în proprietatea
pensionarului (Decizia nr. 255 din 15 iu­
nie 2004, M. Of. nr. 641 din 15 iulie 2004).
27.  În jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, proprietatea este
analizată în lumina principiului de „res­
pect” pentru proprietate (primul para­
graf prima frază din art. 1 din Protocolul
195 • constituţia româniei
nr. 1), respectiv se subliniază necesitatea
unui echilibru just între cerinţele intere­
sului general al comunităţii şi imperati­
vele apărării drepturilor fundamentale
ale individului. În numeroase cauze, de
exemplu, cauza Păduraru c.  României,
2005, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a reafirmat faptul că prin Con­
venţie „nu se impune statelor contrac­
tante nicio obligaţie specifică de reparare
a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate
înainte ca ele să fi ratificat Convenţia.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1
la Convenţie nu poate fi interpretat ca
restrângând libertatea statelor contrac­
tante de a alege condiţiile în care ele ac­
ceptă să restituie bunurile ce le‑au fost
transferate înainte să ratifice Convenţia.
Adoptarea unor legi care să prevadă res­
tituirea bunurilor confiscate (...) necesită
o vastă analiză a numeroase aspecte de
ordin moral, juridic, politic şi economic.
Considerând un lucru normal ca legiui­
torul să dispună de o mare marjă de
apreciere în ceea ce priveşte politica
economică şi socială, Curtea a declarat
că respectă modul în care acesta conce­
pe imperativele «utilităţii publice», cu
excepţia cazului în care aprecierea sa se
dovedeşte complet lipsită de o bază re­
zonabilă” (Decizia nr. 422 din 15 aprilie
2010, M. Of. nr. 349 din 27 mai 2010).
28. Este opţiunea exclusivă a legiuitorului
de a decide asupra modului de reparare
a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia
trecută (Decizia nr. 220 din 15 februarie
2011, M. Of. nr. 522 din 25 iulie 2011).
29.  Trebuie să se recunoască statului
dreptul de a hotărî neîngrădit asupra
regimului juridic al bunurilor intrate în
patrimoniul său în baza unor titluri con­
forme cu legislaţia existentă în momentul
dobândirii lor, precum şi de a stabili mo­
dul în care – prin restituire în natură, prin
plata unor despăgubiri sau în orice altă
modalitate – foştii proprietari sau moşte­
Art. 44
nitorii acestora vor beneficia de reparaţii
pentru prejudiciile suferite prin aplicarea
unor prevederi legislative în perioada 6
martie 1945 ‑ 22 decembrie 1989.  În
consecinţă, chiar dacă naţionalizarea sau
alte moduri prin care, sub imperiul unor
legi anterioare, a luat naştere dreptul de
proprietate al statului nu sunt corespun­
zătoare prevederilor Constituţiei, dreptul
subiectiv de proprietate al statului, con­
stituit potrivit reglementărilor legale an­
terioare actualei Legi fundamentale, nu
este stins ca efect al intrării în vigoare a
acesteia, independent de modificările
aduse regimului juridic al proprietăţii.
Aşa fiind, dreptul fostului proprietar de
a i se restitui imobilul se naşte în viitor,
prin aplicarea prevederilor legale care îi
reconstituie acest drept. Prevederile pri­
vind garantarea şi ocrotirea proprietăţii,
potrivit art. 44 din Constituţie, se aplică
numai după reconstituirea sau consti­
tuirea dreptului de proprietate (Decizia
nr. 22 din 27 ianuarie 2004, M. Of. nr. 233
din 17 martie 2004).
30.  Reglementarea condiţiilor în care
ope­rează retrocedarea către foştii pro­
prietari sau moştenitorii acestora a
dreptului de proprietate asupra terenu­
rilor preluate de cooperativele agricole
de producţie sau de către stat, inclusiv
sub aspectul persoanelor îndreptăţite,
constituie opţiunea legiuitorului, ast­
fel încât este pe deplin constituţională
condiţionarea exercitării dreptului de a
formula cerere de reconstituire a drep­
tului de proprietate asupra terenurilor de
calitatea de cetăţean român. Prevederile
art. 44 alin. (2) teza a II‑a din Constituţie,
deşi nu mai prevăd in terminis interdicţia
dobândirii dreptului de proprietate asu­
pra terenurilor de către cetăţenii străini şi
apatrizi, nu o înlătură, ci doar precizează
cazurile şi condiţiile în care ei pot dobân­
di un asemenea drept, restrângând ast­
fel sfera de aplicare a acestei incapacităţi
Art. 44
speciale. Potrivit Constituţiei, una dintre
modalităţile de dobândire a dreptului
de proprietate asupra terenurilor este
şi moştenirea legală, ceea ce presupune
că moştenitorii pot dobândi, după anul
2003, terenuri în condiţiile dreptului co­
mun (Decizia nr. 59 din 27 ianuarie 2011,
M. Of. nr. 194 din 21 martie 2011).
31.  Dispoziţiile referitoare la modul în
care se asigură plata despăgubirilor foş­
tilor proprietari în cazul în care imobilele
nu pot fi restituite în natură, precum şi
actualizarea acestor despăgubiri sunt
consecinţe ale dreptului la despăgubire,
având semnificaţia unor garanţii pentru
realizarea efectivă a acestui drept, astfel
încât nu pot fi considerate ca încălcând
garanţia constituţională a dreptului de
proprietate şi caracterul inviolabil al aces­
tui drept. Referitor la reparaţia în ipoteza
privării de proprietate, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a stabilit, pe de o
parte, că dreptul la indemnizare trebuie
să aibă un cuantum rezonabil, iar, pe de
altă parte, că metoda de evaluare a bu­
nului trebuie să fie, la rândul ei, în mod
manifest rezonabilă (Decizia nr. 236 din
27 mai 2004, M. Of. nr. 682 din 29 iulie
2004).  preluate abuziv de către stat ar fi fost de
32. Legislaţia generală şi cea specială cu
caracter reparator din România prevăd,
în general, acordarea de despăgubiri
pentru bunurile imobile preluate prin
diverse metode abuzive în perioada
regimului comunist, iar când legiuitorul
a dorit să extindă sfera acestor bunuri
imobile supuse regimului restituirii şi la
alte bunuri, acest lucru s‑a făcut expres
şi explicit. Prin urmare, în unele cazuri,
expres determinate, bunurile mobile au
constituit şi acestea obiectul unor legi
de reparaţie, legiuitorul precizând natu­
ra, elementele de identificare sau, după
caz, enumerând în mod expres şi limitativ
acele bunuri supuse revendicării. Curtea
a mai arătat că această opţiune a legiu­
constituţia româniei • 196
itorului nu este de natură să încalce
dreptul de proprietate, deoarece statul,
în materia reglementării unor măsuri le­
gislative reparatorii, dispune de o marjă
largă de apreciere, care să corespundă
cu posibilităţile sale reale de compensa­
re şi care să asigure, în acelaşi timp, un
just echilibru între drepturile şi interesele
particularilor şi interesul public general
(în acest sens, a se vedea, de exemplu,
Hotărârea din 7 decembrie 1976, pro­
nunţată de Curtea Europeană a Dreptu­
rilor Omului în cauza Handyside c. Rega­
tului Unit, §§ 48 şi 49) (Decizia nr. 534 din
12 decembrie 2013, M. Of. nr. 114 din 17
februarie 2014).
33. Stabilirea unui termen de exercitare
a acţiunii în restituirea bunurilor pre­
luate abuziv nu constituie o limitare a
dreptului de proprietate, ci o condiţie de
exercitare a acţiunii în restituire, pe care
legiuitorul a instituit‑o în virtutea pre­
rogativelor sale constituţionale (Decizia
nr. 299 din 6 iulie 2004, M. Of. nr. 887 din
29 septembrie 2004).
34. Recunoaşterea sine die a posibilită­
ţii persoanei interesate de a declanşa
procedura de recuperare a imobilelor
natură să genereze un climat de insecu­
ritate juridică în domeniul proprietăţii
imobiliare, admisibil pe termen scurt,
în considerarea finalităţii reparatorii ur­
mărite, dar intolerabil, într‑un stat de
drept, o perioadă îndelungată sau nelimi­
tată. Întrucât imprescriptibilitatea, chiar
dacă este consacrată cu titlu de principiu
în legislaţia noastră, nu ţine de esenţa
dreptului de proprietate imobiliară şi,
ca atare, nu este consacrată de Consti­
tuţie, legiuitorul poate, în considerarea
unor raţiuni majore, să deroge de la acest
principiu (Decizia nr. 21 din 27 ianuarie
2004, M. Of. nr. 315 din 9 aprilie 2004).
35.  Reglementarea diferită a termene­
lor în care poate fi invocată nulitatea
197 • constituţia româniei
absolută a actelor juridice de înstrăinare
a imobilelor supuse restituirii a urmărit
asigurarea unui echilibru între interesele
persoanelor îndreptăţite la restituire, pe
de o parte, şi cele ale persoanelor care
au dobândit cu bună‑credinţă aceleaşi
imobile, în temeiul Legii nr.  112/1995
pentru reglementarea situaţiei juridice
a unor imobile cu destinaţia de locuin­
ţe, trecute în proprietatea statului, pu­
blicată în M.  Of.  nr.  279 din 29 noiem­
brie 1995.  Prevederea legală criticată
este, din această perspectivă, în acord
cu dispoziţiile art. 44 alin. (2) teza I din
Constituţie, potrivit căreia „Proprietatea
privată este garantată şi ocrotită în mod
egal de lege, indiferent de titular”. Astfel,
scopul legitim al legiuitorului, constând
în asigurarea securităţii circuitului civil,
în privinţa bunurilor legal dobândite, jus­
tifică o reglementare diferită de dreptul
comun a termenului în care poate fi in­
vocată nulitatea absolută (Decizia nr. 349
din 24 septembrie 2013, M. Of nr. 708 din
19 noiembrie 2013).
36. Prin consacrarea bunei‑credinţe ca o
cauză de asanare a nulităţii absolute a ac­
telor de înstrăinare a imobilelor preluate
fără titlu valabil, legiuitorul a înţeles ca
în conflictul de interese legitime dintre
adevăratul proprietar şi subdobânditorul
de bună‑credinţă al bunului său imobil să
fie preferat cel din urmă. Recunoaşterea
prevalenţei interesului subdobânditoru­
lui de bună‑credinţă a fost impusă de ra­
ţiuni care vizează asigurarea securităţii
circuitului civil şi stabilitatea raporturi­
lor juridice. Din punct de vedere juridic,
soluţia se fundamentează pe principiul
validităţii aparenţei în drept, a cărui
esenţă este exprimată prin adagiul error
communis facit ius (Decizia nr. 629 din 11
mai 2010, M. Of. nr. 460 din 6 iulie 2010).
37. Potrivit art. 44 alin. (1) din Legea fun­
damentală, dreptul de proprietate este
garantat, iar conţinutul şi limitele acestui
Art. 44
drept sunt stabilite de lege. Aceste dis­
poziţii constituţionale, în deplin acord cu
cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Con­
venţia pentru apărarea drepturilor omu­
lui şi a libertăţilor fundamentale, permit
posibilitatea instituirii unor limite legale
de exercitare a dreptului de proprietate,
pentru protejarea unor interese publice:
în interes economic general sau fiscal, în
interes edilitar, în interes de salubritate
şi sănătate publică, în interes social, cul­
tural, istoric, urbanistic şi arhitectural, în
interesul siguranţei şi apărării naţionale
etc., cu condiţia ca aceste limitări legale
să nu atingă însăşi substanţa dreptului de
proprietate (Decizia nr. 469 din 12 aprilie
2011, M. Of. nr. 473 din 6 iulie 2011).
38. Potrivit art. 44 alin. (1) din Constitu­
ţie, conţinutul şi limitele dreptului de pro­
prietate sunt stabilite prin lege. Această
prevedere permite legiuitorului ca, în
considerarea unor interese specifice, să
instituie reguli care să armonizeze inci­
denţa şi a altor drepturi fundamentale
ale cetăţenilor decât cel de proprietate
într‑o interpretare sistematică a Consti­
tuţiei, astfel încât ele să nu fie suprimate
prin modul de reglementare a dreptului
de proprietate (Decizia nr. 471 din 4 no­
iembrie 2004, M. Of. nr. 46 din 13 ianu­
arie 2005).
39. Executarea oricărei obligaţii de a da
determină în mod direct diminuarea pa­
trimoniului celui obligat să dea. În toate
cazurile în care o asemenea obligaţie
se execută, chiar şi în mod silit, pe baza
unei hotărâri judecătoreşti definitive pre­
văzute cu formulă executorie, atingerea
adusă dreptului de proprietate, prin
diminuarea patrimoniului datornicului,
se înscrie în limitele prevederilor consti­
tuţionale (Decizia nr. 29 din 25 ianuarie
2005, M. Of. nr. 169 din 25 februarie
2005).
40.  Atunci când există diferenţe între
formele de proprietate comună ori între
Art. 44
acestea şi proprietatea exclusivă, în ceea
ce priveşte exercitarea unora dintre atri­
butele dreptului de proprietate, aceste
diferenţe corespund particularităţilor re­
gimului juridic al acelei forme de proprie­
tate, neputând fi considerate ca îngrădiri
ale exerciţiului dreptului de proprietate
(Decizia nr. 584 din 8 noiembrie 2005,
M. Of. nr. 1143 din 19 decembrie 2005).
41. Limitele aduse prin lege dreptului de
proprietate asupra părţilor destinate fo­
losirii în comun de către toţi proprietarii
dintr‑o clădire cu mai multe locuinţe se
justifică constituţional prin asigurarea
posibilităţii efective de administrare, fo­
losire, întreţinere şi exploatare a imobi­
lului în interesul tuturor proprietarilor de
locuinţe din acel imobil (Decizia nr. 574
din 4 mai 2010, M. Of. nr. 426 din 25 iunie
2010).
42. Interdicţia temporară de înstrăinare
a unor imobile reprezintă o limitare a
unuia dintre atributele dreptului de pro­
prietate, şi anume a dispoziţiei, în depli­
nă conformitate cu dispoziţiile art.  44
alin. (1) teza a II‑a din Constituţie (Deci­
zia nr. 100 din 22 februarie 2005, M. Of.
nr. 347 din 25 aprilie 2005).
43. Faptul că legiuitorul a condiţionat în­
străinarea unui teren sau a unei clădiri de
stingerea tuturor creanţelor fiscale locale
ale titularului dreptului de proprietate nu
echivalează cu instituirea unei incapaci­
tăţi de a vinde sau de a dona bunul imo­
bil în cauză, ci, din contră, o asemenea
condiţionare este menită să asigure în
mod eficient îndeplinirea unei obligaţii
legale şi constituţionale a persoanelor
fizice sau juridice, şi anume plata sarci­
nilor fiscale, indiferent de natura lor, la
bugetele lo­cale. Or, în aceste condiţii, in­
stituirea unei măsuri de protecţie a buge­
telor locale nu este de natură să încalce
prevederile art. 44 din Constituţie (Deci­
zia nr. 910 din 5 iulie 2011, M. Of. nr. 649
din 12 septembrie 2011).
constituţia româniei • 198
44.  Dreptul de servitute este un drept
real imobiliar, dezmembrământ al drep­
tului de proprietate, care presupune
prin natura sa imposibilitatea exercitării
dreptului de proprietate în deplinătatea
atributelor sale, proprietarul fondului
asupra căruia se exercită servitutea fiind
obligat să permită folosirea, în parte, a
bunului imobil aservit. Prin urmare, cei
doi proprietari se află în situaţii juridice
obiectiv diferite, astfel încât este justifi­
cată instituirea unui tratament juridic di­
ferit în ceea ce priveşte exercitarea drep­
tului de proprietate.  Mai mult, dreptul
de servitute reprezintă o limitare legală
a dreptului de proprietate, permisă de
dispoziţiile constituţionale cuprinse în
art. 44 alin. (1) teza a II‑a, potrivit cărora
conţinutul şi limitele dreptului de pro­
prietate sunt stabilite de lege (Decizia
nr. 454 din 12 aprilie 2011, M. Of. nr. 381
din 31 mai 2011).
45. Chiar dacă prin instituirea prin lege
a servituţilor cu privire la sădirea de ar­
bori şi la distanţele şi lucrările interme­
diare cerute pentru anumite construcţii
titularul dreptului de proprietate suferă
o îngrădire în exercitarea atributelor
dreptului său, având în vedere că, pe
această cale, se preîntâmpină exerci­
tarea abuzivă a dreptului, evitându‑se
apariţia stărilor conflictuale între vecini,
şi, întrucât, potrivit art.  44 alin.  (1) din
Constituţie, stabilirea conţinutului şi a
limitelor dreptului de proprietate con­
stituie atributul exclusiv al legiuitorului,
reglementarea legală, în sine, nu relevă
nicio contradicţie cu textele constituţio­
nale de referinţă (Decizia nr. 121 din 16
martie 2004, M. Of. nr. 324 din 15 aprilie
2004). În acelaşi sens, Decizia nr. 1369
din 27 octombrie 2009, M. Of. nr. 852 din
9 decembrie 2009, cu privire la instituirea
prin lege a servituţii de vedere. ? Potri­
vit noului Cod civil, aceste situaţii sunt
199 • constituţia româniei
calificate în prezent ca limite legale ale
exerciţiului dreptului de proprietate.
46. Articolul 44 alin. (5) din Constituţie
prevede expres dreptul autorităţilor de a
folosi subsolul oricărei proprietăţi imobi­
liare pentru lucrări de interes general, în
condiţiile acordării de despăgubiri pro­
prietarului pentru „daunele aduse solu­
lui, plantaţiilor sau construcţiilor, precum
şi pentru alte daune imputabile autorită­
ţii”. Pe de altă parte, potrivit alin. (7) al
aceluiaşi articol, „dreptul de proprietate
obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea
celor­lalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului” (Decizia
nr. 200 din 14 aprilie 2005, M. Of. nr. 403
din 12 mai 2005).
47.  Instituirea drepturilor de uz şi ser­
vitute asupra proprietăţilor afectate de
capacităţi energetice reprezintă o limi­
tare justificată de faptul că pe această
cale se asigură valorificarea fondului
ener­getic – bun public de interes naţio­
nal. Exercitarea acestor drepturi asupra
proprietăţilor afectate de capacităţile
energetice este determinată de un inte­
res major de ordin general şi, ca atare,
legiuitorul este pe deplin competent să
stabilească condiţiile exercitării atribute­
lor dreptului de proprietate, în accepţiu­
nea principială conferită de Constituţie,
în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu
interesele generale sau cu interesele
particulare legitime ale altor subiecte
de drept, instituind astfel nişte limitări
rezonabile în valorificarea acestuia, ca
drept subiectiv garantat (Decizia nr. 986
din 12 iulie 2011, M. Of. nr. 706 din 6 oc­
tombrie 2011).
48. Exercitarea drepturilor de uz şi ser­
vitute asupra proprietăţilor afectate de
capacităţile energetice, cu titlu gratuit
pe toată durata existenţei acestora, deşi
are ca efect lipsirea celor interesaţi de o
Art. 44
parte din veniturile imobiliare, nu repre­
zintă o expropriere, ci se referă doar la
posibilitatea de folosire a bunurilor, ceea
ce nu contravine dispoziţiilor constituţio­
nale referitoare la protecţia proprietăţii
private (Decizia nr. 1256 din 22 septem­
brie 2011, M. Of. nr. 777 din 3 noiembrie
2011).
49.  Încadrarea prin lege organică a te­
re­nurilor pe care se situează reţelele
energetice de distribuţie în categoria te­
renurilor cu destinaţie specială, precum
şi reglementarea unui regim juridic speci­
al al acestora, propriu domeniului public
al statului, se justifică prin caracterul de
bun public de interes naţional al fondului
energetic şi corespund pe deplin regimu­
lui constituţional de protecţie a proprie­
tăţii (Decizia nr. 232 din 21 aprilie 2005,
M. Of. nr. 533 din 23 iunie 2005).
50. Înfiinţarea instalaţiilor şi executarea
lucrărilor la capacităţile energetice pen­
tru buna funcţionare a acestora reprezin­
tă un interes general major şi, ca atare,
legiuitorul este pe deplin competent să
stabilească condiţiile exercitării dreptului
de proprietate (Decizia nr. 89 din 20 ia­
nuarie 2009, M. Of. nr. 240 din 10 aprilie
2009).
51.  Nimic nu împiedică persoana care
a suferit un prejudiciu, în urma opera­
ţiunilor de realizare şi retehnologizare a
capacităţilor energetice care se execută
asupra terenurilor proprietate privată,
de a solicita statului repararea pagubei
produse, potrivit dispoziţiilor dreptului
comun. Totodată, analizând jurispruden­
ţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Curtea Constituţională observă că se lasă
statului o marjă de apreciere, în funcţie
de nevoia reală a comunităţii în adopta­
rea măsurii de privare de proprietate.
Recent, în Decizia din 31 mai 2011, pro­
nunţată în cauza Mirela Cernea şi alţii c.
României, Curtea Europeană a Drepturi­
lor Omului a arătat că, „într‑un domeniu
Art. 44
atât de complex şi de delicat ca cel al
strategiei naţionale în domeniul ener­
getic, statul dispune de o marjă largă de
apreciere pentru a‑şi desfăşura politicile
sale de interes general” (Decizia nr. 1256
din 22 septembrie 2011, M. Of. nr. 777
din 3 noiembrie 2011).
52. Prin înlăturarea posibilităţii autorită­
ţilor publice locale de a dispune în mod
liber de bunurile aflate în proprietatea
privată a unităţilor administrativ‑terito­
riale, în sensul de a opta sau nu pentru
vânzarea acestora, se încalcă în mod vă­
dit dreptul unităţilor administrativ‑terito­
riale de exercitare a prerogativei dispozi­
ţiei, ca atribut ce ţine de esenţa dreptului
de proprietate (Decizia nr. 984 din 8 iulie
2010, M. Of. nr. 527 din 28 iulie 2010).
53. Raţiunea consacrării acţiunilor pose­
sorii constă în aceea că, de regulă, pose­
sia, ca situaţie de fapt, dă expresie drep­
tului de proprietate sau altui drept real
a cărui prerogativă o constituie (Decizia
nr. 33 din 25 ianuarie 2005, M. Of. nr. 164
din 24 februarie 2005).
54. Acţiunea oblică (denumită în doctri­
nă şi indirectă sau subrogatorie) îndepli­
neşte o funcţie preventivă, de conser­
vare a patrimoniului debitorului, şi se
întemeiază pe principiul potrivit căruia
debitorul răspunde de îndeplinirea obli­
gaţiilor cu toate bunurile sale prezente şi
viitoare, întregul său patrimoniu servind
pentru garantarea comună şi proporţio­
nală a tuturor creditorilor săi chirogra­
fari. Aşa fiind, prevederile legale care o
reglementează nu contravin dreptului de
proprietate privată, ci dau posibilitatea
creditorilor să exercite toate acţiunile îm­
potriva debitorului lor, cu excepţia celor
cu caracter exclusiv personal.  Această
limitare este firească, având în vedere
categoriile acţiunilor exclusiv perso­
nale, şi anume cele prin care se apără
drepturi personale nepatrimoniale sau
drepturi patrimoniale, dar a căror exer­
constituţia româniei • 200
citare implică o apreciere subiectivă din
partea titularului lor (Decizia nr. 1022 din
14 septembrie 2010, M. Of. nr. 739 din 5
noiembrie 2010).
55. Posibilitatea recunoscută părţilor in­
teresate ca, în anumite condiţii, expres
şi limitativ prevăzute de lege, să poată
acţiona pentru a‑şi apăra drepturile şi in­
teresele legitime, solicitând luarea unor
măsuri vremelnice în cazuri grabnice,
pentru păstrarea unui drept care s‑ar
păgubi prin întârziere, pentru preveni­
rea unei pagube iminente şi care nu s‑ar
putea repara, precum şi pentru înlătura­
rea piedicilor ce s‑ar ivi cu prilejul unei
executări, nu aduce atingere dreptului la
garantarea proprietăţii private, ci repre­
zintă exclusiv o garanţie a asigurării echi­
librului între persoane cu interese con­
trare, prin determinarea cadrului legal
de exercitare a drepturilor lor legitime
(Decizia nr. 383 din 30 septembrie 2004,
M. Of. nr. 1026 din 5 noiembrie 2004).
56. Procedura contestaţiei la executare
asigură garanţii suficiente pentru pro­
tecţia dreptului de proprietate al tu­
turor părţilor implicate în proces, prin
însuşi faptul că le oferă posibilitatea de
a contesta executarea, de a solicita sus­
pendarea acesteia, iar, în cazul admiterii
contestaţiei şi desfiinţării titlului executo­
riu sau a înseşi executării silite, persoa­
nele interesate au dreptul la întoarcerea
executării prin restabilirea situaţiei an­
terioare acesteia (Decizia nr. 719 din 31
mai 2011, M. Of. nr. 630 din 5 septembrie
2011).
57. Măsura sechestrului, care constă în
indisponibilizarea bunurilor care formea­
ză obiectul executării silite, având ca scop
conservarea acestora, apare ca o măsură
raţională, pe care legiuitorul are compe­
tenţa să o adopte, în conformitate cu
art. 44 alin. (1) teza a II‑a din Constituţie.
Prin aceasta legiuitorul a urmărit preîn­
tâmpinarea riscului la care este ­expus­
201 • constituţia româniei
creditorul fiscal, şi anume situaţia în care,
deşi se află în posesia unui titlu execu­
toriu, să se vadă pus în imposibilitatea
de a‑l executa ca urmare a manoperelor
debitorului (Decizia nr. 293 din 11 martie
2008, M. Of. nr. 435 din 10 iunie 2008).
58. Actualizarea creanţelor certe, lichide
şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată
a unor sume de bani, precum şi a dobân­
zilor, majorărilor sau penalităţilor datora­
te, potrivit legii, cu rata inflaţiei apare ca
fiind necesară pentru întâmpinarea pro­
cesului de devalorizare a capitalului îm­
prumutat de către creditor debitorului şi
pentru restabilirea echilibrului economic
dintre cei doi şi nu contravine dispoziţii­
lor art. 44 alin. (1) şi nici celor ale art. 135
alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţie,
ci, dimpotrivă, dă expresie acestor preve­
deri constituţionale (Decizia nr. 448 din
26 octombrie 2004, M. Of. nr. 50 din 14
ianuarie 2005).
59. Exceptarea de la executarea silită prin
poprire a sumelor de bani reprezentând
credite nerambursabile sau finanţări
pri­mite de la instituţii sau organizaţii
in­ternaţionale nu poate avea ca efect
încălcarea dreptului de proprietate al
cre­ditorului, deoarece acesta poate cere
înfiinţarea popririi asupra altor sume de
bani sau poate urmări silit bunurile mobi­
le ori imobile, pentru recuperarea sume­
lor datorate de debitor (Decizia nr. 554
din 29 aprilie 2010, M. Of. nr. 394 din 15
iunie 2010).
60. Măsura ridicării dreptului debitorului
de a‑şi mai conduce activitatea, de a‑şi
administra bunurile şi de a dispune de
acestea nu are semnificaţia unui transfer
de proprietate, operându‑se numai o in­
disponibilizare a bunurilor, care nu afec­
tează în esenţă dreptul de proprietate al
debitorului (Decizia nr. 211 din 14 aprilie
2005, M. Of. nr. 611 din 14 iulie 2005).
61. Însuşirea, folosirea sau traficarea de
către administratorul unei societăţi de
Art. 44
bani, bunuri ori valori ale acesteia con­
travine dreptului de proprietate ocrotit
şi garantat atât de Constituţie, cât şi de
Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Incriminarea delapidării constituie unul
dintre mijloacele de protecţie juridică a
proprietăţii.  Faptul că subiectul fapte­
lor de însuşire, folosire sau traficare de
bunuri din patrimoniul societăţii este
însuşi administratorul acesteia, care are
şi calitatea de asociat, nu este de natură
să schimbe justificarea incriminării, în
condiţiile în care societatea este subiect
de drept de sine stătător, având perso­
nalitate juridică distinctă, iar patrimoniul
ei este separat de patrimoniul propriu al
asociaţilor şi al administratorului (Deci­
zia nr. 707 din 19 octombrie 2006, M. Of.
nr. 970 din 5 decembrie 2006). ? Noul
Cod penal incriminează delapidarea în
cadrul infracţiunilor de serviciu, spre
deosebire de reglementarea anterioară,
când era prevăzută ca infracţiune contra
patrimoniului.
62. Prin majorarea capitalului social nu
este afectat dreptul de proprietate al ac­
ţionarilor, nerealizându‑se un transfer de
proprietate. Cel mult se poate produce o
modificare a ponderii pe care unii acţio­
nari o deţin în totalul acţiunilor (Decizia
nr. 106 din 9 martie 2004, M. Of. nr. 372
din 18 aprilie 2004). 
63. Regimul legal al construcţiilor nu are
legătură cu ocrotirea dreptului de pro­
prietate. Însă, în măsura în care dobân­
direa dreptului de proprietate are loc
fără respectarea condiţiilor prevăzute
de lege, ca şi în cazul în care exercitarea
dreptului de proprietate se abate de la
prevederile legale imperative, titularul
dreptului de proprietate va suporta sanc­
ţiunile stabilite de lege, fără a se putea
apăra invocând principiul constituţional
al ocrotirii proprietăţii.  Activitatea de
edificare sau desfiinţare a construcţiilor
Art. 44
de orice natură trebuie să se supună
rigorilor legii.  În sprijinul celor de mai
sus sunt şi dispoziţiile art.  1 parag.  2
din Protocolul adiţional la Convenţia
pen­tru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, care pre­
văd că statele semnatare ale Convenţiei
pot „adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general
(...)”. În acest sens, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, în cauza Mellacher şi
alţii c. Austriei, 1989, a statuat că astfel
de legi sunt „necesare şi obişnuite în do­
meniul construcţiilor, care, în societăţile
moderne, sunt o preocupare centrală a
politicilor economice şi sociale. Pentru a
implementa astfel de politici, legislativul
trebuie să aibă o largă marjă de aprecie­
re atât în ceea ce priveşte stabilirea exis­
tenţei unei probleme de interes public
ce necesită măsuri de control, cât şi în
alegerea unor modalităţi de aplicare de­
taliate pentru implementarea măsurilor
vizate” (Decizia nr. 409 din 14 iulie 2005,
M. Of. nr. 709 din 5 august 2005).
64. Prin desfiinţarea unei construcţii ne­
legal executate nu se încalcă dreptul de
proprietate, întrucât demolarea, dispu­
să de o instanţă judecătorească la finalul
unui proces în care s‑au putut formula
apărări şi administra probe, este conse­
cinţa nerespectării de către constructor
a prevederilor imperative ale legii privi­
toare la autorizările necesare edificării
imobilului respectiv (Decizia nr. 159 din
28 februarie 2006, M. Of. nr. 270 din 24
martie 2006).
65.  Dispoziţiile prin care se interzice
schim­barea destinaţiei terenurilor ame­
najate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca
atare în documentaţiile de urbanism,
reducerea suprafeţelor acestora ori
stră­mutarea lor, indiferent de regimul
lor juridic, nu contravin dispoziţiilor con­
stituţionale referitoare la ocrotirea şi
constituţia româniei • 202
garantarea dreptului de proprietate şi la
restrângerea exerciţiului unor drepturi
sau al unor libertăţi, atât timp cât mă­
sura dispusă de textul de lege criticat nu
atinge dreptul în însăşi substanţa sa, ci in­
stituie doar o limitare obiectivă şi rezona­
bilă, în acord cu principiile fundamentale
(Decizia nr. 1010 din 7 iulie 2009, M. Of.
nr. 628 din 22 septembrie 2009).
66. Măsura tehnico‑administrativă a în­
depărtării de pe spaţiul rezervat circula­
ţiei rutiere a autovehiculelor staţionate
în acea zonă în pofida regulilor stabilite
prin lege privind oprirea şi staţionarea
acestora nu încalcă dreptul de proprie­
tate privată, întrucât dreptul de proprie­
tate nu este un drept absolut, ci poate fi
supus anumitor limitări rezonabile. Nici
măcar nu se pune problema unei privări
de proprietate, ci doar a limitării exerci­
tării a două dintre atributele dreptului de
proprietate, şi anume posesia şi folosin­
ţa, rămânând neafectată prerogativa dis­
poziţiei, care este de esenţa dreptului de
proprietate.  Mai mult, această limitare
a posesiei şi folosinţei este doar tempo­
rară, încetând de îndată ce proprietarul
autovehiculului staţionat neregulamen­
tar achită contravaloarea cheltuielilor
necesitate de ridicarea, transportul şi de­
pozitarea acestuia (Decizia nr. 669 din 18
mai 2010, M. Of. nr. 460 din 6 iulie 2010).
67. Soluţia legiuitorului de a reglemen­
ta gestiunea colectivă obligatorie în
exer­citarea unor drepturi de autor şi
drep­turi conexe îşi găseşte justificarea
în modalitatea de exploatare a acestor
drepturi, care face imposibilă autorizarea
individuală. În acest mod, legiuitorul dă
expre­sie atât principiului constituţional
al garantării proprietăţii private, dreptu­
rile autorului asupra operei sale benefi­
ciind de aceeaşi protecţie, fiind asimilate
dreptului de proprietate, cât şi obligaţiei
statului de a asigura protecţia dreptului
203 • constituţia româniei
de autor (Decizia nr. 281 din 24 februarie
2011, M. Of. nr. 462 din 1 iulie 2011).
68. Faptul că însuşi proprietarul bunului
poate fi subiect activ al infracţiunii de tul­
burare de posesie nu încalcă prevederi­
le art. 44 alin. (2) teza I din Constituţie
privind garantarea şi ocrotirea în mod
egal de lege a dreptului de proprietate
privată, indiferent de titular, ci constituie
aplicarea consecventă a principiului ordi­
nii de drept, potrivit căruia nimănui nu îi
este permis să îşi facă singur dreptate.
Proprietarul care consideră că posesia
exercitată de o altă persoană asupra unui
bun al său este nelegitimă are posibili­
tatea să îşi apere dreptul de proprietate
prin acţiunea în revendicare şi prin cele­
lalte mijloace prevăzute de legea civilă
(Decizia nr. 442 din 26 octombrie 2004,
M. Of. nr. 81 din 25 ianuarie 2005).
69. Prin încheierea unui antecontract sub
forma unei promisiuni sinalagmatice de
vânzare şi de cumpărare a unui imobil,
se naşte în sarcina părţilor antecontrac­
tului obligaţia de a face, respectiv de a
încheia un contract de vânzare‑cumpăra­
re în viitor. În caz de neexecutare a obli­
gaţiilor asumate, operează răspunderea
contractuală, executarea în natură a
obligaţiei „de a face” putându‑se realiza
prin acţiune personală având ca obiect
pronunţarea unei hotărâri ce ţine loc de
contract de vânzare‑cumpărare. În cazul
în care instanţa de judecată nu pronunţă
o astfel de hotărâre, partea în culpă este
obligată la plata de daune‑interese sau
instanţa de judecată poate constrânge
părţile să încheie contractul prin stabili­
rea de daune cominatorii până la execu­
tarea obligaţiei în natură, astfel încât nu
sunt încălcate dispoziţiile constituţionale
ale art. 44 alin. (2) (Decizia nr. 343 din 25
martie 2010, M. Of. nr. 303 din 10 mai
2010).
70. Instituirea unor norme potrivit cărora
străinului intrat în România în scopul des­
Art. 44
făşurării de activităţi comerciale i se poa­
te prelungi dreptul de şedere temporară
sub condiţia prezentării unor documente
care să ateste realizarea unor investiţii nu
aduce atingere dreptului de proprietate
privată, ale cărui conţinut şi limite sunt
stabilite prin lege (Decizia nr. 42 din 20
ianuarie 2011, M. Of. nr. 165 din 8 martie
2011).
71. Deşi în proprietatea societăţilor co­
merciale sau a regiilor autonome au in­
trat şi locuinţele construite din fondurile
proprii, legiferarea, ulterior adoptării
Constituţiei, a posibilităţii ca fiecare chi­
riaş al unei asemenea locuinţe să devină
proprietar nu poate fi privită decât ca o
limitare legală a dreptului de proprietate
al persoanelor juridice respective. Aceste
dispoziţii sunt conforme literei şi spiritu­
lui art. 44 din Constituţie, precum şi în
deplină concordanţă cu dispoziţiile cu­
prinse în art. 1 din Primul Protocol adiţio­
nal la Convenţia pentru apărarea dreptu­
rilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(Decizia nr. 362 din 23 septembrie 2004,
M. Of. nr. 1006 din 1 noiembrie 2004).
? În prezent, denumirea „societăţi co­
merciale” a fost înlocuită cu „societăţi
re­glementate de Legea nr. 31/1990”.
72. Stabilirea unor amenzi nu are semni­
ficaţia unui transfer de proprietate care
să încalce Constituţia sau normele con­
venţionale, ci este consecinţa săvârşirii
unor fapte ilegale sancţionate de lege, în
cuantumul apreciat de legiuitor în func­
ţie de gravitatea şi frecvenţa faptelor re­
spective (Decizia nr. 575 din 3 noiembrie
2005, M. Of. nr. 1111 din 8 decembrie
2005).
73. Deposedarea unei persoane de anu­
mite bunuri sau valori în executarea unei
sancţiuni penale, contravenţionale, ad­
ministrative ori civile sau a unei măsuri
de confiscare specială, prevăzute de lege,
nu constituie expropriere şi nu încalcă în
niciun alt mod dreptul de proprietate
Art. 44
garantat constituţional (Decizia nr. 168
din 2 martie 2010, M. Of. nr. 167 din 16
martie 2010).
74. Măsura confiscării unor bunuri con­
stituie o excepţie de la principiul consti­
tuţional consfinţit de art. 44 alin. (8) din
Constituţie, potrivit căruia caracterul licit
al dobândirii bunurilor se prezumă.  De
aceea, o asemenea măsură este regle­
mentată constituţional doar în cazul să­
vârşirii unor infracţiuni sau contravenţii,
adică în situaţii constatate, în condiţiile
legii, ca reprezentând fapte cu un anumit
grad de pericol social (Decizia nr. 453 din
16 aprilie 2008, M. Of. nr. 374 din 16 mai
2008).
75. Prin instituirea unei sancţiuni contra­
venţionale în sarcina persoanelor fizice
ori juridice nu se aduce atingere dreptu­
lui de proprietate, chiar dacă în mod au­
tomat executarea sancţiunii înseamnă di­
minuarea patrimoniului (Decizia nr. 1142
din 13 septembrie 2011, M. Of. nr. 724
din 13 octombrie 2011).
76.  Prin săvârşirea unei contravenţii se
încalcă o normă legală care reglemen­
tează un anumit domeniu de activita­
te. Acest fapt constituie, eo ipso, o cauză
de înlăturare a prezumţiei generale de
dobândire licită a averii. O interpretare
contrară ar duce la concluzia eronată că
proprietatea ar trebui ocrotită în orice
condiţii, inclusiv când legea este încălca­
tă (Decizia nr.  154 din 17 martie 2005,
M. Of. nr. 298 din 11 aprilie 2005).
77.  Interdicţia confiscării averii dobân­
dite licit şi prezumţia caracterului licit al
dobândirii, reguli stabilite de alin. (8) al
art.  44 din Constituţie, nu exclud posi­
bilitatea confiscării bunurilor destinate,
folosite sau rezultate din contravenţii,
potrivit alin.  (9).  Prin însăşi săvârşirea
contravenţiei, autorul acesteia se situea­
ză în afara sferei licitului, cu consecinţa
firească, prevăzută de art.  44 alin.  (9)
din Constituţie, a posibilităţii de a suferi
constituţia româniei • 204
rigorile legii, între care şi confiscarea bu­
nurilor destinate, folosite sau rezultate
din fapta sa (Decizia nr. 154 din 17 martie
2005, M. Of. nr. 298 din 11 aprilie 2005).
78.  Instituţia confiscării extinse, care
nu este altceva decât o varietate a mă­
surii de siguranţă a confiscării, a fost
intro­dusă în legislaţia română prin Le­
gea nr.  63/2012 pentru modificarea şi
comple­tarea Codului penal al Români­
ei şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal, publicată în M. Of. nr. 258 din 19
aprilie 2012, lege care transpune în le­
gislaţia naţională art. 3 din Decizia‑cadru
2005/212/JAI a Consiliului din 24 februa­
rie 2005 privind confiscarea produselor,
a instrumentelor şi a bunurilor având
legătură cu infracţiunea, publicată în
J.O. seria L nr. 68 din 15 martie 2005. De
altfel, în Raportul Comisiei Europene că­
tre Parlamentul European şi către Consi­
liul Uniunii Europene privind progresele
realizate de România în cadrul mecanis­
mului de cooperare şi verificare, dat pu­
blicităţii în luna iulie 2011, se recomandă
ca în sfera luptei împotriva corupţiei ţara
noastră să dovedească rezultate convin­
gătoare în recuperarea produselor infrac­
ţiunii, urmând cele mai bune practici din
alte state membre ale Uniunii Europene
şi adoptând o nouă lege privind confisca­
rea extinsă. Analizând conţinutul întregii
reglementări referitoare la confiscarea
extinsă din Codul penal, Curtea constată
că principiul legii penale mai favorabile
este aplicabil inclusiv acestei instituţii
(Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014,
M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014).
79. În sensul art. 44 alin. (9) din Constitu­
ţie, şi sumele de bani rezultate din valori­
ficarea produselor folosite la comiterea
contravenţiei sunt bunuri rezultate din
contravenţie (Decizia nr. 243 din 10 mai
2005, M. Of. nr. 516 din 17 iunie 2005).
80. Articolul 44 alin. (9) din Constituţie
prevede că „Bunurile destinate, folosite
205 • constituţia româniei
sau rezultate din infracţiuni ori contra­
venţii pot fi confiscate numai în condi­
ţiile legii”, fără a distinge după calitatea
de proprietar sau detentor precar a con­
travenientului (Decizia nr. 603 din 5 mai
2011, M. Of. nr. 509 din 19 iulie 2011).
81. Privarea de proprietate impune sta­
tului obligaţia de a‑l despăgubi pe pro­
prietar, pentru că, fără plata unei sume
rezonabile, raportată la valoarea bunului,
măsura constituie o atingere excesivă a
dreptului la respectarea bunurilor sale.
Imposibilitatea de a obţine fie şi o des­
păgubire parţială, dar adecvată în cadrul
privării de proprietate, constituie o rupe­
re a echilibrului între necesitatea protec­
ţiei dreptului de proprietate şi exigenţele
de ordin general (Decizia nr. 871 din 9
octombrie 2007, M. Of. nr. 701 din 17
octombrie 2007).  M. Of. nr. 685 din 7 noiembrie 2013;
82.  Posibilitatea cumpărării de către
chi­riaşi a locuinţelor nerestituite în na­
tură foştilor proprietari nu constituie
o „expro­priere” în favoarea chiriaşilor,
deoa­rece nu are nicio legătură cu cauze­
le de utilitate publică avute în vedere de
Constituţie cu referire la condiţiile expro­
prierii [art. 44 alin. (3)] (Decizia nr. 108
din 11 martie 2004, M. Of. nr. 409 din 7
mai 2004).  de proprietate (Decizia nr. 12 din 15 ia­
83.  Condiţionarea liberei exercitări a
atributelor dreptului de proprietate de
respectarea dispoziţiilor legii, cuprinsă în
art. 44 alin. (7) din Constituţie, include şi
Constituţia, ca Lege fundamentală, situa­
tă, din punctul de vedere al forţei juridi­
ce, în vârful ierarhiei actelor normative
(Decizia nr. 925 din 14 decembrie 2006,
M. Of. nr. 42 din 19 ianuarie 2006).
84. Certificatul de moştenitor prin care
se atestă calitatea de moştenitor legal
sau testamentar a unei persoane nu
con­stituie titlu de proprietate şi nu înlă­
tură posibilitatea persoanelor străine de
moştenire de a emite pretenţii asupra
bunurilor cuprinse în masa succesorală,
Art. 44
de a face dovada drepturilor lor asupra
acestor bunuri şi de a‑şi apăra drepturile
şi interesele în justiţie (Decizia nr. 32 din
29 ianuarie 2004, M. Of. nr. 131 din 13
februarie 2004).
85. Posibilitatea instanţei de judecată de
a hotărî cu privire la partajul bunurilor
comune, dacă soţii nu se învoiesc asu­
pra împărţirii acestora, oferă suficiente
garanţii menite să asigure garantarea şi
ocrotirea dreptului de proprietate (De­
cizia nr. 465 din 20 aprilie 2010, M. Of.
nr. 324 din 18 mai 2010).
86. În materia dreptului de proprietate
privată, standardul naţional de protecţie
reprezentat prin art. 44 din Constituţie
este superior celui prevăzut de art. 1 din
Primul Protocol adiţional la Convenţie
(Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013,
mutatis mutandis, Deciziile nr.  872 şi
nr. 874 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433
din 28 iunie 2010). 
87. Despăgubirea stabilită prin raporta­
re la momentul întocmirii raportului de
expertiză, adică în cursul procesului, nu
este „dreaptă” (nu are un caracter just),
deoarece cuantumul ei nu este contem­
poran momentului transferului dreptului
nuarie 2015, M. Of. nr. 152 din 3 martie
2015).
88.  Acordarea unei poziţii privilegia­
te dreptului de creanţă al persoanelor
care au încheiat un antecontract de
vânzare‑cumpărare autentic contravi­ne
art.  16 alin.  (1) în componenta sa re­
feritoare la interzicerea privilegiilor ra­
portat la art. 44 alin. (2) din Constituţie,
teza referitoare la garantarea şi ocrotirea
în mod egal a dreptului de proprietate
privată.  Aşadar, Curtea nu neagă pro­
tecţia constituţională de care se bucură
un bun, respectiv un drept de creanţă,
în temeiul art. 44 din Constituţie, ci, din
contră, recunoaşte această protecţie în
Art. 44
mod egal atât în privinţa antecontracte­
lor autentificate, cât şi a celor sub sem­
nătură privată, astfel încât toate aceste
antecontracte vor continua să îşi produ­
că efectele juridice potrivit Codului civil,
cu condiţia ca valorificarea lor în sensul
transferului dreptului de proprietate
să fie supusă reglementării existente la
momentul încheierii actului translativ
de proprietate, aşadar, după exercitarea
dreptului de preempţiune prevăzut de
Legea nr. 17/2014 [privind unele măsuri
de reglementare a vânzării‑cum­părării
terenurilor agricole situate în extravi­
lan – n.a.] (Decizia nr. 755 din 16 decem­
brie 2014, M. Of. nr. 101 din 9 februarie
2015).
89. În privinţa justificării limitării dreptu­
lui de proprietate, Curtea Constituţională
va avea în vedere „testul” de proporţi­
onalitate conturat în jurisprudenţa sa
(Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publi­
cată în M. Of. nr. 443 din 19 iulie 2013,
Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată
în M. Of. nr. 532 din 17 iulie 2014, sau
Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014,
publicată în M.  Of.  nr.  775 din 24 oc­
tombrie 2014), potrivit căruia limitarea
drepturilor fundamentale trebuie să fie
condiţionată de îndeplinirea anumitor
cerinţe, respectiv existenţa unei dispoziţii
constituţionale care să permită legiuito­
rului să stabilească conţinutul şi limitele
dreptului de proprietate – în această pri­
vinţă art. 44 alin. (1) din Constituţie fiind
elocvent  –  şi respectarea principiului
proporţionalităţii. În acest sens, Curtea
reţine că măsura criticată [prevăzută de
art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013
privind măsurile pentru finalizarea pro­
cesului de restituire, în natură sau prin
echivalent, a imobilelor preluate în mod
abuziv în perioada regimului comunist
în România  –  n.a.] urmăreşte un scop
legitim, şi anume executarea obligaţiilor
statului rezultate din legislaţia adoptată
constituţia româniei • 206
în materia restituirilor bunurilor imobile
preluate în mod abuziv în perioada re­
gimului comunist, obligaţii afectate de
problemele sistemice constatate chiar în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturi­
lor Omului. În continuare, Curtea reţine
că este o măsură adecvată, fiind capabilă
în mod abstract să ducă la îndeplinirea
scopului urmărit, este necesară, statul
dispunând de resurse financiare ce apar
ca fiind limitate în raport cu numărul şi
valoarea cererilor ce intră sub incidenţa
Legii nr. 165/2013, şi, totodată, păstrează
un just echilibru între cerinţele de inte­
res general referitoare la funcţionalitatea
sistemului de despăgubire şi protecţia
dreptului de proprietate privată a indivi­
dului, acesta beneficiind de despăgubiri
rezonabile raportate la valoarea bunului
imobil preluat abuziv; aşadar, dispoziţia
legală criticată nu consacră un dezechili­
bru între cele două interese concurente,
dimpotrivă, reconciliază cele două inte­
rese, grav afectate în perioada anterioa­
ră adoptării Legii nr.  165/2013 (Decizia
nr. 686 din 25 noiembrie 2014, M. Of.
nr. 68 din 27 ianuarie 2015).
90.  A considera, printr‑o dispoziţie a
legii, că un imobil pentru care instanţa
judecătorească a dispus reconstituirea
dreptului de proprietate în favoarea unor
persoane fizice face obiectul dreptului
de proprietate publică al statului, fără
respectarea exigenţelor constituţionale
privind exproprierea şi fără nicio distinc­
ţie în ceea ce priveşte titularul dreptului
de proprietate asupra acestor bunuri, ar
însemna ignorarea unor realităţi juridi­
ce consolidate ca efect al unor hotărâri
judecătoreşti înzestrate cu autoritate de
lucru judecat şi recurgerea la un mod de
transformare a proprietăţii persoanelor
fizice în proprietate publică, ceea ce Con­
stituţia nu permite (Decizia nr. 682 din
19 noiembrie 2014, M. Of. nr. 70 din 27
ianuarie 2015).
207 • constituţia româniei
91.  Premiul anual pe anul 2010,
având în vedere faptul că Legea‑cadru
nr. 330/2009 privind salarizarea unitară
a personalului plătit din fonduri publice,
publicată în M. Of. nr. 762 din 9 noiem­
brie 2009, a prevăzut un atare drept
legal pentru anul 2010, iar legiuitorul
nu l‑a eliminat în cursul anului 2010,
reprezintă o creanţă certă, lichidă şi
exigibilă, pe care angajatul o are asu­
pra angajatorului public, şi constituie un
„bun” în sensul art. 1 din Primul Proto­
col adiţional la Convenţia pentru apă­
rarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, dar dispoziţiile de lege
criticate [art. 8 din Legea nr. 285/2010
privind salarizarea în anul 2011 a perso­
nalului plătit din fonduri publice – n.a.]
prevăd în acelaşi timp doar modalitatea
prin care statul urmează să îşi execute
întru totul această obligaţie financiară,
fără a fi afectate în niciun fel cuantumul
sau întinderea acestei creanţe (Decizia
nr. 115 din 9 februarie 2012, M. Of.
nr. 230 din 5 aprilie 2012).
92.  Legiuitorul nu poate impune con­
diţii nerezonabile pentru persoanele
care au dobândit dreptul de proprietate
asupra unui imobil în baza unui act de
adjudecare încheiat în urma parcurge­
rii procedurii executării silite.  De altfel,
de principiu, legiuitorul este ţinut de o
condiţie de rezonabilitate  –  est modus
in rebus –, respectiv să fie preocupat ca
exigenţele instituite să fie îndeajuns de
rezonabile încât să nu pună sub semnul
întrebării însăşi existenţa dreptului (a se
vedea, în acest sens, Decizia nr. 39 din 29
ianuarie 2004, publicată în M. Of. nr. 217
► Hotărâri C.E.D.O. 
1. În lumina dispoziţiilor art. 1 parag. 2
din Primul Protocol adiţional la Conven­
ţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, potrivit căro­
ra statele semnatare ale Convenţiei pot
Art. 44
din 12 martie 2004, Decizia nr. 40 din 29
ianuarie 2004, publicată în M. Of. nr. 229
din 16 martie 2004, şi Decizia nr. 462 din
17 septembrie 2014, publicată în M. Of.
nr. 775 din 24 octombrie 2014). Prin con­
diţionarea înscrierii în cartea funciară a
dreptului de proprietate dobândit prin
actul de adjudecare de îndeplinirea de
către o altă persoană a obligaţiei de plată
a impozitului datorat, legiuitorul a încăl­
cat această condiţie de rezonabilitate şi a
afectat în mod direct dreptul de proprie­
tate al adjudecatarului (Decizia nr. 662
din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 47 din
20 ianuarie 2015).
93. Statul are nu doar obligaţia negativă
de a nu adopta măsuri care să afecteze
proprietatea, ci şi obligaţia pozitivă de
a asigura, cu alte cuvinte, de a garan­
ta dreptul de proprietate privată.  Prin
urmare, textul constituţional al art.  44
determină, pe lângă obligaţia negativă
a legiuitorului de a nu interveni printr‑o
dispoziţie legislativă de stabilire a unei
condiţii excesive, în sensul de a împiedica
titularul dreptului de proprietate de a se
bucura de plenitudinea dreptului său, şi
o obligaţie pozitivă a acestuia de a asigu­
ra valorificarea acestui drept şi de a pro­
teja titularul dreptului de proprietate. În
prezenta cauză [referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art.  771 alin.  (6) teza finală din Legea
nr. 571/2003 privind Codul fiscal – n.a.],
Curtea constată că, din contră, legiuitorul
nu şi‑a îndeplinit obligaţia negativă de a
nu interveni în dreptul de proprietate
privată (Decizia nr. 662 din 11 noiembrie
2014, M. Of. nr. 47 din 20 ianuarie 2015).
„adopta legile pe care le consideră nece­
sare pentru a reglementa folosinţa bu­
nurilor conform interesului general (...)”,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a statuat că astfel de legi sunt „necesare
Art. 44
şi obişnuite în domeniul proprietăţilor,
care, în societăţile moderne, sunt o pre­
ocupare centrală a politicilor economice
şi sociale. Pentru a implementa astfel de
politici, legislativul trebuie să aibă o largă
marjă de apreciere atât în ceea ce priveş­
te stabilirea existenţei unei probleme de
interes public ce necesită măsuri de con­
trol, cât şi în alegerea unor modalităţi de
aplicare detaliate pentru implementarea
măsurilor vizate” (cauza Mellacher şi alţii
c. Austriei, Hotărârea din 19 decembrie
1989, § 45, www.echr.coe.int).
2. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 conţi­
ne trei norme distincte: prima normă,
prevăzută în prima teză a primului pa­
ragraf, este de natură generală şi enunţă
principiul respectării bunurilor; a doua
normă, inclusă în a doua teză a primu­
lui paragraf, reglementează privarea
de proprietate şi o supune anumitor
condiţii; a treia normă, menţionată în
al doilea paragraf, recunoaşte că statele
contractante au dreptul, printre altele,
de a reglementa folosinţa bunurilor con­
form interesului general. Aceste norme
nu sunt totuşi fără legătură între ele. A
doua şi a treia normă privesc cazurile
speciale de ingerinţă în dreptul la res­
pectarea bunurilor şi ar trebui inter­
pretate, aşadar, prin prisma principiului
formulat în prima normă [cau­za James
şi alţii c. Regatului Unit, Hotărârea din
21 februarie 1986, § 37; cauza Sporrong
şi Lönnroth c. Suediei, Hotărârea din 23
septembrie 1982, § 61; cauza Bro­niowski
c. Poloniei (MC), Hotărârea din 22 iunie
2004, §  134; cauza şi ­Hutten‑Czapska
c. Poloniei, Ho­tărârea din 19 iunie 2006,
§ 157, www.echr.coe.int].
3. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 cere ca
ingerinţa autorităţii publice în exercitarea
dreptului la respectarea bunurilor să fie
legală [cauza Fostul Rege al Greciei şi alţii
c. Greciei (MC), Hotărârea din 23 noiem­
brie 2000, § 79]. Principiul legalităţii pre­
constituţia româniei • 208
supune existenţa unor norme de drept
intern suficient de accesibile, precise şi
previzibile în aplicarea lor [cauza Beyeler
c. Italiei (MC), Hotărârea din 5 ianuarie
2000, §§ 109‑110, şi, în ceea ce priveşte
cauzele privind proprietatea minorităţi­
lor etnice şi religioase, cauza Fener Rum
Erkek Lisesi Vakfıc.  Turciei, Hotărârea
din 9 ianuarie 2007, §§ 50‑60, şi cauza
Samatya Surp Kevork Ermeni ­Kilisesi,
­Mektebi Ve Mezarlığı Vakfı ­Yönetim
­Kurulu c. Turciei, Hotărârea din 16 de­
cembrie 2008, § 31]. În plus, orice inge­
rinţă în folosinţa acestui drept trebuie
să aibă un scop legitim. De asemenea,
în cauzele care implică o obligaţie pozi­
tivă, trebuie să existe o justificare legi­
timă pentru lipsa de acţiune din partea
statului.  Atât o atingere adusă respec­
tării bunurilor, cât şi abţinerea de la a
acţiona trebuie să păstreze un echilibru
just între cerinţele interesului general
al comunităţii şi imperativele apărării
drepturilor fundamentale ale individu­
lui (cauza James şi alţii c. Regatului Unit,
Hotărârea din 21 februarie 1986, § 46, şi
cauza Fostul Rege al Greciei şi alţii, men­
ţionată anterior, § 87). În fiecare cauză
care implică pretinsa încălcare a acestei
dispoziţii, Curtea trebuie să verifice dacă,
datorită acţiunii sau lipsei de acţiune a
statului, persoana în cauză a trebuit să
suporte o sarcină disproporţionată şi
excesivă (cauza Sporrong şi Lönnroth
c. Suediei, Hotărârea din 23 septembrie
1982, § 73). În această privinţă, trebuie
subliniat că incertitudinea – fie că este
legislativă, administrativă sau ţine de
practicile aplicate de autorităţi – este un
factor de care trebuie să se ţină seama
în aprecierea conduitei statului; într‑ade­
văr, atunci când este în joc o problemă
de interes general, autorităţile publice
sunt obligate să reacţioneze în timp
util, în mod corect şi cu cea mai mare
coerenţă (cauza Vasilescu c. României,
209 • constituţia româniei
Hotărârea din 22 mai 1998, § 51) (cauza
Arhiepiscopia Romano‑Catolică Alba Iulia
c. României, Hotărârea din 25 septem­
brie 2012, §§ 89‑90, M. Of. nr. 200 din 9
aprilie 2013).
4. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Con­
venţie, care garantează dreptul de pro­
prietate, prevede trei reguli distincte.
Pri­ma, cuprinsă în teza I a parag. 1, are
un caracter general şi enunţă principiul
general privind respectarea bunurilor.
A doua regulă, regăsită în teza a II‑a a
aceluiaşi paragraf, vizează privarea de
proprietate în anumite condiţii. Cea de‑a
treia, conţinută în parag. 2, recunoaşte
statelor contractante dreptul, printre
altele, de a controla utilizarea bunurilor
în conformitate cu interesul general. A
doua şi a treia regulă, în privinţa cazuri­
lor de încălcare a dreptului la respectarea
bunurilor, trebuie să fie interpretate în
lumina principiului general prevăzut de
prima regulă. O modalitate de control al
utilizării bunurilor, în sensul celui de‑al
doilea paragraf al art.  1 din Protocolul
nr. 1, este confiscarea. În cadrul proce­
durilor penale, aceasta este în conformi­
tate cu interesul general al comunităţii,
deoarece confiscarea de bani sau bunuri
obţinute prin activităţi ilegale sau oferite
pentru săvârşirea de infracţiuni este un
mijloc necesar şi eficient de combatere
a activităţilor infracţionale. Confiscarea
în acest context este, prin urmare, în
conformitate şi cu obiectivele Conven­
ţiei Consiliului Europei privind spălarea,
descoperirea, sechestrarea şi confiscarea
produselor infracţiunii, care cere state­
lor părţi să introducă o astfel de măsură
privind instrumentele şi produsele infrac­
ţiunilor grave. Astfel, o dispoziţie de con­
fiscare a bunurilor dobândite în mod ilicit
funcţionează în interesul general, ca un
factor de descurajare pentru cei care ur­
măresc implicarea în activităţi criminale,
şi, în acelaşi timp, garantează că astfel de
Art. 44
activităţi nu aduc venituri (cauza Rummi
c.  Estoniei, Hotărârea din 15 ianuarie
2015, www.echr.coe.int).
5. Curtea Europeană a Drepturilor Omu­
lui a statuat că fiecare sistem juridic
recunoaşte prezumţiile de fapt sau de
drept. Convenţia în mod evident nu in­
terzice astfel de prezumţii, în principiu.
Cu toate acestea, dreptul reclamanţilor
la respectarea bunurilor lor presupune
existenţa unei garanţii judiciare eficien­te
(Decizia din 5 iulie 2001, pronunţată în
cauza Arcuri c. Italiei).  Astfel, din juris­
prudenţa europeană (Hotărârea din 23
septembrie 2008, pronunţată în cauza
Grayson şi Barnham c.  Regatului Unit,
§ 45; Hotărârea din 5 iulie 2001, pronun­
ţată în cauza Phillips c.  Regatului Unit,
§§ 42 şi 43; Decizia din 5 iulie 2001, pro­
nunţată în cauza Arcuri c. Italiei; Decizia
din 27 iunie 2002, pronunţată în cauza
Butler c. Regatului Unit) se desprinde
necesitatea existenţei următoarelor ga­
ranţii: evaluarea trebuie făcută de către o
instanţă în cadrul unei proceduri judicia­
re, ce include o audiere publică; apărarea
trebuie să aibă acces la dosarul cauzei/
comunicarea în avans a argumentelor
acuzării; persoanele în cauză trebuie să
aibă posibilitatea să administreze probe,
să ridice obiecţiile şi să prezinte dovezi­
le (fie ele mărturii documentare sau
verbale) pe care le consideră necesare;
prezumţiile pe care acuzarea se bazează
să nu fie absolute, astfel încât ele să poa­
tă fi răsturnate de inculpat. Prin urmare,
instanţa europeană a statuat că aplica­
rea practică a diverselor dispoziţii naţi­
onale, care permit confiscarea extinsă,
este compatibilă cu noţiunea de proces
echitabil, cu prezumţia de nevinovăţie,
cu protecţia proprietăţii şi include con­
fiscarea în cadrul pedepselor penale la
care se referă art. 7 din Convenţie (cau­
za Grayson şi Barnham c. Regatului Unit,
Hotărârea din 23 septembrie 2008, § 45;
Art. 44
cauza Phillips c. Regatului Unit, Hotărâ­
rea din 5 iulie 2001, §§ 42 şi 43; cauza
Geerings c.  Olandei, Hotărârea din 1
martie 2007, § 44; cauza Sud Fondi Srl şi
alţii c. Italiei, Hotărârea din 10 mai 2012,
§ 52, www.echr.coe.int).
6.  Confiscarea locuinţei unui cuplu, în
condiţiile în care s‑a probat faptul că
stilul lor de viaţă nu corespunde veni­
turilor declarate, iar sursele de venit
provin din activitatea infracţională
a fiului acestora (condamnat pentru
trafic de droguri), nu reprezintă o in­
gerinţă disproporţionată în dreptul
reclamanţilor la respectarea bunurilor
lor, ci este o consecinţă a marjei largi
de apreciere de care dispun statele în
controlul folosinţei bunurilor, precum şi
a obiectivului de interes general urmărit
în lupta împotriva traficului de droguri
(cauza Aboufadda c. Franţei, Decizia din
4 ­noiembrie 2014, www.echr.coe.int).
7. Statului „trebuie să i se lase o marjă
largă de apreciere pentru a alege măsu­
rile destinate să garanteze respectarea
drepturilor patrimoniale sau să regle­
menteze raporturile de proprietate din
ţară şi pentru punerea lor în aplicare”
(cauza Maria Atanasiu şi alţii c.  Româ­
niei, Hotărârea din 12 octombrie 2010,
§ 233, M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie
2010).  Hotărârea din 29 aprilie 2014, §  127,
8. Plafonarea despăgubirilor şi eşalona­
rea lor pe o perioadă mai lungă ar putea
să reprezinte, de asemenea, măsuri ca­
pabile să păstreze un just echilibru între
interesele foştilor proprietari şi interesul
general al colectivităţii. În consecinţă, ţi­
nând cont de numărul mare de persoane
vizate şi de consecinţele importante ale
hotărârii, al cărei impact asupra întregii
ţări este considerabil, „autorităţile naţio­
► Hotărâri C.J.C.E. şi C.J.U.E. 
1.  Drepturile fundamentale, în special
dreptul de proprietate, nu apar ca pre­
constituţia româniei • 210
nale rămân suverane pentru a alege (...)
măsurile generale ce trebuie integrate în
ordinea juridică internă pentru a pune
capăt încălcărilor constatate de Curte”
(cauza Maria Atanasiu şi alţii c.  Româ­
niei, Hotărârea din 12 octombrie 2010,
§§ 235‑236, M. Of. nr. 778 din 22 noiem­
brie 2010).
9.  În absenţa unei compensaţii repa­
ratorii, art.  1 din Protocolul nr.  1 nu
ar asigura decât o protecţie iluzorie şi
ineficace a dreptului de proprietate, în
totală contra­dicţie cu dispoziţiile Con­
venţiei (cauza James şi alţii c. Regatului
Unit, Hotărârea din 21 februarie 1986,
www.echr.coe.int).
10.  În cazul privării de proprietate în
sensul art. 1 din Primul Protocol adiţio­
nal la Convenţie, imperative de interes
general pot pleda pentru o despăgubi­
re inferioară valorii reale de pe piaţă a
bunului, cu condiţia ca suma plătită să
se raporteze în mod rezonabil la valoa­
rea bunului [Hotărârea din 21 februarie
1986, pronunţată în cauza James şi alţii
c. Regatului Unit, § 54, Hotărârea din 8
iulie 1986, pronunţată în cauza Lithgow
şi alţii c. Regatului Unit, § 120, sau Ho­
tărârea din 29 martie 2006, pronunţată
în cauza Scordino c. Italiei (nr. 1), § 95 şi
urm.] (cauza Preda şi alţii c.  României,
www.echr.coe.int).
11. Într‑un domeniu atât de complex şi
de delicat ca cel al strategiei naţionale
în domeniul energetic, statul dispune
de o marjă largă de apreciere pentru
a‑şi desfăşura politicile sale de interes
general (cauza Mirela Cernea şi alţii
c. României, Decizia din 31 mai 2011,
www.echr.coe.int).
rogative absolute, ci trebuie luate în
considerare prin raportare la funcţia lor
211 • constituţia româniei Art. 45

în societate. Aceasta înseamnă că restric­ şi Al Barakaat International Foundation

ţiile ce răspund unor obiective de interes
general nu constituie, în raport cu scopul
urmărit, o intervenţie nemăsurată şi in­
tolerabilă care ar aduce atingere înseşi
substanţei dreptului garantat (C.J.C.E.,
cauza C‑402/05 P, Yassin Abdullah Kadi
c. Consiliul Uniunii Europene şi Comi­
sia Comunităţilor Europene, Hotărârea
din 3 septembrie 2008; C.J.U.E., cauza
C‑379/08, ERG şi alţii, Hotărârea din 9
martie 2010, curia.europa.eu).

Articolul 45. Libertatea economică

Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate. 
Legislaţie conexă: ► art. 16 CDFUE: „Libertatea de a desfăşura o activitate co­
mercia­lă. Libertatea de a desfăşura o activitate comercială este recunoscută în con‑
formitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1. Principiul libertăţii economice nu este
un drept absolut al persoanei, ci este
condiţionat de respectarea limitelor sta­
bilite de lege, limite ce urmăresc asigu­
rarea unei anumite discipline economice
ori protejarea unor interese generale,
precum şi asigurarea respectării drep­
turilor şi intereselor legitime ale tuturor
(Decizia nr. 162 din 8 februarie 2011,
M. Of. nr. 272 din 19 aprilie 2011).
2. Accesul liber la o activitate economică
nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabi­
lirea unor limite de exercitare a libertă­
ţii economice, statul având obligaţia să
impună reguli de disciplină economică,
iar legiuitorul având competenţa să sta­
bilească sancţiunile corespunzătoare
pen­­tru nerespectarea acestora (Decizia
nr. 362 din 25 martie 2010, M. Of. nr. 328
din 18 mai 2010).
3.  Esenţa dispoziţiilor art.  45 din Con­
stituţie consacră posibilitatea oricărei
persoane de a iniţia şi întreprinde o acti­
vitate cu scop lucrativ. Cu toate acestea,
textul constituţional precizează că acest
drept trebuie să fie exercitat în condiţi­
ile legii. Astfel, legiuitorul a fost în drept
ca, reglementând conţinutul libertăţii
economice, să ţină cont de consideraţi­
ile speciale menite să asigure protecţia
salariaţilor, atât timp cât prin aceasta nu
a negat însăşi existenţa accesului liber
al persoanei la o activitate economică,
libera iniţiativă şi exercitarea acestora
(Decizia nr. 322 din 14 iunie 2005, M. Of.
nr. 702 din 3 august 2005).
4. Statul are obligaţia să respecte dreptul
de acces la activitatea economică, iar nu
obligaţia de a menţine în viaţa economică
o societate comercială prin eforturi pu­
blice. De altfel, dreptul oricărei persoane
de a desfăşura o activitate economică
este liber, statul garantând doar accesul
neîngrădit la libera iniţiativă, precum şi
exercitarea acesteia (Decizia nr. 431 din
21 octombrie 2004, M. Of. nr. 1140 din 2
decembrie 2004). ? În prezent, denumi­
rea „societăţi comerciale” a fost înlocu­
ită cu „societăţi reglementate de Legea
nr. 31/1990”.
5. Condiţiile impuse prin lege în ceea ce
priveşte denumirea persoanei juridice nu
aduc atingere dreptului acesteia privind
liberul acces la o activitate economică,
precum şi la libera iniţiativă în exercita­
Art. 45
rea ei (Decizia nr. 325 din 14 iunie 2005,
M. Of. nr. 756 din 19 august 2005).
6. Dispoziţiile art. 45 din Constituţie ga­
rantează accesul liber al persoanei la o
activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora „în condiţiile legii”.
Or, protejarea proprietăţii private şi a li­
bertăţii economice nu poate fi invocată
pentru a bloca realizarea drepturilor cre­
ditorului pe calea procedurii insolvenţei,
atunci când aceasta este prilejuită de cul­
pa debitorului prin neplata datoriei sale
certe, lichide şi exigibile (Decizia nr. 1416
din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 20 din 10
ianuarie 2011).
7. Pentru a asigura caracterul economiei
de piaţă, statul are obligaţia ca, prin au­
torităţile publice competente, să ia toa­
te măsurile necesare pentru revigorarea
economiei, cum ar fi şi măsura eliminării
din viaţa economică a operatorilor eco­
nomici neviabili. Una dintre măsuri este
legislaţia în domeniul falimentului şi al
reorganizării judiciare a persoanelor ju­
ridice, precum şi al răspunderii pentru
plata obligaţiilor restante ale debitorului
declarat insolvabil. În ipoteza în care, în
cadrul politicii fiscale, legiuitorul ar stabili
că persoanele juridice legate prin relaţii
contractuale de insolvent nu răspund
solidar, ar însemna să le exonereze de
răspundere juridică şi să renunţe la co­
lectarea venitului bugetar datorat. Fap­
tul că se instituie răspunderea solidară
a unei persoane juridice alături de debi­
torul insolvent sau insolvabil, în anumi­
te condiţii restrictive care au în vedere
relaţiile juridice strânse dintre aceştia,
nu echivalează cu o restrângere a liberei
iniţiative. În acest sens, accesul liber al
persoanelor la o activitate economică şi
libera iniţiativă sunt garantate, „în condi­
ţiile legii” (Decizia nr. 118 din 9 februarie
2010, M. Of. nr. 149 din 8 martie 2010).
8. Accesul liber al persoanei la o activita­
te economică nu înlătură obligaţia aces­
constituţia româniei • 212
teia de a se conforma regulilor de comerţ
şi, de asemenea, nu exclude instituirea,
prin lege, a sancţiunii confiscării mărfuri­
lor, produselor sau sumelor de bani des­
tinate desfăşurării unor activităţi ilicite
(Decizia nr. 472 din 4 noiembrie 2004,
M. Of. nr. 52 din 17 ianuarie 2004).
9. Prin prohibirea efectuării de operaţiuni
financiare de către persoane care, în vir­
tutea funcţiilor pe care le deţin, au acces
la pârghii economice şi la informaţii de
natură să le confere avantaje faţă de cei­
lalţi participanţi la circuitul economic nu
este încălcat principiul libertăţii econo­
mice consacrat de art. 45 din Constituţie,
deoarece astfel de dispoziţii au ca finali­
tate, între altele, tocmai asigurarea res­
pectării principiilor economiei de piaţă
şi a libertăţii economice (Decizia nr. 454
din 28 octombrie 2004, M. Of. nr. 29 din
10 ianuarie 2005).
10.  Operatorul economic în activita­
tea căruia s‑a constatat săvârşirea unei
contravenţii nu poate invoca principiul
libertăţii economice, în condiţiile în care
acesta nu a respectat prevederile lega­
le (Decizia nr.  339 din 10 martie 2011,
M. Of. nr. 305 din 4 mai 2011).
11. Posibilitatea acordată organelor fis­
cale de a folosi succesiv sau concomi­
tent diversele forme de executare silită
nu este de natură să înfrângă libertatea
economică. Întrucât creanţele datorate
de debitor sunt în relaţie directă cu buge­
tul de stat, acestea trebuie recuperate cu
rapiditate, iar legiuitorul, tocmai în con­
siderarea acestui fapt, are o marjă largă
de apreciere în domeniul realizării crean­
ţelor fiscale (Decizia nr. 560 din 14 aprilie
2009, M. Of. nr. 357 din 27 mai 2009).
12. Deşi avocatura este o profesie libera­
lă şi independentă, exercitarea sa trebuie
să se desfăşoare într‑un cadru organizat,
în conformitate cu reguli prestabilite, a
căror respectare trebuie asigurată inclu­
siv prin aplicarea unor măsuri coerciti­
213 • constituţia româniei
ve, raţiuni care au impus constituirea
unor structuri organizatorice unitare şi
prohibirea constituirii în paralel a altor
structuri destinate practicării aceleiaşi
activităţi, fără suport legal.  O atare so­
luţie legislativă nu poate fi calificată însă
ca venind în contradicţie cu prevederile
constituţionale ale art. 45 privind liberta­
tea economică, ale art. 53 alin. (1) privind
restrângerea exerciţiului unor drepturi
şi al unor libertăţi şi ale art. 135 alin. (1)
privind economia (Decizia nr. 164 din
27 februarie 2007, M. Of. nr. 203 din 26
martie 2007).
13. Prerogativa instanţei de a cenzura, cu
prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată,
cuantumul onorariului avocaţial conve­
nit, prin prisma proporţionalităţii sale
cu amplitudinea şi complexitatea activi­
tăţii depuse, este cu atât mai necesară
cu cât respectivul onorariu, convertit în
cheltuieli de judecată, urmează a fi su­
portat de partea potrivnică, dacă a căzut
în pretenţii, ceea ce presupune în mod
necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or,
opozabilitatea sa faţă de partea potriv­
nică, ce este terţ în raport cu convenţia
de prestare a serviciilor avocaţiale, este
consecinţa însuşirii sale de instanţă prin
hotărârea judecătorească prin al cărei
efect creanţa dobândeşte caracter cert,
lichid şi exigibil. Curtea a mai reţinut că,
în esenţă, avocatul, prin exercitarea pro­
fesiei sale, îndeplineşte o activitate eco­
nomică, activitate care constă în oferirea
de bunuri sau servicii pe o piaţă liberă
(a se vedea şi Hotărârea din 19 februa­
rie 2002, pronunţată în cauza C‑309/99,
Wouters şi alţii, de către Curtea de Jus­
tiţie a Uniunii Europene, pct.  49), însă,
potrivit textului constituţional al art. 45,
orice activitate economică se desfăşoară
„în condiţiile legii”. În consecinţă, Curtea
a constatat că legiuitorul a apreciat că
valoarea onorariului trebuie să fie pro­
porţională cu serviciul prestat, instituind
Art. 45
astfel posibilitatea limitării sale în cazul
în care nu există un just echilibru între
prestaţia avocaţială şi onorariul solicitat.
O asemenea soluţie legislativă nu numai
că nu încalcă art. 45 din Constituţie, dar
este şi expresia la nivelul legii a acestui
text constituţional (Decizia nr. 1018 din
14 iulie 2011, M. Of. nr. 687 din 28 sep­
tembrie 2011). 
14. Domeniul energiei electrice are nevo­
ie de un cadru de tranzacţionare speciali­
zat, monitorizat de autorităţi competen­
te, la nivelul unor operatori care se supun
în totalitate legislaţiei specifice naţionale
şi europene. Aceste condiţii sunt întru­
nite de operatorul de piaţă, proiectat
în forma operatorului unic reglementat
de către autoritatea de reglementare
în domeniul energiei.  Pe de altă parte,
Curtea a considerat că un mediu de piaţă
concurenţial nu este asigurat de concu­
renţa între doi sau mai mulţi operatori
de piaţă/burse de energie, ci de concu­
renţa între cât mai mulţi participanţi la
piaţă.  Or, operatorul pieţei de energie
electrică, în calitate de administrator al
mediilor de tranzacţionare centralizate,
reglementate de Autoritatea Naţională
de Reglementare în Domeniul Energiei,
nu este un actor concurent pe piaţă, ci
este un arbitru care facilitează şi chiar
garantează concurenţa între jucători, asi­
gurând determinarea preţului de referin­
ţă, precum şi semnale de preţ coeren­te
şi consistente.  Curtea a mai reţinut cu
acelaşi prilej că nu are posibilitatea de
a sancţiona oportunitatea sau eficienţa
politicii economice adoptate de stat,
deoarece instanţa de contencios consti­
tuţional realizează, în exercitarea atri­
buţiei sale referitoare la soluţionarea
unei excepţii de neconstituţionalitate, o
analiză în drept. Prin urmare, existenţa
mai multor administratori pentru fiecare
dintre pieţele în discuţie implică o decizie
de liberalizare, atât a pieţei de interme­
Art. 45
diere a tranzacţiilor cu energie electrică,
cât şi a pieţei de echilibrare, decizie ce nu
poate fi luată decât la nivelul Guvernului
României, pe baza unor studii de impact
(Decizia nr. 609 din 4 noiembrie 2014,
M. Of. nr. 35 din 15 ianuarie 2015).
15. Potrivit art. 1 din Legea nr. 103/1992
[privind dreptul exclusiv al cultelor reli­
gioase pentru producerea obiectelor de
cult – n.a.], prin „obiecte de cult” se înţe­
lege vasele liturgice, icoanele metalice
sau litografiate, crucile, crucifixele, mo­
bilierul bisericesc, cruciuliţele şi medali­
oanele cu imagini religioase specifice
cultului, obiectele de colportaj religios şi
altele asemenea. Se asimilează obiecte­
lor de cult şi calendarele religioase, pre­
cum şi produsele necesare exercitării
activităţii de cult, cum ar fi tămâia şi lu­
mânările, cu excepţia celor decorative şi
a celor pentru nunţi şi botezuri. Prin „veş­
minte de cult” se înţelege şi stofele şi
broderiile specifice, necesare realizării
veşmintelor respective. De asemenea, se
asimilează obiectelor de cult tipăriturile
de cult, manualele şi cursurile teologice
necesare desfăşurării activităţii din insti­
tuţiile de învăţământ religios ale cultului
respectiv. Totodată, ilustratele, pliantele,
albumele de artă şi filmele prezentând
lăcaşuri de cult sau obiecte de artă bise­
ricească, cu excepţia celor care fac parte
din patrimoniul cultural naţional, se pot
realiza numai cu acordul cultului respec­
tiv. Curtea constată că regimul general al
cultelor este reglementat, în temeiul dis­
poziţiilor art. 73 alin. (3) lit. s) din Consti­
tuţie, prin lege organică, în acest sens
fiind Legea nr. 489/2006 privind liberta­
tea religioasă şi regimul general al culte­
lor, republicată în M. Of. nr. 201 din 21
martie 2014, lege care recunoaşte culte­
lor statutul de persoane juridice de utili­
tate publică.  Cultele se organizează şi
funcţionează, în mod autonom, potrivit
propriilor statute sau coduri canonice, în
constituţia româniei • 214
baza Legii nr. 489/2006 şi a dispoziţiilor
constituţionale ale art. 29 alin. (3) şi (5),
potrivit cărora cultele religioase sunt li­
bere, se organizează potrivit statutelor
proprii, în condiţiile legii, sunt autonome
faţă de stat şi se bucură de sprijinul aces­
tuia. În acest context, Curtea reţine că
legiuitorul constituant a înţeles, în apli­
carea principiului autonomiei cultelor, să
lase la latitudinea acestora stabilirea
unor reglementări specifice în ceea ce
priveşte organizarea şi funcţionarea lor,
termenul de autonomie incluzând în
substan­ţa lui şi autonomia financiară a
cultelor. Ca atare, în sensul dispoziţiilor
constituţionale evocate, statul are obli­
gaţia de a garanta libertatea religioasă şi
de a recunoaşte caracterul de interes
public al activităţii cultelor, sprijinul sta­
tului reprezentând o obligaţie care răs­
punde unei nevoi sociale generale. Faţă
de critica autoarei excepţiei, Curtea con­
stată că atât prevederile art. 2 din Legea
nr.  103/1992, cât şi cele ale art.  29
alin. (1) din Legea nr. 489/2006, republi­
cată, au enunţat explicit dreptul exclusiv
al cultelor religioase de a produce şi va­
lorifica obiectele şi bunurile necesare
activităţii de cult. În acest context, Curtea
reţine că pentru exercitarea libertăţii de
religie sunt necesare anumite bunuri
strâns legate de activitatea de cult, şi
anume obiecte de cult, veşminte liturgi­
ce, icoane, lumânări, manuale teologice
etc. Este însă dreptul fiecărui cult de a
stabili, în conformitate cu propria tradi­
ţie, care sunt obiectele de cult specifice
şi caracteristicile acestora. Aceste obiec­
te definesc identitar anumite comunităţi
religioase faţă de altele şi de aceea pro­
ducerea şi comercializarea lor s‑au reali­
zat, în mod tradiţional, în România, sub
controlul cultelor, Legea nr.  103/1992
constituind expresia juridică a acestei
realităţi, având drept scop prezervarea
identităţii originare a cultului religios. În­
215 • constituţia româniei
trucât fiecare religie presupune o practi­
că şi rituri specifice, prin textul de lege
criticat [art. 2 din Legea nr. 103/1992 –
n.a.] legiuitorul a reglementat, în mod
firesc, ca persoanele, fizice sau juridice,
interesate în producerea sau valorifica­
rea obiectelor de cult, să se supună regu­
lilor cultului respectiv. Legea nr. 103/1992
stabileşte, de asemenea, şi un drept de
proprietate intelectuală şi de protejare a
propriei imagini a fiecărui cult religios,
considerându‑se a fi în interesul statului
şi al cetăţenilor, în funcţie de apartenen­
ţa religioasă, de a nu da ocazia unor
agenţi economici să interfereze în ceea
ce constituie tocmai specificul activităţii
cultelor.  Această reglementare legală
este menită şi de a asigura ca unele bu­
nuri cu destinaţie cultică să nu fie produ­
se în condiţii care să le altereze caracterul
sacru sau să fie comercializate în condiţii
inadecvate. Din aceste considerente, le­
giuitorul a considerat necesar ca produ­
cerea sau valorificarea acestora de către
alte persoane, fizice sau juridice, decât
cultele religioase să se poată face numai
cu autorizarea lor prealabilă, dată în con­
diţiile stabilite de către fiecare cult în
considerarea propriei sale exclusivităţi.
Curtea apreciază că prin textul de lege
criticat legiuitorul a urmărit ca atât cultul,
ca titular al propriei imagini publice, ce
poate fi grav alterată prin liberalizarea
activităţii de producere şi valorificare a
obiectelor de cult, cât şi credincioşii să
fie protejaţi prin măsuri statale. Scopul
urmărit prin reglementarea de lege criti­
cată este acela de a proteja imaginea
cul­telor religioase, prin producerea şi
comercializarea obiectelor şi veşmintelor
de cult, tipărirea cărţilor de cult, a celor
teologice sau cu conţinut bisericesc, ne­
cesare practicării cultului, în condiţiile pe
care doctrina şi practica acestuia o im­
pun. În acest sens, legiuitorul are în ve­
dere şi realizarea unei autonomii finan­
Art. 45
ciare a cultelor religioase, prin asigurarea
unor venituri proprii care să le asigure
funcţionarea. În acest context, Curtea re­
ţine că veniturile realizate prin valorifica­
rea resurselor proprii de către cultele
religioase recunoscute şi desfăşurarea
unor activităţi economice de către aces­
tea susţin o serie de activităţi pastoral‑spi­
rituale, teologice, social‑filantropice,
cul­tu­ral‑educaţionale etc. De asemenea,
referitor la critica privind încălcarea, prin
textul de lege criticat, „a liberei circulaţii
a mărfurilor, precum şi a dreptului fiecă­
rui comerciant de a‑şi stabili propria stra­
tegie în activitatea de comercializare a
bunurilor existente în circuitul civil”,
­Curtea constată că, aşa cum s‑a reţinut
în mod constant în jurisprudenţa sa,
exemplu fiind Decizia nr.  162 din 8 fe­
bruarie 2011, publicată în M. Of. nr. 272
din 19 aprilie 2011, principiul libertăţii
economice nu este un drept absolut al
persoanei, ci este condiţionat de respec­
tarea limitelor stabilite de lege, limite ce
urmăresc asigurarea unei anumite disci­
pline economice ori protejarea unor in­
terese generale, precum şi asigurarea
respectării drepturilor şi intereselor legi­
time ale tuturor. Potrivit art. 45 din Con­
stituţie, este garantată exercitarea „în
condiţiile legii” a accesului liber al per­
soanelor la o activitate economică, iar
textul de lege criticat nu face altceva
decât să instituie obligativitatea respec­
tării unor exigenţe legale. Accesul liber la
o activitate economică nu exclude, ci,
dimpotrivă, implică stabilirea unor limite
de exercitare a libertăţii economice, sta­
tul având obligaţia să impună reguli de
disciplină economică, iar legiuitorul
având competenţa să stabilească sancţiu­
nile corespunzătoare pentru nerespecta­
rea acestora. Curtea reţine, totodată, că
accesul liber al persoanei la o activitate
economică nu înlătură obligaţia comer­
ciantului de a se conforma regulilor de
Art. 45
comerţ şi, de asemenea, nu exclude in­
stituirea, prin lege, a sancţiunii confiscă­
rii mărfurilor, produselor sau sumelor de
bani destinate desfăşurării unor activităţi
comerciale neautorizate. De altfel, Curtea­­
Constituţională a stabilit în jurisprudenţa
sa că aplicarea şi executarea unor sanc­
ţiuni pecuniare, inclusiv măsura con­
fiscării unor bunuri sau valori, cu toate că
determină în mod direct diminuarea
patrimoniului celui sancţionat, nu încalcă
dispoziţiile constituţionale privind ocro­
tirea proprietăţii private, întrucât sunt
consecinţa unor încălcări ale legii (în
acest sens sunt, de exemplu, Decizia
nr.  56 din 13 aprilie 1999, publicată în
M. Of. nr. 222 din 20 mai 1999, Decizia
nr.  67 din 18 aprilie 2000, publicată în
M. Of. nr. 334 din 19 iulie 2000, precum
şi Decizia nr. 261 din 24 iunie 2003, pu­
blicată în M.  Of.  nr.  561 din 5 august
2003). Aşa fiind, Curtea constată că nu se
► Hotărâri C.J.C.E. şi C.J.U.E.
1.  Avocatul, prin exercitarea profesiei
sale, îndeplineşte o activitate economi­
că, activitate care constă în oferirea
de bunuri sau servicii pe o piaţă liberă
(C.J.C.E., cauza C‑309/99, Wouters şi alţii,
Hotărârea din 19 februarie 2002, pct. 49,
curia.europa.eu).
2. Noţiunea „interese financiare” a fost
definită ca incluzând nu numai venituri­
le/cheltuielile din bugetul Comunităţii [în
prezent al Uniunii – n.a.], dar şi venituri­
le/cheltuielile din bugetul organizaţiilor/
oficiilor/agenţiilor prevăzute de tratat,
întrucât protecţia intereselor financia­
re se referă nu numai la administrarea
alocărilor bugetare, ci şi la totalitatea
măsurilor care afectează sau pot afecta
activele acestora (C.J.C.E., cauza C‑11/00,
Comisia c.  Banca Centrală Europeană,
Hotărârea din 10 iulie 2003, pct.  89;
­cauza C‑15/00, Comisia c.  Banca Euro­
constituţia româniei • 216
poate reţine încălcarea prevederilor con­
stituţionale potrivit cărora accesul liber
al persoanei la o activitate economică,
libera iniţiativă şi exercitarea acestora
sunt garantate în condiţiile legii. Aceasta,
deoarece operatorul economic în activi­
tatea căruia s‑a constatat săvârşirea unei
contravenţii nu poate invoca principiul
libertăţii economice, în condiţiile în care
acesta nu a respectat prevederile legale.
Ca atare, Curtea apreciază că reglemen­
tarea legală criticată nu contravine nor­
melor constituţionale invocate de autoa­
rea excepţiei, necesitatea autorizării
pre­ala­bile de către cultele religioase a
altor persoane în vederea producerii sau
valorificării obiectelor de cult fiind impu­
să de natura specifică a acestora, precum
şi de asigurarea provenienţei şi confor­
mităţii acestor bunuri cu exigenţele cul­
tului respectiv (Decizia nr. 282 din 8 mai
2014, M. Of. nr. 530 din 16 iulie 2014).
peană de Investiţii, Hotărârea din 10 iulie
2003, § 120, curia.europa.eu).
3.  În domeniul reglementării jocurilor
de noroc, statele membre dispun de o
marjă foarte largă de acţiune.  Acestea
sunt libere să stabilească, potrivit pro­
priei scări de valori, obiectivele politi­
cii lor în materie de jocuri de noroc şi,
eventual, să definească cu precizie nive­
lul de protecţie urmărit. De asemenea,
trebuie ca restricţiile pe care le impun
să îndeplinească cerinţele care reies din
jurisprudenţa Curţii, în special în ceea ce
priveşte proporţionalitatea lor (C.J.C.E.,
cauzele conexate C‑338/04, C‑359/04
şi C‑360/04, Placanica şi alţii, Hotărâ­
rea din 6 martie 2007; C.J.U.E., cauza
C‑258/08, Ladbrokes Betting & Gaming
Ltd, Ladbrokes International Ltd c. Stich­
ting de Nationale Sporttotalisator, Hotă­
rârea din 3 iunie 2010, curia.europa.eu).
217 • constituţia româniei Art. 46-47

Articolul 46. Dreptul la moştenire

Dreptul la moştenire este garantat. 
Legislaţie conexă: ► art. 953 şi urm. din Codul civil – Legea nr. 287/2009, republicată
(M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Principiul constituţional al garantării
dreptului la moştenire consacră intangi­
bilitatea dreptului la moştenire şi prohi­
beşte lipsirea de plano de un atare drept,
dar nu interzice diminuarea emolumen­
tului de care poate beneficia succesibilul
prin valorificarea dreptului său la moşte­
nire (Decizia nr. 84 din 10 februarie 2005,
M. Of. nr. 274 din 1 aprilie 2005).
2. În legislaţia română, instituţia moşte­
nirii este concepută, în cadrul devoluţiu­
nii legale, ca o moştenire de familie. În
unele cazuri însă, legăturile de rudenie
pot fi foarte îndepărtate, ceea ce ar înlă­
tura caracterul de succesiune de familie
recunoscut instituţiei moştenirii, astfel
încât în mod corect legiuitorul a limitat,
pe linie colaterală, vocaţia succesorală
legală la gradul al patrulea inclusiv, cu
respectarea proximităţii gradelor de ru­
denie (Decizia nr. 841 din 23 iunie 2011,
M. Of. nr. 630 din 5 septembrie 2011).
3. Termenul de prescripţie extinctivă pri­
vitor la dreptul de opţiune succesorală
nu este de natură să îngrădească drep­
tul la moştenire consfinţit prin art. 46 din
Constituţie (Decizia nr. 374 din 19 martie
2009, M. Of. nr. 393 din 10 iunie 2009).
4. Dreptul de opţiune al pacientului pri­
vind păstrarea confidenţialităţii cu privire
la starea de sănătate nu este transmisibil
mortis causa, păstrându‑se astfel opţiu­
nea exprimată până la momentul morţii
titularului dreptului.  Dreptul la moşte­
nire nu presupune dreptul moştenito­
rilor de a obţine informaţii cu privire la
starea pacientului (Decizia nr. 1429 din
2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 16 din 7 ia­
nuarie 2011).
5.  Prin limitarea suprafeţelor de teren
care formează obiectul reconstitui­
rii drep­tului de proprietate sau prin
prevede­rea unor termene în care să fie
formulate cererile nu sunt încălcate dis­
poziţiile constituţionale care garantează
dreptul de moştenire, întrucât calitatea
de moştenitor nu poate fi recunoscută
decât ca urmare a aplicării legii şi numai
în limitele stabilite de aceasta (Decizia
nr. 1666 din 15 decembrie 2009, M. Of.
nr. 129 din 25 februarie 2010).

Articolul 47. Nivelul de trai

(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie
socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. 
(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la
asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte
forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii
au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat (M. Of. nr. 401
din 20 iulie 2001); ►  Legea nr.  263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice
(M.  Of. nr.  852 din 20 decembrie 2010); ►  O.U.G.  nr.  148/2005 privind susţinerea
familiei în vederea creşterii copilului (M. Of. nr. 1008 din 14 noiembrie 2005); ► O.U.G.
Art. 47 constituţia româniei • 218

nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor (M. Of.

nr. 830 din 10 decembrie 2010); ► Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii (M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006); ► Legea nr. 76/2002 privind sistemul
asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă (M. Of. nr. 103 din 6
februarie 2002); ► O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări
sociale de sănătate (M. Of. nr. 1074 din 29 noiembrie 2005); ► Legea nr. 292/2011 a
asistenţei sociale (M. Of. nr. 905 din 20 decembrie 2011); ► art. 25 CDFUE: „Drepturile
persoanelor în vârstă. Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor în vârstă
de a duce o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală”. 

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Conţinutul noţiunii „nivel de trai de­
cent” nu este definit de Constituţie, dar
el trebuie examinat în raport cu situaţiile
avute în vedere de legiuitor, precum şi în
funcţie de reglementările internaţionale
privind drepturile omului, obligatorii în
temeiul art. 11 şi art. 20 din Constituţie.
În acest sens, potrivit art. 25 din Decla­
raţia Universală a Drepturilor Omului,
dreptul la un nivel de trai corespunzător
cuprinde, printre altele, şi dreptul la lo­
cuinţă. În acelaşi sens, art. 11 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile eco­
nomice, sociale şi culturale, prevăzând
obligaţia statelor de a recunoaşte drep­
tul oricărei persoane la un nivel de trai
suficient pentru ea însăşi şi familia sa, se
referă, în mod expres, şi la locuinţă (De­
cizia nr. 256 din 20 martie 2007, M. Of.
nr. 292 din 3 mai 2007).
2. Conceptul de „nivel de trai decent” nu
este definit de Constituţie, mai mult, nici
mijloacele de realizare a acestui obiectiv
nu sunt prevăzute de Constituţie, legiui­
torul fiind chemat, în spiritul acestui text
constituţional, să instituie un ansamblu
de măsuri prin care statul să asigure
protejarea şi îmbunătăţirea calităţii vie­
ţii cetăţenilor atât prin reglementarea
unor drepturi fundamentale, precum
drep­tul la securitate socială, dreptul
la muncă  –  condiţie principală pentru
un trai decent –, dreptul la o salarizare
echi­tabilă, dreptul la protecţia sănătăţii şi
altele asemenea, dar şi prin drepturi care
nu au o consacrare constituţională şi care
tind către acelaşi obiectiv.  Caracteristic
tuturor acestor drepturi ale cetăţenilor
şi obligaţii corelative ale statului este
faptul că, în măsura în care nu sunt no­
minalizate expres de Constituţie, legiui­
torul este liber să aleagă, în funcţie de
politica statului, de resursele financiare,
de prioritatea obiectivelor urmărite şi de
necesitatea îndeplinirii şi a altor obliga­
ţii ale statului consacrate deopotrivă la
nivel constituţional, care sunt măsurile
prin care va asigura cetăţenilor un nivel
de trai decent şi să stabilească condiţiile
şi limitele acordării lor. De asemenea, va
putea dispune modificarea sau chiar în­
cetarea acordării măsurilor de protecţie
socială luate, fără a fi necesar să se su­
pună condiţiilor art. 53 din Constituţie,
întrucât acest text constituţional priveş­
te numai drepturile consacrate de Legea
fundamentală, iar nu şi cele stabilite prin
legi (Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011,
M. Of. nr. 476 din 6 iulie 2011).
3. Obligaţia statului de a asigura un nivel
de trai decent nu are un conţinut con­
cret, determinat, ci trebuie apre­ciată
con­cret, în funcţie de împrejurările
social‑eco­nomice în care se manifestă
acest rol al statului.  Situaţia de criză,
­dezechilibrele economice majore pot
afecta în mod justificat capacitatea sta­
tului de a mai asigura acelaşi standard
219 • constituţia româniei
al nivelului de trai ca acela raportat la
un context anterior mai favorabil ori
specific unor alte ţări. Desigur, întrucât
dreptul la un nivel de trai decent este
un drept fundamental, afectarea aces­
tuia trebuie să fie temeinic justificată,
iar statul să tindă, prin măsurile adop­
tate, să restabilească cel puţin nivelul
atins anterior situaţiei de criză (Deci­
zia nr. 366 din 22 martie 2011, M. Of.
nr. 468 din 6 iulie 2011).
4. Stabilirea acelui standard al nivelului
de trai care poate fi considerat ca fiind
decent trebuie apreciată de la caz la caz,
în funcţie de o serie de factori conjunc­
turali. Situaţia economică a ţării, resur­
sele de care dispune statul în vederea
atingerii acestui obiectiv, dar şi nivelul de
dezvoltare a societăţii, gradul de cultură
şi civilizaţie la un anumit moment şi mo­
dul de organizare a societăţii reprezintă
deopotrivă coordonate care trebuie lua­
te în considerare atunci când se evaluea­
ză nivelul „decent” al vieţii. În concluzie,
aprecierea modului şi a măsurii în care
statul reuşeşte să ducă la îndeplinire obli­
gaţia de a asigura un nivel de trai decent
trebuie să fie raportată la aceşti factori,
nefiind posibilă stabilirea unui standard
fix, imuabil (Decizia nr. 765 din 15 iunie
2011, M. Of. nr. 476 din 6 iulie 2011).
5.  Protecţia socială reprezintă un an­
samblu de acţiuni, decizii şi măsuri între­
prinse de societate pentru prevenirea,
diminuarea sau înlăturarea consecinţelor
unor evenimente considerate ca riscuri
sociale asupra condiţiilor de viaţă ale
populaţiei. O strategie care s‑ar limita la
a uşura situaţia celor mai vulnerabile şi
afectate persoane ar risca să nu primeas­
că suportul necesar al restului populaţiei,
care se simte ea însăşi a fi într‑o stare de
lipsă permanentă a resurselor necesare
pentru a asigura un mod de viaţă con­
siderat decent, accentul căzând, în mod
special, pe lipsa resurselor economice
Art. 47
(Decizia nr. 1657 din 28 decembrie 2010,
M. Of. nr. 33 din 13 ianuarie 2011).
6.  Legiuitorul, dând curs dispoziţiilor
con­stituţionale referitoare la obligaţia
statului de a asigura cetăţenilor un ­nivel
de trai decent, noţiune ce, în lumina
reglementărilor internaţionale privind
drepturile omului, cuprinde şi dreptul
la locuinţă, este îndreptăţit, stabilind
conţinutul şi limitele dreptului de pro­
prietate, să ţină seama nu numai de in­
teresele proprietarilor, ci şi de cele ale
chiriaşilor, cărora trebuie să le asigure
dreptul la o locuinţă, realizând un echi­
libru între cele două cerinţe constituţio­
nale (Decizia nr. 163 din 22 martie 2005,
M. Of. nr. 378 din 5 mai 2005).
7.  Dreptul la concediul şi indemnizaţia
pentru creşterea copiilor nu are o con­
sacrare constituţională şi nu trebuie con­
fundat cu dreptul la concediu de mater­
nitate (Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011,
M. Of. nr. 476 din 6 iulie 2011).
8. Dreptul la indemnizaţia pentru creş­
terea copilului şi mai cu seamă cuan­
tumul acesteia nu reprezintă un drept
fundamental prevăzut de Constituţie, ci
o formă mixtă de asigurare şi de asistenţă
socială care, potrivit prevederilor art. 47
alin. (2) din Constituţie, se stabileşte prin
lege. Legiuitorul este în drept ca, în di­
ferite perioade de timp, să stabilească
în mod diferit condiţiile de acordare a
acestor drepturi, precum şi cuantificarea
lor, tuturor beneficiarilor acordându‑li‑se
drepturile prevăzute de reglementări­
le legale în vigoare în perioada în care
sunt îndreptăţiţi să le primească (Decizia
nr. 261 din 20 martie 2007, M. Of. nr. 283
din 27 aprilie 2007).
9.  Solidaritatea socială presupune ca
orice persoană asigurată să beneficie­
ze, la nevoie, în condiţii identice, de
asistenţă pentru apărarea şi restabilirea
sănătăţii, chiar dacă posibilităţile sale
materiale, determinate de nivelul veni­
Art. 47
turilor reali­zate, i‑au permis o contribu­
ţie mai redusă la constituirea fondului
de asigurări de sănătate (Decizia nr. 452
din 15 septembrie 2005, M. Of. nr. 917
din 13 octombrie 2005).
10. Un stat de drept, democratic şi so­
cial are obligaţia de a asigura cetăţenilor
condiţiile necesare pentru un trai decent
şi de a lua măsurile necesare în vederea
creării unui cadru corespunzător pentru
creşterea calităţii vieţii, aspecte ce se
­realizează, printre altele, şi prin garanta­
rea dreptului la pensie (Decizia nr. 301
din 6 iulie 2004, M. Of. nr. 785 din 26
august 2004).
11. Articolul 47 alin. (2) din Constituţie
nu instituie o obligaţie de a ieşi la pen­
sie, ci un drept al cetăţenilor de a obţine
pensia la împlinirea condiţiilor de vârstă
şi stagiu prevăzute de lege.  Aşa fiind,
împlinirea vârstei prevăzute de lege
pentru pensionare nu poate constitui
un obstacol în faţa exercitării dreptului
la muncă. Cu toate acestea, posibilitatea
deschiderii dreptului la pensie, ca venit
de înlocuire pentru pierderea totală sau
parţială a veniturilor profesionale, îi dă
legiuitorului posibilitatea să aducă anu­
mite limitări rezonabile şi proporţionale
dreptului la muncă (Decizia nr. 1211 din
5 octombrie 2010, M. Of. nr. 827 din 10
decembrie 2010).
12.  Nicio dispoziţie constituţională nu
împiedică legiuitorul să suprime cumu­
lul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o
asemenea măsură să se aplice în mod
egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele
diferenţe de tratament să aibă o raţiune
licită (Decizia nr. 297 din 1 martie 2011,
M. Of. nr. 513 din 20 iulie 2011).
13. Dispoziţiile constituţionale ale art. 47
alin. (2) consacră, printre altele, dreptul
la pensie pentru toţi cetăţenii, în con­
diţiile prevăzute de lege.  Criteriile şi
condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru
beneficiul efectiv al dreptului la pensie,
constituţia româniei • 220
criteriile de acordare a pensiei şi modul
de calcul al cuantumului acesteia, toate
celelalte norme de drept substanţial ori
de procedură privind funcţionarea siste­
mului public de asigurări sociale, precum
şi dreptul la celelalte măsuri de asisten­
ţă socială trebuie reglementate prin lege
(Decizia nr. 270 din 12 mai 2005, M. Of.
nr. 523 din 20 iunie 2005).
14.  Deşi consacră dreptul la pensie,
art.  47 alin.  (2) din Constituţie nu ofe­
ră garanţii şi cu privire la algoritmul de
creştere a cuantumului acesteia în viitor.
Din contră, valoarea punctului de pen­
sie, limita maximă a cuantumului pensiei,
condiţiile de recalculare şi de recorelare
a pensiilor anterior stabilite, ca şi indexa­
rea acestora nu se pot face decât în ra­
port cu resursele fondurilor de asigurări
sociale disponibile (Decizia nr. 1237 din
6 octombrie 2010, M. Of. nr. 785 din 24
noiembrie 2010).
15.  Constituţia României prevede, în
mod expres, la art. 47 alin. (2), dreptul
la pensie ca drept fundamental. Textul
constituţional nu califică dreptul la pen­
sie­ doar din perspectiva unui interes
­patrimonial al persoanei, ci, consacrând
în mod expres dreptul la pensie ca un
drept fundamental, impune statului obli­
gaţii constituţionale suplimentare, astfel
încât să se asigure un nivel de ocrotire
al acestui drept superior celui prevăzut
de Convenţie şi de protocoalele sale adi­
ţionale. Dreptul la pensie este un drept
preconstituit încă din perioada activă a
vieţii individului, acesta fiind obligat prin
lege să contribuie la bugetul asigurărilor
sociale de stat procentual raportat la ni­
velul venitului realizat. Corelativ, se naşte
obligaţia statului ca în perioada pasivă a
vieţii individului să îi plătească o pensie
al cărei cuantum să fie guvernat de prin­
cipiul contributivităţii, cele două obligaţii
fiind intrinsec şi indisolubil legate. Scopul
pensiei este acela de a compensa în pe­
221 • constituţia româniei
rioada pasivă a vieţii persoanei asigurate
contribuţiile vărsate de către aceasta la
bugetul asigurărilor sociale de stat în te­
meiul principiului contributivităţii şi de a
asigura mijloacele de subzistenţă a celor
ce au dobândit acest drept în condiţiile
legii (perioadă contributivă, vârstă de
pensionare etc.). Astfel, statul are obli­
gaţia pozitivă de a lua toate măsurile
necesare realizării acestei finalităţi şi de
a se abţine de la orice comportament de
natură a limita dreptul la asigurări sociale
(Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, M. Of.
nr. 433 din 28 iunie 2010).
16. Prin sumele plătite sub forma con­
tribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale,
persoana în cauză practic şi‑a câştigat
dreptul de a primi o pensie în cuantumul
rezultat prin aplicarea principiului con­
tributivităţii (Decizia nr. 872 din 25 iunie
2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010).
17.  Cuantumul pensiei, stabilit potrivit
principiului contributivităţii, se consti­
tuie într‑un drept câştigat, astfel încât
diminua­rea acesteia nu poate fi accep­
tată nici măcar cu caracter temporar. Prin
sumele plătite sub forma contribuţiilor
la bugetul asigurărilor sociale, persoana
în cauză, practic, şi‑a câştigat dreptul de
a primi o pensie în cuantumul rezultat
prin aplicarea principiului contributivită­
ţii; astfel, contributivitatea, ca principiu,
este de esenţa dreptului la pensie, iar
derogările, chiar şi temporare, referitoa­
re la obligaţia statului de a plăti cuan­
tumul pensiei rezultat în urma aplicării
acestui principiu afectează substanţa
dreptului la pensie. Şi Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, spre exemplu, în
Hotărârile din 8 decembrie 2009 şi 31
mai 2011, pronunţate în cauzele Muñoz
Díaz c. Spaniei, respectiv Maggio şi alţii c.
Italiei, a reiterat jurisprudenţa sa cu pri­
vire la faptul că drepturile decurgând din
sistemul de asigurări sociale sunt drep­
turi patrimoniale protejate de art. 1 din
Art. 47
Primul Protocol adiţional la Convenţie,
dar acest lucru nu înseamnă că implică
un drept la dobândirea proprietăţii sau la
o pensie într‑un anumit cuantum (Deci­
zia nr. 940 din 7 iulie 2011, M. Of. nr. 706
din 6 octombrie 2011).
18. Având în vedere gradul ridicat de pro­
tecţie oferit prin Constituţie dreptului la
pensie, „reducerea cuantumului pensiei
contributive, indiferent de procent şi
indiferent de perioadă, nu poate fi rea­
lizată. Rezultă că art. 53 din Constituţie
nu poate fi invocat ca temei pentru re­
strângerea exerciţiului dreptului la pen­
sie” (Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010,
M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010).
19. Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale,
„Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale”.
Noţiunea „bun” utilizată de acest text are
o semnificaţie autonomă, putându‑se
considera că pensia este un bun care
intră sub protecţia acestui text. ­Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, în ho­
tărârea pronunţată în cauza Müller c.
Austriei, 1972, a subliniat faptul că, deşi
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ga­
rantează drepturile patrimoniale ale unei
persoane care a contribuit la sistemul de
asigurări sociale, „acest text nu poate fi
interpretat în sensul că acea persoană ar
avea dreptul la o pensie într‑un anumit
cuantum” (Decizia nr. 873 din 25 iunie
2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010).
20. Deşi sumele plătite cu titlu de contri­
buţie la asigurările sociale nu reprezintă
un depozit la termen şi, prin urmare, nu
pot da naştere vreunui drept de creanţă
asupra statului sau asupra fondurilor de
asigurări sociale, acestea îndreptăţesc
persoana care a realizat venituri şi care
a plătit contribuţia sa la bugetul asigu­
rărilor sociale de stat să beneficie­ze de
o pensie care să reflecte nivelul venitu­
Art. 47
rilor realizate în perioada activă a vieţii.
Cuantumul pensiei, stabilit potrivit prin­
cipiului contributivităţii, se constituie
într‑un drept câştigat, astfel încât dimi­
nuarea acesteia nu poate fi acceptată
nici măcar cu caracter temporar.  Prin
sumele plătite sub forma contribuţiilor
la bugetul asigurărilor sociale, persoana
în cauză practic şi‑a câştigat dreptul de a
primi o pensie în cuantumul rezultat prin
aplicarea principiului contributivităţii;
astfel, contributivitatea ca principiu este
de esenţa dreptului la pensie, iar dero­
gările, chiar şi temporare, referitoare la
obligaţia statului de a plăti cuantumul
pensiei, rezultat în urma aplicării acestui
principiu, afectează substanţa dreptului
la pensie. Aceasta nu înseamnă că legea
nu poate în viitor să reaşeze sistemul de
calcul al pensiilor, bazându‑se însă tot pe
principiul contributivităţii, pentru că, în
caz contrar, s‑ar ajunge la negarea evo­
luţiei în reglementarea juridică a acestui
domeniu. De aceea, dacă prin reaşezarea
sistemului de calcul al pensiei rezultă un
cuantum mai mic al acesteia, statul este
obligat să menţină în plată cuantumul
pensiei stabilit potrivit reglementărilor
anterior în vigoare, dacă este mai avan­
tajos. Aceasta este o măsură de protecţie
a persoanelor care beneficiază de pensie
în sensul art. 47 alin. (2) din Constituţie,
constituind, de asemenea, o speranţă
legitimă a asiguratului, întemeiată pe
prevederile legale în vigoare cu privire la
obţinerea şi încasarea unui anumit cuan­
tum al pensiei. Dificultăţile bugetului asi­
gurărilor sociale de stat nu pot fi opuse
dreptului la pensie în sensul diminuării,
chiar şi temporare, a cuantumului pen­
siei, dreptul constituţional la pensie ne­
putând fi afectat de proasta gestionare a
bugetului respectiv de către stat (Decizia
nr. 872 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433
din 28 iunie 2010).
constituţia româniei • 222
21.  Partea necontributivă a pensiei de
serviciu, chiar dacă poate fi încadrată,
potrivit interpretării pe care Curtea Euro­
peană a Drepturilor Omului a dat‑o art. 1
din Primul Protocol adiţional la Conven­
ţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, în noţiunea
de „bun”, ea reprezintă totuşi, din aceas­
tă perspectivă, un drept câştigat numai
cu privire la prestaţiile de asigurări socia­
le realizate până la data intrării în vigoare
a noii legi, iar suprimarea acestora pen­
tru viitor nu are semnificaţia exproprierii
(Decizia nr. 1286 din 29 septembrie 2011,
M. Of. nr. 845 din 29 noiembrie 2011). 
22.  Cuantumurile viitoare ale pensiilor
aflate în plată nu pot fi subsumate unui
drept de proprietate pe care beneficiarul
unei pensii l‑ar avea. Cuantumul pensiei
reprezintă un bun numai în măsura în
care acesta a devenit exigibil (Decizia
nr. 977 din 12 iulie 2011, M. Of. nr. 711
din 10 octombrie 2011).
23.  Decizia de pensionare este o faptă
constitutivă a unei situaţii juridice rea­
lizate înainte de o eventuală intrare în
vigoare a unei legi noi de modificare a
sistemului public de pensii.  Rezultă că,
sub aspectul cuantumului pensiei, efec­
tele acestei decizii de pensionare rămân
câştigate pe toată perioada cuprinsă
între emiterea deciziei de pensionare şi
momentul la care va intra în vigoare re­
spectiva lege. Dacă aceasta din urmă ar
fi diminuat sau crescut cuantumul pen­
siei aflate în plată pe perioada menţio­
nată, cu siguranţă ar fi fost retroactivă,
încălcând art. 15 alin. (2) din Constituţie,
întrucât ar fi desfiinţat o facta praeteri­
ta. Prin urmare, ceea ce se subsumează,
în mod evident, conceptului de facta
praeterita este dobândirea calităţii de
pensionar. Însă, cu privire la drepturile re­
zultate în urma obţinerii calităţii menţio­
nate, se observă că acestea se constituie
în veritabile efecte rezultante ale actului
223 • constituţia româniei
de pensionare, ceea ce nu înseamnă că
actul de pensionare determină a priori
şi ad aeternam cuantumul pensiei/drep­
turilor aflate în plată.  Astfel, prestaţiile
de asigurări sociale, subsecvente actului
de pensionare, nu pot fi considerate ab
initio ca fiind facta praeterita. Ele devin
facta praeterita pe măsura curgerii tim­
pului. Însă cuantumul pensiei la care este
îndrituit pensionarul pentru perioada
ce urmează unei luni încheiate este mai
degra­bă un efect viitor al raporturilor
juridice trecute, întrucât raportul juridic
trecut se constituie chiar în dobândirea
calităţii de pensionar şi toate prestaţiile
succesive lunare sub forma pensiei sunt
facta futura, care, pe măsura trecerii tim­
pului, devin facta praeterita. Legiuitorul,
fie el originar sau derivat, nu poate mo­
difica pentru trecut – crescând sau dimi­
nuând – cuantumul pensiilor legal primi­
te şi încasate lunar (Decizia nr. 1286 din
29 septembrie 2011, M. Of. nr. 845 din 29
noiembrie 2011).
24.  Pensia de serviciu este compusă,
principial, din două elemente, indife­
rent de modul de calcul specific stabilit
de prevederile legilor speciale, şi anume:
pensia contributivă şi un supliment din
partea statului care, prin adunarea cu
pensia contributivă, să reflecte cuantu­
mul pensiei de serviciu stabilit în legea
specială.  Acordarea acestui supliment
ţine de politica statului în domeniul
asigurărilor sociale şi nu se subsumea­
ză dreptului constituţional la pensie, ca
element constitutiv al acestuia. Obliga­
ţia statului este aceea de a nu reduce
cuantumul pensiei sub nivelul stabilit în
sistemul general de pensionare, întrucât,
prin calitatea de asigurat la sistemul de
asigurări sociale, persoana în cauză şi‑a
garantat dreptul la pensia de drept co­
mun tocmai prin plata contribuţiilor. Este
un drept pe care l‑a obţinut şi realizat
prin plata contribuţiilor legal datorate.
Art. 47
De asemenea, nu există un drept consti­
tuţional la pensie de serviciu, astfel încât,
cu privire la suplimentul acordat de stat,
nu se poate susţine că este un drept vi­
itor câştigat ad aeternam, din moment
ce este sub condiţie (Decizia nr. 1286 din
29 septembrie 2011, M. Of. nr. 845 din 29
noiembrie 2011).
25.  Curtea Europeană a Drepturilor
Omu­lui (cauza Maggio şi alţii c.  Italiei)
a arătat că o reducere a cuantumului
pensiei în vederea egalizării unor stări
de fapt existente este de dorit, respec­
tiv acordarea unui cuantum al pensiei
în funcţie de contribuţiile vărsate, şi nu
în funcţie de cuantumul concret al sala­
riului (sistem contributiv versus sistem
retributiv); în aceste condiţii, pierderea
parţială a unei părţi din pensie nu este
o sarcină individuală excesivă. Şi în Ro­
mânia se constată că eliminarea pensiilor
de serviciu nu a reprezentat o sarcină in­
dividuală excesivă, această sarcină fiind
suportată de cvasimajoritatea persona­
lului care beneficia de astfel de pensii
în egală măsură.  Ajustarea dictată de
principiul contributivităţii nu numai că
elimină un beneficiu suplimentar acor­
dat unor angajaţi, dar îi integrează pe
cvasimajoritatea acestora într‑un sistem
unic de pensii publice (Decizia nr. 1380
din 18 octombrie 2011, M. Of. nr. 847 din
29 noiembrie 2011).
26. Pensia de serviciu constituie „o com­
pensaţie parţială a inconvenientelor ce
rezultă din rigoarea statutelor specia­
le” (Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000,
M. Of. nr. 72 din 18 februarie 2000).
27. Pensiile speciale, nefiind un privile­
giu, ci fiind instituite de către legiuitor în
considerarea unui anumit statut special
al categoriei profesionale respective, pot
fi eliminate doar dacă există o raţiune su­
ficient de puternică spre a duce în final la
diminuarea prestaţiilor sociale ale statu­
lui sub forma pensiei. Partea contributivă
Art. 47
a pensiei de serviciu se suportă din bu­
getul asigurărilor sociale de stat, pe când
partea care depăşeşte acest cuantum se
suportă din bugetul de stat.  Acordarea
acestui supliment ţine de politica statu­
lui în domeniul asigurărilor sociale şi nu
se subsumează dreptului constituţional
la pensie, astfel cum este reglementat în
art. 47 alin. (2) din Constituţie (Decizia
nr. 873 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433
din 28 iunie 2010).
28. Potrivit unui principiu general al le­
gislaţiei pensiilor, înscrierea la pensie
se face la cererea celui îndreptăţit, ce­
rere însoţită de toate documentele care
atestă dreptul şi întinderea acestuia.
Nici recalcularea pensiilor stabilite ante­
rior, prin luarea în calcul şi a unor date
noi, nu se poate face decât la cerere şi
începând cu o dată ulterioară depune­
rii cererii. Existenţa acestui principiu nu
contravine însă prevederilor art. 47 din
Constituţie, reprezentând, în sine, doar
opţiunea legiuitorului privind modul de
exercitare a drepturilor consacrate de
acest text constituţional (Decizia nr. 304
din 9 iunie 2005, M. Of. nr. 733 din 12
august 2005).
29. Prevederile art. 47 alin. (2) din Consti­
tuţie acordă în exclusivitate legiuitorului
atribuţia de a stabili condiţiile şi criteriile
de acordare a dreptului la pensie, inclu­
siv modalităţile de calcul şi cuantumul
său. Dispoziţiile de lege criticate [coloana
I cu titlul „luna şi anul naşterii” din anexa
nr. 6 la Legea nr. 263/2010 privind siste­
mul unitar de pensii publice – n.a.] sunt
o expresie a prevederilor constituţionale
mai sus amintite şi dau expresie raţiuni­
lor sociale şi bugetare avute de vedere
în legiuitor. În acest sens, Curtea menţio­
nează că, având în vedere deficitul bu­
getului de asigurări sociale, legiuitorul a
instituit o grilă de creştere progresivă a
vârstei de pensionare, iar data naşterii
este un criteriu obiectiv pentru determi­
constituţia româniei • 224
narea acesteia, întrucât raportat la ea se
stabileşte vârsta de pensionare. Acest tip
de reglementare există în majoritatea sis­
temelor naţionale, ea fiind justificată de
asigurarea resurselor necesare finanţării
sistemului public de pensii, în condiţiile
în care, pe de o parte, se înregistrează o
scădere a numărului populaţiei active şi,
pe de altă parte, o creştere a speranţei
de viaţă a persoanelor aflate la pensie
(Decizia nr. 919 din 1 noiembrie 2012,
M. Of. nr. 42 din 19 ianuarie 2013).
30. Dacă, în principiu, condiţiile genera­
le socio‑profesionale dintre femeie şi
bărbat ar fi egale, nu numai în sens for­
mal‑juridic al termenului, ci şi în sens
real, evident că excepţia ar fi întemeiată
[este vorba despre excepţia de neconsti­
tuţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (1)
din Legea nr. 3/1977, în prezent abroga­
tă – n.a.]. În fapt însă, datorită impera­
tivelor legate de creşterea şi educarea
copiilor, îndeosebi în primii ani, sarcinilor
sporite ce revin femeilor în gospodărie,
lipsei unor modalităţi sociale şi economi­
ce larg accesibile, în perioada actuală de
tranziţie, care să le degreveze de aceste
obligaţii, precum şi altor aspecte care
îngreunează ascensiunea lor profesio­
nală (concedii de maternitate, concedii
postnatale, concedii pentru îngrijirea
copilului bolnav, interdicţiile cu scop de
protecţie de a lucra în anumite condiţii
etc.), precum şi altor împrejurări, femeile
sunt în situaţii ce le dezavantajează faţă
de bărbaţi. Desigur, asemenea situaţii cu
timpul se estompează şi vor dispărea,
fenomen ce se regăseşte în toate ţările
europene ca fiind una dintre caracteris­
ticile evoluţiei societăţilor moderne.  În
prezent însă, majoritatea statelor au con­
sacrat vârste diferite de pensionare, deşi
principiul egalităţii sexelor este general
admis (Decizia nr. 107 din 1 noiembrie
1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996).
225 • constituţia româniei Art. 48

31.  Curtea consideră că se impune o Legea privind sistemul unitar de pensii

schim­bare a opticii sale în ceea ce pri­
veşte problema egalizării vârstei de
pen­sionare între bărbaţi şi femei.  Fără
a putea să se pronunţe tranşant asupra
opor­tunităţii sale, totuşi, opoziţia faţă de
această soluţie ar semnifica, în prezent,
însăşi opunerea unui curent social care
are o amploare internaţională, la ale că­
rui standarde România este chemată să
se ridice. Desigur, nu pot fi negate dis­
crepanţele existente încă între condiţiile
sociale actuale din România şi aceste
standarde.  De aceea, Curtea conside­
ră că soluţia adoptată de legiuitor prin
► Hotărâri C.J.C.E.
1. Plecând de la principiul asigurării unei
remunerări egale între femei şi bărbaţi,
pentru o muncă egală, Curtea de la
Luxembourg a statuat că măsurile so­
ciale trebuie să contribuie la asigurarea
unei vieţi profesionale a femeilor egale
cu cea a bărbaţilor.  Impunerea unor
vârste de pensionare diferite nu are
aptitudinea de a compensa dezavanta­
jele şi greutăţile pe care le întâmpină
femeile în cariera lor profesională din
publice în sensul unei creşteri treptate
a vârstei de pensionare a femeii pe par­
cursul a 15 ani este singura în măsură
să asigure adecvarea acestei măsuri la
realitatea socială şi să dea un caracter
constituţional normei de lege.  Pentru
aceste motive, Curtea consideră că dis­
poziţiile Legii privind sistemul unitar de
pensii publice prin care se instituie ega­
litatea de tratament sub aspectul vârstei
de pensionare între bărbaţi şi femei nu
sunt contrare prevederilor Constituţiei
(Decizia nr. 1237 din 6 octombrie 2010,
M. Of. nr. 785 din 24 noiembrie 2010).
cauza statutului lor social. De aseme­
nea, s‑a amintit că preocuparea pentru
creşterea copiilor nu trebuie raportată
doar la femei, ci şi la bărbaţi, şi că, din
această perspectivă, situaţia celor două
sexe este comparabilă (cauza C‑46/07,
Comisia Comunităţilor Europene c. Ita­
liei, Hotărârea din 13 noiembrie 2008;
cauza C‑559/07, Comisia Comunităţilor
Europene c. Greciei, Hotărârea din 26
martie 2009, curia.europa.eu).

Articolul 48. Familia
(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe ega-
litatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor.
(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se
stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după că-
sătoria civilă.
(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.
Legislaţie conexă: ►  Cartea a II‑a  –  „Despre familie”  –  din Codul civil  –  Legea
nr. 287/2009, republicată (M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011); ► art. 12 CEDO: „Dreptul
la căsătorie. Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a
se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează
exercitarea acestui drept”; ► art. 5 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO: „Egalitatea
între soţi. Soţii se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil,
între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi
cu prilejul desfacerii acesteia.  Prezentul articol nu împiedică statele să ia măsurile
necesare în interesul copiilor”; ► art. 9: „Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia
Art. 48 constituţia româniei • 226

o familie. Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în con‑

formitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi” şi art. 24
CDFUE: „Drepturile copilului.  (1) Copiii au dreptul la protecţia şi îngrijirile necesare
pentru asigurarea bunăstării lor. Ei îşi pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în
considerare în problemele care îi privesc, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate.
(2) În toate acţiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice
sau de instituţii private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.
(3) Orice copil are dreptul de a întreţine cu regularitate relaţii personale şi contacte di‑
recte cu ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare interesului său”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Recunoaşterea, în acţiunea prin care
se solicită decăderea unui părinte din
exerciţiul drepturilor părinteşti, a calită­
ţii procesuale active exclusiv autorităţii
tutelare, şi nu şi celuilalt părinte, este
în deplină concordanţă cu dispoziţiile
prevăzute de art.  48 alin.  (1) din Con­
stituţie, deoarece, nefiind vorba despre
un interes propriu al titularului dreptu­
lui, era normal ca valorificarea dreptului
său, în situaţia extremă în care tinde la
anihilarea drepturilor celuilalt părinte, să
fie supusă unui regim restrictiv, cu impli­
carea autorităţii de stat (Decizia nr. 526
din 31 mai 2007, M. Of. nr. 559 din 15
august 2007).
2. Instituirea unui tratament juridic dife­
rit în ceea ce priveşte părintele divorţat
căruia nu i‑a fost încredinţat copilul, faţă
de celălalt părinte, este justificată în mod
obiectiv şi rezonabil de faptul că cei doi
părinţi se află în situaţii juridice diferi­
te, nefiind încălcate dispoziţiile art.  48
alin.  (1) din Constituţie care consacră
egalitatea dintre soţi (Decizia nr. 394 din
24 martie 2011, M. Of. nr. 358 din 23 mai
2011).
3. Condiţionarea dreptului de a solicita
reîntregirea familiei de preexistenţa unei
căsătorii încheiate anterior obţinerii for­
mei de protecţie acordate de statul ro­
mân cetăţenilor străini şi apatrizilor nu
este de natură să contravină garanţiilor
constituţionale care vizează libertatea
încheierii căsătoriei, egalitatea soţilor,
precum şi dreptul şi obligaţia părinţilor
de a asigura creşterea, educarea şi in­
struirea copiilor, cuprinse în art. 48 din
Constituţie. Dimpotrivă, prin acordarea
beneficiului reîntregirii familiei, legiui­
torul român oferă recunoaştere şi pro­
tecţie căsătoriei preexistente, în scopul
asigurării, pe teritoriul statului român, a
continuităţii convieţuirii soţilor în spiritul
valorilor morale pe care instituţia căsăto­
riei le generează în cadrul familiei (Deci­
zia nr. 699 din 31 mai 2011, M. Of. nr. 537
din 29 iulie 2011).
4. Asupra temeiniciei motivelor concrete
invocate în susţinerea unei cereri de di­
vorţ, precum şi asupra tuturor probelor
administrate în cauză, instanţa judecăto­
rească este singura competentă să apre­
cieze şi să decidă în consecinţă (Decizia
nr. 1641 din 16 decembrie 2010, M. Of.
nr. 78 din 31 ianuarie 2011). 
5. Stabilirea filiaţiei faţă de tată diferă în
cazul copilului din căsătorie faţă de ca­
zul copilului din afara căsătoriei.  Recu­
noaşterea paternităţii copilului din afara
căsătoriei poate fi contestată de orice
persoană interesată, legiuitorul confe­
rind calitate procesuală activă tuturor
persoanelor care dovedesc un interes
patrimonial sau nepatrimonial tocmai
pentru a apăra interesul minorului de a
avea o stare civilă conformă cu realitatea,
primul interesat în stabilirea paternităţii
227 • constituţia româniei Art. 49

din afara căsătoriei fiind copilul. Ca atare,
din acest punct de vedere, nu există nicio
discriminare între copiii din căsătorie şi
cei din afara căsătoriei, deoarece, astfel
cum este reglementată, în mod specific,
tăgada de paternitate, care are ca obiect
răsturnarea prezumţiei de paternitate,
este necesară şi reglementarea contestă­
rii recunoaşterii paternităţii din afara că­
sătoriei, în ambele cazuri urmărindu‑se
stabilirea paternităţii conforme cu reali­
tatea, fără nicio discriminare între copiii
din căsătorie şi cei din afara căsătoriei
(Decizia nr. 1554 din 7 decembrie 2010,
M. Of. nr. 106 din 10 februarie 2011).

Articolul 49. Protecţia copiilor şi a tinerilor

(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă
în realizarea drepturilor lor.
(2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului
bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor
se stabilesc prin lege.
(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le‑ar dăuna sănă-
tăţii, moralităţii sau care le‑ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală
sunt interzise.
(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi.
(5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor
pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, cul-
turală şi sportivă a ţării.
Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  272/2004 privind protecţia şi promovarea dreptu-
rilor copilului, republicată (M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014); ► Legea nr. 273/2004
privind procedura adopţiei, republicată (M. Of. nr. 259 din 19 aprilie 2012); ► Legea
nr.  61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată (M.  Of.  nr.  767 din 14
noiembrie 2012); ►  Legea nr.  277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei,
republicată (M.  Of.  nr.  785 din 22 noiembrie 2012); ►  Legea nr.  646/2002 privind
sprijinul acordat de stat tinerilor din mediul rural (M.  Of.  nr.  901 din 12 decembrie
2002); ► Legea nr. 15/2003 privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei
locuinţe proprietate personală, republicată (M. Of. nr. 182 din 13 martie 2014); ► Legea
nr. 292/2011 a asistenţei sociale (M. Of. nr. 905 din 20 decembrie 2011); ► art. 13
din Codul muncii – Legea nr. 53/2003, republicată (M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011);
► art. 24: „Drepturile copilului. (1) Copiii au dreptul la protecţia şi îngrijirile necesare
pentru asigurarea bunăstării lor. Ei îşi pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în
considerare în problemele care îi privesc, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturi‑
tate. (2) În toate acţiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi
publice sau de instituţii private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat
primordial. (3) Orice copil are dreptul de a întreţine cu regularitate relaţii personale şi
contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare
interesului său” şi art. 32: „Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de
muncă. Încadrarea în muncă a copiilor este interzisă. Vârsta minimă de încadrare în
muncă nu poate fi inferioară celei la care încetează perioada de şcolarizare obligatorie,
fără a aduce atingere normelor mai favorabile tinerilor şi cu excepţia unor derogări limi‑
tate. Tinerii acceptaţi să lucreze trebuie să beneficieze de condiţii de muncă adaptate
vârstei şi să fie protejaţi împotriva exploatării economice sau a oricărei activităţi care
ar putea pune în pericol securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală
sau socială sau care le‑ar putea compromite educaţia”.
Art. 49
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Protecţia copiilor, consacrată constitu­
ţional în art. 49 din Legea fundamentală,
se realizează prin încredinţarea lor unuia
dintre părinţi, care îşi exercită drepturile
părinteşti, celălalt părinte având dreptul
de a avea legături personale cu ei, pre­
cum şi de a veghea la creşterea, educa­
rea, învăţătura şi pregătirea lor profesio­
nală. Orice hotărâre judecătorească pro­
nunţată de către instanţă în procedura de
desfacere a căsătoriei prin divorţ va ţine
seama de interesul superior al copilului
(Decizia nr. 1045 din 14 iulie 2009, M. Of.
nr. 551 din 7 august 2009).  spe­cial de protecţie şi de asistenţă a co­
2.  Nulitatea adopţiei este o sancţiune
juridică subordonată ocrotirii interesului
superior al copilului. Instituirea prin lege
a normei după care instanţa va putea
respinge cererea de declarare a nulităţii
adopţiei dacă va constata că menţinerea
adopţiei este în interesul celui adoptat
nu contravine normelor şi principiilor
Constituţiei, ci, dimpotrivă, având în
vedere scopul adopţiei, şi anume creş­
terea şi educarea copilului într‑un mediu
familial, este pe deplin concordantă cu
art. 49 alin. (1) din Legea fundamentală
(Decizia nr. 1023 din 14 septembrie 2010,
M. Of. nr. 739 din 5 noiembrie 2010).
3. Amânarea executării pedepsei închi­
sorii sau a detenţiunii pe viaţă atunci
când o condamnată este gravidă sau
are un copil mai mic de un an a fost in­
stituită de legiuitor tocmai în vederea
ocrotirii intereselor copilului, pentru a i
se acorda acestuia posibilitatea de a fi
îngrijit de mama sa în perioada în care
se apreciază că are cea mai mare nevoie
de această îngrijire, fiind în concordanţă
cu prevederile art. 49 din Constituţie re­
feritoare la protecţia copiilor şi tinerilor
constituţia româniei • 228
(Decizia nr. 413 din 12 octombrie 2004,
M. Of. nr. 1056 din 15 noiembrie 2004).
4. Incriminarea faptei persoanei căreia i
s‑a încredinţat minorul prin hotărâre ju­
decătorească, spre creştere şi educare,
de a împiedica în mod repetat pe oricare
dintre părinţi să aibă legături personale
cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi
sau de către organul competent, repre­
zintă concretizarea obligaţiei autorităţi­
lor publice de a respecta şi ocroti viaţa
intimă, familială şi privată, constituind,
totodată, o componentă a regimului
piilor şi tinerilor în realizarea drepturilor
lor (Decizia nr. 474 din 20 aprilie 2010,
M. Of. nr. 324 din 18 mai 2010). 
5. Fundaţiile judeţene pentru tineret şi
a municipiului Bucureşti au ca scop ela­
borarea, organizarea şi finanţarea pro­
gramelor specifice, precum şi instruirea,
educarea şi formarea tineretului în spiri­
tul tradiţiilor umaniste, al valorilor demo­
craţiei şi aspiraţiilor societăţii româneşti,
dând expresie prevederilor constituţio­
nale din art. 49 alin. (5) (Decizia nr. 475
din 4 noiembrie 2004, M. Of. nr. 41 din 12
ianuarie 2005).
6. Stabilirea semnului distinctiv care să
individualizeze şi să diferenţieze elevii
diverselor unităţi de învăţământ numai
după obţinerea acordului consiliului re­
prezentativ al părinţilor şi după ce elevii
îşi exprimă opinia cu privire la această
problemă prin consultarea reprezentaţi­
lor lor dă expresie dreptului tinerilor de
a participa în mod liber la viaţa socială a
ţării, potrivit art. 49 alin. (5) din Consti­
tuţie (Decizia nr. 548 din 15 mai 2008,
M. Of. nr. 495 din 2 iulie 2008).
229 • constituţia româniei Art. 50

Articolul 50. Protecţia persoanelor cu handicap

Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură
realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de
tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu
handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin
părinţilor şi tutorilor.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap, republicată (M.  Of.  nr.  1 din 3 ianuarie 2008); ►  Legea
nr. 292/2011 a asistenţei sociale (M. Of. nr. 905 din 20 decembrie 2011); ► Convenţia
privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată la New York de Adunarea Gene-
rală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, ratificată de România prin
Legea nr. 221/2010 (M. Of. nr. 792 din 26 noiembrie 2010); ► art. 26 CDFUE: „Inte‑
grarea persoanelor cu handicap. Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor
cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială
şi profesională, precum şi participarea la viaţa comunităţii”. 

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Existenţa unui handicap presupune,
pentru toate persoanele care se con­
fruntă cu aceasta, eforturi comparabile
de adaptare la condiţiile de trai. Se poa­
te susţine că, în această lumină, sursa
veniturilor obţinute nu poate plasa per­
soanele cu handicap într‑o situaţie mai
avantajoasă sau mai puţin avantajoasă
(Decizia nr. 1237 din 6 octombrie 2009,
M. Of. nr. 832 din 3 decembrie 2009).
2.  Statutul de persoană cu handicap
trebuie să îi plaseze într‑o poziţie ega­
lă pe toţi cei care au acest statut, care
trebuie să se bucure în aceeaşi măsură
de aceleaşi facilităţi fiscale, în speţă fiind
vorba de scutiri de impozit pe veniturile
realizate. În mod contrar, se instituie o si­
tuaţie discriminatorie în cadrul aceleiaşi
categorii de persoane, care este contrară
principiului egalităţii în drepturi a cetăţe­
nilor, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Con­
stituţie.  Opţiunea legiuitorului pentru
acordarea unor scutiri de impozit pentru
persoanele cu handicap grav sau accen­
tuat care realizează venituri din salarii a
fost justificată de necesitatea protejării
veniturilor obţinute de către acestea, fi­
ind întemeiată pe o serie de considerente
obiective, şi anume încurajarea persoa­
nelor cu handicap să se integreze în masa
activă a populaţiei. Aşa fiind, pe conside­
rentul egalităţii de tratament între per­
soanele cu handicap grav sau accentuat,
facilităţile fiscale aplicate veniturilor de
natură salarială ar trebui să se extindă
şi asupra veniturilor obţinute din activi­
tăţi independente – profesii libere –, aşa
cum, de altfel, legiuitorul a înţeles să le
extindă şi asupra veniturilor realizate din
pensii de către persoanele cu handicap
grav sau accentuat (Decizia nr. 681 din
13 noiembrie 2014, M. Of. nr. 889 din 8
decembrie 2014).
3. Reglementarea unui regim juridic dife­
renţiat al drepturilor persoanelor cu han­
dicap în funcţie de conduita acestora nu
contravine art.  50 din Constituţie, care
prevede că persoanele cu handicap se
bucură de protecţie specială, statul tre­
buind să asigure realizarea unei politici
naţionale de egalitate a şanselor, de pre­
venire şi de tratament al handicapului,
în vederea participării efective a acestor
persoane în viaţa comunităţii.  Norma
constituţională nu distinge între diver­
sele categorii de persoane cu handicap
Art. 51
care se pot afla în situaţii obiectiv diferi­
te. Astfel, diferenţierea şi stabilirea unor
tratamente juridice rezonabil diferite
pot fi făcute prin lege. Or, reglementă­
rile criticate stabilesc tocmai conţinutul
protecţiei speciale şi condiţiile concrete
în care statul îşi îndeplineşte obligaţiile în
acest domeniu, fără să încalce dispoziţiile
art. 16 din Constituţie. Exceptarea, prin
prevederile legale criticate, de la bene­
ficiul anumitor drepturi, a persoanelor
cu handicap aflate în executarea unei
pedepse privative de libertate nu deter­
mină o inegalitate în raport cu categoria
persoanelor cu handicap instituţiona­
lizate. Cele două categorii de persoane
se află în situaţii diferite, care au la bază
inclusiv natura şi cuantificarea cheltuie­
lilor pe care nu le acoperă statul pentru
deţinuţii cu handicap, precum şi faptul că
aceste persoane sunt private de liberta­
te în vederea executării unor sancţiuni
aplicate pentru încălcarea legii penale
(Decizia nr. 605 din 19 iunie 2007, M. Of.
nr. 593 din 28 august 2007).
4. Articolul 50 din Constituţie consacră
dreptul persoanelor cu handicap de a
se bucura de o protecţie specială, sens
în care statul trebuie să asigure realiza­
rea unei politici naţionale de egalitate a
şanselor, de prevenire şi de tratament
ale handicapului, în vederea participării
efective a persoanelor cu handicap în
viaţa comunităţii.  Prin urmare, această
normă constituţională se referă la obli­
gaţia statului de a asigura egalitatea de
şanse a persoanei cu handicap în raport
cu restul comunităţii, fără a interzice ca,
în vederea unor situaţii speciale, să fie
Articolul 51. Dreptul de petiţionare
(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor.
(2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în
numele colectivelor pe care le reprezintă.
constituţia româniei • 230
instituite mijloace specifice de protecţie
pentru diferitele categorii de persoane
cu handicap, în deplin acord cu principiul
egalităţii în drepturi consacrat de art. 16
alin. (1) din Constituţie (Decizia nr. 1134
din 27 noiembrie 2007, M. Of. nr. 118 din
14 februarie 2008).
5. În virtutea art. 50 din Constituţie, sta­
tul este obligat să adopte o poziţie acti­
vă, de natură să asigure realizarea unei
politici naţionale de egalitate a şanselor,
de prevenire şi de tratament ale handi­
capului, în vederea participării efective a
persoanelor cu handicap în viaţa comu­
nităţii. Obligaţia angajatorilor care au un
anumit număr de salariaţi de a încadra
persoane cu handicap într‑un anumit
procent din numărul total de angajaţi
reprezintă, în fapt, o concretizare la ni­
vel legislativ a obligaţiei pe care Legea
fundamentală o stabileşte în sarcina sta­
tului prin prevederile art. 50, în vederea
asigurării unei protecţii speciale pentru
persoanele cu handicap (Decizia nr. 615
din 12 mai 2011, M. Of. nr. 513 din 20
iulie 2011).
6. Persoanele care nu mai sunt de vârstă
activă nu sunt excluse de la posibilitatea
de a obţine atestarea calităţii lor de per­
soane cu handicap, deoarece, chiar şi
după împlinirea vârstei de pensionare,
dacă nu mai au capacitatea de a se inte­
gra prin propriile lor posibilităţi în viaţa
profesională, sunt considerate persoane
cu handicap, putând solicita atestarea
acestei calităţi (Decizia nr. 173 din 22
martie 2005, M. Of. nr. 447 din 26 mai
2005).
231 • constituţia româniei Art. 51

(3) Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.

(4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în
condiţiile stabilite potrivit legii.
Legislaţie conexă: ► O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare
a petiţiilor (M. Of. nr. 84 din 1 februarie 2002); ► art. 44 CDFUE: „Dreptul de petiţionare.
Orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică care are reşedinţa sau se‑
diul social într‑un stat membru are dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Dreptul de petiţionare este un drept
cetăţenesc, de care beneficiază cetăţenii
în mod individual sau grupurile de cetă­
ţeni, indiferent că sunt constituite ad‑hoc
sau organizate în forme prevăzute de
lege (Decizia nr. 389 din 24 martie 2011,
M. Of. nr. 471 din 5 iulie 2011).
2. Dreptul la petiţionare este diferit de
dreptul de a introduce acţiuni la instan­
ţele judecătoreşti; sesizarea instanţelor
judecătoreşti pentru valorificarea unui
drept sau pentru realizarea unui interes
care se poate obţine numai pe calea jus­
tiţiei nu reprezintă un aspect al dreptului
de petiţionare. Dreptul de petiţionare se
referă la cererile, reclamaţiile, sesizările
şi propunerile în legătură cu rezolvarea
unor probleme personale sau de grup ce
nu presupun calea justiţiei şi la care auto­
rităţile publice au obligaţia de a răspunde
în termenele şi în condiţiile stabilite po­
trivit legii, în timp ce cererile de chemare
în judecată se soluţionează după reguli
specifice activităţii de judecată (Decizia
nr. 453 din 20 septembrie 2005, M. Of.
nr. 943 din 21 octombrie 2005).
3.  Dreptul organizaţiilor sindicale de
a formula cereri în justiţie în numele
membrilor lor pentru apărarea dreptu­
rilor individuale ale acestora nu poate fi
raportat la art. 51 din Constituţie, care
reglementează „dreptul de petiţionare”,
diferit de dreptul de a introduce acţiuni
la instanţele judecătoreşti, drept consa­
crat de art.  21 alin.  (1) din Constituţie
(Decizia nr. 366 din 28 septembrie 2004,
M. Of. nr. 1014 din 3 noiembrie 2004).
4.  Exercitarea dreptului de petiţionare
prevăzut de art. 51 din Constituţie este o
modalitate eficientă de rezolvare a unor
probleme personale şi se poate realiza
fie individual, de către cetăţean, fie de un
grup de cetăţeni, fie de către organizaţii
legal constituite. Conform acestui drept
constituţional, persoanele lezate se pot
adresa instituţiei Avocatul Poporului cu
cereri privind încălcarea drepturilor sau
libertăţilor cetăţeneşti de către auto­
rităţile publice.  În temeiul art.  59 din
Constituţie, exercitându‑şi atribuţiile ce
îi revin potrivit legii, acesta urmăreş­
te rezolvarea legală a cererilor primite
şi cere autorităţilor sau funcţionarilor
admi­nistraţiei publice în cauză încetarea
încălcării drepturilor şi libertăţilor cetă­
ţeneşti, repunerea în drepturi a petiţio­
narului şi repararea pagubelor, potrivit
modalităţilor prevăzute de aceeaşi lege.
Aşadar, cetăţeanul se adresează institu­
ţiei Avocatul Poporului în virtutea drep­
tului său de petiţionare, pe când acestuia
din urmă i se conferă posibilitatea de a
veni în sprijinul cetăţeanului şi pe calea
acţiunii în justiţie, în mod circumstan­ţiat,
în condiţiile legii, fără ca prin aceasta dis­
poziţiile criticate [art. 1 alin. (3) din Le­
gea contenciosului administrativ – n.a.]
să echivaleze cu o extindere a dreptului
de petiţionare în sfera accesului liber la
justiţie (Decizia nr. 507 din 17 noiembrie
Art. 52 constituţia româniei • 232

2004, M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie termenele şi condiţiile stabilite potrivit

2004).
5. Instituirea unor reguli speciale de se­
sizare a instanţelor judecătoreşti pentru
atacarea rezoluţiilor sau a ordonanţelor
procurorului de netrimitere în judecată
nu este de natură să aducă atingere sub
niciun aspect dreptului de petiţionare.
De altfel, dreptul de petiţionare se con­
cretizează în cereri, reclamaţii, sesizări şi
propuneri în legătură cu rezolvarea unor
probleme personale sau de grup ce nu
presupun calea justiţiei, la care autorită­
ţile publice au obligaţia de a răspunde în
legii, în timp ce plângerile împotriva rezo­
luţiilor sau ordonanţelor procurorului de
netrimitere în judecată se rezolvă după
reguli specifice activităţii de judecată, în
cadrul procesului penal (Decizia nr. 293
din 9 iunie 2005, M. Of. nr. 630 din 19
iulie 2005). ? În prezent, potrivit nou­
lui Cod de procedură penală, este vorba
despre plângerea la judecătorul de ca­
meră preliminară împotriva soluţiilor de
neurmărire sau netrimitere în judecată
dispuse de procuror.

Articolul 52. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

(1) Persoana vătămată într‑un drept al său ori într‑un interes legitim, de
o auto­ritate publică, printr‑un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului
pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege or-
ganică.
(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătu-
ră răspunderea magistraţilor care şi‑au exercitat funcţia cu rea‑credinţă sau
gravă neglijenţă.
Legislaţie conexă: ►  art.  1 din Legea nr.  554/2004 a contenciosului administrativ
(M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004); ► art. 538‑542 din Codul de procedură pe-
nală – Legea nr. 135/2010 (M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010); ► art. 34 CEDO: „Cereri
individuale. Curtea poate fi sesizată, printr‑o cerere, de către orice persoană fizică, orice
organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă
a unei încălcări de către una dintre Înaltele Părţi Contractante a drepturilor recunoscute
în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu
împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept”; ► art. 3 din Protocolul
nr. 7 adiţional la CEDO: „Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară. Atunci când
o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea,
pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s‑a produs o eroare judiciară,
persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită
conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se
dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în
tot sau în parte”; ► art. 41 CDFUE: „Dreptul la bună administrare. (1) Orice persoană
are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial,
echitabil şi într‑un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor
Uniunii. (2) Acest drept include în principal: (a) dreptul oricărei persoane de a fi ascul‑
tată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;
(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor
legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial; (c) obligaţia
233 • constituţia româniei Art. 52

administraţiei de a‑şi motiva deciziile. (3) Orice persoană are dreptul la repararea de

către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituţiile sau agenţii acesteia în exerci‑
tarea funcţiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislaţiilor statelor
membre. (4) Orice persoană se poate adresa în scris instituţiilor Uniunii într‑una din
limbile tratatelor şi trebuie să primească răspuns în aceeaşi limbă”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Prin formula „persoană vătămată
­într‑un drept al său ori într‑un interes le­
gitim, de o autoritate publică” din conţi­
nutul alin. (1) al art. 52 din Constituţie,
legiuitorul constituant a înţeles cetăţe­
nii, străinii şi apatrizii, priviţi individual
sau în calitate de subiecte colective de
drept privat ori de drept public, care
acţionează în calitatea lor de persoane
juridice. De altfel, acest înţeles rezultă şi
din plasarea dispoziţiilor art. 52 din Con­
stituţie în Titlul II, Capitolul II „Drepturile
şi libertăţile fundamentale”, care, de re­
gulă, îi privesc pe cetăţeni. Atunci când
de aceste drepturi şi libertăţi beneficiază
şi cetăţenii străini şi apatrizii, subiectul
de drept este desemnat de legiuitorul
constituant prin termenul „persoa­
nă”.  Din categoria persoanelor nu sunt
excluse subiectele colective de drept, în
măsura în care constituie organizaţii ale
persoanelor fizice. Aceeaşi concluzie se
impune şi în virtutea art. 34 din Conven­
ţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, referitoare
la „Cererile individuale”, potrivit cărora
„orice persoană fizică, orice organizaţie
neguvernamentală sau de orice grup de
particulari care se pretinde victimă a unei
încălcări de către una dintre înaltele părţi
contractante a drepturilor recunoscute
în convenţie sau în protocoalele sale” se
poate adresa Curţii Europene a Dreptu­
rilor Omului. Aşadar, autorităţile publice
intră sub incidenţa prevederilor art. 52
din Constituţie numai în cazurile în care,
conform alin. (2) al acestui articol, prin
lege se prevede în mod expres aceasta
(Decizia nr. 66 din 24 februarie 2004,
M. Of. nr. 235 din 17 martie 2004).
2. Potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din
Constituţie, condiţiile şi limitele exerci­
tării dreptului recunoscut persoanei vă­
tămate în dreptul său ori într‑un interes
legitim se stabilesc prin lege organică.
Atât jurisprudenţa Curţii Constituţiona­
le, cât şi cea a Curţii Europene a Drep­
turilor Omului au admis posibilitatea
unor limitări aduse prin lege exercitării
accesului liber la justiţie. Astfel, Curtea
Constituţională, prin Decizia Plenului
nr.  1 din 8 februarie 1994, a stabilit că
„legiuitorul poate institui, în considera­
rea unor situaţii deosebite, reguli spe­
ciale de procedură, ca şi modalităţile
de exercitare a drepturilor procedurale,
principiul liberului acces la justiţie presu­
punând posibilitatea neîngrădită a celor
interesaţi de a utiliza aceste proceduri,
în formele şi modalităţile instituite prin
lege”. Conform jurisprudenţei Curţii Eu­
ropene a Drepturilor Omului, „dreptul de
acces la tribunale nu este absolut. Fiind
vorba despre un drept pe care Conven­
ţia l‑a recunoscut fără să îl definească
în sensul restrâns al cuvântului, există
posibilitatea limitărilor implicit admise
chiar în afara limitelor care circumscriu
conţinutul oricărui drept” (cauza Golder
c. Regatului Unit, 1975) (Decizia nr. 188
din 27 aprilie 2004, M. Of. nr. 498 din 2
iunie 2004).
3.  Principiul constituţional al indepen­
denţei justiţiei nu poate fi interpretat
ca exonerând pe cei care o înfăptuiesc
de răspundere pentru erorile judiciare
Art. 52
pe care le săvârşesc, având în vedere
con­secinţele acestor erori atât pentru
jus­tiţiabili, cât şi pentru statul român
(De­cizia nr. 799 din 17 iunie 2011 ­asupra­
proiectului de lege privind revizuirea Con­
stituţiei României, M. Of. nr. 440 din 23
iunie 2011).
4.  Răspunderea magistraţilor stabilită
în condiţiile legii nu înlătură răspunde­
rea acestora pentru exercitarea funcţiei
cu rea‑credinţă sau gravă neglijenţă, iar
răspunderea statului nu este limita­
tă doar la erorile judiciare săvârşite în
mate­rie penală, ci priveşte toate erorile
judiciare, indiferent de natura cauzelor în
care au fost săvârşite, lărgindu‑se astfel
garanţia constituţională a acestei răspun­
deri. Problema erorilor judiciare se ridică
în principal sub aspectul reparaţiilor pe
care societatea este datoare să le acorde
celui care a suferit în mod injust de pe
urma erorilor comise în sistemul judi­
ciar, prevederile constituţionale cuprinse
în art. 52 alin. (3) consacrând principiul
răspunderii obiective a statului în ase­
menea împrejurări (Decizia nr. 1528 din
17 noiembrie 2009, M. Of. nr. 85 din 9
februarie 2010).
5. Dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Consti­
tuţie sau alte norme cuprinse în Consti­
tuţie, în pacte ori tratate internaţionale
la care România este parte nu prevăd
imprescriptibilitatea dreptului persoa­
nelor prejudiciate prin condamnarea pe
nedrept sau prin privarea ori restrân­
gerea de libertate în mod nelegal de a
porni acţiune în repararea pagubei şi
nici un termen‑limită în care acest drept
poate fi exercitat. Aşa fiind, stabilirea de
către legiuitor a unui termen special de
prescripţie în ceea ce priveşte acţiunea
pentru repararea de către stat a pagubei
suferite în cazul condamnării pe nedrept
sau al privării ori restrângerii de libertate
în mod nelegal constituie expresia rolu­
lui constituţional al acestuia, consfinţit
constituţia româniei • 234
şi de prevederile art.  126 alin.  (2) din
Legea fundamentală, potrivit cărora
„com­petenţa instanţelor judecătoreşti
şi procedura de judecată sunt prevăzute
numai prin lege”. De altfel, Curtea Euro­
peană a Drepturilor Omului a subliniat în
jurisprudenţa sa faptul că dreptul la un
proces echitabil nu este un drept absolut
şi că acesta „poate fi supus la restricţii
legitime, cum ar fi termenele legale de
prescripţie sau ordonanţele care impun
depunerea unei cauţiuni iudicatum solvi”
(cauza Z şi alţii c. Regatului Unit, 2001)
(Decizia nr. 28 din 25 ianuarie 2005,
M. Of. nr. 158 din 22 februarie 2005). 
6.  Persoanele îndreptăţite la repararea
pagubei în cazul condamnării pe nedrept
vizează o condamnare dispusă printr‑o
soluţie definitivă, nefiind de conceput să
se acorde despăgubiri în cazul condam­
nărilor nedefinitive şi care sunt suscep­
tibile de a fi cenzurate în cadrul căilor
ordinare de atac.  În acest sens este şi
jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptu­
rilor Omului care, prin Hotărârea din 3
iulie 2008, pronunţată în cauza Matveyev
c. Rusiei, a făcut trimitere la Raportul
explicativ privitor la art. 3 din Protocolul
nr. 7 din Convenţia pentru apărarea drep­
turilor omului şi a libertăţilor fundamen­
tale, statuând că dreptul la despăgubiri în
caz de eroare judiciară vizează o hotărâre
definitivă, care, potrivit expresiei tradi­
ţionale, a dobândit autoritate de lucru
judecat. Este cazul hotărârilor definitive
pentru care căile ordinare de atac nu mai
sunt disponibile, fie că au fost utilizate
de părţi, fie că a expirat termenul înăun­
trul căruia puteau fi formulate. Rezultă,
aşadar, că o hotărâre nu este considerată
definitivă atâta vreme cât legea internă
permite ca lucrările să fie reluate (Decizia
nr. 1393 din 26 octombrie 2010, M. Of.
nr. 843 din 16 decembrie 2010).
235 • constituţia româniei Art. 53

Articolul 53. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor li-

bertăţi
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin
lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale,
a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţeni-
lor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi
naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într‑o so-
cietate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat‑o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere
existenţei dreptului sau a libertăţii.
Legislaţie conexă: ► art. 18 CEDO: „Limitarea folosirii restrângerii drepturilor. Re‑
strângerile care, în termenii prezentei Convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi
libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute”; ► art. 52:
„Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor. (1) Orice restrângere a exerciţiului
drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de
lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului
proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare
şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune
sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. (2) Drepturile recunoscute prin
prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziţii prevăzute de tratate se exercită în condi‑
ţiile şi cu respectarea limitelor stabilite de acestea. (3) În măsura în care prezenta cartă
conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt
aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică
dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă. (4) În măsura în care prezenta cartă
recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale
comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile
menţionate. (5) Dispoziţiile prezentei carte care conţin principii pot fi puse în aplicare
prin acte legislative şi de punere în aplicare adoptate de instituţiile, organele, oficiile şi
agenţiile Uniunii, precum şi prin acte ale statelor membre în cazurile în care acestea
pun în aplicare dreptul Uniunii, în exercitarea competenţelor lor respective. Invocarea
lor în faţa instanţei judecătoreşti se admite numai în scopul interpretării şi controlului
legalităţii unor astfel de acte. (6) Legislaţiile şi practicile naţionale trebuie să fie luate în
considerare pe deplin, după cum se precizează în prezenta cartă. (7) Instanţele judecă‑
toreşti ale Uniunii şi ale statelor membre ţin seama de explicaţiile redactate în vederea
orientării interpretării prezentei carte” şi art. 53 CDFUE: „Nivelul de protecţie. Niciuna
dintre dispoziţiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând
atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute, în domeniile de
aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii şi dreptul internaţional, precum şi de con‑
venţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi, şi în special
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
precum şi prin constituţiile statelor membre”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Exerciţiul unui drept nu poate fi abso­ inerente în considerarea existenţei altor
lutizat, prin eliminarea oricăror îngrădiri, drepturi aparţinând altor titulari, cărora
Art. 53
autoritatea statală este ţinută, în ega­
lă măsură, să le acorde ocrotire. Altfel
spus, libertatea  –  cu semnificaţia înde­
obşte conferită, de cadru juridic în ale
cărui limite valorificarea dreptului este
legitimă – încetează acolo unde începe
libertatea altor subiecte de drept (Deci­
zia nr. 587 din 8 noiembrie 2005, M. Of.
nr. 1159 din 21 decembrie 2005).
2.  Restrângerea unor drepturi consti­
tuţionale este admisă, ea răspunzând
nevoii de a asigura securitatea juridică a
drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, atât în
perspectiva intereselor individuale, cât şi
a celor naţionale sau de grup şi a binelui
public, fiind şi o modalitate de salvgar­
dare a unor drepturi în situaţiile în care
exerciţiul lor are un caracter anti­social
(Decizia nr. 245 din 27 mai 2004, M. Of.
nr. 716 din 9 august 2004).
3. De esenţa legitimităţii constituţionale
a restrângerii exerciţiului unui drept sau
al unei libertăţi este caracterul excep­
ţional şi temporar al acesteia.  Într‑o
so­cietate democratică, regula este cea
a exercitării neîngrădite a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, restrângerea
fiind prevăzută ca excepţie, dacă nu exis­
tă o altă soluţie pentru a salvgarda va­
lori ale statului care sunt puse în pericol
(Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009,
M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009).
4. Textul art. 53 din Constituţie stabileşte
condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiu­
lui unor drepturi sau al unor libertăţi. El
are în vedere însă drepturile şi libertă­
ţile fundamentale înscrise în Capitolul
II al Titlului II din Constituţia României,
nu şi alte drepturi (Decizia nr. 503 din
16 noiembrie 2004, M. Of. nr. 53 din 17
ianuarie 2005).
5.  Domeniul de aplicare a dispoziţiilor
art.  53 din Constituţie este circumscris
restrângerii exerciţiului unor drepturi sau
al unor libertăţi prevăzute de Legea fun­
damentală, iar nu restrângerii exerciţiu­
constituţia româniei • 236
lui oricărui drept subiectiv, chiar dacă el
izvorăşte dintr‑un act normativ (Decizia
nr. 65 din 27 ianuarie 2011, M. Of. nr. 133
din 22 februarie 2011).
6. Principiul proporţionalităţii, consacrat
de dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Consti­
tuţie, se aplică doar în cadrul restrânge­
rii exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi fundamentale. Aşa cum prevăd
dispoziţiile constituţionale ale art.  53
alin.  (1), restrângerea exerciţiului unor
drepturi, prin lege, nu este condiţiona­
tă de interesul general, ci de „apărarea
securităţii naţionale, a ordinii, a sănătă­
ţii ori a moralei publice, a drepturilor şi
a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea
instrucţiei penale, prevenirea consecin­
ţelor unei calamităţi naturale, ale unui
dezastru ori ale unui sinistru deosebit
de grav” (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005,
M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005).
7. Exercitarea unui drept de către titula­
rul său nu poate avea loc decât într‑un
anumit cadru, prestabilit de legiuitor,
cu respectarea anumitor exigenţe, că­
rora li se subsumează şi instituirea unor
termene, după a căror expirare valori­
ficarea respectivului drept nu mai este
posibilă. Departe de a constitui o negare
a dreptului în sine, asemenea exigenţe
dau expresie ordinii de drept, absolutiza­
rea exerciţiului unui anume drept având
consecinţă fie negarea, fie amputarea
drepturilor sau intereselor legitime ale
altor persoane, cărora statul este ţinut
să le acorde ocrotire, în egală măsură,
în deplină concordanţă cu dispoziţiile
art. 53 din Constituţie (Decizia nr. 61 din
17 februarie 2004, M. Of. nr. 213 din 11
martie 2004).
8. Impunerea prin lege a unor exigenţe,
cum ar fi instituirea unor termene pentru
valorificarea de către titular a dreptului
său subiectiv, are ca scop limitarea în
timp a stării de incertitudine în desfă­
şurarea raporturilor juridice. Legiuitorul
237 • constituţia româniei
este competent să adopte asemenea re­
glementări, ţinând seama însă de prin­
cipiul est modus in rebus.  Altfel spus,
acesta trebuie să fie preocupat ca exi­
genţele astfel instituite să fie îndeajuns
de rezonabile, încât să nu antreneze o
restrângere excesivă a exerciţiului drep­
tului de natură să pună sub semnul între­
bării însăşi existenţa sa (Decizia nr. 119
din 1 martie 2005, M. Of. nr. 375 din 4
mai 2005).
9.  Imprescriptibilitatea unor drepturi,
consfinţită, în anumite cazuri, cu titlu
de principiu în legislaţia civilă, nu este
consacrată ca atare de Constituţie. Aşa
fiind, legiuitorul poate, în considerarea
unor raţiuni majore, să deroge de la acest
principiu, fără a putea califica reglemen­
tarea respectivă ca fiind neconstituţio­
nală (Decizia nr. 428 din 13 septembrie
2005, M. Of. nr. 922 din 17 octombrie
2005).
10. Analizând jurisprudenţa Curţii Euro­
pene a Drepturilor Omului, se observă
că se lasă statului o marjă mare de apre­
ciere, în funcţie de nevoia reală a comu­
nităţii, în adoptarea măsurii de privare
de proprietate.  În cauza James şi alţii
c. Regatului Unit, 1986, Curtea Europea­
nă a statuat că nu poate fi vorba despre
o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei
pen­tru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale dacă privarea
de proprietate a fost făcută într‑un anu­
mit context politic, economic sau social,
dacă răspunde unei „utilităţi publice”,
aşa cum prevede art.  1 din Protocolul
nr.  1 la Convenţie, aparţinând chiar şi
unei categorii mai restrânse de persoane,
deci şi în situaţia în care colectivitatea în
ansamblul ei nu utilizează sau nu profi­
tă ea însăşi de bun. În vederea realizării
scopului ei legitim, măsura privativă de
proprietate trebuie însă să păstreze un
echilibru just între exigenţele interesului
general al comunităţii şi apărarea drep­
Art. 53
turilor fundamentale ale individului. Mai
mult, ea trebuie să aibă loc în condiţiile
prevăzute de legea internă, care este ne­
cesar să fie accesibilă, publică şi previzi­
bilă şi să cuprindă o procedură clară de
aplicare (Decizia nr. 72 din 26 februarie
2004, M. Of. nr. 249 din 22 martie 2004).
11. Interesul apărării securităţii naţionale
justifică restrângerea unor drepturi, prin
limitarea impusă de legiuitor, restrânge­
rea fiind în concordanţă cu dispoziţiile
constituţionale ale art. 53 alin. (1) (De­
cizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004, M. Of.
nr. 183 din 3 martie 2004).
12. Securitatea naţională nu implică nu­
mai securitatea militară, deci domeniul
militar, ci are şi o componentă socială
şi economică.  Astfel, nu numai exis­
tenţa unei situaţii manu militari atrage
aplicabilitatea noţiunii de „securitate
naţională” din textul art. 53 din Consti­
tuţie, ci şi alte aspecte din viaţa statu­
lui – precum cele economice, financiare,
sociale – care ar putea afecta însăşi fiinţa
statului prin amploarea şi gravitatea fe­
nomenului.  Situaţia de criză financiară
mondială ar putea afecta, în lipsa unor
măsuri adecvate, stabilitatea economică
a ţării şi, implicit, securitatea naţională
(Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, M. Of.
nr. 433 din 28 iunie 2010).
13. Chiar dacă instituirea stării de urgen­
ţă sau de asediu poate avea drept con­
secinţă restrângerea exerciţiului unor
drepturi sau libertăţi, sfera de aplicare a
art. 53 nu se circumscrie numai situaţi­
ilor prevăzute de art. 93 din Constituţie
(Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, M. Of.
nr. 433 din 28 iunie 2010).
14. Restrângerea temporară a dreptului
la libera circulaţie se înscrie în limitele
prevăzute de art.  53 alin.  (1) din Con­
stituţie, fiind instituită în mod expres
pentru apărarea securităţii naţionale, a
ordinii, sănătăţii ori moralei publice, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (De­
Art. 53
cizia nr. 544 din 7 decembrie 2004, M. Of.
nr. 152 din 21 februarie 2005).
15.  Măsura administrativă a returnării
străinilor este în concordanţă cu preve­
derile art. 53 din Constituţie şi ale art. 2
parag. 3 din Protocolul nr. 4 la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, în virtutea că­
rora exerciţiul unor drepturi sau al unor
libertăţi poate fi restrâns numai prin lege
şi numai dacă se impune, printre altele,
pentru apărarea securităţii naţionale, a
ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice
(Decizia nr. 307 din 8 iulie 2004, M. Of.
nr. 804 din 31 august 2004).
16.  Folosirea de înregistrări audio sau
video ca mijloc de probă într‑un proces
penal este în concordanţă cu prevederi­
le art. 53 din Constituţie, care recunosc
legitimitatea unor restrângeri ale exerci­
ţiului unor drepturi sau libertăţi, inclusiv
ale exerciţiului dreptului la respectarea
şi ocrotirea de către autorităţile publice
a vieţii intime, familiale şi private, dacă
acestea se fac prin lege şi în vederea
apărării unor valori sociale importante,
precum desfăşurarea instrucţiei penale
sau prevenirea faptelor penale (Deci­
zia nr. 134 din 1 februarie 2011, M. Of.
nr. 188 din 17 martie 2011).
17. Instituirea măsurilor asigurătorii este
menită să protejeze anumite categorii
de persoane, în considerarea situaţiei
spe­ciale în care se află, şi nu contravine
dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (2) referi­
toare la dreptul de proprietate privată.
Raţiunile măsurii justifică restrângerea
exerciţiului acestui drept, în deplină
con­cordanţă cu prevederile art.  53 din
Legea fundamentală (Decizia nr. 1364 din
26 octombrie 2010, M. Of. nr. 819 din 8
decembrie 2010).
18. Necesitatea asigurării protecţiei da­
telor de identificare a martorului deter­
mină restrângerea prin lege a dreptului
la apărare al persoanei supuse acuzării,
constituţia româniei • 238
dar această măsură este impusă de ne­
cesitatea asigurării pentru martor, pre­
cum şi pentru ceilalţi cetăţeni care ar fi
expuşi prin declararea identităţii reale a
martorului a dreptului la viaţă, la integri­
tate fizică şi libertate individuală, valori
supreme şi garantate în statul român
de drept, în conformitate cu dispoziţiile
art.  1 alin.  (3) din Constituţie.  Restrân­
gerea dreptului la apărare este propor­
ţională cu situaţia care a determinat‑o,
realizându‑se numai dacă sunt probe sau
indicii temeinice că prin declararea iden­
tităţii reale a martorului ar fi periclitate
drepturile şi libertăţile menţionate, şi nu
încalcă acest drept. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat că se admit
excepţii de la principiul potrivit căruia
elementele de probă trebuie produse
în faţa acuzatului în şedinţă publică, în
vederea unei dezbateri în contradicto­
riu. Aceasta însă sub rezerva respectării
drepturilor apărării, care impun, ca re­
gulă generală, să se asigure acuzatului,
la unul sau la altul dintre stadiile proce­
durii, o ocazie adecvată şi suficientă de
a contesta o mărturie în acuzare şi de a
interoga autorul mărturiei, şi cu respec­
tarea condiţiei ca, în ipoteza în care de‑a
lungul întregii proceduri acuzatului nu i
s‑a acordat posibilitatea de a chestiona
martorul şi a combate mărturia acestuia,
hotărârea de condamnare să nu se în­
temeieze în totalitate sau în mod deter­
minant pe această mărturie (cauza Kos­
tovski c. Olandei, 1989) (Decizia nr. 193
din 27 aprilie 2004, M. Of. nr. 461 din 24
mai 2004).
19. Legea este cea care stabileşte impo­
zitele şi taxele ce se fac venit la bugetele
locale şi, prin urmare, dreptul autorită­
ţilor administraţiei publice locale de a
le stabili şi încasa. În cazul în care legea
prevede anumite bunuri pentru care nu
se plătesc impozite şi taxe, dreptul auto­
rităţilor locale nu este în fiinţă, astfel că
239 • constituţia româniei
nu se poate pune problema restrângerii
acestuia (Decizia nr. 224 din 18 mai 2004,
M. Of. nr. 554 din 24 iunie 2004).
20. Beneficiul unor drepturi salariale su­
plimentare, cum este şi prima de conce­
diu, nu constituie un drept constituţional
fundamental, iar prevederile art. 53 din
Constituţie nu sunt incidente în privinţa
reglementării lor. În consecinţă, legiuito­
rul este în drept să le acorde, să le modi­
fice ori să înceteze acordarea lor, precum
şi să stabilească perioada în care le acor­
dă (Decizia nr. 117 din 24 februarie 2005,
M. Of. nr. 405 din 13 mai 2005).  dreptului de proprietate şi nici nu sunt
21. Atât Constituţia României, în art. 53,
cât şi documentele internaţionale în
­materia drepturilor omului, de exemplu,­­
Convenţia europeană a drepturilor
omului, Pactul internaţional relativ la
drepturile civile şi politice, admit posi­
bilitatea diminuării rezonabile a gradului
de protecţie oferită unor drepturi fun­
damentale, în anumite momente sau
situaţii, cu respectarea unor condiţii,
câtă vreme prin aceasta nu este atinsă
chiar substanţa drepturilor. Diminuarea
rezonabilă şi cu caracter temporar a
salariului personalului unităţilor buge­
tare, alăturată unei serii de măsuri de
gestionare a problemelor financiare
cu care se confruntă bugetul de stat în
perioada de criză financiară mondială,
constituie o restrângere a dreptului la
muncă al acestei categorii de angajaţi,
compatibilă cu Legea fundamentală
(Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009,
M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009).
22. Restrângerea anumitor drepturi ale
angajatorului este justificată de necesi­
tatea protejării drepturilor altei categorii
de persoane, respectiv salariaţii, aşa în­
cât acest fapt nu poate fi considerat ca
fiind contrar prevederilor art. 53 din Con­
stituţie (Decizia nr. 728 din 1 iunie 2010,
M. Of. nr. 470 din 8 iulie 2010).
Art. 53
23.  Limitarea prin lege a exerciţiului
dreptului de proprietate al debitorului
asupra averii sale este determinată de
constatarea că acesta s‑a dovedit a fi un
administrator nepriceput, nechibzuit ori
neglijent, din care cauză a ajuns în stare
de insolvenţă, lezând în mod direct drep­
turile şi interesele legitime ale creditori­
lor săi. În consecinţă, restrângerea exer­
ciţiului dreptului de proprietate apare
nu doar ca justificată, dar chiar necesară
pentru o bună administrare a averii de­
bitorului, astfel că nu se aduce atingere
înfrânte dispoziţiile art. 53 din Constitu­
ţie (Decizia nr. 143 din 25 februarie 2010,
M. Of. nr. 164 din 15 martie 2010).
24. Alineatul (1) al art. 53 din Constituţie
prevede, între alte situaţii, că exerciţiul
unor drepturi poate fi restrâns şi pentru
apărarea ordinii publice, a drepturilor
şi a libertăţilor cetăţenilor.  Astfel, între
exercitarea dreptului de a conduce auto­
vehicule de către unele persoane pen­
tru care există indicii privind dobândirea
permisului de conducere fără a fi absolvit
un curs de pregătire sau fără parcurge­
rea etapelor de examinare teoretică şi
practică ori prin susţinerea formală a
acestora şi ocrotirea interesului general,
care se identifică în acest caz cu necesi­
tatea menţinerii siguranţei circulaţiei pe
drumurile publice, legiuitorul a înţeles
să dea prioritate celui din urmă (Decizia
nr. 399 din 24 martie 2011, M. Of. nr. 337
din 16 mai 2011).
25.  Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, prin Hotărârea din 9 februarie
1995, pronunţată în cauza Vereniging
Weekblad „Bluf!” c. Olandei, a decis că
accesul la informaţiile publice poate fi
îngrădit pentru protejarea interesului
naţional, în conformitate cu prevederi­
le art. 10 parag. 2 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertă­
Art. 53
ţilor fundamentale. Prin urmare, pentru
a respecta prevederile Convenţiei, în­
grădirile libertăţii de informare trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie prevăzute de lege; b) să aibă un
scop legitim; c) să fie necesare într‑o so­
cietate democratică. Prin Hotărârea din
8 iulie 1999, pronunţată în cauza Sürek
c. Turciei, instanţa de contencios al drep­
turilor omului a stabilit că este la latitudi­
nea statului de a decide dacă şi când este
necesar ca anumite informaţii să rămână
confidenţiale şi, în consecinţă, statul are
o largă marjă de apreciere în această ma­
terie (Decizia nr. 302 din 1 martie 2011,
M. Of. nr. 316 din 9 mai 2011).
26.  Principiul proporţionalităţii, astfel
cum este reglementat în ipoteza particu­
lară a art. 53 din Constituţie, presupune
caracterul excepţional al restrângerilor
exerciţiului drepturilor sau libertăţilor
fundamentale, ceea ce implică, în mod
necesar, şi caracterul lor temporar.  Din
moment ce autorităţile publice pot re­
curge la restrângerea exerciţiului unor
drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru
salvgardarea valorilor statului democra­
tic, este logic ca această măsură gravă să
înceteze de îndată ce a încetat şi cauza
care a provocat‑o (Decizia nr. 872 din 25
iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie
2010; Decizia nr. 712 din 5 iulie 2012,
M. Of. nr. 599 din 21 august 2012).
27.  Este neconstituţională impunerea
pe termen nelimitat a taxei de trecere a
frontierei (Decizia nr. 139 din 14 decem­
brie 1994, M. Of. nr. 353 din 21 decem­
brie 1994).
28.  Este neconstituţională interdicţia
înstrăinării imobilelor trecute în propri­
etatea statului după 23 august 1944,
întrucât operaţiunea în cauză era afec­
tată de un termen incert, respectiv până
la adoptarea de către Parlament a unei
constituţia româniei • 240
legi (Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992,
M. Of. nr. 48 din 4 martie 1993).
29.  Dacă în cazul măsurilor preventive
privative de libertate legiuitorul a prevă­
zut atât termenele pe care pot fi luate,
cât şi durata maximă pentru care aces­
tea pot fi dispuse, în cazul măsurii pre­
ventive a controlului judiciar, dispoziţiile
art. 211‑215 şi art. 241 din Codul de pro­
cedură penală nu prevăd nici termenul
pentru care poate fi dispusă şi nici durata
maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca
evident dreptul organelor judiciare de a
dispune controlul judiciar, ca măsură pre­
ventivă, pentru perioade nelimitate de
timp, drept ce presupune restrângerea
nelimitată temporal a drepturilor şi liber­
tăţilor fundamentale vizate de conţinutul
acestei măsuri. Or, potrivit standardelor
de constituţionalitate anterior arătate, o
asemenea restrângere este neconstitu­
ţională, întrucât principiul proporţiona­
lităţii afectează conţinutul normativ al
drepturilor fundamentale vizate, aşadar
substanţa acestora, nerezumându‑se la
restrângerea exerciţiului acestora (Deci­
zia nr. 712 din 4 decembrie 2014, M. Of.
nr. 33 din 15 ianuarie 2015).
30. Conform principiului proporţionalită­
ţii, orice măsură luată trebuie să fie adec­
vată – capabilă în mod obiectiv să ducă
la îndeplinirea scopului, necesară – indis­
pensabilă pentru îndeplinirea scopului
şi proporţională  –  justul echilibru între
interesele concrete pentru a fi corespun­
zătoare scopului urmărit (Decizia nr. 462
din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775
din 24 octombrie 2014).
31. Conform principiului proporţionalită­
ţii, principiu integrat implicit conţinutului
normativ al drepturilor şi libertăţilor pre­
văzute de Constituţie, orice măsură luată
trebuie să fie adecvată – capabilă în mod
obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului,
necesară  –  nu depăşeşte ceea ce este
241 • constituţia româniei Art. 54-56

necesar pentru îndeplinirea scopului şi
proporţională  –  corespunzătoare sco­
► Hotărâri C.J.C.E.
1. Este posibil să se impună restrângeri
ale exerciţiului drepturilor fundamen­
tale, în special în cadrul unei organizări
comune a pieţei, cu condiţia ca aceste re­
strângeri să răspundă efectiv unor obiec­
tive de interes general urmărite de Co­
munitate [în prezent, de Uniune – n.a.] şi
pului urmărit (Decizia nr. 270 din 7 mai
2014, M. Of. nr. 554 din 28 iulie 2014).
să nu constituie, în comparaţie cu scopul
urmărit, o intervenţie disproporţionată
şi intolerabilă care ar aduce atingere
chiar substanţei acestor drepturi (cauza
C‑292/97, Kjell Karlsson şi alţii, Hotărâ­
rea din 13 aprilie 2000, curia.europa.eu).

Capitolul III. Îndatoririle fundamentale

Articolul 54. Fidelitatea faţă de ţară
(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.
(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii,
răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop,
vor depune jurământul cerut de lege.

Articolul 55. Apărarea ţării

(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege
organică.
(3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta
de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 45/1994 a apărării naţionale a României (M. Of. nr. 172
din 7 iulie 1994); ► Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciu-
lui militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat (M. Of. nr. 1155
din 20 decembrie 2005); ► Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru
apărare (M. Of. nr. 990 din 12 decembrie 2006).

Articolul 56. Contribuţii financiare

(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la chel-
tuielile publice.
(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarci-
nilor fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în
situaţii excepţionale.
Legislaţie conexă: ► Codul fiscal – Legea nr. 571/2003 (M. Of. nr. 927 din 23 de-
cembrie 2003).
Art. 56
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1. Curtea Constituţională este competen­
tă să se pronunţe asupra proporţionali­
tăţii şi echităţii impozitelor, taxelor sau
oricăror altor contribuţii fiscale (Decizia
nr. 668 din 18 mai 2011, M. Of. nr. 487
din 8 iulie 2011).
2.  Obligaţia cetăţenilor prevăzută la
art. 56 alin. (1) din Constituţie, de a con­
tribui, prin impozite şi prin taxe, la chel­
tuielile publice, este valabilă şi pentru
persoanele juridice (Decizia nr. 463 din
6 iunie 2006, M. Of. nr. 612 din 14 iulie
2006).
3.  Regula generală în materia impozi­
telor şi taxelor este cuprinsă în art. 139
alin.  (1) din Constituţie, potrivit căruia
impozitele, taxele şi orice alte venituri
ale bugetului de stat şi ale bugetului
asigurărilor sociale de stat se stabilesc
numai prin lege, iar potrivit art. 56 din
Constituţie, contribuţia cetăţenilor la
cheltuielile publice constituie o înda­
torire fundamentală a acestora, nepu­
tându‑se reţine, în consecinţă, că prin
stabilirea pe cale legală a unui impozit
s‑ar leza dreptul de proprietate al unei
persoane (Decizia nr. 122 din 1 februarie
2011, M. Of. nr. 280 din 21 aprilie 2011).
4. Dispoziţiile art. 56 din Constituţie pre­
văd obligaţia cetăţenilor de a contribui
prin impozite şi prin taxe la cheltuielile
publice. În cazul sistemului public de să­
nătate, aceste cheltuieli publice vizează
însăşi îndeplinirea obligaţiei constituţio­
nale a statului de a asigura ocrotirea
sănătăţii şi protecţia socială a cetăţeni­
lor (Decizia nr. 343 din 10 martie 2011,
M. Of. nr. 387 din 2 iunie 2011).
5. Perceperea unor taxe pentru obţine­
rea dreptului de a exercita o activitate
comercială producătoare de beneficii,
cu luarea în considerare şi protejarea
interesului general, ca şi a drepturilor
constituţia româniei • 242
şi intereselor legitime ale altor subiecte
de drept, dă expresie prevederilor cu
caracter principial ale alin. (1) şi (2) ale
art. 56 din Constituţie (Decizia nr. 3 din
13 ianuarie 2004, M. Of. nr. 97 din 2 fe­
bruarie 2004).
6.  Fiscalitatea trebuie să fie nu numai
legală, ci şi proporţională, rezonabilă,
echitabilă şi să nu diferenţieze pe crite­
riul grupelor sau categoriilor de cetăţeni.
Prin urmare, aşezarea justă a sarcinilor
fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul
egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin im­
punerea unui tratament identic pentru
situaţii identice, şi să ţină cont, în ace­
laşi timp, de capacitatea contributivă a
contribuabililor, luând în considerare
elementele ce caracterizează situaţia in­
dividuală şi sarcinile sociale ale acestora
(Decizia nr. 325 din 25 iunie 2013, M. Of.
nr. 431 din 16 iulie 2013). 
7.  Instituirea unor majorări de întâr­
ziere pentru neachitarea în termenul
legal a obligaţiilor bugetare nu intră în
sfera sistemului legal de impuneri, ci
în aceea a răspunderii juridice pentru
neîndeplinirea îndatoririlor prevăzute
de lege. Obligaţia plăţii impozitelor şi a
taxelor stabilite prin lege nu contravine
principiilor economiei de piaţă şi nu este
de natură să lezeze ocrotirea proprietăţii.
Stabilirea de dobânzi în cazul neîndepli­
nirii la termenul scadent a obligaţiei de
plată reprezintă o măsură justificată şi
necesară, specifică economiei de piaţă,
pentru a preveni prejudicierea credito­
rului, iar penalităţile de întârziere apar ca
o sancţiune pentru neîndeplinirea unor
obligaţii legale (Decizia nr. 214 din 6 mai
2004, M. Of. nr. 542 din 17 iunie 2004).
8.  Este firesc ca valoarea contribuţiei
să difere de la persoană la persoană, în
funcţie de cuantumul veniturilor realiza­
243 • constituţia româniei
te.­ Această diferenţă este rezonabilă şi
justificată de situaţia obiectiv deosebită
în care se află persoanele care realizează
venituri mai mari faţă de cele ale căror
venituri sunt mai reduse, precum şi de
principiul solidarităţii şi subsidiarităţii în
colectarea şi utilizarea fondurilor, aplica­
bil în materia asigurărilor sociale de să­
nătate. De asemenea, Curtea a reţinut că
principiul constituţional al aşezării juste a
sarcinilor fiscale pentru suportarea chel­
tuielilor publice impune diferenţierea
contribuţiei persoanelor care realizea­
ză venituri mai mari.  De altfel, cota de
contribuţie, exprimată procentual, este
unică, neavând caracter progresiv, astfel
că diferenţa valorică a contribuţiei este
determinată de nivelul diferit al venitu­
lui (Decizia nr. 56 din 26 ianuarie 2006,
M. Of. nr. 164 din 21 februarie 2006).
Totoda­tă, Curtea a arătat că, „datorită
solidarităţii celor care contribuie, siste­
mul public de asigurări sociale de sănă­
tate îşi poate realiza obiectivul principal,
respectiv cel de a asigura un minimum
de asistenţă medicală pentru populaţie,
inclusiv pentru acele categorii de per­
soane care se află în imposibilitatea de
a contribui la constituirea fondurilor de
asigurări de sănătate.  Articolul 56 din
Constituţie prevede obligaţia cetăţenilor
de a contribui prin impozite şi prin taxe
la cheltuielile publice. În cazul sistemului
public de sănătate, aceste cheltuieli pu­
blice vizează însăşi îndeplinirea obligaţi­
ei constituţio­nale a statului de a asigura
ocrotirea sănătăţii şi protecţia socială a
cetăţenilor” (Decizia nr. 335 din 10 mar­
tie 2011, M. Of. nr. 355 din 23 mai 2011).
9.  Formula „aşezarea justă a sarcinilor
fiscale” din cuprinsul art. 56 alin. (2) pre­
supune, pe de o parte, să se ţină seama
de situaţia materială a contribuabililor,
iar, pe de altă parte, de posibilitatea cres­
cută a celor care deţin mai multe pro­
prietăţi de a contribui, prin impozite, la
Art. 56
cheltuielile publice (Decizia nr. 477 din
9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 54 din 17
ianuarie 2005).
10.  Principiul aşezării juste a sarcinilor
fiscale impune ca plata contribuţiilor să
se facă în acelaşi mod de către toţi contri­
buabilii, prin excluderea oricărui privile­
giu sau discriminări, astfel ca, la venituri
egale, contribuţia să fie aceeaşi. Acelaşi
principiu presupune însă ca aşezarea sar­
cinilor fiscale să ţină cont de capacitatea
contributivă a contribuabililor, respectiv
în aşezarea obligaţiilor fiscale să se ţină
seama de necesitatea de protecţie a pă­
turilor sociale celor mai dezavantajate,
luând în considerare elementele ce ca­
racterizează situaţia individuală şi sarci­
nile sociale ale contribuabililor în cauză
(Decizia nr. 1304 din 13 octombrie 2009,
M. Of. nr. 36 din 18 ianuarie 2010).
11.  Principiul constituţional al aşezării
juste a sarcinilor fiscale pentru suporta­
rea cheltuielilor publice impune diferen­
ţierea contribuţiei persoanelor care reali­
zează venituri mai mari. De altfel, cota de
contribuţie, exprimată procentual, este
unică, neavând caracter progresiv, astfel
că diferenţa valorică a contribuţiei este
determinată de nivelul diferit al venitului
(Decizia nr. 1175 din 17 septembrie 2009,
M. Of. nr. 712 din 22 octombrie 2009).
12. Principiul constituţional al justei aşe­
zări a sarcinilor fiscale implică un complex
de condiţii de care legiuitorul este ţinut
atunci când instituie anumite obligaţii
fiscale în sarcina contribuabililor.  Fisca­
litatea trebuie să fie nu numai legală, ci
şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi
să nu diferenţieze pe criteriul grupelor
sau categoriilor de cetăţeni. Prin urmare,
aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie
să reflecte însuşi principiul egalităţii cetă­
ţenilor în faţa legii, prin impunerea unui
tratament identic pentru situaţii identi­
ce, şi să ţină cont, în acelaşi timp, de ca­
pacitatea contributivă a contribuabililor,
Art. 56
luând în considerare elementele ce ca­
racterizează situaţia individuală şi sarci­
nile sociale ale acestora (Decizia nr. 1394
din 26 octombrie 2010, M. Of. nr. 863 din
23 decembrie 2010).
13. Raţiunea art. 139 alin. (1) din Con­
stituţie este aceea de a crea un sistem
unitar de impunere la nivel naţional prin
prevederea în cuprinsul actelor de regle­
mentare primară a tuturor impozitelor,
taxelor sau a altor contribuţii care se
fac venit la bugetul de stat.  Însă textul
constituţional de referinţă nu vizează şi
stabilirea în concret a cuantumului taxei;
acest lucru însă nu echivalează cu posibi­
litatea acordată Guvernului ca printr‑un
act de reglementare secundară să impu­
nă un cuantum exagerat sau excesiv al
taxei, pentru că, în acest caz, s‑ar încălca
art. 56 alin. (2) din Constituţie. Din con­
tră, cuantumul taxei trebuie să fie unul
echitabil şi să reflecte valoarea contra­
prestaţiei la care este îndrituit plătitorul
ei (Decizia nr. 883 din 6 iulie 2010, M. Of.
nr. 551 din 5 august 2010).
14.  Prin confiscarea sumei rezultate
dintr‑o activitate comercială ilicită nu
se realizează, în dezacord cu dispoziţiile
art. 56 alin. (2) şi (3) din Constituţie, o
dublă impunere, deoarece, dimpotrivă,
prin această măsură se dă expresie textu­
lui fundamental invocat, care este subor­
donat unui principiu de echitate tocmai
în scopul îndeplinirii, în condiţiile legii,
a obligaţiei cetăţenilor de a contribui la
cheltuielile publice (Decizia nr. 397 din
12 iulie 2005, M. Of. nr. 694 din 2 august
2005).
15. Deşi principiul poluatorul plăteşte nu
este de rang constituţional, din punct de
vedere al echităţii, o atare taxă trebuie
plătită de către poluator.  Prin taxa pe
poluare, legiuitorul nu a anticipat canti­
tativ poluarea pe care o realizează auto­
vehiculul respectiv pentru ca în funcţie
de aceasta să regularizeze sau nu taxa,
constituţia româniei • 244
ci a stabilit o taxă calculată în funcţie de
gradul prestabilit de poluare al vehiculu­
lui, nefiind încălcat principiului constitu­
ţional al aşezării juste a sarcinilor fiscale
prevăzut de art. 56 alin. (2) din Consti­
tuţie (Decizia nr. 668 din 18 mai 2011,
M. Of. nr. 487 din 8 iulie 2011).
16. Curtea observă că taxa reglementată
de Legea nr. 9/2012 [privind taxa pentru
emisiile poluante provenite de la auto­
vehicule, în prezent abrogată – n.a.], si­
milar taxei pe poluare reglementate prin
O.U.G. nr.  50/2008 [pentru instituirea
­taxei­pe poluare pentru autovehicule, de
asemenea abrogată – n.a.], este calculată
în funcţie de gradul prestabilit de poluare
al vehiculului. Referitor la taxa pe polua­
re, reglementată prin O.U.G. nr. 50/2008,
Curtea a observat că, din punct de ve­
dere al echităţii, o atare taxă trebuie
plătită de către poluator, situaţie care
se regăseşte în ipoteza normelor legale
criticate.  Considerentele reţinute sunt
valabile şi cu privire la taxa reglementată
de Legea nr. 9/2012, în mod similar taxei
pe poluare (Decizia nr. 802 din 19 mai
2009, M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009).
17. Stabilirea obligaţiei de plată a impozi­
telor şi taxelor locale, precum şi scutirea
de la plata unor impozite sau taxe pentru
anumite bunuri ori venituri sau pentru
anumite categorii de contribuabili se
întemeiază pe principiul aşezării juste
a sarcinilor fiscale, prevăzut de art.  56
alin. (2) din Constituţie (Decizia nr. 154
din 30 martie 2004, M.  Of.  nr.  466 din
25 mai 2004).
18.  Plata impozitului pe teren în cazul
terenurilor proprietate publică sau priva­
tă a statului ori a unităţilor administra­
tiv‑teritoriale concesionate, închiriate,
date în administrare ori în folosinţă,
după caz, de către concesionari, locatari,
titulari ai dreptului de administrare sau
de folosinţă, după caz, nu este de natu­
ră a încălca prevederile art. 56 alin. (2)
245 • constituţia româniei
din Constituţie. Legiuitorul este liber să
stabilească impozite în măsura în care
acestea sunt proporţionale, rezonabile
şi echitabile. Aceasta, cu atât mai mult
cu cât concesionarea, închirierea, ca şi
darea în administrare şi în folosinţă a
terenurilor se fac în general pe termen
foarte lung, prin convenţii/acte interveni­
te între părţile interesate (Decizia nr. 103
din 1 februarie 2011, M. Of. nr. 280 din
21 aprilie 2011).
19. În ceea ce priveşte categoria profesio­
nală a avocaţilor, Curtea reţine că drep­
tul la pensie şi asigurări sociale pentru
avocaţi se exercită printr‑un sistem unic,
propriu şi autonom, gestionat de Casa
de Asigurări a Avocaţilor în condiţiile Le­
gii nr. 51/1995, ale O.U.G. nr. 221/2000
privind pensiile şi alte drepturi de asigu­
rări sociale ale avocaţilor, ale Statutului
Casei de Asigurări a Avocaţilor, adoptat
de Congresul Avocaţilor 2012 şi intrat în
vigoare la 1 octombrie 2012, şi ale Regu­
lamentului de organizare şi funcţionare a
Casei de Asigurări a Avocaţilor. Obligaţia
de a contribui la fondurile acestui sistem
propriu este prevăzută de art. 92 din Le­
gea nr.  51/1995 şi vizează orice avocat
înscris în barou, cu drept de exercitare
a profesiei, membrii Casei de Asigurări a
Avocaţilor fiind alcătuiţi din toţi avocaţii
în activitate, avocaţii pensionari şi urma­
şii acestora cu drepturi proprii la pensie
şi la ajutoare sociale. Casa de Asigurări a
Avocaţilor este organizată şi funcţionea­
ză în scopul stabilirii şi acordării pensiilor
şi ajutoarelor sociale cuvenite avocaţilor
şi urmaşilor acestora cu drepturi proprii
la pensie, în condiţiile prevăzute de le­
gea specială.  Celelalte drepturi sociale
de care beneficiază avocaţii, cu excepţia
pensiei, se concretizează în acordarea
unor indemnizaţii pentru diferite situa­
ţii clar stabilite în actul normativ. Or,
pachetul de servicii de bază, de care ori­
ce asigurat beneficiază în temeiul Legii
Art. 56
nr. 95/2006, cuprinde, potrivit art. 210
alin.  (1) lit.  c) din aceasta, „serviciile
medi­cale, serviciile de îngrijire a sănătă­
ţii, medicamentele, materialele sanitare,
dis­pozitivele medicale şi alte servicii la
care au dreptul asiguraţii şi se suportă
din fond, în condiţiile contractului‑ca­
dru”.­­Aşadar, din compararea dispoziţiilor
Legii nr. 51/1995, ale O.U.G. nr. 221/2000
şi ale Statutului Casei de Asigurări a
Avocaţilor, pe de o parte, şi a dispoziţi­
ilor Legii nr. 95/2006, de cealaltă parte,
Curtea constată că cele două sisteme de
asigurări sociale vizează drepturi diferite,
neexistând o suprapunere între acestea.
În plus, Curtea constată că natura drep­
turilor reglementate de cele două acte
normative – Legea nr. 95/2006 şi Legea
nr. 51/1995 – este diferită, determinată
fiind de subiectul şi scopul acestor drep­
turi. Astfel, Legea nr. 95/2006 reglemen­
tează accesul asiguraţilor la un pachet
de servicii medicale de bază, minim, în
scopul realizării obligaţiei statului, pre­
văzută de art.  34 din Constituţie, de a
garanta dreptul la ocrotirea sănătăţii.
Legea nr. 51/1995 şi celelalte reglemen­
tări subsecvente instituie un sistem pro­
priu, unic şi autonom prin intermediul
căruia sunt stabilite şi acordate pensii
şi alte drepturi de asigurări sociale (sub
forma de indemnizaţii sau ajutor social)
persoanelor aparţinând exclusiv catego­
riei profesionale a avocaţilor şi urmaşilor
acestora. Având în vedere cele mai sus
expuse, Curtea constată că în cauză nu
pot fi reţinute criticile de neconstituţio­
nalitate formulate de autoarea excepţiei,
referitoare la încălcarea principiului ega­
lităţii şi al nediscriminării, precum şi al
justei aşezări a sarcinilor fiscale (Decizia
nr. 307 din 13 iunie 2013, M. Of. nr. 476
din 31 iulie 2013).
20. Legiuitorul este abilitat din punct de
vedere constituţional să reglementeze în
domeniul taxelor şi impozitelor pentru a
Art. 57 constituţia româniei • 246

asigura fondurile băneşti necesare asi­ precis în determinarea intenţiei celui ce

gurării ritmicităţii veniturilor la bugetul
public. Totuşi, impunerea unor atari taxe
şi impozite se face în raport cu anumite
raţiuni şi criterii supuse cenzurii Curţii
Constituţionale. În cauza de faţă [referi­
toare la excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 67 alin. (3) lit. a) pct. 1
şi 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul
fiscal – n.a.], raţiunea instituirii impozi­
tului diferenţiat în funcţie de perioada
de deţinere a titlului de valoare îl con­
stituie evitarea sau limitarea tranzacţiilor
cu scop speculativ de pe piaţă, precum
şi impozitarea corespunzătoare a acti­
vităţilor care au un pronunţat caracter
comercial. Criteriul ales – perioada de­
ţinerii titlului de valoare – este unul care
susţine raţiunea instituirii impozitului di­
ferenţiat, fiind un element suficient de
► Hotărâri C.J.U.E.
1. Articolul 110 din Tratatul privind func­
ţionarea Uniunii Europene trebuie inter­
pretat în sensul că se opune ca un stat
membru să instituie o taxă pe poluare
aplicată autovehiculelor cu ocazia primei
lor înmatriculări în acest stat membru,
dacă regimul acestei măsuri fiscale este
astfel stabilit încât descurajează punerea
în circulaţie, în statul membru menţio­
nat, a unor vehicule de ocazie cumpărate
vinde titlurile de valori. În fine, principiul
egalităţii nu presupune uniformitate de
tratament juridic, astfel încât, la situaţii
de fapt diferite, legiuitorul este obligat să
impună un tratament juridic diferit. Or, în
cauza de faţă, nu se poate susţine că toa­
te persoanele care vând asemenea ­titluri­
de valori sunt în aceeaşi situaţie, din mo­
ment ce finalitatea urmărită, cel puţin
pe termen scurt, de către acestea este
diferită.  Având în vedere acest aspect,
precum şi cerinţele asigurării resurselor
bugetare şi limitării mişcărilor speculati­
ve, statul este legitimat din punct de ve­
dere constituţional să impună asemenea
criterii în vederea impozitării diferenţiate
a contribuabililor (Decizia nr. 389 din 13
aprilie 2010, M. Of. nr. 338 din 21 mai
2010).
în alte state membre, fără însă a descu­
raja cumpărarea unor vehicule de ocazie
având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură
de pe piaţa naţională (cauza C‑402/09,
Ioan Tatu c. Statului român prin Ministe­
rul Finanţelor şi Economiei şi alţii, Hotă­
rârea din 7 aprilie 2011; cauza C‑263/10,
Iulian Nisipeanu c. Direcţia Generală a Fi­
nanţelor Publice Gorj şi alţii, Hotărârea
din 7 iulie 2011, curia.europa.eu).

Articolul 57. Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor

Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să‑şi exercite drep-
turile şi libertăţile constituţionale cu bună‑credinţă, fără să încalce drepturile
şi libertăţile celorlalţi.
Legislaţie conexă: ► art. 14 şi art. 15 din Codul civil – Legea nr. 287/2009, republi-
cată (M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011); ► art. 12 din Codul de procedură civilă – Le-
gea nr. 134/2010, republicată (M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015); ► art. 17 CEDO:
„Interzicerea abuzului de drept.  Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi
interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de
a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor
sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau de a aduce limitări mai ample
acestor drepturi şi libertăţi decât acelea prevăzute de această Convenţie”; ► art. 54
CDFUE: „Interzicerea abuzului de drept. Niciuna dintre dispoziţiile prezentei carte nu
247 • constituţia româniei
trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfăşura orice activitate
sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile şi libertăţile
recunoscute prin prezenta cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele
prevăzute prin prezenta cartă”.
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Dispoziţiile art. 57 din Constituţie pri­
vesc exclusiv persoanele fizice – cetăţeni
români, cetăţeni străini şi apatrizi –, care
trebuie să îşi exercite drepturile şi liber­
tăţile constituţionale cu bună‑credinţă,
fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi.  Aşadar, prevederile nu sunt
aplicabile reprezentanţilor autorităţii
publice, care pot fi sancţionaţi pentru
eventualele abuzuri în exercitarea atri­
buţiilor lor prin multiple mecanisme,
preponderent de natură jurisdicţională,
instituite atât la nivel constituţional, cât
şi legal (Decizia nr. 802 din 9 noiembrie
2006, M. Of. nr. 11 din 8 ianuarie 2007).
2. Exercitarea de către o persoană a unui
drept ce îi este recunoscut prin lege nu
poate să justifice, prin ea însăşi, o pre­
zumţie a relei‑credinţe. Însă exercitarea
abuzivă a dreptului se produce atunci
când acel drept se realizează în alt scop
decât cel pentru care legea l‑a recunos­
cut (Decizia nr. 1190 din 20 septembrie
2011, M. Of. nr. 803 din 14 noiembrie
2011).
3. Obligaţia părţilor de a‑şi exercita drep­
turile procesuale cu respectarea dispozi­
ţiilor stabilite de lege reprezintă expre­
sia aplicării principiului privind dreptul
persoanei la judecarea procesului său în
mod echitabil şi într‑un termen rezona­
bil, potrivit prevederilor art. 6 parag. 1
din Convenţia pentru apărarea dreptu­
rilor omului şi a libertăţilor fundamen­
tale, instituirea unor reglementări care
să prevină abuzurile servind unei bune
administrări a justiţiei, precum şi nece­
sităţii aplicării şi respectării drepturilor şi
Art. 57
garanţiilor procesuale ale părţilor (Deci­
zia nr. 717 din 31 mai 2011, M. Of. nr. 630
din 5 septembrie 2011).
4. Posibilitatea aplicării unor amenzi ju­
diciare în cazul exercitării cu rea‑credinţă
a unor drepturi procesuale corespunde
exigenţelor art. 57 din Constituţie, care
instituie îndatorirea fundamentală a ce­
tăţenilor de a exercita drepturile şi liber­
tăţile constituţionale cu bună‑credinţă,
fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor
celorlalţi (Decizia nr. 170 din 15 aprilie
2004, M. Of. nr. 430 din 13 mai 2004).
5. Prin recunoaşterea în favoarea părţii
care şi‑a executat sau este gata să îşi
exe­cute obligaţiile a posibilităţii de a
opta pentru încetarea contractului prin
rezoluţiune sau reziliere, legiuitorul reali­
zează un echilibru între principiul forţei
obligatorii a contractului şi principiul
executării în natură şi cu bună‑credinţă a
obligaţiilor asumate, ceea ce corespun­de
exigenţelor art.  57 din Constituţie (De­
cizia nr. 866 din 24 iunie 2010, M. Of.
nr. 541 din 3 august 2010). 
6.  Neexecutarea obligaţiei de plată a
cheltuielilor comune de întreţinere, la
care chiriaşul este obligat prin convenţia
încheiată cu proprietarul, chiar dacă de
sorginte contractuală, afectează intere­
sele colectivităţii din care, independent
de voinţa sa, face parte. Aceasta impune
şi justifică recunoaşterea calităţii proce­
suale active asociaţiei de proprietari, ca
reprezentantă a respectivei colectivităţi,
pentru promovarea acţiunii în rezilierea
contractului de închiriere, dându‑se ast­
fel expresie principiului constituţional
Art. 58-59 constituţia româniei • 248

potrivit căruia cetăţenii trebuie să îşi libertăţile celorlalţi (Decizia nr. 123 din 16
exercite drepturile şi obligaţiile cu bu­ martie 2004, M. Of. nr. 342 din 20 aprilie
nă‑credinţă, fără să încalce drepturile şi 2004).

Capitolul IV. Avocatul Poporului

Articolul 58. Numirea şi rolul
(1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt
spe­cializaţi pe domenii de activitate.
(2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţie
publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
(3) Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc
prin lege organică.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei
Avocatul Poporului, republicată (M. Of. nr. 277 din 15 aprilie 2014); ► art. 43 CDFUE:
„Ombudsmanul European. Orice cetăţean al Uniunii, precum şi orice persoană fizică
sau juridică care are reşedinţa sau sediul social într‑un stat membru au dreptul de a
sesiza Ombudsmanul European cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în
activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene în exercitarea funcţiei sale jurisdicţionale”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Posibilitatea pe care o are Consiliul
Naţional pentru Studierea Arhivelor
Secu­rităţii de a promova acţiuni în con­
statarea calităţii de lucrător sau de co­
laborator al Securităţii nu reprezintă o
substituire a acestuia în atribuţiile Avo­
catului Poporului, instituţie care dispune
de mecanisme specifice, determinate în
mod cuprinzător şi detaliat în legea sa de
organizare şi funcţionare, de natură să
asigure în mod eficient realizarea rolu­
lui său constituţional (Decizia nr. 45 din
20 ianuarie 2011, M. Of. nr. 171 din 10
martie 2011).

Articolul 59. Exercitarea atribuţiilor

(1) Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea per-
soanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.
(2) Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului spri-
jinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Conform jurisprudenţei constante a
Curţii Constituţionale, Avocatul Poporu­
lui poate declanşa controlul de constitu­
ţionalitate pe calea excepţiei de necon­
stituţionalitate indiferent de problemele
vizate prin aceasta (a se vedea, în acest
249 • constituţia româniei
sens, şi Decizia nr. 544 din 28 iunie 2006,
publicată în M. Of. nr. 568 din 30 iunie
2006, Decizia nr. 567 din 11 iulie 2006,
publicată în M.  Of.  nr.  613 din 14 iulie
2006, Decizia nr. 392 din 17 aprilie 2007,
publicată în M.  Of.  nr.  325 din 15 mai
2007, Decizia nr. 742 din 24 iunie 2008,
publicată în M.  Of.  nr.  570 din 29 iulie
2008, Decizia nr. 365 din 17 martie 2009,
publicată în M. Of. nr. 237 din 9 aprilie
2009, Decizia nr. 1555 din 17 noiembrie
2009, publicată în M. Of. nr. 916 din 28
decembrie 2009, sau Decizia nr. 1105 din
21 septembrie 2010, publicată în M. Of.
nr. 684 din 8 octombrie 2010), însă ridi­
carea directă a excepţiei de neconstitu­
ţionalitate este şi rămâne la aprecierea
exclusivă a Avocatului Poporului, acesta
neputând fi obligat sau împiedicat de
nicio autoritate publică să ridice o atare
excepţie. În consecinţă, Curtea constată
că Avocatul Poporului are exclusivitate
în privinţa deciziei de a ridica o excepţie
de neconstituţionalitate, parte a inde­
pendenţei instituţionale şi funcţionale
de care acesta se bucură, astfel încât
nu există niciun interes al Avocatului
Poporului în promovarea unei aseme­
nea excepţii de neconstituţionalitate,
Articolul 60. Raportul în faţa Parlamentului
Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoar-
te, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind
legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor.
Art. 60
din moment ce, prin chiar modul său de
acţiune, se poate conforma înţelesului
constituţional al textului (Decizia nr. 336
din 24 septembrie 2013, M. Of. nr. 684
din 7 noiembrie 2013).
2. În urma revizuirii Constituţiei, care a
introdus printre subiecţii care pot sesiza
Curtea Constituţională, în cadrul contro­
lului prealabil asupra constituţionalităţii
legilor, precum şi direct pe calea excep­
ţiei de neconstituţionalitate, şi instituţia
Avocatul Poporului, au fost amplificate
atribuţiile acesteia privind apărarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în
raporturile lor cu autorităţile publice.
Nicio prevedere constituţională nu in­
terzice Avocatului Poporului să apere
drepturile şi libertăţile cetăţenilor în ra­
port cu toate autorităţile publice, inclusiv
cu autoritatea judecătorească. Avocatul
Poporului are posibilitatea de a sesiza
instanţa de contencios administrativ,
în mod circumstanţial, atunci când, ca
urmare a controlului sesizării formulate
de o persoană fizică, apreciază că ilega­
litatea actului sau excesul de putere al
autorităţii administrative nu poate fi în­
lăturat decât prin justiţie (Decizia nr. 507
din 17 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1154
din 7 decembrie 2004).
 Titlul III. Autorităţile publice

Capitolul I. Parlamentul

Secţiunea 1. Organizare şi funcţionare

Articolul 61. Rolul şi structura

(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi
unica autoritate legiuitoare a ţării.
(2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.
Legislaţie conexă: ► Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea nr. 8
din 24 februarie 1994, republicat (M. Of. nr. 326 din 13 mai 2015); ► Regu­lamentul
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 (M. Of. nr. 948 din
25 octombrie 2005); ► Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 4 din 3 martie 1992, republicat (M. Of. nr. 461
din 25 iulie 2013

Jurisprudenţă
► Decizii CCR
1. În condiţiile în care prevederile art. 61
alin. (1) din Constituţie stabilesc că „Par­
lamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica au­
toritate legiuitoare a ţării”, competenţa
de legiferare a acestuia cu privire la un
anumit domeniu nu poate fi limitată
dacă legea astfel adoptată respectă exi­
genţele Legii fundamentale. Prin urma­
re, opţiunea legiuitorului de a legifera în
materia în care Curtea Constituţională a
admis o sesizare de neconstituţionalita­
te cu privire la o lege în ansamblul său
presupune parcurgerea tuturor fazelor
procesului legislativ prevăzut de Consti­
tuţie şi de regulamentele celor două Ca­
mere ale Parlamentului (Decizia nr. 308
din 28 martie 2012, M. Of. nr. 309 din 9
mai 2012; Decizia nr. 17 din 21 ianuarie
2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015).
2.  Puterea judecătorească, prin Înal­
ta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul
constituţional de a da unui text de lege
anumite interpretări, în scopul aplicării
unitare de către instanţele judecăto­
reşti.  Acest fapt nu presupune însă că
instanţa supremă se poate substitui Par­
lamentului, unica putere legiuitoare în
stat, dar implică anumite exigenţe con­
stituţionale ce ţin de modalitatea con­
cretă în care se realizează interpretarea.
În cazul dedus judecăţii, interpretarea
­duală­a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal
este evidentă, însă, pentru argumentele
expu­se, una dintre interpretări contra­
vine dispoziţiilor care stabilesc sfera de
competenţă a puterii legiuitoare, consa­
crate de art. 61 alin. (1) din Constituţie,
cu consecinţa înfrângerii separaţiei şi
echilibrului puterilor în stat, prevăzute
de art. 1 alin. (4) din Legea fundamen­
tală. Astfel, interpretarea potrivit căreia
legea penală mai favorabilă presupune
aplicarea instituţiilor autonome mai fa­
vorabile este de natură să înfrângă exi­
genţele constituţionale, deoarece, în caz
251 • constituţia româniei
contrar, s‑ar rupe legătura organică din­
tre instituţiile de drept penal aparţinând
fiecărei legi succesive, cu consecinţa di­
rectă a schimbării conţinutului şi sensu­
lui actelor normative adoptate de către
legiuitor (Decizia nr. 265 din 6 mai 2014,
M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014).
3. Parlamentul (fie Camera Deputaţilor,
fie Senatul), în calitate de organ repre­
zentativ suprem al poporului român şi
unica autoritate legiuitoare a ţării, nu
poate să se substituie puterii judecăto­
reşti, respectiv să soluţioneze, prin ho­
tărâri proprii, litigii ce ţin de competenţa
instanţelor judecătoreşti. De asemenea,
legiuitorul nu poate modifica, suspenda
sau stinge efectele unor hotărâri judecă­
toreşti definitive şi irevocabile. Exempli­
ficativă în acest sens este Decizia Curţii
Constituţionale nr.  6 din 11 noiembrie
1992, publicată în M.  Of.  nr.  48 din 4
martie 1993, prin care instanţa constitu­
ţională, în cadrul controlului a priori, a
constatat neconstituţionalitatea dispo­
ziţiilor legale cuprinse în Legea privind
măsuri premergătoare reglementării
situaţiei juridice a unor imobile trecute
în proprietatea statului după 23 august
1944, care prevedeau suspendarea ju­
decării proceselor privind bunurile avute
în vedere de noua reglementare, aflate
pe rolul instanţelor judecătoreşti, până
la adoptarea unei noi legi.  Argumentul
principal al soluţiei pronunţate de Curte
a fost acela că Parlamentul nu are drep­
tul să intervină în procesul de realizare
a justiţiei (Decizia nr. 972 din 21 noiem­
brie 2012, M. Of. nr. 800 din 28 noiembrie
2012). ? În prezent, legislaţia procesuală
civilă nu mai utilizează expresia „hotărâ­
re irevocabilă”.
4. Curtea observă şi reţine că teza potrivit
căreia o Cameră a Parlamentului poate,
în virtutea dispoziţiilor regulamentare
proprii, să cenzureze sub orice aspect o
hotărâre judecătorească definitivă şi ire­
Art. 61
vocabilă, care a dobândit autoritate de
lucru judecat, echivalează cu transforma­
rea acestei autorităţi în putere judecă­
torească, concurentă cu instanţele jude­
cătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea
justiţiei. Legitimarea unui astfel de act ar
avea ca efect acceptarea ideii că, în Ro­
mânia, există persoane/instituţii/autori­
tăţi cărora nu le sunt opozabile hotărârile
judecătoreşti pronunţate de instanţele
prevăzute de Constituţie şi de lege, deci
care sunt mai presus de lege. Or, o astfel
de interpretare dată dispoziţiilor referi­
toare la autonomia regulamentară este
în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1
alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1),
art.  124 şi art.  126 alin.  (1) din Consti­
tuţie (Decizia nr. 972 din 21 noiembrie
2012, M. Of. nr. 800 din 28 noiembrie
2012). ? A se vedea nota de la decizia
anterioară.
5. Curtea reţine că acceptarea ideii potri­
vit căreia Parlamentul îşi poate exercita
competenţa de autoritate legiuitoare
în mod discreţionar, oricând şi în orice
condiţii, adoptând legi în domenii care
aparţin în exclusivitate actelor cu carac­
ter infralegal, administrativ, ar echivala
cu o abatere de la prerogativele consti­
tuţionale ale acestei autorităţi consa­
crate de art. 61 alin. (1) din Constituţie
şi transformarea acesteia în autoritate
publică executivă (Decizia nr. 494 din 21
noiembrie 2013, M. Of. nr. 819 din 21
decembrie 2013).
6. Este dreptul suveran al legiuitorului de
a aprecia întinderea şi amploarea măsu­
rilor pe care le stabileşte prin lege, iar
sub aspectele practice pe care le‑ar pre­
supune o apreciere asupra oportunităţii
vreunei măsuri reparatorii, Curtea Con­
stituţională nu numai că nu s‑ar putea
pronunţa, dar, în principiu, nu ar putea să
completeze sau să schimbe măsuri legis­
lative existente, devenind astfel „legisla­
Art. 61
tor pozitiv” (Decizia nr. 165 din 22 martie
2005, M. Of. nr. 390 din 9 mai 2005).
7.  Definirea domeniului de aplicare a
unei legi şi crearea unui statut juridic
special, în funcţie de anumite situaţii
obiective avute în vedere, reprezintă
atributul exclusiv al legiuitorului, pe
care Curtea Constituţională nu îl poate
controla (Decizia nr. 70 din 8 februarie
2005, M. Of. nr. 242 din 23 martie 2005).
8. Extinderea dispoziţiilor legale criticate
şi la alte situaţii neprevăzute în text, în
sensul adăugării în cuprinsul acestora,
ar echivala cu transformarea instanţei
de contencios constituţional într‑un le­
gislator pozitiv, lucru care ar contraveni
art.  61 din Constituţie, potrivit căruia
„Parlamentul este (...) unica autoritate
legiuitoare a ţării” (Decizia nr. 275 din
24 iunie 2004, M. Of. nr. 683 din 29 iulie
2004).
9. Modificarea conţinutului unei norme
juridice, în sensul adaptării ei la realităţi­
le sociale, este o prerogativă exclusivă a
auto­rităţii legislative, în lumina dispoziţi­
ilor art. 61 alin. (1) din Constituţie (Deci­
zia nr. 681 din 31 mai 2011, M. Of. nr. 662
din 16 septembrie 2011).  completa ori de a renunţa la iniţiativa în
10. Reglementarea unor contravenţii în­
tr‑un domeniu sau altul de activitate este
posibilă şi prin acte normative subordo­
nate legii, în condiţiile în care domeniile
respective sunt prevăzute în competen­
ţa dată prin lege autorităţilor publice
stabilite la art.  2 din O.G.  nr.  2/2001
privind regimul juridic al contravenţiilor
(Decizia nr. 107 din 22 februarie 2005,
M. Of. nr. 334 din 20 aprilie 2005).
11. Prin prevederile art. 61 alin. (2), Con­
stituţia României consacră organizarea în
două Camere a Parlamentului, raportu­
rile dintre acestea – în ceea ce priveşte
îndeplinirea funcţiilor pe care Parlamen­
tul le exercită, inclusiv în ceea ce priveş­
te funcţia legislativă – fiind stabilite prin
dispoziţiile întregului Capitol I al Titlului
constituţia româniei • 252
III din Constituţie.  În ceea ce priveşte
funcţia de legiferare, iniţiativa legislativă
aparţine în egală măsură deputaţilor şi
senatorilor, ceea ce implică atât dreptul
parlamentarilor de a depune o propune­
re legislativă în Parlament, cât şi dreptul
acestora de a amenda orice iniţiativă le­
gislativă depusă la Parlament. Din drep­
tul parlamentarilor la iniţiativă legislativă
decurge şi dreptul fiecărei Camere de a
decide asupra iniţiativelor legislative cu
care este sesizată.  La dezbaterea unei
iniţiative legislative participă, în egală
măsură, ambele Camere ale Parlamen­
tului, cu respectarea principiului com­
petenţei de sesizare prevăzut de art. 75
din Constituţie, cele două Camere având
autonomie în adoptarea soluţiilor legisla­
tive cu privire la iniţiativele supuse dez­
baterii. Din aceste principii ale sistemului
bicameral rezultă că o iniţiativă legisla­
tivă poate fi modificată ori completată
de prima Cameră sesizată fără ca deci­
zia acesteia să fie limitată de conţinutul
iniţiativei legislative în forma depusă de
iniţiator, după cum tot astfel Camera de­
cizională are dreptul de a modifica, de a
cauză (Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010,
M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010).
12. Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit
două criterii esenţiale pentru a se de­
termina cazurile în care prin procedura
legislativă se încalcă principiul bicamera­
lismului (a se vedea Decizia nr. 710 din 6
mai 2009, publicată în M. Of. nr. 358 din
28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie
2010, publicată în M. Of. nr. 291 din 4 mai
2010, Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie
2011, publicată în M. Of. nr. 905 din 20
decembrie 2011, sau Decizia nr. 1 din 11
ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 53
din 23 ianuarie 2012).  Aceste criterii
esenţiale cumulative sunt, pe de o par­
te, existenţa unor deosebiri majore de
conţinut juridic între formele adoptate
253 • constituţia româniei
de cele două Camere ale Parlamentului
şi, pe de altă parte, existenţa unei con­
figuraţii deosebite, semnificativ diferite,
între formele adoptate de cele două
Camere ale Parlamentului (Decizia nr. 1
din 14 ianuarie 2015, M. Of. nr. 85 din 2
februarie 2015).
13. În mod tradiţional, Parlamentul Ro­
mâniei a avut o structură bicamerală.
Această structură a forului legiuitor,
consacrată în anul 1864 prin „Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris”
al domnitorului Alexandru Ioan Cuza,
a continuat să existe sub imperiul Con­
stituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind
întreruptă doar în perioada regimului
comunist, când reprezentanţa naţională
era unicamerală  –  Marea Adunare Na­
ţională. Constituţia din 1991 a preluat,
cu unele modificări, această structură
a Parlamentului, menţinută cu prilejul
revizuirii Legii fundamentale din anul
2003. Modificarea textelor incidente în
materie, realizată cu prilejul revizuirii, a
vizat doar trecerea la un sistem de bica­
meralism funcţional. Avantajele pe care
structura bicamerală a forului legiuitor
le prezintă sunt evidente. Astfel, se evită
concentrarea puterii în Parlament, întru­
cât Camerele acestuia se vor împiedica
reciproc să devină suport al unui regim
autoritar. Totodată, se asigură dezbateri
şi un cadru de analiză succesivă a legilor
de către două corpuri diferite ale forului
legiuitor, ceea ce oferă o mai mare garan­
ţie a calităţii actului legislativ. Adoptarea
legilor în cadrul unui Parlament unicame­
ral se face după mai multe „lecturi” suc­
cesive ale unui text. Fiind realizate însă
de acelaşi corp legiuitor, lecturile pot
deveni o formalitate artificială sau pot fi
suprimate din raţiuni de urgenţă. Bica­
meralismul determină ca a doua lectură
a legii să se facă, întotdeauna, de o altă
adunare, ceea ce este de natură să deter­
mine o percepţie critică accentuată. Se
Art. 61
oferă astfel oportunitatea unei mai bune
cooperări critice, a dezbaterii comune şi
colective de luare a deciziilor, conferin­
du‑se amploare formării voinţei statului
parlamentar.  În plus, bicameralismul
mini­mizează riscul dominaţiei majorită­
ţii, favorizând dialogul între majorităţile
din cele două Camere, precum şi între
grupurile parlamentare. Coopera­rea şi
supervizarea legislativă sunt extinse în
acest mod, demonstrându‑se astfel că
sistemul bicameral este o formă impor­
tantă a separaţiei puterilor, care nu func­
ţionează doar între puterile legislativă,
executivă şi judecătorească, ci şi în inte­
riorul celei legislative. Atât tradiţia care,
fiind legată de fiinţa statului român, îl de­
fineşte şi îl reprezintă, cât şi avantajele
enunţate constituie puternice motive de
reflecţie cu prilejul opţiunii pentru una
dintre cele două formule: unicameralism
sau bicameralism (Decizia nr. 799 din 17
iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României,
M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
14.  Principiul bicameralismului, consa­
crat de art. 61 alin. (2) din Constituţie,
se reflectă nu numai în dualismul insti­
tuţional în cadrul Parlamentului, ci şi în
cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea
fundamentală stabileşte competenţe de
legiferare potrivit cărora fiecare dintre
cele două Camere are, în cazurile expres
definite, fie calitatea de primă Came­
ră sesizată, fie de Cameră decizională.
­Totodată­, ţinând seama de indivizibili­
tatea Parlamentului ca organ reprezen­
tativ suprem al poporului român şi de
unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a
ţării, Constituţia nu permite adoptarea
unei legi de către o singură Cameră, fără
ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi
de cealaltă Cameră. Diferenţele de con­
ţinut juridic dintre forma proiectului de
lege adoptat de Senat, ca primă Cameră
sesizată, şi a legii adoptate de Camera
Art. 62 constituţia româniei • 254

Deputaţilor, în calitate de Cameră deci­ 15. Nu se poate susţine încălcarea prin­

zională, sunt de natură să încalce princi­
piul bicameralismului, în sensul că forma
finală a legii, în redactarea adoptată de
Camera decizională, se îndepărtează în
mod substanţial de forma adoptată de
Camera de reflecţie, ceea ce echivalează
practic cu excluderea acesteia din urmă
de la procesul de legiferare. Or, legea tre­
buie să fie rezultanta manifestării de vo­
inţă concordante a ambelor Camere ale
Parlamentului. Este adevărat că în dezba­
terea unei iniţiative legislative Camerele
au un drept propriu de decizie asupra
acesteia, dar principiul bicameralismu­
lui nu poate fi respectat decât atât timp
cât ambele Camere ale Parlamentului
au dezbătut şi s‑au exprimat cu privire
la acelaşi conţinut şi la aceeaşi formă ale
iniţiativei legislative (Decizia nr. 710 din
6 mai 2009, M. Of. nr. 358 din 28 mai
2009).
cipiului bicameralismului atunci când pri­
ma Cameră sesizată şi‑a exprimat votul,
în sensul respingerii proiectului de lege,
iar Camera decizională a aprobat‑o, cu
unele amendamente ce aparţin compe­
tenţei sale sub aspectul votului defini­
tiv (Decizia nr. 269 din 16 martie 2010,
M. Of. nr. 265 din 23 aprilie 2010).
16.  Criteriile esenţiale pentru a se de­
termina cazurile în care prin procedura
legislativă se încalcă principiul bicamera­
lismului sunt: a) existenţa unor deosebiri
majore de conţinut juridic între formele
adoptate de cele două Camere ale Par­
lamentului; b) existenţa unei configura­
ţii deosebite, semnificativ diferită, între
formele adoptate de cele două Camere
ale Parlamentului (Decizia nr. 1237 din
6 octombrie 2010, M. Of. nr. 785 din 24
noiembrie 2010).

Articolul 62. Alegerea Camerelor

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale.
(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu în-
trunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au
dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei
minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie.
(3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală,
în raport cu populaţia ţării.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului (M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008); ► art. 3 din Primul Protocol adiţional la
CEDO: „Dreptul la alegeri libere. Înaltele Părţi Contractante se angajează să organize‑
ze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera
exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. În virtutea dispoziţiilor constituţionale
care prevăd că alegerea Camerelor Parla­
mentului se face potrivit legii electorale,
legiuitorul are posibilitatea de a stabili
prin lege tipul sistemului electoral, pre­
cum şi modalităţile concrete de organi­
zare şi desfăşurare a scrutinului. În ace­
laşi sens, Constituţia prevede, la art. 73
alin.  (3) lit.  a), că sistemul electoral se
reglementează prin lege organică. Legea
255 • constituţia româniei Art. 63-64

poate stabili mecanisme de transforma­ de şanse a celor care participă la acest

re a voturilor în mandate şi modul de
atribuire a acestora (Decizia nr. 1233 din
6 octombrie 2009, M. Of. nr. 849 din 8
decembrie 2009).
2. Însăşi Constituţia, prin art. 62 alin. (2),
conferă un regim special organizaţiilor
aparţinând minorităţilor naţionale, care
să le permită acestora reprezentarea po­
litică în cadrul autorităţii legiuitoare. În
virtutea textului constituţional amintit,
care legitimează participarea organiza­
ţiilor cetăţenilor care aparţin minorităţi­
lor naţionale la alegerile parlamentare,
aceste organizaţii urmează a fi asimilate
celorlalţi actori electorali, în speţă par­
tidele politice, în lipsa unei asemenea
asimilări fiind pusă în pericol egalitatea
scrutin (Decizia nr. 53 din 12 februarie
2004, M. Of. nr. 240 din 18 martie 2004).
3.  Organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale care participă la
alegeri se supun prevederilor legii parti­
delor politice, ceea ce nu reprezintă, în
fapt, decât o expresie a dispoziţiilor con­
stituţionale ale art. 62 alin. (2), legiuitorul
urmărind aplicarea principiului egalităţii
de şanse între cetăţeni, prin înlăturarea,
potrivit prevederilor constituţionale
ale art.  4 alin.  (2), a oricăror forme de
discriminare, între altele, pe criterii „de
naţionalitate, de origine etnică, (...), de
apartenenţă politică (...)” (Decizia nr. 517
din 25 noiembrie 2004, M. Of. nr. 49 din
14 ianuarie 2005).

Articolul 63. Durata mandatului

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani,
care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau
de urgenţă, până la încetarea acestora.
(2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în
cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.
(3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui Ro-
mâniei, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
(4) Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului
Parlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi
adoptate, modificate sau abrogate legi organice.
(5) Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi
a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.
Legislaţie conexă: ► Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea nr. 8
din 24 februarie 1994, republicat (M. Of. nr. 326 din 13 mai 2015); ► Regulamentul
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 (M. Of. nr. 948 din
25 octombrie 2005); ► Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 4 din 3 martie 1992, republicat (M. Of. nr. 461
din 25 iulie 2013).

Articolul 64. Organizarea internă

(1) Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regu-
lament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele
aprobate de acestea.
(2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei
De­putaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor.
Art. 64 constituţia româniei • 256

Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni.

Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.
(3) Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit
regulamentului fiecărei Camere.
(4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui co-
misii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii
comune.
(5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit
configuraţiei politice a fiecărei Camere.
Legislaţie conexă: ► Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea nr. 8
din 24 februarie 1994, republicat (M. Of. nr. 326 din 13 mai 2015); ► Regulamentul
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 (M. Of. nr. 948 din
25 octombrie 2005); ► Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 4 din 3 martie 1992, republicat (M. Of. nr. 461
din 25 iulie 2013).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Fiecare Cameră este în drept să îşi sta­
bilească, în limitele şi cu respectarea pre­
vederilor constituţionale, regulile de or­
ganizare şi funcţionare, care, în substan­
ţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei
Camere.  Din această perspectivă, nicio
autoritate publică nu poate dispune, cu
privire la aspectele menţionate, pentru
Parlament şi, de asemenea, niciuna din­
tre Camerele Parlamentului nu poate dis­
pune, asupra aceloraşi aspecte, pentru
cealaltă Cameră. Ca urmare, organizarea
şi funcţionarea fiecărei Camere a Parla­
mentului se stabilesc prin regulament
propriu, adoptat prin hotărâre proprie
a fiecărei Camere, cu votul majorităţii
membrilor Camerei respective (Decizia
nr. 1009 din 7 iulie 2009, M. Of. nr. 542
din 4 august 2009).
2.  În temeiul prevederilor constituţio­
nale ale art. 61 privind rolul şi structura
Parlamentului şi ale art. 64 privind orga­
nizarea internă a fiecărei Camere a Par­
lamentului, fiecare Cameră este în drept
să îşi stabilească, în limitele şi cu respec­
tarea prevederilor constituţionale, regu­
lile de organizare şi funcţionare, care, în
substanţa lor, alcătuiesc regulamentul
fiecărei Camere. Ca urmare, organizarea
şi funcţionarea fiecărei Camere a Parla­
mentului se stabilesc prin regulament
propriu, adoptat prin hotărâre proprie
a fiecărei Camere, cu votul majorităţii
mem­brilor Camerei respective.  Ast­
fel, în virtutea principiului autonomiei
regu­lamentare a Camerei Deputaţilor,
consacrat de art.  64 alin.  (1) teza I din
Constituţie, orice reglementare privind
organizarea şi funcţionarea Camerei De­
putaţilor, care nu este prevăzută de Con­
stituţie, poate şi trebuie să fie stabilită
prin regulamentul propriu. Prin urmare,
Camera Deputaţilor este suverană în a
adopta măsurile pe care le consideră ne­
cesare şi oportune pentru buna organiza­
re şi funcţionare a sa, inclusiv cele privind
constituirea şi alegerea structurilor sale
de conducere şi de lucru (Decizia nr. 667
din 18 mai 2011, M. Of. nr. 397 din 7 iunie
2011).
3.  Autonomia regulamentară nu poate
fi exercitată în mod discreţionar, abuziv,
cu încălcarea atribuţiilor constituţionale
ale Parlamentului.  Astfel, între princi­
257 • constituţia româniei
piul constituţional referitor la autono­
mia Parlamentului de a‑şi stabili reguli
interne de organizare şi funcţionare
[art.  64 alin.  (1)] şi principiul constitu­
ţional referitor la rolul Parlamentului, în
ansamblul autorităţilor publice ale sta­
tului, ce exercită, potrivit Constituţiei,
atribuţii specifice democraţiei constitu­
ţionale (legiferarea, acordarea votului
de încredere, în baza căruia este numit
Guvernul, retragerea încrederii acordate
Guvernului prin adoptarea unei moţiuni
de cenzură, declararea stării de război,
aprobarea strategiei naţionale de apă­
rare a ţării etc.), există un raport ca de
la mijloc/instrument la scop/interes.
Astfel, regulamentele parlamentare se
consti­tuie într‑un ansamblu de norme
juridice, menite să organizeze şi să dis­
ciplineze activitatea parlamentară cu
privire, printre altele, la procedura de
legiferare, de numire sau de învestitură
a celor mai importante instituţii sau au­
torităţi publice în stat (Guvern, o parte
dintre judecătorii Curţii Constituţionale,
o parte dintre membrii Consiliului Supe­
rior al Magistraturii, membrii Curţii de
Conturi, Avocatul Poporului, directorii
serviciilor de informaţii), precum şi re­
gulile de organizare şi funcţionare ale
fiecărei Camere.  Normele regulamen­
tare reprezintă instrumentele juridice
care permit desfăşurarea activităţilor
parlamentare în scopul îndeplinirii atri­
buţiilor constituţionale ale Parlamentu­
lui, autoritate reprezentativă prin care
poporul român îşi exercită suveranitatea
naţională, în conformitate cu prevederi­
le art. 2 alin. (1) din Constituţie (Decizia
nr. 209 din 7 martie 2012, M. Of. nr. 188
din 22 martie 2012).
4. Parlamentul „nu poate fi reprezentat
sau înlocuit de niciunul dintre organe­
le sale interne şi pe care chiar el şi le
înfiinţează, din simplul motiv că el nu
poate delega nimănui  –  şi cu atât mai
Art. 64
puţin unui grup de parlamentari – suve­
ranitatea naţională cu care electoratul
l‑a împuternicit în urma alegerilor par­
lamentare.  Pentru ca un control parla­
mentar să fie autentic, el trebuie să fie
deplin, adică Parlamentul ţării trebuie
să dispună de posibilitatea de a lua orice
măsuri pentru a da conţinut acestei ple­
nitudini. (...) Deplasarea (...) unui centru
de decizie constituţional (Parlamentul)
la comisii ale acestuia nu este conformă
cu menirea celui dintâi, exprimată clar în
prevederile art. 110 şi art. 58 din Consti­
tuţie [art. 111 şi art. 61 din Constituţia
revizuită]” (Decizia nr. 209 din 7 martie
2012, M. Of. nr. 188 din 22 martie 2012).
5. Potrivit poziţiei preeminente a Parla­
mentului în sistemul autorităţilor publi­
ce ale României, el exercită prerogative
de cea mai mare însemnătate pentru
activitatea de stat, fiind, în întregul său,
expre­sia suveranităţii naţionale, rezulta­
tă din alegerile parlamentare. Între aces­
te prerogative, alături de cea privitoare
la adoptarea legilor, este şi activitatea
de control asupra executivului. Desigur,
Parlamentul nu poate desfăşura, în ple­
nul său, asemenea activităţi de control,
lipsindu‑i suportul informaţional necesar
pentru a‑şi formula o opinie corectă asu­
pra obiectului controlului. Acest fapt este
la fel de adevărat, de altminteri, şi pentru
procesul legislativ. Camerele nu ar putea
păşi direct la dezbaterea şi adoptarea
unei legi, fără o pregătire corespunzătoa­
re, prealabilă, a lucrărilor ce urmează a
se desfăşura în plen. Acestui rol şi acestor
finalităţi le sunt consacrate organizarea
şi funcţionarea comisiilor parlamentare,
privite şi definite ca organe de lucru ale
Camerelor, care se înfiinţează cu scopul
de a îndeplini însărcinările care le sunt
încredinţate tocmai în vederea pregătirii
lucrărilor lor (Decizia nr. 48 din 17 mai
1994, M. Of. nr. 125 din 21 mai 1994).
Art. 64
6. Cu privire la rolul comisiilor permanen­
te, Curtea constată că acestea sunt orga­
ne interne de lucru ale Camerelor Parla­
mentului, a căror activitate are caracter
pregătitor pentru a oferi forului delibera­
tiv toate elementele necesare adoptării
deciziei. Dezbaterile specializate care au
loc în cadrul şedinţelor comisiilor se fi­
nalizează cu întocmirea de rapoarte sau
avize care au rolul de a pregăti şi facilita
desfăşurarea lucrărilor Camerelor, res­
pectiv a dezbaterilor care vor avea loc în
plenul acestora. Dat fiind caracterul de
organe de lucru interne al comisiilor par­
lamentare, natura juridică a rapoartelor
sau avizelor adoptate de acestea este a
unui act preliminar, cu caracter de reco­
mandare, adoptat în scopul de a sugera o
anumită conduită, sub aspect decizional,
plenului fiecărei Camere sau Camerelor
reunite. Rapoartele şi avizele au caracter
obligatoriu numai sub aspectul solicitării
lor, nu şi din perspectiva soluţiilor pe care
la propun, Senatul şi Camera Deputaţilor
fiind singurele corpuri deliberative prin
care Parlamentul îşi îndeplineşte atribu­
ţiile constituţionale (Decizia nr. 80 din
16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7
aprilie 2014).
7. Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din
Legea fundamentală, „Fiecare Cameră îşi
constituie comisii permanente şi poate
institui comisii de anchetă sau alte co­
misii speciale. Camerele îşi pot constitui
comisii comune”. Din acest text constitu­
ţional rezultă, fără dubiu, că aceste comi­
sii se constituie şi funcţionează în cadrul
fiecărei Camere, care, potrivit autonomi­
ei sale regulamentare, stabileşte modul
lor concret de organizare şi funcţionare,
în exercitarea funcţiei de control pe care
o are Parlamentul în cadrul democraţiei
constituţionale.  Cu privire la atribuţiile
acestor comisii, din coroborarea texte­
lor constituţionale rezultă că, în faţa
comisi­ilor, în mod obligatoriu, trebuie
constituţia româniei • 258
să compară numai subiectele de drept
care se află în raporturi constituţionale
specifice cu Parlamentul potrivit Titlului
III, Capitolul IV din Constituţie, intitulat
„Raporturile Parlamentului cu Guvernul”.
Alte subiecte de drept pot fi invitate să
ia parte la dezbaterile din faţa comisii­
lor. De asemenea, aceste comisii nu au
abilitarea constituţională sau regulamen­
tară să se pronunţe asupra vinovăţiei
ori nevinovăţiei unei persoane, ci sunt
expre­sia controlului parlamentar. Scopul
lor este acela de a lămuri, de a clarifica
împrejurările şi cauzele în care s‑au pro­
dus evenimentele supuse cercetării. Prin
urmare, aceste comisii anchetează/veri­
fică fapte sau împrejurări, şi nu persoa­
ne. Ele au ca finalitate constatarea exis­
tenţei sau inexistenţei faptelor pentru
care a fost creată comisia, fără a stabili
răspunderea administrativă, materială,
disciplinară ori penală a vreunei persoa­
ne. Aceste comisii nu au competenţa de
a da un verdict, ci aceea de a întocmi
un raport cu privire la situaţia de fapt
anchetată, prin care se vor indica con­
cluziile la care au ajuns pe baza actelor
şi documentelor pe care le‑au consultat
şi a audierilor efectuate (a se vedea în
acest sens Decizia nr. 924 din 1 noiem­
brie 2012, publicată în M. Of. nr. 787 din
22 noiembrie 2012).  Având în vedere
considerentele expuse, Curtea reţine
că instituirea obligaţiei persoanelor de
drept public, altele decât cele prevăzute
de art. 111 din Constituţie, a persoanelor
juridice private şi a persoanelor fizice de
a se prezenta, direct sau prin reprezen­
tant legal, după caz, în faţa comisiilor par­
lamentare contravine rolului şi scopului
acestor comisii şi, în mod implicit, rolului
constituţional de autoritate legiuitoare a
Parlamentului, cu încălcarea principiului
constituţional al separaţiei şi echilibru­
lui puterilor în stat, consacrat de art. 1
alin. (4) din Constituţie (Decizia nr. 80 din
259 • constituţia româniei
16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7
aprilie 2014).
8. Ancheta parlamentară este o expresie
a funcţiei de control pe care o are Parla­
mentul în cadrul democraţiei constituţio­
nale. Acest tip de control parlamentar se
poate efectua prin intermediul unei co­
misii de anchetă constituite ad‑hoc sau
prin mijlocirea unei comisii permanente.
Cu privire la comisiile de anchetă consti­
tuite ad‑hoc, Curtea observă că acestea
sunt legitimate din punct de vedere con­
stituţional prin textul art. 64 alin. (4) din
Legea fundamentală, care prevede că
„Fiecare Cameră îşi constituie comisii
per­manente şi poate institui comisii de
anchetă sau alte comisii speciale. Came­
rele îşi pot constitui comisii comune”. Din
acest text constituţional rezultă, fără
dubiu, că aceste comisii de anchetă se
constituie şi funcţionează în cadrul fie­
cărei Camere, care, potrivit autonomiei
lor regulamentare, urmează ca prin regu­
lament să stabilească modul lor concret
de organizare şi funcţionare. În faţa co­
misiilor de anchetă, în mod obligatoriu,
trebuie să compară numai subiectele de
drept care se află în raporturi constitu­
ţionale specifice cu Parlamentul potrivit
Titlului III, Capitolul IV din Constituţie,
intitulat „Raporturile Parlamentului cu
Guvernul”.  Alte subiecte de drept pot
fi invitate să ia parte la dezbaterile din
faţa comisiilor de anchetă, fără a exista
însă vreo obligaţie corelativă din partea
acestora de a da curs invitaţiei. Cu privire
la pretinsa activitate de jurisdicţie extra­
ordinară pe care o desfăşoară comisiile
de anchetă, Curtea reţine că, din punct
de vedere etimologic, cuvântul „jurisdic­
ţie” este de sorginte latină (iuris dictio) şi
înseamnă „a spune dreptul”. Astfel, pen­
tru ca o autoritate publică să dispună de
jurisdicţie trebuie să aibă capacitatea şi
dreptul de a judeca şi de a se pronunţa
asupra unor litigii care vizează, de prin­
Art. 64
cipiu, drepturile subiective ale părţilor
implicate.  Curtea Constituţională, prin
Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, publi­
cată în M. Of. nr. 95 din 6 februarie 2008,
a statuat că o jurisdicţie este extraordi­
nară numai în măsura în care există o
confuzie între funcţia de anchetă, cea de
judecată şi cea de soluţionare a căilor de
atac împotriva propriilor decizii, lipsă de
contradictorialitate şi publicitate a dez­
baterilor, limitare a dreptului la apărare
al persoanelor, liber arbitru în adminis­
trarea şi aprecierea probelor, precum şi
posibilitatea de a da, în aceleaşi cauze,
verdicte noi, contrare celor validate prin
deciziile definitive ale instanţelor judecă­
toreşti. Natura juridică a organelor care
exercită o jurisdicţie extraordinară este
cea a instanţelor extraordinare, inter­
zise de art. 126 alin. (5) din Constituţia
României. Aceste comisii de anchetă nu
au un caracter jurisdicţional.  Ele nu au
abilitarea constituţională sau regulamen­
tară să se pronunţe asupra vinovăţiei
sau nevinovăţiei unei persoane, ci sunt
expre­sia controlului parlamentar. Scopul
lor este acela de a lămuri, de a clarifica
împrejurările şi cauzele în care s‑au pro­
dus „evenimente sau au avut loc acţiuni
cu efecte negative, precum şi stabilirea
concluziilor, răspunderilor şi măsurilor
ce se impun” (art. 73 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor). Este, prin urmare,
de forţa evidenţei faptul că aceste co­
misii anchetează/verifică fapte sau îm­
prejurări, şi nu persoane. Ele au ca scop
constatarea existenţei sau inexistenţei
faptelor pentru care a fost creată comi­
sia de anchetă, fără a stabili cu titlu ele
certitudine răspunderea administrativă,
materială, disciplinară sau penală a vreu­
nei persoane.  Chiar dacă textul art.  78
alin. (1) din Regulament este unul mai ge­
neral, interpretarea sa trebuie să urme­ze
limitele şi exigenţele enunţate mai sus.
Sintagma „stabilirea concluziilor, răspun­
Art. 64
derilor şi măsurilor ce se impun” nu pre­
supune că aceste comisii au competenţa
de a da un verdict, ci faptul că, în raportul
pe care îl întocmeşte comisia de anchetă
cu privire la situaţia de fapt anchetată, va
indica concluziile la care a ajuns pe baza
actelor şi documentelor pe care le‑a con­
sultat şi a audierilor efec­tuate.­A admite
că această sintagmă vizează o activita­
te jurisdicţională ar însemna ca actele,
spre exemplu, ale organelor de control
(Garda Financiară, Curtea de Conturi,
Departamentul pentru Lupta Antifrau­
dă) să califice aceste organe ca fiind cu
caracter jurisdicţional, ceea ce este inad­
misibil. Aceste organe au posibilitatea de
a audia, de a efectua/cere efectuarea de
expertize, de a controla, de a constata
săvârşirea unor fapte, de a emite conclu­
zii, recomandări şi propune măsuri ce se
impun a se lua. Or, o atare activitate nu
poate fi automat calificată ca fiind una
jurisdicţională. Aceste organe, ca şi co­
misia de anchetă, nu dau verdicte prin
care se constată vinovăţia unei persoane,
ci doar constată o stare de fapt şi fac pro­
puneri/recomandări. Chiar dacă o comi­
sie de anchetă îşi depăşeşte atribuţiile,
„verdictele” sale nu ar putea avea nicio
finalitate juridică, votul final asupra con­
statărilor comisiei de anchetă dându‑se
în plenul respectivei Camere, fiind deci
un vot politic. Compunerea comisiilor de
anchetă, de asemenea, nu poate fi motiv
de calificare ca jurisdicţională a activităţii
lor. Faptul că din acestea fac parte şi cei
ce au solicitat înfiinţarea comisiei nu are
nicio relevanţă, prin prisma faptului că
votul final al Parlamentului, astfel cum
s‑a arătat mai sus, este unul esenţialmen­
te politic. În consecinţă, simplele au­dieri
de persoane, modalităţile de citare/
in­vi­tare a persoanelor, respectiv propu­
nerile din raportul comisiei de anchetă
adresate biroului permanent nu califică
activitatea acesteia ca fiind una jurisdic­
constituţia româniei • 260
ţională. Se reţine deci că activitatea de
anchetă priveşte lămurirea unor chesti­
uni de ordine publică, fără a da verdicte
şi fără a angaja răspunderea penală sau
materială a vreunei persoane.  În lipsa
unei activităţi jurisdicţionale nu se poa­
te reţine încălcarea art. 126 alin. (5) din
Constituţie şi, prin prisma celor expuse,
rezultă că nici celelalte prevederi con­
stituţionale invocate nu sunt încălcate
(Decizia nr. 1231 din 29 septembrie 2009,
M. Of. nr. 759 din 6 noiembrie 2009).
9. Regulamentul Senatului, fiind aprobat
printr‑o hotărâre şi reglementând orga­
nizarea internă, proprie Senatului, nu
poate stabili drepturi şi obligaţii decât
pentru senatori, precum şi pentru auto­
rităţile, demnitarii şi funcţionarii publici,
în funcţie de raporturile constituţionale
pe care le au cu Senatul (Decizia nr. 602
din 14 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1027
din 18 noiembrie 2005).
10.  Din moment ce Regulamentul Ca­
merei Deputaţilor este o hotărâre care
reglementează organizarea internă şi
proprie a Camerei, prevederile sale nu
pot stabili drepturi şi obligaţii decât
pentru deputaţi, precum şi pentru auto­
rităţile, demnitarii şi funcţionarii publici,
în funcţie de raporturile constituţionale
pe care le au cu Camera. Ca atare, prin
Regulamentul Camerei Deputaţilor nu se
pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în
sarcina unor subiecte de drept din afara
Camerei Deputaţilor, subiecte de drept
care nu se încadrează în cele circumstan­
ţiate mai înainte.  Asemenea prevederi
pot cuprinde numai legile, în accepţiu­
nea de acte juridice ale Parlamentului
(Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005,
M. Of. nr. 1022 din 17 noiembrie 2005).
11.  Prin configuraţia politică a fiecărei
Camere se înţelege compunerea acesteia
rezultată din alegeri, pe baza proporţiei
pe care grupurile parlamentare o deţin în
totalul membrilor Camerei respective. În
261 • constituţia româniei
virtutea configuraţiei politice izvorâte din
voinţa corpului electoral se desemnează
şi preşedintele Camerei Deputaţilor şi
al Senatului, iar instituirea posibilităţii
alegerii unui nou preşedinte dintr‑un alt
grup parlamentar ar avea drept conse­
cinţă ca sancţiunea aplicată preşedintelui
Camerei Deputaţilor/Senatului, revocat
din funcţie, să se extindă asupra grupului
parlamentar care a propus alegerea lui
(Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005,
M. Of. nr. 1022 din 17 noiembrie 2005;
Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005,
M. Of. nr. 1027 din 18 noiembrie 2005).
12.  Prin configuraţia politică a fiecărei
Camere se înţelege compunerea acesteia
rezultată din alegeri, pe baza proporţiei
pe care grupurile parlamentare o deţin în
totalul membrilor Camerei respective. În
virtutea configuraţiei politice izvorâte din
voinţa corpului electoral, se desemnează
şi preşedintele Senatului şi preşedintele
Camerei Deputaţilor. Votul acordat pre­
şedintelui unei Camere este un vot politic
care nu poate fi anulat decât în cazul în
care grupul care l‑a propus cere revoca­
rea politică a acestuia sau, în cazul unei
revocări ca sancţiune, când acest grup
sau o altă componentă a Camerei solici­
tă înlocuirea din funcţie a preşedintelui
pentru săvârşirea unor fapte care atrag
răspunderea sa juridică. Această înlocui­
re se poate face numai cu o persoană din
acelaşi grup parlamentar, care nu îşi poa­
te pierde dreptul la funcţia de preşedin­
te, dobândit în virtutea rezultatelor obţi­
nute în alegeri, respectându‑se principiul
configuraţiei politice. În acelaşi sens, re­
vocarea din funcţie înainte de expi­rarea
mandatului produce întotdeauna efecte
numai asupra mandatului celui revocat,
iar nu şi asupra dreptului grupului par­
lamentar care a propus numirea lui de
a fi reprezentat în biroul permanent şi,
în consecinţă, de a propune alegerea
unui alt senator în locul devenit vacant.
Art. 64
Neobservarea principiului menţionat şi
instituirea posibilităţii alegerii unui nou
preşedinte dintr‑un alt grup parlamentar
ar avea drept consecinţă ca sancţiunea
aplicată preşedintelui Senatului, revocat
din funcţie, să se extindă asupra grupu­
lui parlamentar care a propus alegerea
lui. Or, Constituţia României nu permite
aplicarea unei asemenea sancţiuni cu
caracter colectiv (Decizia nr. 601 din 14
noiembrie 2005, M. Of. nr. 1022 din 17
noiembrie 2005).
13. Posibilitatea oricărui grup parlamen­
tar de a face cererea de revocare a unui
membru al Biroului permanent, şi nu
doar a celui al cărui reprezentant este
membrul, este contrară art. 61 alin. (5)
din Constituţie [art. 64 după republica­
re – n.a.], conform căruia Biroul perma­
nent se alcătuieşte potrivit configuraţiei
politice a fiecărei Camere, întrucât revo­
carea reprezintă o modalitate simetrică
cu desemnarea membrului pentru a fi
ales în Biroul permanent. Deci atât de­
semnarea, cât şi revocarea sunt supuse
imperativelor art.  61 alin.  (5) din Con­
stituţie [art. 64 după republicare – n.a.]
(Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, M. Of.
nr. 131 din 27 mai 1994).
14. Potrivit art. 64 alin. (3) din Constitu­
ţie, „Deputaţii şi senatorii se pot organi­
za în grupuri parlamentare, potrivit re­
gulamentului fiecărei Camere”.  Aşadar,
grupurile parlamentare nu sunt structuri
obligatorii ale Parlamentului. Rezultând
din uniunea voluntară a parlamentarilor,
crearea grupurilor parlamentare consti­
tuie un drept, iar nu o obligaţie. Textul
constituţional menţionat, referindu‑se
la acest drept al parlamentarilor, nu sta­
bileşte nicio restricţie cât priveşte mo­
mentul exercitării acestuia. Prin urmare,
nu este contrară Legii fundamentale
con­sti­tuirea, pe parcursul legislaturii,
po­trivit regulamentelor Camerelor şi
cu res­pectarea Constituţiei, a unui grup
Art. 64
parlamentar care nu a existat la începu­
tul legislaturii, cu condiţia, desprinsă de
asemenea din interpretarea normelor
constituţionale, ca pe această cale să
nu fie reprezentate în Parlament partide
care nu au obţinut mandate la alegeri.
Actuala alcătuire a Parlamentului (rezul­
tată, cel puţin în parte, din exprimarea
electoratului prin votul uninominal) per­
mite acceptarea constituirii unui grup
parlamentar format din deputaţi deveniţi
independenţi (ca urmare a părăsirii for­
maţiunii politice din care au făcut parte
iniţial).  Ca urmare, pe perioada man­
datului parlamentar, schimbarea confi­
guraţiei politice este posibilă, ea expli­
cându‑se – în prezent – şi prin aceea că
actuala componenţă a celor două Came­
re reflectă voinţa electoratului de a trimi­
te în Parlament persoane învestite prin
vot uninominal, şi nu liste de ­membri­ai
unui partid; or, cei aleşi în urma votului
uninominal (chiar dacă au fost susţinuţi
de către o formaţiune politică anume) au
un mai mare grad de independenţă, ei
având ca principală obligaţie susţinerea
în Parlament a intereselor celor care i‑au
trimis acolo. Aşadar, eventuala lor migra­
re (de la un partid la altul sau părăsirea
unei formaţiuni politice cu consecinţa
dobândirii statutului de independent)
nu este de natură a afecta grav intere­
sele alegătorilor pe care îi reprezintă,
ci – dimpotrivă – ea poate ilustra mai clar
efectul mandatului reprezentativ pe care
l‑au primit şi pe care trebuie să îl îndepli­
nească. Configuraţia politică ce trebuie
avută în vedere, în aceste condiţii, este
cea de la începutul fiecărei sesiuni par­
lamentare şi, în urma negocierilor între
grupurile parlamentare, se poate acorda
un loc în biroul permanent şi grupului in­
dependenţilor, în condiţiile regulamen­
tului.  Mutaţiile intervenite în structura
grupurilor parlamentare existente, ca
urmare a sciziunii ce se poate produce în
constituţia româniei • 262
cadrul partidelor reprezentate de fiecare
grup sau a migraţiei parlamentarilor de
la un grup la altul ori a părăsirii unui grup
fără afilierea la altul, mutaţii posibile în
condiţiile în care Constituţia stabileşte
expres că orice mandat imperativ este
nul, nu pot rămâne fără consecinţe asu­
pra reprezentării gru­purilor parlamen­
tare în cadrul birourilor permanente.
De aceea, spre deosebire de preşedinţii
Camerelor, aleşi pe durata mandatului
Camerelor, ceilalţi ­membri ai birourilor
permanente sunt aleşi, potrivit art.  64
alin.  (2) teza a II‑a din Constituţie, la
începutul fiecărei sesiuni, în mod cores­
punzător componenţei grupurilor parla­
mentare la momentul respectiv. Textul
constituţional menţionat, într‑o firească
legătură cu cel al art. 69 alin. (2), asigură
reflectarea, în componenţa structurilor
de conducere ale Camerelor Parlamen­
tului, a restructurărilor politice din Parla­
ment, care, asemenea evoluţiilor politice
din societate, nu pot fi oprite. Tot astfel,
constituirea unui grup parlamentar al
deputaţilor independenţi, pe parcursul
legislaturii, în temeiul dispoziţiilor sta­
bilite de Camera Deputaţilor prin regu­
lamentul propriu, dispoziţii care, pentru
raţiunile anterior înfăţişate, nu contra­
vin normelor constituţionale, nu poate
rămâne fără consecinţe în planul rapor­
turilor de ordin politic şi organizatoric din
cadrul Camerei, iar unul dintre aspectele
esen­ţiale ale rolului grupurilor parlamen­
tare în aceste raporturi îl constituie im­
plicarea în formarea celorlalte structuri
ale Camerelor Parlamentului, prin for­
mularea de propuneri pentru alegerea
componenţei birourilor permanente şi a
comisiilor parlamentare. În aceste condi­
ţii, reglementarea, prin normele critica­
te, a renegocierii componenţei Biroului
permanent al Camerei Deputaţilor, în
cazul constituirii unui grup de deputaţi
independenţi, începând cu următoarea
263 • constituţia româniei
sesiune, este menită să concilieze efec­
tele acestei restructurări organizatorice
intervenite în cadrul Parlamentului şi
care, ca o consecinţă a regulii manda­
tului reprezentativ, precum şi a caracte­
rului facultativ al constituirii grupurilor
parlamentare, nu poate fi sancţionată,
cu rigorile decurgând din imperativul
respectării configuraţiei politice la alcă­
tuirea biroului permanent şi a comisiilor
parlamentare (Decizia nr. 1611 din 15
decembrie 2010, M. Of. nr. 866 din 23
decembrie 2010).
15.  Grupurile parlamentare reprezintă
structuri organizatorice ale Camerelor
Parlamentului, constituite pe bază de
afinitate politică. După cum nu pot exis­
ta mai multe grupuri parlamentare ale
aceleiaşi formaţiuni politice, pentru că, în
sine, apartenenţa la o anumită formaţiu­
ne politică este expresia acestei afinităţi,
la fel nu pot exista nici mai multe gru­
puri parlamentare ale parlamentarilor
independenţi. Acceptarea constituirii
mai multor grupuri de parlamentari in­
dependenţi ar însemna, practic, elimina­
rea criteriului care îi defineşte ca opţiune
politică şi implicit ca grup (independen­
ţa), criteriu care nu este susceptibil de
distincţii suplimentare. În ceea ce priveş­
te dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Consti­
tuţie, care consacră dreptul de asociere
a cetăţenilor în partide politice, în sin­
dicate, în patronate şi în alte forme de
asociere, se constată că nu au incidenţă
în cauză. Astfel, nici Parlamentul, nici Ca­
merele sale şi nici structurile interne ale
Camerelor nu sunt un rezultat al dreptu­
lui de asociere. Grupurile parlamentare
reunesc deputaţi sau senatori având
aceeaşi concepţie politică sau concepţii
înrudite şi reprezintă, în esenţă, frag­
mente ale unei autorităţi publice, iar nu
asociaţii, în sensul juridic al termenului
(Decizia nr. 1490 din 17 noiembrie 2010,
M. Of. nr. 861 din 22 decembrie 2010).
Art. 64
16. Din examinarea dispoziţiilor consti­
tuţionale rezultă că, într‑adevăr, printre
structurile interne ale Camerei Deputaţi­
lor nu este nominalizat Comitetul ordinii
de zi. Cu toate acestea, având în vedere
sistemul izvoarelor dreptului parlamen­
tar, urmează să se constate că dispoziţiile
constituţionale nu pot să reglementeze
şi deci să nominalizeze decât cele mai
importante structuri, fără a interzice
însă instituirea altor structuri interne pe
calea altor izvoare de drept. Astfel fiind,
nominalizarea unui organism printr‑un
alt act normativ decât Constituţia nu
vine în conflict cu litera şi spiritul Legii
fundamentale, dacă această nominaliza­
re nu înlătură structuri şi principii insti­
tuite prin Constituţie (Decizia nr. 55 din
21 februarie 2001, M. Of. nr. 128 din 14
martie 2001).
17.  Articolul 64 alin.  (1) teza a II‑a din
Constituţie consacră principiul autono­
miei financiare, ca parte componentă
a autonomiei parlamentare, principiu
exprimat prin dreptul fiecărei Camere a
Parlamentului de a decide independent
de celelalte autorităţi publice, fiecare
separat, asupra propriului buget care
să îi asigure fondurile necesare pentru
buna organizare şi funcţionare.  Auto­
nomia financiară a Camerelor nu este
însă absolută şi nelimitată. În stabilirea
propriilor bugete, acestea trebuie să aibă
în vedere posibilităţile financiare în con­
strucţia bugetului la nivelul ţării, precum
şi responsabilitatea Parlamentului de a
asigura, prin legea pe care o adoptă, o
repartizare proporţională a resurselor fi­
nanciare între toate structurile statului,
în special a întregului sistem economic,
educaţional, sanitar, cultural şi al admi­
nistraţiei publice (Decizia nr. 664 din 14
decembrie 2005, M. Of. nr. 1149 din 19
decembrie 2005).
18. Respectarea principiului statuat prin
art.  64 alin.  (5) din Constituţie intră în
Art. 65-67 constituţia româniei • 264

obligaţiile Plenului Camerei Deputaţilor stabilită prin voinţa cetăţenilor cu ocazia

(Decizia nr. 667 din 18 mai 2011, M. Of.
nr. 397 din 7 iunie 2011).
19. Conform art. 64 alin. (5) din Consti­
tuţie, instituirea unui criteriu ce nu are
la bază configuraţia politică a Camerei,
alegerilor generale, încalcă litera şi spi­
ritul Constituţiei (Decizia nr. 317 din 13
aprilie 2006, M. Of. nr. 446 din 23 mai
2006).

Articolul 65. Şedinţele Camerelor

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate.
(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui
regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:
a) primirea mesajului Preşedintelui României;
b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) declararea mobilizării totale sau parţiale;
d) declararea stării de război;
e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;
g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor
de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
i) numirea Avocatului Poporului;
j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei
şi a celorlalte drepturi ale acestora;
k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului,
se exercită în şedinţă comună.
Legislaţie conexă: ► Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 4 din 3 martie 1992, republicat (M. Of. nr. 461
din 25 iulie 2013).

Articolul 66. Sesiuni
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare
pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii
iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul
lunii decembrie.
(2) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare,
la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere
ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.
(3) Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.

Articolul 67. Actele juridice şi cvorumul legal

Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa
majorităţii membrilor.
265 • constituţia româniei Art. 68-69

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Dispoziţiile art. 67 din Constituţie re­
glementează condiţiile de cvorum legal,
respectiv numărul de parlamentari care
trebuie să fie prezenţi la momentul vo­
tului final.  Textul constituţional amintit
nu se referă şi la cvorumul de şedinţă,
adică acela care trebuie să fie întrunit
pe tot parcursul dezbaterilor.  Întrucât
art. 67 şi art. 76 din Constituţie prevăd
că numai la adoptarea legii este nevoie
de un anumit cvorum şi majoritate de
adoptare, rezultă, fără dubiu, că textul
Constituţiei nu impune aceleaşi cerinţe
şi cu privire la dezbaterea legii. Adopta­
rea legii, ca parte a procesului legislativ,
vizează votul final exercitat de către Par­
lament asupra ansamblului legii. Cvoru­
mul este o condiţie necesară pentru
legala desfăşurare a procedurii votului,
ce se apreciază anterior acestui moment,
în timp ce prin vot se validează o opţiu­
ne politică, ceea ce se constată ulterior
exprimării acesteia prin vot. Îndeplinirea
condiţiilor de cvorum legal la momentul
exprimării votului de către parlamentari
nu poate fi apreciată în funcţie de nu­
mărul de voturi exprimate.  Astfel, este
posibil ca, deşi prezenţi, parlamentarii să
se abţină de la vot. Instanţa de conten­
cios constituţional nu este în măsură să
cenzureze o astfel de conduită (Decizia
nr. 383 din 23 martie 2011, M. Of. nr. 281
din 21 aprilie 2011).
2. Articolul 67 din Constituţie este intitu­
lat „Actele juridice şi cvorumul legal”, de
unde rezultă că limitarea constituţională
priveşte numai actele cu caracter juridic
ale Parlamentului, care nu pot îmbrăca
decât forma legilor, a hotărârilor sau a
moţiunilor. Constituţia nu interzice însă
Parlamentului să adopte şi acte cu carac­
ter exclusiv politic, cum sunt declaraţiile,
apelurile, mesajele, rezoluţiile, moţiunile
cu caracter exclusiv politic. Parlamentul
poate adopta orice fel de asemenea acte,
ca expresie a libertăţii politice ce implică
şi pe cea a formelor sale de exprimare
(Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005,
M. Of. nr. 1022 din 17 noiembrie 2005).

Articolul 68. Caracterul public al şedinţelor

(1) Şedinţele celor două Camere sunt publice.
(2) Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete.

Secţiunea a 2‑a. Statutul deputaţilor şi al senatorilor

Articolul 69. Mandatul reprezentativ
(1) În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul
poporului.
(2) Orice mandat imperativ este nul.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Curtea Constituţională a statuat în
mod constant asupra posibilităţii neîn­
grădite a parlamentarilor de a trece de
la un grup parlamentar la altul, de a se
afilia la un grup parlamentar sau de a
constitui un grup format din parlamen­
Art. 69
tari independenţi, sancţionând, de fie­
care dată când a fost sesizată, normele
regulamentare care limitau acest drept,
norme apreciate, în esenţă, ca fiind în
contradicţie cu dispoziţiile art. 69 alin. (2)
din Constituţie, care respinge orice for­
mă de mandat imperativ.  Astfel, prin
Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publica­
tă în M. Of. nr. 190 din 10 august 1993,
Curtea a statuat următoarele: „Articolul
66 [în prezent art.  69] din Constituţie
stabileşte că, în exercitarea mandatului,
deputaţii şi senatorii sunt în serviciul
poporului şi că orice mandat imperativ
este nul. Practic, acest articol valorifică
fără limite mandatul reprezentativ. Acest
text constituţional trebuie să constituie
punctul de plecare în explicarea rapor­
turilor constituţionale dintre deputat şi
alegătorii săi, partidul politic care l‑a pro­
pulsat, Camera din care face parte. Inter­
pretarea acestui articol constituţional nu
poate fi decât în sensul că deputatul, din
punct de vedere juridic, nu mai are nicio
răspundere juridică faţă de alegătorii din
circumscripţia care l‑a ales şi nici faţă de
partidul pe lista căruia a candidat. Rapor­
turile sale cu alegătorii şi partidul sunt ra­
porturi morale, politice, dar nu juridice.
El nu mai este ţinut să îndeplinească vreo
obligaţie faţă de aceştia, el este obligat
numai poporului. În contextul constitu­
ţional românesc care valorifică fără limite
mandatul reprezentativ, singura posibili­
tate pe care o au partidul sau alegătorii
nemulţumiţi de activitatea unui deputat
este să nu îl realeagă. (...) În consecinţă,
deputatul are facultatea constituţională
de a adera la un grup parlamentar sau
altul în funcţie de opţiunile sale, de a se
transfera de la un grup parlamentar la
altul sau de a se declara independent
faţă de toate grupurile parlamentare.
Nicio altă normă juridică, legală sau re­
gulamentară nu poate contraveni acestor
dispoziţii constituţionale”.  Prin Decizia
constituţia româniei • 266
nr. 45 din 17 mai 1994, publicată în M. Of.
nr. 131 din 27 mai 1994, Curtea a con­
statat neconstituţionalitatea dispoziţi­
ilor art.  18 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor privind interdicţia trecerii
la alt grup parlamentar, întrucât acestea
constituiau o îngrădire a mandatului re­
pre­zentativ. Prin Decizia nr. 46 din 17 mai
1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27
mai 1994, Curtea a constatat neconsti­
tuţionalitatea art. 14 alineatul ultim din
Regulamentul Senatului, reţinând că
„in­terdicţia senatorilor independenţi
de a constitui un grup parlamentar (...)
este neconstituţională, întrucât încalcă
libertatea lor de opţiune, obligându‑i,
dacă vor să îşi exercite dreptul constitu­
ţional de a forma un grup parlamentar,
să recurgă exclusiv la posibilitatea de a
se afilia la un grup parlamentar existent
(...)”.  Prin Decizia nr.  196 din 28 aprilie
2004, publicată în M. Of. nr. 417 din 11
mai 2004, Curtea a constatat şi neconsti­
tuţionalitatea dispoziţiilor art. 16 alin. (4)
din Regulamentul Senatului, potrivit că­
rora „Senatorii aleşi ca independenţi
sau deveniţi independenţi prin părăsi­
rea grupurilor parlamentare nu se pot
asocia între ei pentru constituirea unui
grup parlamentar”, deoarece „interzic
trecerea de la un grup parlamentar la
altul, opresc afilierea la un alt grup par­
lamentar şi interzic constituirea unui
grup parlamentar format din senatori
independenţi”.  Ulterior, prin Decizia
nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în
M. Of. nr. 446 din 23 mai 2006, Curtea­
Constituţională a examinat, printre alte­
le, şi dispoziţiile art. 16 alin. (2) din noul
Regulament al Senatului, aprobat prin
Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005.
Atunci, Curtea a constatat că sesizarea
în privinţa acestor dispoziţii este neînte­
meiată, întrucât „aparenta neconstituţio­
nalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din
Regulament este înlăturată prin preciză­
267 • constituţia româniei
rile de la alin. (5) şi (6) ale aceluiaşi arti­
col, care permit afilierea la alte grupuri
parlamentare şi constituirea de grupuri
mixte, inclusiv grupuri pentru senatori
in­dependenţi”.  Considerentele care au
fundamentat pronunţarea deciziilor mai
sus arătate sunt evocate şi menţinute şi
în practica ulterioară a Curţii, de exem­
plu,­în Decizia nr. 229 din 14 martie 2007,
publicată în M. Of. nr. 236 din 5 aprilie
2007. Prin Decizia nr. 47 din 15 martie
2000, publicată în M. Of. nr. 153 din 13
aprilie 2000, Curtea a reţinut că „lipsa
reglementării juridice a posibilităţilor şi
a condiţiilor organizării în grupuri par­
lamentare a deputaţilor care demisio­
nează din alte grupuri parlamentare nu
constituie încălcarea vreunei prevederi
constituţionale, ci reprezintă o omisiune
de reglementare care nu poate fi suplini­
tă prin decizii ale Curţii Constituţionale”,
idee enunţată şi anterior, când, prin Deci­
zia nr. 44 din 8 iulie 1993, Curtea a reţinut
că „asupra modalităţilor, procedurilor şi
condiţiilor în care aceste modificări ale
componenţei grupurilor parlamentare
vor putea avea loc nu poate decide de­
cât Camera Deputaţilor însăşi, potrivit
principiului autonomiei regulamentare,
în virtutea căreia ea îşi stabileşte orga­
nizarea şi desfăşurarea propriei activi­
tăţi, respectându‑se, fireşte, normele
constituţionale care şi‑ar găsi aplicaţii în
astfel de situaţii”. În acord cu această ju­
risprudenţă constantă, dispoziţiile art. 12
din Regulamentul Camerei Deputaţilor
[art. 13 în prezent – n.a.], astfel cum au
fost modificate, nu fac decât ca, dând
expresie dispoziţiilor constituţio­nale ale
art. 69 alin. (2) din Constituţie, potrivit
cărora „orice mandat imperativ este nul”,
să înlăture omisiunea de reglementare
cu privire la care Curtea a fost anterior
sesizată (Decizia nr. 1490 din 17 noiem­
brie 2010, M. Of. nr. 861 din 22 decem­
brie 2010).
Art. 69
2. Dispoziţiile art. 69 din Constituţie, care
stabilesc că, în exercitarea mandatului,
deputaţii şi senatorii sunt în serviciul
poporului şi că orice mandat imperativ
este nul, constituie fundamentul juridic
al mandatului reprezentativ.  Acest text
constituţional stă la baza interpretării
raporturilor constituţionale dintre par­
lamentar, pe de o parte, şi alegătorii lui,
partidele sau formaţiunile politice care
au susţinut respectiva candidatură şi Ca­
mera din care face parte parlamentarul,
pe de altă parte. Or, în temeiul acestui
articol constituţional, răspunderea pen­
tru o anumită opţiune politică, manifes­
tată prin demisia din partidul politic din
partea căruia a fost ales sau prin înscrie­
rea într‑un alt partid politic nu poate fi
decât una politică, cel mult morală, dar
în niciun caz juridică. Aşa fiind, aplicarea
sancţiunii pierderii mandatului de par­
lamentar afectează în mod grav intere­
sele alegătorilor pe care îi reprezintă şi
nesocoteşte unul dintre fundamentele
democraţiei parlamentare  –  mandatul
reprezentativ.  Dispoziţiile cuprinse în
propunerea legislativă [privind revizuirea
Constituţiei României – n.a.] sunt menite
să îngrădească libertatea parlamentaru­
lui de a se afilia la un grup parlamentar
sau altul ori de a deveni independent
faţă de toate grupurile parlamentare. Or,
această libertate de opţiune trebuie să se
manifeste în funcţie de afinităţile politice
proprii, precum şi în funcţie de posibilită­
ţile pe care diferitele grupuri parlamen­
tare le oferă parlamentarului în scopul
valorificării plenare a intereselor electo­
ratului, întrucât mandatul reprezentativ
constituie o garanţie a promovării şi a
respectării drepturilor şi a libertăţilor
fun­damentale ale cetăţenilor în cadrul
democraţiei parlamentare (Decizia nr. 80
din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din
7 aprilie 2014).
Art. 70-71 constituţia româniei • 268

Articolul 70. Mandatul deputaţilor şi al senatorilor

(1) Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii le-
gale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii
jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege organică.
(2) Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale
a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor elec-
torale, de incompatibilitate ori de deces.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Reprezentativitatea mandatului par­
lamentar, aşa cum este stabilită de dis­
poziţiile din Legea fundamentală, are
importante consecinţe juridice.  Una
din­tre acestea se referă la îndatoririle
parlamentarului, care se exercită în mod
continuu, de la momentul la care aces­
ta intră în exerciţiul mandatului, până
la data încetării calităţii de deputat sau
de senator, legiuitorul trebuind ca, prin
reglementările pe care le adoptă, să nu
împiedice îndeplinirea acestora. Partici­
parea la şedinţele Camerei din care face
parte deputatul sau senatorul constituie
o îndatorire de esenţa mandatului par­
lamentar, astfel cum rezultă din întregul
ansamblu al dispoziţiilor constituţio­
nale care reglementează Parlamentul,
cuprinse în Titlul III, Capitolul I al Legii
fundamentale.  Aceasta este reglemen­
tată expres de Legea nr. 96/2006 privind
statutul deputaţilor şi al senatorilor în
art. 29 alin. (1) – text care nu a suferit
modificări prin legea supusă controlului
de constituţionalitate [Legea pentru mo­
dificarea şi completarea Legii nr. 96/2006
privind Statutul deputaţilor şi al senato­
rilor  –  n.a.] –, fiind caracterizată de le­
giuitor ca „o obligaţie legală, morală şi
regulamentară”.  Prin urmare, împiedi­
carea deputatului sau senatorului de a
participa la şedinţele Camerei din care
face parte pe o perioadă ce reprezintă
jumătate de an din cei patru ani ai man­
datului Camerei [introdusă prin legea de
modificare  –  n.a.] constituie o măsură
de natură să îl împiedice să îşi realizeze
mandatul dat de alegători. În considera­
rea faptului că fiecare parlamentar re­
prezintă naţiunea în întregul ei, trebuie
asigurate condiţii de exercitare efectivă a
mandatului, condiţii ce trebuie avute în
vedere şi la reglementarea sancţiunilor
disciplinare (Decizia nr. 195 din 3 aprilie
2013, M. Of. nr. 223 din 18 aprilie 2013).

Articolul 71. Incompatibilităţi
(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.
(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea
oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului.
(3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.
Legislaţie conexă: ► Titlul IV – „Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în
exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice” – din Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of.
nr. 279 din 21 aprilie 2003); ► Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al se­
natorilor, republicată (M. Of. nr. 763 din 12 noiembrie 2008); ► Legea nr. 176/2010
privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice (M. Of. nr. 621 din 2
septembrie 2010).
269 • constituţia româniei
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Pentru a da expresie principiului sepa­
raţiei şi echilibrului puterilor în stat şi a
asigura deplina efectivitate a textu­lui con­
stituţional în sensul asigurării indepen­
denţei membrilor Parlamentului şi prote­
jării legislativului împotriva influen­ţelor
executivului, alin. (2) al art. 71 ar ­trebui
modificat, în sensul eliminării excepţiei
pe care o instituie în prezent şi care per­
mite cumulul calităţii de parlamentar şi
de membru al Guvernului.  Menţinerea
acestei dispoziţii ar determina lipsa de
eficienţă a prevederilor constituţionale
cuprinse în art. 109 alin. (1), potrivit că­
rora „Guvernul răspunde politic numai în
faţa Parlamentului pentru întreaga sa ac­
tivitate” (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011
asupra proiectului de lege privind revizui­
rea Constituţiei României, M. Of. nr. 440
din 23 iunie 2011).
2. Parlamentul poate să stabilească prin
lege organică orice alte incompatibilităţi
cu mandatul de parlamentar, dar nu cu
funcţii publice de autoritate, ci cu orice
alte funcţii publice şi în special cu funcţii
private. Deşi principiul general în materie
este compatibilitatea mandatului parla­
mentar cu activităţile private, având însă
în vedere dispoziţiile art. 71 alin. (3) din
Legea fundamentală, s‑ar putea admite
ca printr‑o lege organică să fie prevăzu­
te unele incompatibilităţi în domeniu. În
ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Eu­
ropene a Drepturilor Omului, aceasta
este în sensul că instituirea unor incom­
patibilităţi pentru funcţii publice elective
► Hotărâri C.E.D.O.
1. În virtutea obligaţiei statelor contrac­
tante de a organiza alegeri în condiţii
care să asigure libertatea de exprimare
a opiniei poporului, prevăzută la art. 3
Art. 71
nu contravine prevederilor Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin
Hotărârea din 15 iunie 2006, pronunţată
în cauza Lykourezos c.  Greciei, instanţa
de contencios al drepturilor omului a sta­
tuat că, în virtutea obligaţiei statelor con­
tractante de a organiza alegeri în condiţii
care să asigure libertatea de exprimare a
opiniei poporului, prevăzută la art. 3 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie, statele au
o largă marjă de apreciere în instituirea
unor limitări sau incompatibilităţi ale
funcţiilor publice şi a unor reguli specifice
cu privire la statutul parlamentarilor, în
funcţie de factori istorici şi politici proprii
fiecărui stat. În acelaşi sens s‑au pronun­
ţat şi Hotărârea din 18 februarie 1999, în
cauza Matthews c. Regatului Unit, Hotă­
rârea din 6 aprilie 2000, în cauza Labita
c. Italiei, şi Hotărârea din 9 aprilie 2002,
în cauza Podkolzina c. Letoniei. Totoda­
tă, prin Hotărârea din 6 octombrie 2005,
pronunţată în cauza Hirst c. Regatului
Unit (nr. 2), Curtea de la Strasbourg a reţi­
nut că există numeroase moduri de orga­
nizare şi de funcţionalitate a sistemelor
electorale, precum şi o multitudine de
diferenţe în Europa, care decurg în spe­
cial­din evoluţia istorică, din diversitatea
culturală şi din opinia politică, diferenţe
care impun fiecărui stat contractant să
le încorporeze în propria viziune asupra
democraţiei (Decizia nr. 876 din 28 iunie
2011, M. Of. nr. 632 din 5 septembrie
2011).
din Protocolul 1 la Convenţie, statele au
o largă marjă de apreciere în instituirea
unor limitări sau incompatibilităţi ale
funcţiilor publice şi a unor reguli speci­
Art. 72 constituţia româniei • 270

fice cu privire la statutul parlamentari­ 2. Există numeroase moduri de organi­

lor, în funcţie de factori istorici şi politici
proprii fiecărui stat (cauza Matthews
c. Regatului Unit, Hotărârea din 18 fe­
bruarie 1999, § 63; cauza Labita c. Itali­
ei, Hotărârea din 6 aprilie 2000, § 201;
cauza Podkolzina c. Letoniei, Hotărârea
din 9 aprilie 2002, § 33; cauza Lykourezos
c. Greciei, Hotărârea din 15 iunie 2006,
§ 51, www.echr.coe.int).
zare şi de funcţionalitate a sistemelor
electorale, precum şi o multitudine de
diferenţe în Europa, care decurg în spe­
cial din evoluţia istorică, din diversitatea
culturală şi din opinia politică, diferenţe
care impun fiecărui stat contractant să le
încorporeze în propria viziune asupra de­
mocraţiei [cauza Hirst c. Regatului Unit
(nr. 2), Hotărârea din 6 octombrie 2005,
§ 61, www.echr.coe.int].

Articolul 72. Imunitatea parlamentară

(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile
sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru
fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără
încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi
trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi
supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele
Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată
constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea
acestei măsuri.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Actuala reglementare a imunităţii
parlamentare, sub cele două forme ale
sale, respectiv lipsa răspunderii juridice
pentru voturile sau pentru opiniile poli­
tice exprimate în exercitarea mandatului
[alin. (1) al art. 72] şi inviolabilitatea par­
lamentarului [alin. (2) şi (3) ale art. 72],
continuă tradiţia statului român ale cărei
baze au fost puse încă din anul 1864. Re­
glementarea constituţională a imunităţii
parlamentare este justificată de necesi­
tatea protecţiei mandatului parlamentar,
ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor
constituţionale şi, totodată, o condiţie
a funcţionării statului de drept. În acti­
vitatea sa, parlamentarul trebuie să se
bucure de o reală libertate de gândire,
expresie şi acţiune, astfel încât să îşi exer­
cite mandatul în mod eficient. Instituţia
imunităţii parlamentare, sub cele două
forme ale sale, protejează parlamentarul
faţă de eventualele presiuni sau abuzuri
ce s‑ar comite împotriva persoanei sale,
fiindu‑i astfel asigurate independenţa,
libertatea şi siguranţa în exercitarea
drepturilor şi a obligaţiilor care îi revin
potrivit Constituţiei şi legilor. Astfel fiind,
eliminarea oricăreia dintre aceste forme
ale imunităţii parlamentare are ca efect
direct suprimarea unei garanţii care pri­
271 • constituţia româniei
veşte atât mandatul Camerelor, cât şi al
fiecărui parlamentar în parte, cu conse­
cinţe grave asupra îndeplinirii de către
Parlament a rolului său constituţional.
În ceea ce priveşte persoana care ocu­
pă demnitatea publică de parlamentar,
eliminarea oricăreia dintre aceste forme
ale imunităţii parlamentare are ca efect
suprimarea garanţiilor unor drepturi şi
libertăţi fundamentale, respectiv liberta­
tea individuală şi libertatea de exprimare
(Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra
proiectului de lege privind revizuirea Con­
stituţiei României, M. Of. nr. 440 din 23
iunie 2011).
2. Imunitatea parlamentară – ca „imuni­
tate de procedură” – este un mijloc de
protecţie împotriva unor măsuri abu­zive,
determinate uneori de motive politice.
În urma revizuirii Constituţiei, imunita­
tea parlamentară are un conţinut mai
restrâns, aşa cum se deduce din art. 72
alin. (2) din Constituţie. Astfel, deputaţii
şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în ju­
decată penală pentru fapte care nu au
legătură cu voturile sau cu opiniile poli­
tice exprimate în exercitarea manda­tului,
dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau
arestaţi decât cu încuviinţarea Camerei
din care fac parte, după ascultarea lor.
Atunci când este vorba de sesizarea de
către Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a uneia dintre cele
trei autorităţi (Camera Deputaţilor, Sena­
tul sau Preşedintele României) pentru a
cere urmărirea penală a unor membri ai
Guvernului care au şi calitatea de par­
lamentar, nu sunt aplicabile dispoziţiile
art. 72 alin. (2) din Legea fundamentală,
ce se referă strict la imunitatea parla­
mentară (Decizia nr. 270 din 10 martie
2008, M. Of. nr. 290 din 15 aprilie 2008).
3. Articolul 72 alin. (2) teza a II‑a din Con­
stituţie nu dispune că urmărirea şi trimi­
terea în judecată penală a deputaţilor şi
Art. 72
a senatorilor se pot face de un parchet
care funcţionează pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, ci textul constitu­
ţional identifică, printr‑o denumire pro­
prie, parchetul exclusiv competent de a
efectua urmărirea penală şi trimiterea în
judecată, acesta fiind „Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”,
ceea ce exclude orice asimilare a aces­
tuia cu un alt parchet. Atunci când Con­
stituţia indică cu litere mari un subiect
de drept – Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie –, nu se poate
trage concluzia potrivit căreia ne‑am afla
în faţa unei denumiri generice, aptă să
absoarbă în conţinutul său orice parchet
organizat pe lângă instanţa supremă,
care la rândul ei este unică.  Tocmai de
aceea, din interpretarea textului consti­
tuţional nu se poate ajunge la ideea că
urmărirea şi trimiterea în judecată pena­
lă a deputaţilor şi senatorilor, pentru să­
vârşirea faptelor de corupţie, pot fi date
şi în competenţa altui parchet decât Par­
chetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie (Decizia nr. 235 din 5 mai 2005,
M. Of. nr. 462 din 31 mai 2005).
4. Potrivit art. 72 din Constituţie, deputa­
ţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere
juridică pentru voturile sau opiniile politi­
ce exprimate în exercitarea mandatului.
Această imunitate, intrinsecă manda­
tului, îl apără pe parlamentar în consi­
derarea actelor săvârşite în exercitarea
mandatului său, cum sunt votul, amen­
damentele, luările de cuvânt, întrebări­
le şi interpelările, rapoartele şi avizele
prezentate din partea comisiei din care
face parte etc. Altfel spus, mandatul de
parlamentar se exercită în Parlament şi
în organele sale de lucru, precum şi în în­
deplinirea misiunilor stabilite de Camere
în conformitate cu legea (Decizia nr. 279
din 22 martie 2006, M. Of. nr. 323 din 11
aprilie 2006).
Art. 73 constituţia româniei • 272

Secţiunea a 3‑a. Legiferarea
Articolul 73. Categorii de legi
(1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
(3) Prin lege organică se reglementează:
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al
stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instan-
ţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele
şi protecţia socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor;
t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de
legi organice.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Alineatul (3) al art. 73 stabileşte do­
meniile care, în considerarea importan­
ţei acestora, se reglementează prin lege
organică. Prin proiectul legii de revizuire,
se propune adăugarea unui nou dome­
niu de reglementare prin lege organică,
şi anume cel al răspunderii judecătorilor
şi a procurorilor, alin. (3) al art. 73 fiind
completat în acest sens cu litera s1). Re­
glementarea propusă instituie o garanţie
a respectării principiilor constituţionale
care guvernează înfăptuirea justiţiei,
însă, având în vedere natura domeniului
în cauză, Curtea recomandă ca acesta
să fie introdus, în structura alin.  (3) al
art. 73, imediat după lit. l), care se referă
la „organizarea şi funcţionarea Consiliu­
lui Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a
Curţii de Conturi”, constituindu‑se astfel
273 • constituţia româniei
lit. l1) (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011
asupra proiectului de lege privind revizui­
rea Constituţiei României, M. Of. nr. 440
din 23 iunie 2011).
2. Interdicţia de a emite ordonanţe în do­
meniul legilor organice priveşte exclusiv
ordonanţele adoptate în temeiul unei
legi speciale de abilitare, nu şi ordonan­
ţele de urgenţă, deoarece cazul excepţio­
nal ce impune adoptarea unor măsuri
urgente pentru salvarea unui interes
public ar putea reclama instituirea unei
reglementări de domeniul legii organice,
care dacă ar fi interzisă, interesul public
avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este
contrar finalităţii constituţionale a insti­
tuţiei delegării legislative (Decizia nr. 316
din 14 septembrie 2004, M. Of. nr. 1126
din 30 noiembrie 2004).
3. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Con­
stituţie, legiuitorul are libertatea de a
stabili prin lege organică infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora.
Acest lucru nu presupune însă uniformi­
tate de reglementare, motiv pentru care,
din anumite raţiuni de politică penală ori
din considerente ce izvorăsc din realităţi
iminente, Parlamentul poate incrimina
prin lege specială o anumită conduită
susceptibilă de a leza o serie de relaţii
sociale ocrotite (Decizia nr. 859 din 23
iunie 2011, M. Of. nr. 639 din 7 septem­
brie 2011).
4. În virtutea art. 73 alin. (3) lit. h), legiui­
torul este liber să aprecieze atât pericolul
social în funcţie de care urmează să sta­
bilească natura juridică a faptei incrimi­
nate, cât şi condiţiile răspunderii juridice
pentru această faptă (Decizia nr. 1214 din
5 octombrie 2010, M. Of. nr. 808 din 3
decembrie 2010).
5. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Con­
stituţie, legiuitorul are deplina libertate
de a stabili infracţiunile, ceea ce presu­
pune nu numai incriminarea modalităţii
de comitere a acestora, ci şi, în anumite
Art. 73
situaţii, circumstanţierea subiectului ac­
tiv. Altfel spus, noţiunile de „funcţionar
public” şi de „alţi funcţionari” nu sunt
de rang constituţional, definirea şi regle­
mentarea statutului acestor categorii de
salariaţi fiind de domeniul legii (Decizia
nr. 844 din 24 iunie 2010, M. Of. nr. 476
din 12 iulie 2010). 
6. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Consti­
tuţie, statutul funcţionarilor publici se
stabileşte prin lege organică, iar siste­
mul de salarizare a acestei categorii de
funcţionari ţine de statutul lor. În acelaşi
timp, atât încadrarea prin lege a diferiţi­
lor funcţionari publici în anumite cate­
gorii, clase şi grade profesionale, cât şi
salarizarea conform acestei încadrări nu
reprezintă drepturi fundamentale, care
nu s‑ar putea modifica, pentru viitor,
tot prin lege.  Astfel, legiuitorul este în
drept să modifice sistemul de salarizare
existent ori să îl înlocuiască cu altul nou,
considerat mai adecvat pentru atingerea
scopului urmărit, ţinând seama şi de re­
sursele financiare disponibile în diferite
perioade de timp. De asemenea, ţine de
opţiunea liberă a legiuitorului încadrarea
în categorii, clase şi grade profesionale a
funcţionarilor publici (Decizia nr. 289 din
7 iunie 2005, M. Of. nr. 586 din 7 iulie
2005).
7. În sensul art. 73 alin. (3) lit. k) din Con­
stituţie, prin contencios administrativ se
înţelege acea modalitate prin care, prin
intermediul justiţiei, cetăţenii sunt apă­
raţi de eventualele abuzuri ale autorită­
ţilor administraţiei publice, adică ale pri­
marilor, consiliilor locale, prefecţilor, mi­
niştrilor şi ale Guvernului însuşi (Decizia
nr. 1047 din 14 iulie 2011, M. Of. nr. 634
din 6 septembrie 2011).
8. Stabilirea prin hotărâre a Guvernului,
la propunerea Consiliului Economic şi So­
cial şi a Ministerului Justiţiei, a condiţiilor
şi a procedurii de selecţie şi de propu­
nere a candidaţilor, pentru a fi numiţi ca
Art. 73
asistenţi judiciari, precum şi a condiţiilor
de delegare, detaşare şi transfer al asis­
tenţilor judiciari nu constituie o măsură
de organizare şi funcţionare a instanţe­
lor judecătoreşti în sensul art. 73 alin. (3)
lit. l) din Constituţie, astfel încât se pot
stabili prin hotărâre a Guvernului (Deci­
zia nr. 494 din 11 noiembrie 2004, M. Of.
nr. 59 din 18 ianuarie 2005).
9.  Dispoziţiile privind procedura de ju­
decată şi cele referitoare la competenţa
instanţelor judecătoreşti nu sunt de do­
meniul legilor organice, nefiind prevăzu­
te ca atare nici de dispoziţiile constituţio­
nale ale art. 72 alin. (3) [art. 73 alin. (3)
din Constituţia republicată], nici de cele
ale art. 125 alin. (3) [art. 126 alin. (2) din
Constituţia republicată] (Decizia nr. 152
din 30 martie 2004, M.  Of.  nr.  420 din
11 mai 2004).
10.  Organizarea şi exercitarea profesiei
de avocat prin adoptarea unei legi orga­
nice este în deplină concordanţă cu pre­
vederile art. 73 alin. (3) şi ale art. 76 din
Constituţie (Decizia nr. 195 din 27 aprilie
2004, M. Of. nr. 532 din 14 iunie 2004).
11. Sistemul de salarizare, indiferent de
categoria profesională vizată, nu se re­
găseşte printre domeniile strict şi limi­
tativ care, conform art.  73 alin.  (3) din
Constituţie, fac obiectul de reglemen­
tare al legii organice. Aprobarea, prin
lege ordinară, a unei ordonanţe de ur­
genţă ce priveşte materii ce excedează
domeniului rezervat legii organice este
în deplină concordanţă cu prevederile
constituţionale ale art. 73 alin. (3) şi ale
art.  76 alin.  (2) (Decizia nr. 645 din 29
noiembrie 2005, M. Of. nr. 1160 din 21
decembrie 2005).
12. Legea, ca act juridic al Parlamentu­
lui, reglementează relaţii sociale gene­
rale, fiind, prin esenţa şi finalitatea ei
constituţională, un act cu aplicabilitate
generală. Or, în măsura în care domeniul
de incidenţă a reglementării este deter­
constituţia româniei • 274
minat concret, dată fiind raţiunea intuitu
personae a reglementării, aceasta are ca­
racter individual, ea fiind concepută nu
pentru a fi aplicată unui număr nedeter­
minat de cazuri concrete, în funcţie de
încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de
plano, într‑un singur caz, prestabilit fără
echivoc (Decizia nr. 600 din 9 noiembrie
2005, M. Of. nr. 1060 din 26 noiembrie
2005; Decizia nr. 970 din 31 octombrie
2007, M. Of. nr. 796 din 22 noiembrie
2007; Decizia nr. 494 din 21 noiembrie
2013, M. Of. nr. 819 din 21 decembrie
2013).
13. Legiuitorul, fie originar sau delegat,
nu are competenţa de a realiza, printr‑un
act normativ de reglementare primară,
transferul intuitu personae şi cu titlu
gratuit al acţiunilor aflate în proprieta­
tea privată a statului către unităţile admi­
nistrativ‑teritoriale, dar are, în schimb,
posibilitatea de a reglementa, printr‑o
lege‑cadru, regulile, procedurile şi con­
diţiile în care Guvernul să poată realiza
un transfer cu titlu oneros către unităţi­
le administrativ‑teritoriale, cu respecta­
rea dispoziţiilor art. 1 alin. (4), art. 44 şi
art. 135 din Constituţie (Decizia nr. 574
din 16 octombrie 2014, M. Of. nr. 889 din
8 decembrie 2014).
14. Modificarea limitelor teritoriale pri­
veşte înfiinţarea, reînfiinţarea sau reor­
ganizarea unităţilor administrativ‑teri­
toriale, în condiţiile legii, respectiv ale
art. 22 din Legea administraţiei publice
locale nr.  215/2001, potrivit căruia de­
limitarea teritorială a comunelor, oraşe­
lor, municipiilor şi judeţelor se stabileşte
prin lege, iar orice modificare a limitelor
teritoriale ale acestora se poate efectua
numai prin lege şi numai după consulta­
rea prealabilă a cetăţenilor din unităţile
administrativ‑teritoriale respective, prin
referendum, care se organizează potri­
vit legii. Curtea reţine că distincţia dintre
aceste două operaţiuni este esenţială,
275 • constituţia româniei Art. 74

deoarece delimitarea şi marcarea hota­
relor reprezintă operaţiunea tehnică de
materializare în teren a hotarelor unităţi­
lor administrativ‑teritoriale, în condiţiile
prevăzute de lege sau de actele adminis­
trative cu caracter normativ date în apli­
carea acesteia [art. 11 alin. (3) din Legea
nr. 7/1996, republicată, Regulamentul de
organizare şi funcţionare a comisiilor de
delimitare], în timp ce modificarea limi­
telor teritoriale ale unităţilor adminis­
trativ‑teritoriale este măsura legislativă
care priveşte exclusiv înfiinţarea, reînfi­
inţarea sau reorganizarea unităţilor ad­
ministrativ‑teritoriale.  În această logică
a argumentării, Curtea reţine că nu se
poate echivala o operaţiune tehnică cu
o măsură legislativă, cu atât mai mult cu
cât şi delimitarea şi marcarea hotarelor
unităţilor administrativ‑teritoriale pot
face obiectul reglementării printr‑un act
normativ.  Prin urmare, dat fiind faptul
că ipoteza normei juridice supuse con­
trolului de constituţionalitate nu are în
vedere o modificare a limitelor teritoria­
le ale unităţilor administrativ‑teritoriale,
în accepţiunea de măsură legislativă, în
cauză Curtea nu poate reţine încălcarea
dispoziţiilor constituţionale cuprinse în
art. 73 alin. (3) lit. o) cu privire la regle­
mentarea prin lege organică a organizării
administraţiei publice locale, a teritoriu­
lui, precum şi a regimului general privind
autonomia locală şi nici ale celor cuprin­
se în art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie,
coroborate cu art. 5 din Carta europeană
a autonomiei locale, adoptată la Strasbo­
urg la 15 octombrie 1985, ratificată de
România prin Legea nr. 199/1997 (Deci­
zia nr. 393 din 1 octombrie 2013, M. Of.
nr. 783 din 13 decembrie 2013).

Articolul 74. Iniţiativa legislativă

(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, se-
natorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină
din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv
în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături
în sprijinul acestei iniţiative.
(2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fis-
cale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
(3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului
de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată.
(4) Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legisla-
tivă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele
de legi.
(5) Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei compe-
tente să le adopte, ca primă Cameră sesizată.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni, republicată (M. Of. nr. 516 din 8 iunie 2004).
Art. 75 constituţia româniei • 276

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Curtea constată încălcarea art.  74
alin.  (3) şi (5) din Constituţie, întrucât
textul analizat [art. IV din Legea privind
aprobarea O.U.G.  nr.  115/2013 pentru
instituirea unui nou termen în care să
se finalizeze situaţia prevăzută la art. 6
alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind
măsurile pentru finalizarea procesului de
restituire, în natură sau prin echivalent,
a imobilelor preluate în mod abuziv în
perioada regimului comunist în Româ­
nia, precum şi pentru prorogarea unor
termene  –  n.a.] a denaturat obiectul
proiectului de lege transmis de Guvern
spre adoptare, contrar art.  74 alin.  (3)
din Constituţie, şi a eludat, astfel, re­
glementările cuprinse în art. 74 alin. (5)
din Constituţie, referitoare la iniţiativa
legislativă a deputaţilor sau senatorilor,
care, de principiu, trebuiau să iniţieze o
propunere legislativă distinctă în vede­
rea adoptării soluţiei legislative cuprinse
la art. IV din legea analizată, propunere
care s‑ar fi supus dezbaterii mai întâi Ca­
merei competente să o adopte, ca primă
Cameră sesizată. Un atare text se poate
adopta şi pe calea unui amendament
la un proiect sau propunere legislativă
al cărui obiect de reglementare se cir­
cumscrie autorizării operatorilor de a
în­registra avizele de înscriere în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare
şi/sau efectuării înscrierilor în această ar­
hivă, aşadar, obiectului de reglementare
al O.G. nr. 89/2000 (Decizia nr. 1 din 14
ianuarie 2015, M. Of. nr. 85 din 2 februa­
rie 2015).
2. Iniţiativa legislativă aparţine în egală
măsură deputaţilor şi senatorilor, ceea ce
implică atât dreptul parlamentarilor de a
depune o propunere legislativă în Parla­
ment, cât şi dreptul acestora de a amen­
da orice iniţiativă legislativă depusă la
Parlament. Din dreptul parlamentarilor
la iniţiativă legislativă decurge şi dreptul
fiecărei Camere de a decide asupra iniţia­
tivelor legislative cu care este sesizată. La
dezbaterea unei iniţiative legislative par­
ticipă, în egală măsură, ambele Camere
ale Parlamentului, cu respectarea prin­
cipiului competenţei de sesizare prevă­
zut de art. 75 din Constituţie, cele două
Camere având autonomie în adoptarea
soluţiilor legislative cu privire la iniţiati­
vele supuse dezbaterii. O iniţiativă legis­
lativă poate fi modificată ori completată
de prima Cameră sesizată fără ca deci­
zia acesteia să fie limitată de conţinutul
iniţiativei legislative în forma depusă de
iniţiator, după cum tot astfel Camera de­
cizională are dreptul de a modifica, de a
completa ori de a renunţa la iniţiativa în
cauză (Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010,
M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010).

Articolul 75. Sesizarea Camerelor

(1) Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă
Cameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea
tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă
din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice
prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55
alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l),
n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul
(2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120
alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul  (5).
277 • constituţia româniei Art. 75

Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi

adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului.
(2) Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru
coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În
cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau pro-
punerile legislative au fost adoptate.
(3) După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, pro-
iectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide
definitiv.
(4) În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potri-
vit alineatului (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv
adoptată dacă şi cea de‑a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai
pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată,
care va decide definitiv în procedură de urgenţă.
(5) Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică în
mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere
pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Principiul bicameralismului, consacrat
de art. 61 din Constituţie, se reflectă nu
numai în dualismul instituţional în cadrul
Parlamentului, ci şi în cel funcţional, de­
oarece art. 75 din Legea fundamentală
stabileşte competenţe de legiferare
po­trivit cărora fiecare dintre cele două
Camere are, în cazurile expres definite,
fie calitatea de primă Cameră sesizată,
fie de Cameră decizională.  Totodată,
ţinând seama de indivizibilitatea Parla­
mentului ca organ reprezentativ suprem
al poporului român şi de unicitatea sa ca
autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia
nu permite adoptarea unei legi de către o
singură Cameră, fără ca proiectul de lege
să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră.
Articolul 75 din Legea fundamentală a
introdus, după revizuirea şi republicarea
acesteia în octombrie 2003, soluţia obli­
gativităţii sesizării, în anumite materii, ca
primă Cameră, de reflecţie, a Senatului
sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi,
pe cale de consecinţă, reglementarea
rolului de Cameră decizională, pentru
anumite materii, a Senatului şi, pentru
alte materii, a Camerei Deputaţilor, toc­
mai pentru a nu a exclude o Cameră sau
alta din mecanismul legiferării. Totodată,
alin. (4) şi (5) ale art. 75 din Constituţie
prevăd modul de rezolvare a posibilelor
„conflicte de competenţă” între prima
Cameră sesizată şi Camera decizională,
dar nu există un text în Constituţie care
să permită Camerei decizionale să se în­
depărteze de la „limitele sesizării” date
de soluţia adoptată de către prima Ca­
meră sesizată (Decizia nr. 710 din 6 mai
2009, M. Of. nr. 358 din 28 mai 2009).
2. În ceea ce priveşte competenţa de a
dezbate şi a adopta proiectele de legi şi
propunerile legislative, dispoziţiile art. 75
alin. (1) din Constituţie stabilesc calitatea
de primă Cameră sesizată, respectiv Ca­
meră decizională, în funcţie de materia
de reglementare care face obiectul legi­
ferării. Aşa fiind, dispoziţiile constituţio­
nale ale art. 75 alin. (1) stabilesc criteri­
ile în funcţie de care fiecare Cameră îşi
poate determina competenţa. În practică
Art. 76 constituţia româniei • 278

se pot ivi situaţii în care unul şi acelaşi
act normativ să cuprindă dispoziţii care
aparţin mai multor domenii de regle­
mentare, care intră în competenţa deci­
zională a ambelor Camere. Pentru astfel
de situaţii, dispoziţiile art. 75 alin. (4) şi
(5) din Constituţie prevăd că, „(4) În cazul
în care prima Cameră sesizată adoptă o
prevedere care, potrivit alineatului (1),
intră în competenţa sa decizională, pre­
vederea este definitiv adoptată dacă şi
cea de‑a doua Cameră este de acord. În
caz contrar, numai pentru prevederea
respectivă, legea se întoarce la prima
Cameră sesizată, care va decide definitiv
în procedură de urgenţă”, respectiv „(5)
Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la
întoarcerea legii se aplică în mod cores­
punzător şi în cazul în care Camera deci­
zională adoptă o prevedere pentru care
competenţa decizională aparţine primei
Camere”. Întrucât criteriile de partajare a
competenţelor celor două Camere, pre­
cum şi modalitatea de soluţionare a unor
eventuale conflicte de competenţe sunt
expres prevăzute în Legea fundamenta­
lă, fiecare Cameră a Parlamentului este
obligată să aplice întocmai dispoziţiile
art. 75 din Constituţie (Decizia nr. 1018
din 19 iulie 2010, M. Of. nr. 511 din 22
iulie 2010).

Articolul 76. Adoptarea legilor şi a hotărârilor

(1) Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se
adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
(2) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi din fiecare Cameră.
(3) La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate
adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă,
stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Pentru calificarea unei legi ca fiind or­
ganică sau ordinară nu este determinan­
tă menţiunea făcută în Monitorul Oficial
al României, în care se publică legea, cu
privire la condiţiile în care aceasta a fost
adoptată, fiind mai importantă majorita­
tea de voturi înregistrată la data votului
final asupra legii. Pe de altă parte, înde­
plinirea cerinţelor constituţionale refe­
ritoare la legiferare trebuie raportată la
conţinutul normativ al legii la data adop­
tării ei şi la numărul de voturi favorabil
exprimate (Decizia nr. 269 din 16 martie
2010, M. Of. nr. 265 din 23 aprilie 2010).
2.  În situaţia în care proiectul de lege
pentru aprobarea unei ordonanţe nu
întruneşte în Camera decizională a Par­
lamentului votul majorităţii membrilor
pentru adoptare prevăzut la alin.  (1)
sau (2) al art. 76 din Constituţie, acesta
se transformă în proiect de lege pentru
respingerea ordonanţei, care se supune
unui vot distinct, urmând ca adoptarea
să se facă cu respectarea prevederilor
constituţionale ale art.  76 alin.  (1) sau
(2). În ambele situaţii, Camera deciziona­
lă va aprecia în ce măsură sunt aplicabile
dispoziţiile art. 115 alin. (8) din Constitu­
ţie, cu privire la efectele juridice produse
pe perioada de aplicare a ordonanţei. În
cazul în care Parlamentul respinge ordo­
nanţa, se impune să se precizeze în legea
respectivă şi efectele pe care le implică
respingerea ordonanţei (Decizia nr. 971
279 • constituţia româniei
din 31 octombrie 2007, M. Of. nr. 828 din
4 decembrie 2007).
3. Dintre cvorumul de lucru şi cel de vot,
numai acesta din urmă este reglemen­
tat prin Constituţie şi nimic nu împie­
dică instituirea prin regulament a unui
alt cvorum de lucru decât cvorumul
de vot.  Dispoziţiile constituţionale ale
art. 76 alin. (2) au în vedere votul final
exprimat pentru proiectul de lege în
ansamblu. Întrucât art. 67 şi art. 76 din
Constituţie prevăd că numai la adoptarea
legii este nevoie de un anumit cvorum şi
majoritate de adoptare, rezultă, fără du­
biu, că textul Constituţiei nu impune ace­
leaşi cerinţe şi cu privire la dezbaterea le­
gii. Adoptarea legii, ca parte a procesului
legislativ, vizează votul final exercitat de
către Parlament asupra ansamblului legii
(Decizia nr. 1237 din 6 octombrie 2010,
M. Of. nr. 785 din 24 noiembrie 2010).
4. Votul reprezintă manifestarea de vo­
inţă ce exprimă acordul ori dezacordul
unui parlamentar cu privire la luarea unei
decizii, care la rândul său este expresia
unei voinţe majoritare. În cadrul proce­
durii de vot toţi parlamentarii sunt egali,
aceştia, în virtutea unui mandat repre­
zentativ, îndeplinind o demnitate publică
prin care reprezintă poporul, fiind deci,
potrivit art. 69 alin. (1) din Constituţie,
în serviciul acestuia. Votul constituie, de
altfel, un drept‑funcţie pus în serviciul
altuia, adică a reprezentativităţii pe care
parlamentarul o întruchipează şi la care
nu poate renunţa, după cum nu poate
constitui obiect al vreunei tranzacţii. Prin
urmare, legile, hotărârile şi moţiunile, ca
acte ale Parlamentului, se adoptă în pre­
zenţa majorităţii membrilor săi, fiind ne­
cesar cvorumul legal prevăzut de art. 67
din Constituţie. De altfel, potrivit art. 39
din Regulamentul şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului, rezultă
că întrunirea cvorumului nu se prezumă
şi este o condiţie a validităţii votului, mo­
Art. 76
tiv pentru care, în cazul în care în sală
nu este prezentă majoritatea absolută a
parlamentarilor, preşedintele care con­
duce şedinţa comună amână votarea,
neputând trece, în virtutea calităţii sale,
peste acest impediment. Tot aşa, Curtea
constată că a admite teza votului decisiv
a unui parlamentar – fie el şi preşedinte
al şedinţelor comune – înseamnă a ani­
hila voinţa altui parlamentar şi, implicit,
a grupului de alegători pe care acesta din
urmă îl reprezintă, pentru că, aşa cum
am arătat mai sus, dreptul de vot este
personal şi egal cu al celorlalţi senatori
sau deputaţi şi aparţine în esenţă cetăţe­
nilor. De altfel, prin votul său, preşedinte­
le nu poate dispune hotărâtor, în caz de
paritate, asupra adoptării sau nu a unui
act, întrucât, potrivit art. 76 din Consti­
tuţie, legile şi hotărârile se adoptă cu
votul majorităţii simple ori absolute, cel
ce conduce şedinţa aparţinând la rândul
său acestei majorităţi. Or, tocmai această
apartenenţă este cea care nu legitimează
sau, mai bine spus, interzice poziţionarea
preşedintelui deasupra ei. Curtea reţine
că prin Decizia nr. 45 din 17 mai 1994,
publicată în M.  Of.  nr.  131 din 27 mai
1994, a constatat că fosta reglementa­
re prevăzută de dispoziţiile art. 114 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor, care
dădea rol decisiv preşedintelui Camerei
în caz de paritate de voturi, contravine
prevederilor constituţionale privind ma­
jorităţile cerute pentru adoptarea acte­
lor, dispoziţii care nu fac o asemenea pre­
cizare. Cu acel prilej, a statuat că „singura
soluţie constituţională rezultând din po­
ziţia juridică egală la vot a tuturor depu­
taţilor este, în situaţia parităţii de voturi,
repetarea votului” (Decizia nr. 1558 din
18 noiembrie 2009, M. Of. nr. 856 din 9
decembrie 2009).
5. Articolul 76 din Constituţie – „Adop­
tarea legilor şi a hotărârilor” – stabileşte
reguli esenţiale ale procedurii legislative.
Art. 76
Astfel, potrivit alin. (1) al art. 76, legile
organice şi hotărârile privind regulamen­
tele Camerelor se adoptă cu votul majo­
rităţii parlamentarilor fiecărei Camere.
Sub acest aspect, prin Decizia nr. 46 din
17 mai 1994 privind constituţionalitatea
Regulamentului Senatului, publicată în
M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994, Curtea
Constituţională a statuat, cu valoare de
principiu, că „majoritatea absolută im­
pusă de Constituţie pentru adoptarea
Hotărârii privind Regulamentul Senatu­
lui urmăreşte să asigure o exprimare cât
mai largă a voinţei senatorilor în preve­
derile regulamentare, cerinţă firească
într‑un sistem parlamentar democratic,
care implică, prin definiţie, o majoritate
şi o opoziţie parlamentară”. De aseme­
nea, potrivit alin. (2) al art. 76, adopta­
rea legilor ordinare şi a hotărârilor celor
două Camere se face cu votul majorităţii
membrilor prezenţi în fiecare Cameră, în
condiţiile în care numărul acestora se ri­
dică la cel puţin jumătate plus unu din
numărul membrilor fiecărei Camere, în
condiţiile respectării cvorumului legal de
adoptare prevăzut de art. 67 din Consti­
tuţie. În privinţa naturii juridice a actu­
lui prin care se cere urmărirea penală a
membrilor Guvernului, Curtea constată
că această cerere se aprobă printr‑o
hotărâre a Senatului, astfel cum prevăd
art. 76 alin. (1) şi (2) din Constituţie, pre­
cum şi art. 121 din Regulamentul Sena­
tului. Articolul 121 din Regulament, care
face parte din Secţiunea 6 – „Desfăşura­
rea şedinţelor Senatului” –, stabileşte că
„Senatul adoptă legi, hotărâri, moţiuni şi
alte acte cu caracter politic, în prezenţa
majorităţii senatorilor”.  De asemenea,
art. 130 din Regulamentul criticat preve­
de că „Legile, hotărârile, moţiunile sim­
ple, precum şi celelalte acte se adoptă de
către Senat prin vot”. Curtea mai consta­
tă, de asemenea, că, de altfel, în sensul
prevederilor art. 76 alin. (2) din Consti­
constituţia româniei • 280
tuţie sunt şi dispoziţiile art. 136 alin. (3)
din Regulamentul Senatului, conform
cărora „Legile ordinare şi hotărârile luate
în procesul legiferării se adoptă cu votul
majorităţii senatorilor prezenţi”.  Aşa fi­
ind, Curtea constată că art. 150 alin. (3)
din Regulamentul Senatului, potrivit că­
ruia hotărârea privind urmărirea penală
a membrilor Guvernului „se adoptă cu
votul majorităţii senatorilor”, contravi­
ne art. 76 alin. (2) din Constituţie şi, în
consecinţă, este neconstituţional (Deci­
zia nr. 990 din 1 octombrie 2008, M. Of.
nr. 716 din 22 octombrie 2008).
6. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, în
condiţiile respectării cvorumului legal de
şedinţă, regula care guvernează adopta­
rea hotărârilor Parlamentului este întru­
nirea cvorumului decizional al majorităţii
simple de voturi, respectiv jumătate plus
unu din numărul senatorilor şi/sau depu­
taţilor prezenţi la şedinţă, excepţiile de la
această regulă fiind expres prevăzute de
Legea fundamentală. Astfel, pe lângă si­
tuaţia reglementată de art. 76 alin. (1) re­
feritoare la hotărârile prin care se adop­tă
sau se modifică regulamentele parla­
mentare, Constituţia mai prevede patru
situaţii în care Parlamentul, în camere
reunite, adoptă hotărâri cu votul majo­
rităţi absolute a membrilor săi, respectiv
jumătate plus unu din numărul senato­
rilor şi deputaţilor, şi anume în cazurile
care privesc: suspendarea Preşedintelui
României [art.  95 alin.  (1)], acordarea
încrederii Guvernului [art. 103 alin. (3)],
adoptarea unei moţiuni de cenzură prin
care se retrage încrederea Guvernului
[art.  113 alin.  (1)] sau adoptarea unei
moţiuni de cenzură în procedura anga­
jării răspunderii Guvernului [art.  114
alin. (2)]. De asemenea, Constituţia cere
întrunirea unei majorităţi calificate de
vot, respectiv două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor, în cazul hotă­
rârii adoptate în şedinţa comună a Ca­
281 • constituţia româniei Art. 77

merelor Parlamentului prin care Preşe­ hotărârea adoptată în şedinţa plenului

dintele României este pus sub acuzare
pentru înaltă trădare. Din analiza acestor
dispoziţii constituţionale rezultă că toate
hotărârile adoptate de Camera Deputaţi­
lor sau de Senat, în şedinţe separate, cu
excepţia celor referitoare la regulamen­
tele proprii de organizare şi funcţionare,
urmează regula stabilită de dispoziţiile
art. 76 alin. (2) din Constituţie, respectiv
se adoptă cu votul majorităţii membri­
lor prezenţi în fiecare Cameră (Decizia
nr. 261 din 8 aprilie 2015, M. Of. nr. 260
din 17 aprilie 2015).
7. Din analiza coroborată a textelor con­
stituţionale şi legale rezultă că asupra
cererii de încuviinţare a reţinerii, ares­
tării sau percheziţionării deputatului
ori senatorului, formulată în condiţiile
legii, Camera Parlamentului este obliga­
tă să dezbată şi să se pronunţe printr‑o
hotărâre, care se comunică ministrului
justiţiei şi se publică în Monitorul Oficial
al Româ­niei, Partea I. Camera Parlamen­
tului, respectând procedura constituţio­
nală şi legală, are libertatea deplină de a
decide cu privire la această cerere, prin
exercitându‑şi dreptul de a aproba sau
de a respinge cererea cu un atare obiect.
Nici Constituţia şi nici Legea nr. 96/2006
privind Statutul deputaţilor şi al sena­
torilor nu fac distincţie între hotărârile
adoptate în funcţie de soluţia rezultată
ca urmare a exprimării votului membri­
lor Camerei res­pective: încuviinţarea
re­ţinerii, arestării sau percheziţionării
deputatului ori a senatorului sau refuzul
încuviinţării mă­surilor procesuale penale
menţionate. Or, potrivit principiului ubi
lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus – unde legea nu distinge, nici
interpretul său nu o poate face –, actul
adoptat de Camera Parlamentului, indi­
ferent dacă acesta consemnează admite­
rea sau respingerea cererii de încuviinţa­
re a reţinerii, arestării sau percheziţionă­
rii deputatului ori a senatorului, trebuie
să îmbrace forma unei hotărâri care se
comunică autorităţii publice care a adre­
sat solicitarea şi se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I (Decizia
nr. 261 din 8 aprilie 2015, M. Of. nr. 260
din 17 aprilie 2015).

Articolul 77. Promulgarea legii

(1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulga-
rea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.
(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o sin-
gură dată, reexaminarea legii.
(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s‑a cerut veri-
ficarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de
la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale, prin care i s‑a confirmat constituţionalitatea.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. În cazul procedurii legislative de reexa­
minare a legii, acolo unde legiuitorul a
dorit, a stabilit în mod expres limitele re­­
examinării. Astfel, Constituţia reglemen­
tează procedura legislativă de reexami­
nare a legii prin dispoziţiile cuprinse la
art.  77 alin.  (2) şi la art.  147 alin.  (2).
Aceste din urmă dispoziţii se referă la
reexaminarea unei legi sau a unor dispo­
ziţii legale a căror neconstituţionalitate
Art. 78
a fost constatată printr‑o decizie a Curţii
Constituţionale, pronunţată cu ocazia
controlului de constituţionalitate a ­priori.­
Acest text limitează reluarea procesului
legislativ de reexaminare numai cu pri­
vire la dispoziţiile constatate ca fiind ne­
constituţionale de către Curtea Consti­
tuţională. Rezultă, aşadar, că restricţiile
referitoare la exercitarea competenţei
de sorginte constituţională trebuie să
fie expres prevăzute de Constituţie. Or,
dispoziţiile art. 77 alin. (2) din Constitu­
ţie nu stabilesc, în mod expres, o limită
de natură să aducă vreo restrângere a
competenţei Parlamentului cu privire la
reluarea procesului legislativ ca urmare
a cererii de reexaminare formulate de
Preşedintele României.  O interpretare
contrară a dispoziţiilor constituţionale
anterior menţionate ar avea semnificaţia
adăugării la normele Constituţiei, ceea
ce este inadmisibil, întrucât s‑ar realiza,
pe această cale, un act de revizuire a Le­
gii fundamentale (Decizia nr. 515 din 24
noiembrie 2004, M. Of. nr. 1195 din 14
decembrie 2004).
2. Textul art. 77 alin. (2) din Constituţie
nu dispune cu privire la prevederile ce
trebuie să fie reexaminate, ca urmare a
cererii formulate de Preşedintele Româ­
Articolul 78. Intrarea în vigoare a legii
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3
zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Legislaţie conexă: ► art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legisla-
tivă pentru elaborarea actelor normative, republicată (M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010).
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Un text de lege modificat sau nou‑in­
trodus nu poate intra în vigoare înaintea
împlinirii termenului prevăzut de art. 78
din Constituţie, respectiv 3 zile de la
constituţia româniei • 282
niei. Din analiza textului rezultă că tre­
buie reexaminate textele cuprinse în
cererea Preşedintelui României, precum
şi cele care au legătură cu acestea, fiind
necesară corelarea tehnico‑legislativă
a tuturor dispoziţiilor din lege. În acest
context, pot fi modificate chiar şi unele
dispoziţii ale legii care nu au fost în mod
expres cuprinse în cererea de reexami­
nare. Parlamentul deliberează numai în
limitele cererii de reexaminare, dar are
obligaţia să se exprime cu privire la toate
textele din lege care se referă la o pro­
blemă ridicată de Preşedintele României,
chiar în absenţa unei menţiuni exprese
în solicitarea acestuia.  Parlamentul fi­
ind unica autoritate legiuitoare a ţării,
conform prevederilor art.  61 alin.  (1)
din Constituţie, în raport cu solicitările
cuprinse în cererea de reexaminare a
Preşedintelui României, poate adopta
orice fel de soluţie pe care o va consi­
dera necesară.  Astfel, poate admite în
întregime sau parţial solicitarea, poate
să o respingă ori poate să modifice în
totalitate sau parţial anumite texte care
au legătură cu cererea de reexaminare,
inclusiv prin recorelarea dispoziţiilor le­
gii (Decizia nr. 991 din 1 octombrie 2008,
M. Of. nr. 682 din 6 octombrie 2008).
data publicării în Monitorul Oficial al
României a actului normativ modifica­
tor (Decizia nr. 568 din 2 noiembrie 2005,
M. Of. nr. 1060 din 26 noiembrie 2005).
283 • constituţia româniei Art. 79-80

Articolul 79. Consiliul Legislativ

(1) Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamen-
tului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării,
unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei
României.
(2) Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se stabi-
lesc prin lege organică.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Legislativ, republicată (M. Of. nr. 1122 din 29 noiembrie 2004).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Nesolicitarea avizului consultativ al
Consiliului Legislativ duce la neconstitu­
ţionalitatea legii sau ordonanţei – simplă
sau de urgenţă (Decizia nr. 83 din 15 ia­
nuarie 2009, M. Of. nr. 187 din 25 martie
2009).

Capitolul II. Preşedintele României

Articolul 80. Rolul Preşedintelui

(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul inde-
pendenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia
de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1.  Articolul 80 alin.  (1) din Constituţie
este un text constituţional de princi­
piu. De aceea, el nu trebuie interpretat
restrictiv, ci în spiritul Constituţiei, res­
pectiv coroborat cu art.  91 şi art.  148
alin. (4) din Constituţie, acest ultim text
prevăzând, în mod expres, că Parlamen­
tul, Preşedintele României, Guvernul şi
autoritatea judecătorească trebuie să
garanteze „obligaţiile rezultate din actul
aderării”. Or, una dintre aceste obligaţii
este reprezentarea la cel mai înalt nivel a
României în cadrul Consiliului European,
respectiv de către autoritatea publică ce
are competenţa de a angaja România la
nivel de stat. Altfel, s‑ar ajunge la o go­
lire de conţinut a dispoziţiilor art.  148
alin. (4) din Constituţie în privinţa Preşe­
dintelui României; or, este de principiu
admis că orice normă este edictată în
sensul de a produce efecte juridice.  În
exercitarea atribuţiilor constituţionale,
Preşedintele României participă la reu­
niunile Consiliului European în calitate de
şef al statului. Această atribuţie poate fi
delegată de către Preşedintele României,
în mod expres, primului‑ministru (Decizia
nr. 683 din 27 iunie 2012, M. Of. nr. 479
din 12 iulie 2012).
2. Potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie,
Preşedintele României reprezintă statul
român, ceea ce înseamnă că în planul
Art. 80
politicii externe conduce şi angajează
statul. Acest text constituţional îi permi­
te să traseze liniile viitoare pe care statul
le va urma în politica sa externă, prac­
tic să îi determine orientarea în planul
relaţiilor externe, ţinând cont, desigur,
de interesul naţional. O atare concepţie
este legitimată de caracterul reprezen­
tativ al funcţiei, Preşedintele României
fiind ales de cetăţeni prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat.  În
planul politicii externe, primul‑ministru
are competenţa constituţională de a
asigura realizarea politicii externe a ţării
[art. 102 alin. (1) din Constituţie], ceea
ce înseamnă că, în funcţie de orientarea
stabilită de reprezentantul statului în
plan extern, care este Preşedintele sta­
tului, Guvernul, prin reprezentantul său,
urmează să implementeze în mod cores­
punzător măsurile faţă de care statul s‑a
angajat. Prin urmare, Curtea constată că
rolul Guvernului în politica externă este
unul mai degrabă tehnic, el trebuind să
urmeze şi să îndeplinească obligaţiile
la care România s‑a angajat la nivel de
stat. Aşadar, rolul Guvernului este unul
mai degrabă derivat, şi nu originar, cum
este cel al Preşedintelui României; aşa­
dar, nefiind o putere delegată, ci proprie
Preşedintelui României, reprezentarea
statului poate fi delegată, printr‑un act
de voinţă expres, de către acesta, atunci
când consideră necesar (Decizia nr. 683
din 27 iunie 2012, M. Of. nr. 479 din 12
iulie 2012). O atare putere de apreciere
a Preşedintelui României nu este una
nelimitată sau arbitrară, ci aprecierea în
concret trebuie să ţină cont de anumite
criterii obiective, precum: (1) autoritatea
publică cea mai bine poziţionată în raport
cu subiectele abordate în cadrul Consi­
liului European, (2) poziţia Preşedinte­
lui României sau a primului‑ministrului
asupra acestor subiecte să fie legitimată
de un punct de vedere concordant cu
constituţia româniei • 284
cel al Parlamentului sau (3) dificultăţile
pe care le implică sarcina implemen­
tării celor stabilite în cadrul Consiliului
European.  Decizia politică de delegare
a atribuţiei de participare la reuniunile
Consiliului European trebuie să aibă în
vedere criteriile mai sus‑menţionate, în
vederea realizării unui consens între au­
torităţile publice implicate: Preşedintele
României, respectiv primul‑ministrul,
iar decizia luată trebuie să ţină cont şi
de principiul constituţional al cooperării
loiale (Decizia nr. 449 din 6 noiembrie
2013, M. Of. nr. 784 din 14 decembrie
2013).
3.  Orice candidat la funcţia de Preşe­
dinte al României propune electoratului
o doctrină politică, un program pentru
a cărui realizare va acţiona, în cazul în
care va fi ales, pe perioada mandatului
său. Arti­colul 84 alin. (1) din Constituţie
prevede că, „în timpul mandatului, Pre­
şedintele României nu poate fi membru
al unui partid şi nu poate îndeplini nicio
altă funcţie publică sau privată”. Aceste
interdicţii nu exclud însă posibilitatea
­exprimării, în continuare, a opiniilor poli­
tice, a angajamentelor şi a scopurilor pre­
zentate în programul său electoral ori să
militeze şi să acţioneze pentru realizarea
acestora, cu respectarea prerogativelor
constituţionale. Funcţia de mediere între
puterile statului, precum şi între stat şi
societate, prevăzută de art. 80 alin. (2)
teza a II‑a din Constituţie, impune impar­
ţialitate din partea Preşedintelui Români­
ei, dar nu exclude posibilitatea exprimării
opiniei sale privind modul optim de solu­
ţionare a divergenţelor apărute. Dreptul
la exprimarea opiniei politice este garan­
tat şi pentru Preşedintele României de
art. 84 alin. (2), care prevede pentru şeful
statului aceeaşi imunitate ca şi pentru
deputaţi şi senatori, art. 72 alin. (1) din
Constituţie aplicându‑se în mod cores­
punzător.  Curtea Constituţională reţine
285 • constituţia româniei Art. 81

că, potrivit prevederilor art. 1 alin. (4) din
Legea fundamentală, în structura organi­
că a statului român, autorităţile publice
sunt organizate potrivit „principiului se­
paraţiei şi echilibrului puterilor – legisla­
tivă, executivă şi judecătorească”. Tocmai
de aceea legiuitorul constituant prevede
dreptul Preşedintelui României de a cri­
tica legile adoptate de Parlament şi de
a acţiona împotriva lor.  Astfel: potrivit
art. 77 alin. (2), „înainte de promulgare,
Preşedintele poate cere Parlamentului,
o singură dată, reexaminarea legii”, iar
art. 146 lit. a) prevede dreptul Preşedin­
telui de a sesiza Curtea Constituţională
pentru exercitarea controlului a priori
asupra constituţionalităţii legilor adopta­
te de Parlament înainte de promulgare.
Aceste atribuţii ale Preşedintelui Româ­
niei au semnificaţia unei contraponderi
faţă de puterea legislativă, pentru rea­
lizarea echilibrului puterilor în statul de
drept, consacrat prin dispoziţiile art.  1
alin.  (3) din Constituţie.  Aceeaşi sem­
nificaţie o are şi dreptul Preşedintelui
României de a cere Curţii Constituţio­
nale soluţionarea conflictelor juridice
de natură constituţională dintre auto­
rităţile publice, conform art.  146 lit.  e)
din Constituţie, deoarece acest drept se
exercită în condiţiile exprimării punctului
de vedere asupra posibilelor căi de so­
luţionare a conflictului, implicit asupra
temeiniciei sau netemeiniciei atitudinii
ori a susţinerilor autorităţilor publice
implicate în conflict (Decizia nr. 53 din
28 ianuarie 2005, M. Of. nr. 144 din 17
februarie 2005).
4. Textul art. 80 alin. (2) din Constituţie
nu priveşte relaţiile dintre preşedinte şi
partidele politice. În realitate, se referă
numai la rolul ce revine Preşedintelui
României în cadrul statului.  Problema
modului în care Preşedintele îşi exercită
acest rol ţine de măsura în care îşi înde­
plineşte obligaţiile, de etica exercitării
mandatului prezidenţial, care, în caz că
este încălcată grav, atrage răspunderea
constituţională a titularului acestui man­
dat (Decizia nr. 339 din 17 septembrie
2004, M. Of. nr. 887 din 29 septembrie
2004).

Articolul 81. Alegerea Preşedintelui

(1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat.
(2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin,
majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale.
(3) În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majorita-
te, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în
ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul
care a obţinut cel mai mare număr de voturi.
(4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României
decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României,
republicată (M. Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011). 
Art. 82 constituţia româniei • 286

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Prevederile art. 81 alin. (4) din Consti­
tuţie, potrivit cărora funcţia de Preşedin­
te al României poate fi îndeplinită pentru
cel mult două mandate, sunt inaplicabi­
le perioadei anterioare Constituţiei. În
acest sens, Curtea s‑a pronunţat prin
Hotărârea nr. 18 din 7 septembrie 1992,
în care s‑a reţinut că „orice judecată cu
privire la logica, semnificaţia şi implica­
ţiile unor texte ale Constituţiei, inclusiv
cele care privesc instituţia Preşedintelui
României, se analizează şi se interpretea­
ză începând cu situaţiile care apar după
intrarea ei în vigoare”, subliniindu‑se că
„textul art. 81 alin. (4) (...) îşi găseşte apli­
carea numai pentru viitor”. Susţinerile,
potrivit cărora principiul neretroactivită­
ţii nu şi‑ar găsi aplicarea, deoarece „nor­
mele constituţionale care au guvernat
România după Revoluţia din 1989 şi până
la intrarea în vigoare a actualei Consti­
tuţii reglementau în acelaşi fel numărul
mandatelor pentru toate funcţiile eligibi­
le”, sunt neîntemeiate. Atât Comunicatul
către ţară al Consiliului Frontului Salvării
Naţionale din 22 decembrie 1989, cât şi
preambulul Decretului‑lege nr.  2/1989,
în care sunt înscrise aceste principii pro­
gramatice, aveau o valoare politică, cu
caracter declarativ, pentru configurarea
viitoarelor aşezăminte constituţionale
ale ţării.  De aceea, instituţionalizarea
lor urma a fi înfăptuită prin acte legisla­
tive ulterioare. Or, limitarea îndeplinirii
funcţiei de Preşedinte al României la cel
mult două mandate şi‑a găsit consacra­
rea numai în prevederile art. 81 alin. (4)
al Constituţiei din anul 1991. De aceea, a
atribui mandatului constituţional de Pre­
şedinte al României efectele îndeplinirii,
anterior Constituţiei, a funcţiei de Preşe­
dinte al României ar echivala cu o aplica­
re retroactivă a art. 81 alin. (4). Principiul
aplicării imediate a Constituţiei impune
ca dispoziţiile art. 81 alin. (4) să privească
numai mandatele de Preşedinte al Româ­
niei îndeplinite sub imperiul Constituţiei
din anul 1991, întrucât, având un funda­
ment constituţional, nu pot fi extinse la
funcţia preşedinţială anterioară care, aşa
cum s‑a arătat, nu cuprindea o asemenea
limitare. Între argumentele aduse în spri­
jinul mai multor contestaţii s‑a invocat
faptul că, pe baza unor acte normative
preconstituţionale, domnul Ion Iliescu a
„îndeplinit” două sau mai mult de două
mandate în „funcţia de Preşedinte al
Româ­niei”, aşa încât, faţă de cele preci­
zate de art. 81 alin. (4) din Constituţie,
nu mai poate candida pentru dobândirea
unui nou mandat (Hotărârea nr. 1 din 8
septembrie 1996, M. Of. nr. 213 din 9
septembrie 1996).

Articolul 82. Validarea mandatului şi depunerea jurământului

(1) Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este
validat de Curtea Constituţională.
(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ:
„Jur să‑mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală
şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr
democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să‑mi ajute
Dumnezeu!”.
287 • constituţia româniei Art. 83-84

Articolul 83. Durata mandatului

(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la
data depunerii jurământului.
(2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jură-
mântului de Preşedintele nou ales.
(3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică,
în caz de război sau de catastrofă.

Articolul 84. Incompatibilităţi şi imunităţi

(1) În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui
partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.
(2) Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului
72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 4/1990 privind remunerarea şi alte drepturi ale Preşe-
dintelui României, senatorilor şi deputaţilor (M. Of. nr. 91 din 14 iulie 1990).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Orice candidat la funcţia de Preşe­
dinte al României propune electoratului
o doctrină politică, un program pentru
a cărui realizare va acţiona, în cazul în
care va fi ales, pe perioada mandatului
său. Articolul 84 alin. (1) din Constituţie
prevede că în timpul mandatului Preşe­
dintele ­României nu poate fi membru al
unui partid şi nu poate îndeplini nicio altă
funcţie publică sau privată. Aceste inter­
dicţii nu exclud însă posibilitatea expri­
mării, în continuare, a opiniilor politice,
a angajamentelor şi a scopurilor prezen­
tate în programul său electoral ori să
militeze şi să acţioneze pentru realizarea
acestora, cu respectarea prerogativelor
constituţionale. Funcţia de mediere între
puterile statului, precum şi între stat şi
societate, prevăzută de art. 80 alin. (2)
teza a II‑a din Constituţie, impune impar­
ţialitate din partea Preşedintelui Români­
ei, dar nu exclude posibilitatea exprimării
opiniei sale privind modul optim de so­
luţionare a divergenţelor apărute. Drep­
tul la exprimarea opiniei politice este
garantat şi pentru Preşedintele Româ­
niei de art.  84 alin.  (2), care prevede
pentru şeful statului aceeaşi imunitate
ca şi pentru deputaţi şi senatori, art. 72
alin.  (1) din Constituţie aplicându‑se în
mod corespunzător (Decizia nr. 53 din
28 ianuarie 2005, M. Of. nr. 144 din 17
februarie 2005).
2. Dispoziţiile art. 84 alin. (1) nu interzic,
nici explicit, nici implicit, posibilitatea ca
Preşedintele României, în funcţie la data
alegerii Camerei Deputaţilor şi a Senatu­
lui, dacă se află în ultimele 3 luni ale man­
datului, să candideze ca independent pe
listele unui partid politic, unei alianţe
politice sau alianţe electorale pentru un
mandat de deputat sau de senator. Pro­
blema care se pune în cauză este aceea
dacă Preşedintele României are sau nu
dreptul de a fi ales, prevăzut de art. 37
din Constituţie. Una dintre condiţiile pre­
văzute de art. 37 alin. (1) din Constituţie
pentru dreptul fundamental de a fi ales
este corelată cu dreptul de asociere. Din
coroborarea dispoziţiilor art. 37 alin. (1)
şi ale art. 40 alin. (3) din Constituţie rezul­
tă în mod clar că dreptul de a fi ales este
Art. 84
interzis judecătorilor Curţii Constituţio­
nale, avocaţilor poporului, magistraţilor,
membrilor activi ai armatei, poliţiştilor şi
altor categorii de funcţionari publici sta­
bilite prin lege organică, ce nu pot face
parte din partide politice.  Preşedintele
României nu este prevăzut între cate­
goriile de cetăţeni, stabilite limitativ de
cele două texte constituţionale, cărora
le este interzis dreptul fundamental de
a fi ales, deşi, pe durata mandatului, nu
poate fi membru al unui partid, conform
dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Constitu­
ţie. În virtutea principiului că excepţiile
sunt de strictă interpretare, nu se poate
considera că situaţia prevăzută de art. 84
alin.  (1) din Constituţie, care stabileşte
o incompatibilitate politică temporară
pentru Preşedintele României, ar putea,
în lipsa unei prevederi constituţionale, să
aibă consecinţa interzicerii dreptului de a
fi ales pentru Preşedintele României, în
condiţiile în care acesta nu devine mem­
bru al unui partid politic. Numai printr‑o
interpretare forţată  –  prin adăugare la
normele constituţionale  –  situaţia pre­
văzută în textul de lege criticat ar putea
fi convertită în incompatibilitatea prevă­
zută de art. 84 alin. (1) şi în interdicţia
dreptului de a fi ales stabilită de art. 37
alin. (1) coroborat cu art. 40 alin. (3) din
Constituţie.  O asemenea interpretare,
care ar disimula o veritabilă creare a unei
norme constituţionale, contravine princi­
piului supremaţiei Constituţiei, prevăzut
de art. 1 alin. (5) din Legea fundamen­
tală, precum şi statutului constituţional
şi legal al Curţii, care îi interzice rolul de
legislator pozitiv (Decizia nr. 339 din 17
septembrie 2004, M. Of. nr. 887 din 29
septembrie 2004).
3.  Legislaţiile naţionale ale diferitelor
state prevăd o dublă protecţie, imuni­
tatea exprimându‑se prin două noţiuni
juridice: iresponsabilitatea şi inviolabili­
tatea.  Iresponsabilitatea este protecţia
constituţia româniei • 288
pe care o are Preşedintele României de
a nu răspunde juridic pentru opiniile sale
politice exprimate în exercitarea atribuţi­
ilor mandatului. Domeniul său cuprinde
protecţia împotriva sancţiunilor privind
actele şi faptele săvârşite în exercitarea
mandatului prezidenţial, apărând liber­
tatea de exprimare a Preşedintelui. Ires­
ponsabilitatea Preşedintelui României
este reglementată expres prin dispoziţiile
art. 84 alin. (2) teza a II‑a din Constituţie,
respectiv prin trimiterea la prevederile
art. 72 alin. (1) din Constituţie, care con­
sacră iresponsabilitatea parlamentarilor,
dispoziţii aplicabile Preşedintelui Româ­
niei, în mod corespunzător. Inviolabilita­
tea presupune un set de reguli privind
urmărirea penală, trimiterea în judecată
sau o serie de măsuri preventive, pre­
cum percheziţionarea, reţinerea sau
ares­tarea. Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din
Constituţie, care consacră imunitatea
Pre­şedintelui României, nu fac trimitere
şi la dispoziţiile art. 72 alin. (2) şi (3) din
Constituţie care prevăd inviolabilitatea
parlamentarilor şi limitele acesteia. Potri­
vit acestor dispoziţii constituţionale, de­
putaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi
în judecată penală pentru fapte care nu
au legătură cu voturile sau cu opiniile po­
litice exprimate în exercitarea mandatu­
lui, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi
sau arestaţi fără încuviinţarea Camer­ei
din care fac parte, după ascultarea lor.
Urmărirea şi trimiterea în judecată pena­
lă se pot face numai de către Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Jus­
tiţie. Competenţa de judecată aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De ase­
menea, în caz de infracţiune flagrantă,
deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi
supuşi percheziţiei.  Ministrul justiţiei îl
va informa neîntârziat pe preşedintele
Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei,
iar, în cazul în care Camera sesizată con­
stată că nu există temei pentru reţinere,
289 • constituţia româniei
va dispune imediat revocarea acestei
mă­suri. Or, dispoziţiile constituţionale
referitoare la inviolabilitatea parlamen­
tarilor nu sunt aplicabile şi Preşedintelui
României, în privinţa căruia inviolabi­
litatea poate fi înlăturată doar în cazul
prevăzut de art. 96 din Constituţie, care
stabileşte posibilitatea Parlamentului de
a‑l pune sub acuzare pentru înaltă trăda­
re. Măsura adoptată de Parlament are ca
efect ridicarea imunităţii Preşedintelui, el
neputând răspunde juridic pe perioada
exercitării mandatului decât pentru fap­
tele de înaltă trădare. Spre deosebire de
inviolabilitate, iresponsabilitatea are o
calitate absolută în ceea ce priveşte du­
rata efectelor ei: protecţia se menţine şi
după expirarea mandatului Preşedintelui
în ceea ce priveşte opiniile exprimate în
timpul acestuia.  Analizând semnificaţia
juridică a instituţiei imunităţii, Curtea
a constatat că aceasta este o garanţie
constituţională, o măsură de protecţie
juridică a mandatului, care are menirea
să asigure independenţa titularului man­
datului faţă de orice presiuni exterioare
sau abuzuri. Garanţia prevăzută la art. 72
alin. (1) din Constituţie încurajează titu­
larul mandatului în adoptarea unui rol
activ în viaţa politică a societăţii, întru­
cât înlătură răspunderea juridică a aces­
tuia pentru opiniile politice exprimate
în exercitarea funcţiei de demnitate pu­
blică.  Însă titularul mandatului rămâne
răspunzător, conform legii, pentru toate
actele şi faptele săvârşite în perioada în
care a exercitat funcţia publică şi care nu
au legătură cu voturile sau opiniile po­
litice (Decizia nr.  284 din 21 mai 2014,
pct.  44, publicată în M.  Of.  nr.  495 din
3 iulie 2014). Prin urmare, Preşedintele
României nu răspunde juridic pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea
funcţiei de demnitate publică, nici pe
durata mandatului şi nici după expirarea
acestuia, ca efect al iresponsabilităţii
Art. 84
mandatului de Preşedinte al României,
însă, aşa cum s‑a reţinut în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale, titularul manda­
tului rămâne răspunzător, conform legii,
pentru toate actele şi faptele care nu au
legătură cu opiniile sale politice şi care
au fost săvârşite înainte sau în perioada
în care a exercitat funcţia publică. Cu pri­
vire la aceste acte şi fapte, Preşedintele
este răspunzător, potrivit dispoziţiilor
constituţionale şi legale, sub rezerva
sus­pendării pe perioada deţinerii man­
datului a tuturor procedurilor de cer­
cetare penală, ca efect al inviolabilităţii
mandatului de Preşedinte al României. În
concluzie, din analiza dispoziţiilor legale
şi constituţionale referitoare la imunita­
tea Preşedintelui României, precum şi a
jurisprudenţei Curţii Constituţionale în
materie, Curtea reţine că Preşedintele
României, în exercitarea atribuţiilor sale,
se bucură de imunitate [art. 84 alin. (2)
din Constituţie], sub cele două aspecte
ale acesteia: iresponsabilitatea pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului, şi inviolabilitatea, cu limita
prevăzută de art. 96 din Constituţie – pu­
nerea sub acuzare pentru fapte de înaltă
trădare. În virtutea inviolabilităţii de care
se bucură mandatul prezidenţial, pe pe­
rioada exercitării acestuia, Preşedintele
nu poate fi supus niciunei proceduri judi­
ciare penale, cu excepţia situaţiei prevă­
zute de art. 96 din Constituţie. Aşa fiind,
dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de
procedură penală sunt incidente în ca­
zul urmăririi penale declanşate împotriva
persoanei care ocupă funcţia de Preşe­
dinte al României, impedimentul legal
temporar care determină suspendarea
urmării penale fiind constituit în această
situaţie de prevederile art.  84 alin.  (2)
din Constituţie referitor la imunitatea
Preşedintelui României. Mai mult, aces­
tea reprezintă transpunerea la nivelul
legii procesuale penale a prevederilor
Art. 85 constituţia româniei • 290

constituţionale care circumscriu regimul care ocupă temporar această funcţie de

juridic al mandatului prezidenţial, care, în
lipsa unei dispoziţii legale exprese, aveau
o aplicabilitate directă în practica judici­
ară. Prin urmare, susţinerea autoarei ex­
cepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 312
alin. (2) din Codul de procedură penală
sunt neconstituţionale în măsura în care
sunt aplicabile şi Preşedintelui ­României,
nu numai că nu este întemeiată, dar nu
îşi găseşte suportul în nicio prevedere
constituţională. Curtea apreciază că, din
contră, aceste dispoziţii consacră la ni­
vel infraconstituţional efectul juridic pe
care imunitatea Preşedintelui României
îl produce asupra procesului penal aflat
în desfăşurare, proces în care persoana
demnitate publică are calitatea de sus­
pect sau inculpat.  Mai mult, dispoziţia
legală criticată constituie temeiul juridic
al suspendării prescripţiei răspunderii
penale în ceea ce priveşte persoana în
cauză, aplicabile fiind dispoziţiile art. 156
alin. (1) din Codul penal, potrivit cărora
„Cursul termenului prescripţiei răspun­
derii penale este suspendat pe timpul cât
o dispoziţie legală sau o împrejurare de
neprevăzut ori de neînlăturat împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal” (Decizia
nr. 678 din 13 noiembrie 2014, M. Of.
nr. 886 din 5 decembrie 2014).

Articolul 85. Numirea Guvernului

(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de
prim‑ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de
Parlament.
(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Pre-
şedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului‑ministru, pe unii membri
ai Guvernului.
(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compo-
ziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia
prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la
propunerea primului‑ministru.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Articolul 85 din Constituţia României
prevede 3 cazuri în care Preşedintele
României numeşte Guvernul [alin. (1)]
sau numai pe unii membri ai Guvernu­
lui [alin. (2) şi (3)]. În cazul prevăzut la
alin. (1), numirea are loc pe baza votu­
lui de încredere acordat de Parlament
în conformitate cu prevederile art. 103
din Legea fundamentală, iar în cazul
pre­văzut la alin. (3), pe baza aprobării
Par­lamentului, acordată la propune­
rea primului‑ministru.  Actul juridic în
baza căruia Preşedintele României face
num­irile este hotărârea Parlamentului,
adoptată în condiţiile art.  85 alin.  (1),
ale art.  103 alin.  (3) din Constituţie şi
ale dispoziţiilor corespunzătoare ale
Regulamentului şedinţelor comune ale
Came­relor Parlamentului. Reglementa­
rea con­sacrată în art. 85 alin. (2) preve­
de că „Pre­şedintele revocă şi numeşte,
la propunerea primului‑ministru, pe unii
membri ai Guvernului”.  Interpretarea
literală a textului impune concluzia că,
în acest caz, Preşedintele nu execută o
hotărâre a Parlamentului, ci se află în
291 • constituţia româniei
situa­ţia de a decide el însuşi numirea
unor miniştri, la propunerea primu­
lui‑ministru.­Actul de decizie în această
fază fiind prin definiţie un act de voinţă,
este evident că Preşedintele are liber­
tatea de a primi propunerea primu­
lui‑ministru sau de a‑i cere să facă o altă
propunere. Soluţia prevăzută la art. 85
alin.  (2) din Constituţie reprezintă o
aplicaţie a concepţiei legiuitorului con­
stituant care a stat la baza principiului
echilibrului puterilor în stat, consacrat
în art. 1 alin. (4) din Legea fundamen­
tală, principiu aplicat, în egală măsură,
în modul de atribuire şi de exercitare a
competenţelor tuturor autorităţilor pu­
blice, inclusiv a celor care fac parte din
aceeaşi putere, dintre cele 3 prevăzute
de textul menţionat (Decizia nr. 799 din
17 iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României,
M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).  re. Legea fundamentală nu răspunde
2. Actul juridic în baza căruia Preşedin­
tele României face numirile este hotărâ­
rea Parlamentului, adoptată în condiţiile
art. 85 alin. (1), ale art. 103 alin. (3) din
Constituţie şi ale dispoziţi­ilor corespun­
zătoare ale Regulamentului şedinţelor
comune ale Camerelor Parlamentului.
Din textul Constituţiei rezultă că, în cazu­
rile prevăzute la alin. (1) şi (3) ale art. 85,
numirea de către Preşedintele României
a miniştrilor este un act de executare a
hotărârii Parlamentului şi de învestire,
pe această bază, a miniştrilor, de către
şeful statului.  Hotărârea organului re­
prezentativ suprem al poporului român
[art. 61 alin. (1) din Constituţia Româ­
niei] este un act obligatoriu, pe care
Preşedintele nu l‑ar putea refuza decât
prin săvârşirea unor fapte grave de în­
călcare a Constituţiei (Decizia nr. 98 din
7 februarie 2008, M. Of. nr. 140 din 22
februarie 2008).  Completarea textului
constituţional [al art. 85 alin. (2) – n.a.]
în sensul consultării Preşedintelui de
Art. 85
către primul‑ministru înaintea propu­
nerii de revocare sau de numire a unor
membri ai Guvernului constituie consa­
crarea în norma constituţională a solu­
ţiei pronunţate de Curtea Constituţio­
nală [prin Decizia nr. 98 din 7 februarie
2008 – n.a.] (Decizia nr. 799 din 17 iunie
2011 asupra proiectului de lege privind
revizuirea Constituţiei României, M. Of.
nr. 440 din 23 iunie 2011).
3. În exercitarea competenţei sale pre­
văzute de art. 85 alin. (2) din Constitu­
ţie, Preşedintele României poate să nu
accepte propunerea primului‑ministru
de numire a unei persoane într‑o func­
ţie vacantă de ministru şi să îi ceară să
facă o altă propunere. În aceste condiţii,
pot fi puse două probleme: de câte ori
are dreptul Preşedintele să procedeze în
acest mod şi dacă primul‑ministru este
îndreptăţit să repete prima nominaliza­
în mod explicit la aceste probleme.  În
cazul în care dezacordul Preşedintelui şi
al primului‑ministru este ireductibil, se
creează un blocaj instituţional inadmisi­
bil, de natură să împiedice buna funcţio­
nare a Guvernului. În ceea ce priveşte
numărul de cazuri în care Preşedintele
României poate cere primului‑ministru
să facă altă nominalizare pentru funcţia
de ministru vacantă, pentru preîntâmpi­
narea apariţiei unui blocaj instituţional
în procesul de legiferare, legiuitorul con­
stituant a pre­văzut la art. 77 alin. (2) din
Legea fun­damentală dreptul Preşedin­
telui de a cere Parlamentului reexami­
narea unei legi înainte de promulgare, o
singură dată. Această soluţie are valoare
constituţională de principiu în soluţio­
narea conflictelor juridice între două
sau mai multe autorităţi publice care
au atribuţii conjuncte în adoptarea unei
măsuri prevăzute de Legea fundamen­
tală şi acest principiu este de aplicaţiune
generală în cazuri similare.  Aplicată la
Art. 85
procesul de remaniere guvernamentală
şi de numire a unor miniştri în caz de va­
canţă a posturilor, această soluţie este
de natură să elimine blocajul ce s‑ar
genera prin eventualul refuz repetat al
Preşedintelui de a numi un ministru la
propunerea primului‑ministru.  Rapor­
turile dintre Preşedintele României şi
primul‑ministru nu pot fi pur formale.
De aceea, verificarea îndeplinirii con­
diţiilor de numire în cazurile prevăzute
de art. 85 alin. (2) din Constituţie intră
în competenţa Preşedintelui ­României
la exercitarea, pentru prima dată, de
către primul‑ministru, a dreptului de a
propune. Limitarea la o singură respin­
gere a propunerii se justifică prin faptul
că, în continuare, răspunderea pentru o
altă nominalizare revine, în exclusivita­
te, primului‑ministru. În consecinţă, în
aplicarea art. 85 alin. (2) din Constituţie,
Preşedintele României, neavând drept
de veto, poate să ceară primului‑minis­
tru o singură dată, motivat, să facă o
nouă propunere de numire a altei per­
soane în funcţia de ministru. Motivele
cererii Preşedintelui României nu pot fi
cenzurate de primul‑ministru, care, în
procedura prevăzută de art. 85 alin. (2)
din Constituţie, nu are decât dreptul de
a propune Preşedintelui numirea unui
ministru, iar nu şi competenţă decizio­
nală. Ca şi în cazul exercitării celorlalte
atribuţii prevăzute în Constituţie, Pre­
şedintele rămâne răspunzător politic, în
faţa electoratului, pentru modul în care
a motivat refuzul de a da curs propunerii
primului‑ministru, după cum primul‑mi­
nistru şi Guvernul rămân răspunzători
politic în faţa Parlamentului (Decizia
nr. 98 din 7 februarie 2008, M. Of.
nr. 140 din 22 februarie 2008).
4.  Posibilitatea primului‑ministru de a
reitera prima propunere este exclusă
prin chiar faptul neînsuşirii propunerii
de către Preşedintele României. Aşadar,
constituţia româniei • 292
primul‑ministru are obligaţia să propu­
nă pentru funcţia de ministru o altă
persoană (Decizia nr. 98 din 7 februarie
2008, M. Of. nr. 140 din 22 februarie
2008).
5.  Numirea Guvernului de către Preşe­
dintele României nu se face la sesizarea
primului‑ministru, ci la sesizarea preşe­
dinţilor celor două Camere ale Parlamen­
tului şi în baza hotărârii Parlamentului de
aprobare a Programului de guvernare şi
a listei complete a membrilor Guvernu­
lui. Obligaţia constituţională a Preşedin­
telui României se fundamentează pe
hotărârea Parlamentului şi, în executarea
acesteia, Preşedintele emite decretele de
numire în funcţie a membrilor Guvernu­
lui, urmată de depunerea jurământului
de credinţă cerut de lege (Decizia nr. 356
din 5 aprilie 2007, M. Of. nr. 322 din 14
mai 2007).
6. Există reglementări obligatorii pentru
audierea candidaţilor la funcţia de minis­
tru de către comisiile parlamentare, ca
organe de specialitate şi de pregătire a
lucrărilor Parlamentului. Aceste audieri
privesc corespunderea pentru funcţie a
candidaţilor propuşi de primul‑ministru
privitor la pregătirea generală, pregătirea
în specialitatea domeniului, experienţa în
materie, instruirea şi aptitudinile pentru
funcţia în domeniu, reputaţia neştirbită
şi moralitatea, condiţii necesare şi indis­
pensabile funcţiei de ministru. Hotărârile
Parlamentului au la bază constatările fă­
cute de comisiile permanente parlamen­
tare privind corespunderea pe funcţie a
candidaţilor propuşi şi, în temeiul acestor
garanţii, urmează învestirea în funcţie de
către Preşedintele României, depunerea
jurământului şi intrarea în exerciţiul func­
ţiunii. Acesta este cadrul juridic obligato­
riu pentru situaţiile prevăzute de art. 85
alin. (1) şi (3) şi de art. 103 din Consti­
tuţie, dispoziţii dezvoltate în prevederile
Regulamentului şedinţelor comune ale
293 • constituţia româniei Art. 86-89

Camerelor Parlamentului.  Alineatul (2) privind corespunderea candidatului pen­

al art. 85 din Constituţie, care se referă
la una dintre formele remanierii guver­
namentale, nu poate să se abată de la
regimul constituţional al învestirii şi al
modificărilor în componenţa Guvernu­
lui, deoarece art.  85 are în întregime
aceeaşi concepţie de bază, una şi ace­
eaşi fundamentare constituţională. În
structura sa, art. 85 are trei ipoteze, în
cele trei alineate, dar toate au la bază
aceeaşi concepţie şi aceeaşi fundamen­
tare, precum şi aceleaşi garanţii privind
învestirea Guvernului şi modificările ulte­
rioare ale componenţei acestuia. Altfel,
se ajunge la concluzia ca, în condiţiile
art. 85 alin. (2), să se creeze un alt regim
discriminatoriu şi privilegiat pentru can­
didatul la funcţia de ministru, în caz de
vacanţă a unei funcţii. Nu este de admis
ca în conţinutul art. 85, structurat în cele
trei alineate pe cele trei ipoteze, să existe
fundamentări diferite şi chiar discrimina­
torii cu privire la statutul candidatului la
funcţia de ministru. Procedurile realizate
de comisiile permanente parlamentare
tru funcţia propusă, în cazurile alin. (1)
şi (3), trebuie avute în vedere de Pre­
şedintele României în cazul remanierii
guvernamentale prevăzute de alin.  (2)
al aceluiaşi art. 85 şi pe aceste temeiuri
Preşedintele României are îndreptăţirea
de a verifica corespunderea candidatu­
lui pentru funcţia propusă, în raport de
aceleaşi condiţionări‑criterii menţionate
anterior, şi poate solicita motivat o altă
propunere din partea primului‑minis­
tru. După cum Parlamentul nu exercită
un drept de veto, ci o activitate de veri­
ficare a îndeplinirii condiţiilor de cores­
pundere în funcţie, tot astfel nici Preşe­
dintele României nu are drept de veto
faţă de propunerea primului‑ministru, ci
are dreptul de a verifica corespunderea
pentru funcţie a candidatului şi poate
cere primului‑ministru o altă propunere
de candidat la funcţie. În toate cazurile,
respingerea candidaturii trebuie să fie
motivată (Decizia nr. 356 din 5 aprilie
2007, M. Of. nr. 322 din 14 mai 2007).

Articolul 86. Consultarea Guvernului

Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme
urgente şi de importanţă deosebită.

Articolul 87. Participarea la şedinţele Guvernului

(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care
se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării,
asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului‑ministru, în alte situaţii.
(2) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care par-
ticipă.

Articolul 88. Mesaje
Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la prin-
cipalele probleme politice ale naţiunii.

Articolul 89. Dizolvarea Parlamentului

(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor gru-
purilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul,
Art. 90 constituţia româniei • 294

dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în

termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel
puţin două solicitări de învestitură.
(2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.
(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Pre-
şedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu
sau de urgenţă.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Încetarea colectivă a mandatului de­
putaţilor şi senatorilor şi a activităţii celor
două Camere ale Parlamentului înainte
de expirarea duratei mandatului acesto­
ra, precum şi declanşarea unor alegeri
anticipate pot avea loc numai ca efect
al dizolvării Parlamentului de către Pre­
şedintele României în condiţiile art.  89
din Constituţie. Reorganizarea adminis­
trativ‑teritorială poate avea efecte, sub
aspectul alegerilor, doar la nivelul auto­
rităţilor administraţiei publice locale şi nu
întrerupe mandatul celor două Camere
ale Parlamentului, deputaţii şi senatorii
având un mandat de reprezentare la
nivel naţional (Decizia nr. 1177 din 12
decembrie 2007, M. Of. nr. 871 din 20
decembrie 2007).

Articolul 90. Referendumul
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere popo-
rului să‑şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes
naţional.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referen-
dumului (M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1. Articolul 90 din Constituţie stabileşte
competenţa exclusivă a Preşedintelui în
determinarea problemelor de interes
naţional ce se supun referendumului,
chiar dacă consultarea Parlamentului
este obligatorie.  Numai Preşedintele
României are dreptul de a decide care
sunt problemele de interes naţional şi, în
cadrul acestora, de a stabili, prin decret,
problema concretă ce se supune referen­
dumului şi data desfăşurării acestuia. Sub
acest aspect, Curtea constată că enu­
merarea limitativă în cuprinsul art.  12
alin. (1) din Legea nr. 3/2000 [privind or­
ganizarea şi desfăşurarea referendumu­
lui – n.a.] a unor situaţii considerate a fi
„probleme de interes naţional” este de
natură a îngrădi dreptul Preşedintelui de
a consulta poporul, ştiut fiind faptul că,
în timp, interesul naţional poate diferi,
oricând putând interveni situaţii noi, care
să reclame organizarea unui referendum.
Orice enumerare a situaţiilor considerate
ca fiind de „interes naţional” la momen­
tul la care legiuitorul adoptă reglemen­
tarea se poate transforma ulterior într‑o
îngrădire, într‑o limitare care să afecteze
dreptul constituţional al Preşedintelui de
a decide singur cu privire la problemele
asupra cărora vrea să consulte poporul.
295 • constituţia româniei
Acest drept exclusiv al Preşedintelui îşi
găseşte suportul în dispoziţiile consti­
tuţionale ale art.  80 referitor la „Rolul
Preşedintelui”, ale art. 2 alin. (1), potrivit
căruia „Suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care o exercită prin or­
ganele sale reprezentative, (...), precum
şi prin referendum”, ale art. 81 alin. (1)
referitor la legitimitatea electorală egală
a Preşedintelui României cu legitimarea
Parlamentului şi ale art. 1 alin. (4), care
stabileşte că „Statul se organizează po­
trivit principiului separaţiei şi echilibru­
lui puterilor  –  legislativă, executivă şi
judecătorească  –  în cadrul democraţiei
constituţionale”.  Stabilirea prin lege a
problemelor de interes naţional repre­
zintă un amestec al Parlamentului în
exercitarea atribuţiilor exclusive ce îi sunt
conferite prin Constituţie Preşedintelui
şi, ca atare, o nesocotire a principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor în ca­
drul democraţiei constituţionale (Decizia
nr. 567 din 11 iulie 2006, M. Of. nr. 613
din 14 iulie 2006).
2. Ceea ce distinge un referendum con­
sultativ de unul decizional nu este, în
principal, chestiunea privitoare la respec­
tarea sau nu a voinţei populare – aceas­
tă voinţă nu poate fi ignorată de aleşii
poporului, întrucât este o expresie a
suveranităţii naţionale –, ci caracterul
efectului referendumului (direct sau
indirect). Spre deosebire de referendu­
mul decizional, referendumul consulta­
tiv produce un efect indirect, în sensul
că necesită intervenţia altor organe, de
cele mai multe ori a celor legislative,
pentru a pune în operă voinţa exprima­
tă de corpul electoral (Decizia nr.  682
din 27 iunie 2012, M. Of. nr. 473 din 11
iulie 2012).  Această interpretare se în­
temeiază şi pe principiul loialităţii con­
stituţionale, desprins şi interpretat prin
coroborarea dispoziţiilor constituţionale
ale art. 1 – „Statul român”, art. 2 – „Su­
Art. 90
veranitatea” şi art. 61 – „Rolul şi struc­
tura” (Parlamentului), principiu care, în
această materie, impune ca autorităţile
cu competenţe decizionale în domeniile
vizate de problematica supusă referen­
dumului (în cazul de faţă Parlamentul)
să ia în considerare, să analizeze şi să
identifice modalităţi de punere în prac­
tică a voinţei exprimate de popor. O altă
viziune asupra efectelor referendumului
consultativ l‑ar reduce pe acesta la un
exerciţiu pur formal, sondaj de opinie
(Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014,
M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
3. Curtea apreciază necesară completa­
rea dispoziţiilor art.  90 alin.  (1) în sen­
sul exceptării de la referendumul cerut
de Preşedinte a problemelor de interes
naţional care, aprobate prin exprimarea
voinţei poporului, ar impune revizuirea
Constituţiei. Prin eliminarea acestei po­
sibilităţi s‑ar evita o dublă consultare a
poporului pentru una şi aceeaşi proble­
mă: organizarea unui prim referendum
prin care acesta şi‑ar exprima punctul de
vedere cu privire la o anumită problemă
de interes naţional a cărei rezolvare ne­
cesită revizuirea Legii fundamentale,
declanşarea procedurii de revizuire în
sensul celor statuate în urma consultă­
rii populare şi, în fine, organizarea unui
nou referendum pentru aprobarea legii
de revizuire (Decizia nr. 799 din 17 iunie
2011 asupra proiectului de lege privind
revizuirea Constituţiei României, M. Of.
nr. 440 din 23 iunie 2011).
4. Referendumul se poate desfăşura ori­
când în cursul anului, dacă Parlamentul a
fost consultat sau a aprobat propunerea
de suspendare din funcţie a Preşedinte­
lui României. Aşadar, potrivit Constituţi­
ei, nu există nicio altă condiţie care să
interzică organizarea şi desfăşurarea re­
ferendumului simultan cu alegerile pre­
zidenţiale, parlamentare, locale sau ale­
gerile pentru Parlamentul European ori
Art. 91-93 constituţia româniei • 296

într‑un anumit interval de timp anterior distinguit, nec nos distinguere debemus)
sau posterior alegerilor menţionate. Ca (Decizia nr. 1218 din 12 noiembrie 2008,
atare, acolo unde legea nu distinge, nici M. Of. nr. 785 din 25 noiembrie 2008).
interpretul nu poate să o facă (ubi lex non

Articolul 91. Atribuţii în domeniul politicii externe

(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, ne-
gociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într‑un termen
rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă
sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.
(2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă re-
prezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
(3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Pre-
şedintele României.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 590/2003 privind tratatele (M. Of. nr. 23 din 12 ianua-
rie 2004); ► Legea nr. 37/1991 privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului
misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare (M. Of. nr. 117 din 30 mai 1991).

Articolul 92. Atribuţii în domeniul apărării

(1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineş-
te funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
(2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea
parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea
Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de
la adoptare.
(3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele
României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la
cunoştinţă Parlamentului, printr‑un mesaj.  Dacă Parlamentul nu se află în
sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.
(4) În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitatea
pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de
drept în 24 de ore de la declararea lor.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 355/2009 privind regimul stării de mobilizare parţială
sau totală a forţelor armate şi al stării de război (M. Of. nr. 805 din 25 noiembrie 2009);
► Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apă-
rare a Ţării (M. Of. nr. 494 din 10 iulie 2002).

Articolul 93. Măsuri excepţionale

(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau
starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ‑teritoriale
şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de
la luarea acesteia.
297 • constituţia româniei Art. 94

(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în

cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi
funcţionează pe toată durata acestora.
Legislaţie conexă: ► O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării
de urgenţă (M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999).

Articolul 94. Alte atribuţii

Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;
c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
d) acordă graţierea individuală.
Legislaţie conexă: ► art. 4 din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii
al României, republicată (M. Of. nr. 118 din 18 februarie 2014); ► art. 45 alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare (M. Of. nr. 155 din 20 iulie 1995);
► art. 31 din Legea nr. 303/2004 privind statului judecătorilor şi procurorilor, republicată
(M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005); ► art. 1 alin. (4) şi art. 10 din Legea nr. 90/2001
privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor (M. Of. nr. 164
din 2 aprilie 2001); ► art. 2 teza I şi Capitolul II (art. 3‑11) din Legea nr. 546/2002 privind
graţierea şi procedura acordării graţierii, republicată (M. Of. nr. 287 din 18 aprilie 2014).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Chiar dacă Constituţia nu a prevăzut
în mod expres, alături de atribuţia Pre­
şedintelui României de conferire a unei
decoraţii, şi pe aceea de retragere, prima
o implică şi pe cea de‑a doua; retrage­
rea unei decoraţii decurge din atribuţia
constituţională de a conferi. Altfel, a nega
posibilitatea Preşedintelui României de a
retrage o decoraţie înseamnă a restrânge
una dintre atribuţiile ce îi revin în calita­
tea sa de reprezentant al statului român
(Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra
proiectului de lege privind revizuirea Con­
stituţiei României, M. Of. nr. 440 din 23
iunie 2011).
2. Potrivit prevederilor legale, atât confe­
rirea, cât şi retragerea decoraţiilor se fac
prin decret de către Preşedintele Româ­
niei, la propunerea unor autorităţi stabi­
lite prin lege. Este evident că propunerea
care îi este prezentată Preşedintelui nu
îl obligă pe acesta şi nici nu îl opreşte să
facă propriile sale aprecieri. Preşedintele
are o largă posibilitate de apreciere atât
asupra propunerilor ce i se fac, în con­
diţiile legii, pentru conferirea unei deco­
raţii, cât şi asupra motivelor cuprinse în
propunerile de retragere a decoraţiei. În
acest context, ţinând seama de natura
faptelor pentru care, odată săvârşite, o
decoraţie ar putea fi retrasă, există posi­
bilitatea ca o decoraţie ce a fost conferită
de un anumit şef de stat să poată fi re­
trasă de şeful de stat următor, întrucât şi
unul şi celălalt ar acţiona în cadrul acelu­
iaşi statut constituţional, în considerarea
calităţii de şef al statului. Nici Constituţia,
nici reglementările referitoare la sistemul
naţional de decoraţii nu instituie vreo in­
terdicţie în sarcina preşedintelui următor
celui care a conferit o decoraţie să pro­
cedeze, în condiţiile legii, la retragerea
acesteia (Decizia nr. 88 din 20 ianuarie
2009, M. Of. nr. 131 din 3 martie 2009).
Art. 95 constituţia româniei • 298

3. Acordarea gradelor de mareşal, de ge­ 4. Preşedintele României are dreptul de

neral şi de amiral, atribuţie a Preşedinte­
lui României prevăzută la lit. b) a art. 94
din Constituţie, reprezintă un drept al
Preşedintelui, iar nu o obligaţie, astfel că
şeful statului are posibilitatea de a apre­
cia dacă acordă sau nu aceste grade, fără
a fi condiţionat de lege, aşa cum este în
cazul atribuţiei privind numirile în funcţii
publice (Decizia nr. 384 din 4 mai 2006,
M. Of. nr. 451 din 24 mai 2006).
examinare şi de apreciere asupra pro­
punerilor făcute de Consiliul Superior al
Magistraturii pentru numirea judecători­
lor şi procurorilor sau în anumite funcţii
de conducere şi poate refuza numirea,
motivat şi o singură dată, altfel, atribuţi­
ile sale prevăzute de art. 94 lit. c) corobo­
rat cu art. 125 alin. (1) din Constituţie ar fi
golite de conţinut şi importanţă (Decizia
nr. 375 din 6 iulie 2005, M. Of. nr. 591 din
8 iulie 2005).

Articolul 95. Suspendarea din funcţie

(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Con-
stituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.  Preşedintele poate da
Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin
o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la
cunoştinţă Preşedintelui.
(3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult
30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Este evident că o faptă, adică o acţiu­
ne sau inacţiune, prin care se încalcă
prevederile Constituţiei este gravă prin
raportare chiar la obiectul încălcării.  În
reglementarea procedurii de suspenda­
re din funcţie a Preşedintelui României,
Constituţia nu se rezumă însă la acest în­
ţeles, căci, dacă ar fi aşa, expresia „fapte
grave” nu ar avea sens.  Analizând dis­
tincţia cuprinsă în textul citat şi luând în
considerare faptul că Legea fundamen­
tală este un act juridic normativ, Curtea
Constituţională constată că nu orice fap­
tă de încălcare a prevederilor Constituţiei
poate justifica suspendarea din funcţie
a Preşedintelui României, ci numai „fap­
tele grave”, cu înţelesul complex pe
care această noţiune îl are în ştiinţa şi în
practica dreptului. Din punct de vedere
juridic, gravitatea unei fapte se apreciază
în raport cu valoarea pe care o vatămă,
precum şi cu urmările sale dăunătoare,
produse sau potenţiale, cu mijloacele
folosite, cu persoana autorului faptei şi,
nu în ultimul rând, cu poziţia subiectivă
a acestuia, cu scopul în care a săvârşit
fapta. Aplicând aceste criterii la faptele
de încălcare a ordinii juridice constitu­
ţionale la care se referă art. 95 alin. (1)
din Legea fundamentală, Curtea reţine
că pot fi considerate fapte grave de încăl­
care a prevederilor Constituţiei actele de
decizie sau sustragerea de la îndeplinirea
unor acte de decizie obligatorii, prin care
Preşedintele României ar împiedica func­
ţionarea autorităţilor publice, ar suprima
299 • constituţia româniei Art. 96

sau ar restrânge drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, ar tulbura ordinea constitu­
ţională ori ar urmări schimbarea ordinii
constituţionale sau alte fapte de aceeaşi
natură care ar avea sau ar putea avea
efecte similar (Avizul nr. 1 din 5 aprilie
2007, M. Of. nr. 258 din 18 aprilie 2007).
2.  În exercitarea competenţei atribuite
de Constituţie, respectiv analizarea să­
vârşirii unor fapte grave prin care Preşe­
dintele încalcă prevederile Constituţiei
şi pronunţarea unei soluţii cu privire la
aceste aspecte, Curtea Constituţională
îşi asumă rolul de garant al supremaţiei
Constituţiei.  În virtutea acestei calităţi,
Curtea este unica autoritate care se poa­
te pronunţa asupra faptelor de încălcare
a ordinii juridice constituţionale la care
se referă art. 95 alin. (1) din Legea fun­
damentală, precum actele de decizie sau
sustragerea de la îndeplinirea unor acte
de decizie obligatorii, prin care Preşedin­
tele României ar împiedica funcţionarea
autorităţilor publice, ar suprima sau ar
restrânge drepturile şi libertăţile cetăţe­
nilor, ar tulbura ordinea constituţională
ori ar urmări schimbarea ordinii consti­
tuţionale sau alte fapte de aceeaşi natu­
ră care ar avea sau ar putea avea efecte
similare (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011
asupra proiectului de lege privind revizu­
irea Constituţiei României, M. Of. nr. 440
din 23 iunie 2011).
3.  Articolul 95 din Constituţie, care
prevede ca atribuţie a celor două Ca­
mere ale Parlamentului suspendarea
din func­ţie a Preşedintelui României,
nu inter­zice instituirea unei comisii de
anchetă pentru exercitarea acestei atri­
buţii. Dimpotrivă, potrivit tezei finale a
alin. (1) al art. 95, Preşedintele Româ­
niei poate da explicaţii cu privire la fap­
tele ce i se impu­tă, ceea ce presupune
efectuarea de cercetări prin intermediul
unei comisii de anchetă. În caz contrar,
faptele imputate ar fi cercetate chiar
de către cei care propun suspendarea,
ceea ce este mai grav decât constitui­
rea unei comisii în acest scop. Mai mult,
suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României, a cărui legitimitate rezultă din
votul electoratului, este o măsură foarte
gravă, având un caracter sancţionator,
astfel că gravitatea faptelor trebuie do­
vedită şi stabilită (Decizia nr. 266 din 21
martie 2007, M. Of. nr. 322 din 14 mai
2007).

Articolul 96. Punerea sub acuzare

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin
două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub
acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare.
(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui
României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(3) De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele
este suspendat de drept.
(4) Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare.
Legislaţie conexă: ► art. 398 din Codul penal – Legea nr. 286/2009 (M. Of. nr. 510
din 24 iulie 2009).
Art. 97-100 constituţia româniei • 300

Articolul 97. Vacanţa funcţiei

(1) Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie,
de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau
de deces.
(2) În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de
Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşe-
dinte.

Articolul 98. Interimatul funcţiei

(1) Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este
suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a‑şi
exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului
sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
(2) Atribuţiile prevăzute la articolele 88‑90 nu pot fi exercitate pe durata
interimatului funcţiei prezidenţiale.

Articolul 99. Răspunderea preşedintelui interimar

Dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României
săvârşeşte fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, se aplică
articolul 95 şi articolul 98.

Articolul 100. Actele Preşedintelui

(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete
care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexis-
tenţa decretului. 
(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor
sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi
(3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasem-
nează de primul‑ministru.
Legislaţie conexă: ► art. 17 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor (M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Exercitarea atribuţiei Preşedintelui
României de a conferi decoraţii sau
­titluri­de onoare [art. 94 lit. a) din Con­
stituţie] presupune exercitarea concu­
rentă de către primul‑ministru a atribu­
ţiei sale prevăzute la art.  100 alin.  (2)
din Constituţie, care prevede expres că
decretul astfel emis – act juridic al Pre­
şedintelui României – se contrasemnea­
ză de primul‑ministru. Având în vedere
clasificarea menţionată la paragraful
precedent, Curtea reţine că exercitarea
atribuţiei Preşedintelui României de a
conferi prin decret decoraţii sau titluri
de onoare este supusă unei condiţii
exte­rioare, respectiv contrasemnarea
decretului, condiţie fără de care acesta
nu poate fi emis. Curtea, prin Decizia
nr.  87 din 30 septembrie 1994, publi­
cată în M. Of. nr. 292 din 14 octombrie
301 • constituţia româniei
1994, a statuat că „prin locul şi rolul
său, derivat din alegerea directă de
­către popor – ceea ce îi conferă un grad
echivalent de legitimitate cu Parlamen­
tul, de asemenea ales direct –, Preşe­
dintele României nu poate fi participant
la o dezbatere parlamentară, deoarece
aceasta ar însemna să îşi angajeze răs­
punderea politică, ceea ce este contrar
poziţiei sale constituţionale, situân­
du‑l într‑o poziţie similară cu aceea
a Guvernului care, potrivit art.  108
alin. (1) din Constituţie [art. 109 după
republicare – n.a.], răspunde politic în
faţa Parlamentului”. Aşadar, rezultă că
Preşedintele României nu răspunde
politic în faţa Parlamentului. În acest
context, Curtea constată că raţiunea
pentru care legiuitorul constituant a in­
trodus obligaţia contrasemnării decre­
telor Preşedintelui prevăzute la art. 100
alin. (2) din Constituţie este dată atât de
necesitatea exercitării unui control de
legalitate cu privire la actul Preşedinte­
lui, cât şi de necesitatea existenţei unei
forme de răspundere politică pe care
una dintre autorităţile publice implica­
te în procedura emiterii decretului de
conferire a decoraţiilor trebuie să şi‑o
asume în faţa Parlamentului. Întrucât
Preşedintele nu răspunde politic în faţa
Parlamentului, această răspundere îi
revine primului‑ministrului pentru ac­
tul contrasemnării. De aceea, în vederea
contrasemnării decretului de conferire a
decoraţiilor, între Preşedintele Români­
ei şi primul‑ministru există posibilitatea
consultării prealabile emiterii unui de­
cret, chiar şi la nivel informal. De altfel,
este de principiu că, în planul răspunde­
rii politice, faţă de Preşedintele Români­
ei poate fi aplicabil art. 95 din Constitu­
ţie referitor la suspendarea din funcţie,
situaţie în care electoratul, şi nu Parla­
mentul, îl poate demite pe Preşedinte,
iar faţă de primul‑ministru pot deveni
Art. 100
aplicabile prevederile art.  112 privind
întrebările, interpelările şi moţiunile
simple sau art. 113 din Constituţie refe­
ritor la moţiunea de cenzură, situaţie în
care se poate ajunge chiar la demiterea
Guvernului de către Parlament. Curtea
reţine că acest mecanism constituţional,
pe de o parte, dă posibilitatea manifes­
tării controlului parlamentar în mod
plenar şi direct asupra activităţii primu­
lui‑ministrului şi, în final, a Guvernului.
Pe de altă parte, asigură, în acest fel, şi
un echilibru între puterile statului, cea
executivă, reprezentată de Preşedinte şi
primul‑ministru, pe de o parte, şi cea
legislativă, reprezentată de Parlament,
evitându‑se posibilitatea unui exces de
putere din partea executivului. Curtea
constată, aşadar, că Preşedintele Româ­
niei are competenţa de a emite decretul
de decorare, în timp ce primul‑ministrul
are competenţa de a‑l contrasemna; ac­
tele juridice ale Preşedintelui (decrete­
le), precum şi actele cu valoare juridică
ale primului‑ministrului (contrasemna­
rea), pe lângă componenta lor juridică,
au şi o puternică semnificaţie politică;
răspunderea politică pe care şi‑o anga­
jează primul‑ministrul pentru actele
săvârşite în cursul mandatului vizează
şi contrasemnarea decretelor Preşedin­
telui; niciunul dintre cele două subiecte
de drept nu îl poate obliga pe celălalt
să îndeplinească sau să consimtă la
înde­plinirea unor acte care le‑ar afecta
fie suportul politic al electoratului, fie
al Parlamentului; consensul trebuie să
caracterizeze relaţia dintre cele două su­
biecte de drept atunci când ele trebuie
să conlucreze la emiterea unui decret
(semnare/contrasemnare); şi, în fine,
lipsa contrasemnăturii primului‑minis­
trului atrage inexistenţa decretului de
conferire a decoraţiilor. În aceste condi­
ţii, Curtea constată că primul‑ministrul
are competenţa constituţională de a
Art. 101-102 constituţia româniei • 302

refuza contrasemnarea decretului de (Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, M. Of.

conferire a decoraţiilor atât pentru mo­ nr. 478 din 28 iunie 2014).
tive de legalitate, cât şi de oportunitate

Articolul 101. Indemnizaţia şi celelalte drepturi

Indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României se stabilesc
prin lege.
Legislaţie conexă: ► Legea‑cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a perso-
nalului plătit din fonduri publice (M. Of. nr. 887 din 28 decembrie 2010).

Capitolul III. Guvernul
Articolul 102. Rolul şi structura
(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parla-
ment, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice.
(2) În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele
sociale interesate.
(3) Guvernul este alcătuit din prim‑ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi
prin lege organică.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor (M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Legiuitorul constituant a reglementat
modul de alcătuire a Guvernului într‑o
manieră suplă, care permite acestei
autorităţi publice ca, în scopul realizării
programului său de guvernare aprobat
prin acordarea votului de încredere de
către Parlament [art.  102 alin.  (1) din
Constituţie], să propună o structură în
raport cu obiectivele pe care trebuie să
le realizeze. Este evident că legiuitorul
constituant nu a reglementat într‑o
manieră rigidă modul de alcătuire a
Guvernului prin nominalizarea tuturor
ministerelor. Utilizarea de către legiui­
torul ordinar a categoriilor de „miniştri
de stat” sau de „miniştri‑delegaţi cu în­
sărcinări speciale pe lângă primul‑minis­
tru” are menirea să distingă caracterul
însărcinărilor miniştrilor, şi anume dacă
deţin sau nu portofolii ministeriale,
spe­cificul atribuţiilor lor în organizarea
Guvernului potrivit diviziunii şi speciali­
zării activităţii ministerelor. Aşa fiind, se
impune concluzia că noţiunea de „mi­
niştri”, ca de altfel şi cea de „membri ai
Guvernului” sunt utilizate în sens gene­
ric şi permit, aşadar, includerea în sfera
lor şi a funcţiei de „ministru de stat”,
„ministru‑delegat cu însărcinări specia­
le pe lângă primul‑ministru”, „ministru
fără portofoliu” etc. (Decizia nr. 88 din 3
martie 2004, M. Of. nr. 226 din 15 mar­
tie 2004).
303 • constituţia româniei Art. 103

Articolul 103. Învestitura
(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de
prim‑ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în
Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezen-
tate în Parlament.
(2) Candidatul pentru funcţia de prim‑ministru va cere, în termen de 10 zile
de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi
a întregii liste a Guvernului.
(3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de
Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Prin sesizarea de neconstituţionalitate,
autorii acesteia încearcă să demonstre­
ze, pe calea unui examen comparativ
al Programului de guvernare aprobat
prin Hotărârea Parlamentului Româ­
niei nr.  45/2012 şi a Acordului politic,
respectiv a Acordului guvernamental
încheiat între formaţiunile politice care
compun Guvernul, faptul că Programul
de guvernare aprobat de Parlament ar
fi fost implicit modificat şi că art. 3 din
Hotărârea nr.  1/2014 [privind modifi­
carea structurii şi compoziţiei politice
a Guvernului României  –  n.a.] ar avea
doar o valoare formală. Curtea reţine că
realizarea unui examen comparativ în
sensul celor solicitate de autorii sesiză­
rii, cu eventuala consecinţă a acceptării
raţionamentului acestora şi a concluziei
că Programul de guvernare la care Ho­
tărârea Parlamentului contestată face
referire este altul decât cel reţinut de
Parlament, excedează controlului de
con­stituţionalitate. Acceptarea unui ase­
menea demers ar echivala cu o încălcare
a rolului Parlamentului, singurul în mă­
sură să aprecieze asupra Programului de
guvernare asumat de Guvern, respectiv
să constate dacă acesta a fost modificat.
Astfel cum Curtea Constituţională a mai
statuat, Hotărârea Parlamentului privind
modificarea structurii şi compoziţiei po­
litice a Guvernului nu poate fi un act
pur formal, ci este un act de dispoziţie
care încheie o procedură parlamentară
­complexă (Decizia nr.  128 din 8 martie
2014, M. Of. nr. 292 din 22 aprilie 2014).
2.  Cu privire la procedura învestiturii
Guvernului şi a aprobării programului
de guvernare, Curtea Constituţională a
statuat, prin Decizia nr.  356 din 5 apri­
lie 2007, publicată în M. Of. nr. 322 din
14 mai 2007, că, „În situaţia învestirii
Guvernului şi aprobării Programului de
guvernare, Parlamentul îi verifică, prin
comisiile permanente, pe candidaţii
pentru funcţia de ministru şi apoi dez­
bate şi aprobă prin hotărâre, în şedinţa
comună a Camerelor Parlamentului,
cu votul majorităţii deputaţilor şi sena­
torilor, Programul de guvernare şi lista
­completă a Guvernului.  Hotărârea Par­
lamentului, semnată de preşedinţii Ca­
merelor, se înaintează de către aceştia
de îndată Preşedintelui României, spre a
proceda la numirea Guvernului. (...) Nu­
mirea Guvernului de către Preşedintele
României nu se face la sesizarea primu­
lui‑ministru, ci la sesizarea preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului şi
în baza hotărârii Parlamentului de apro­
bare a Programului de guvernare şi a
Art. 104-105 constituţia româniei • 304

listei complete a membrilor Guvernului. Curtea a statuat că, în cazurile prevăzute

Obligaţia constituţională a Preşedintelui
României se fundamentează pe hotărâ­
rea Parlamentului şi, în executarea aces­
teia, Preşedintele emite decretele de
numire în funcţie a membrilor Guvernu­
lui, urmată de depunerea jurământului
de credinţă cerut de lege. Candidaţii la
funcţia de ministru înscrişi pe lista Gu­
vernului, propusă de candidatul pentru
funcţia de prim‑ministru, sunt audiaţi de
comisiile permanente ale Camerelor Par­
lamentului competente potrivit obiectu­
lui de activitate al funcţiei candidatului
de ministru şi, pe baza constatărilor fă­
cute, acestea emit avize favorabile sau
avize de respingere. (...) Hotărârile Par­
lamentului au la bază constatările făcute
de comisiile permanente parlamentare
privind corespunderea pe funcţie a can­
didaţilor propuşi şi, în temeiul acestor
garanţii, urmează învestirea în funcţie
de către Preşedintele României, depu­
nerea jurământului şi intrarea în exerci­
ţiul funcţiunii. Acesta este cadrul juridic
obligatoriu pentru situaţiile prevăzute de
art. 85 alin. (1) şi (3) şi art. 103 din Consti­
tuţie, dispoziţii dezvoltate în prevederile
Regulamentului şedinţelor comune ale
Camerelor Parlamentului”.  Prin Decizia
nr.  98 din 7 februarie 2008, publicată
în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008,
la alin. (1) şi (3) ale art. 85, „numirea de
către Preşedintele României a miniştrilor
este un act de executare a hotărârii Parla­
mentului şi de învestire, pe această bază,
a miniştrilor, de către şeful statului. Ho­
tărârea organului reprezentativ suprem
al poporului român [art. 61 alin. (1) din
Constituţia României] este un act obliga­
toriu, pe care Preşedintele nu l‑ar putea
refuza decât prin săvârşirea unor fapte
grave de încălcare a Constituţiei” (a se
vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 1559
din 18 noiembrie 2009, publicată în
M. Of. nr. 823 din 30 noiembrie 2009, şi
Decizia nr. 1560 din 18 noiembrie 2009,
publicată în M. Of. nr. 824 din 30 noiem­
brie 2009). Considerentele mai sus citate
sunt de natură a evidenţia semnificaţia
şi importanţa hotărârii Parlamentului de
numire a Guvernului, respectiv de apro­
bare a propunerii primului‑ministrului
de modificare a structurii şi compoziţiei
politice a Guvernului.  Aceasta implică
responsabilitatea Parlamentului, în cali­
tate de autoritate reprezentativă aleasă
de către corpul electoral, precum şi o răs­
pundere politico‑juridică pe care o presu­
pun, de altfel, toate actele pe care aces­
ta le emite (Decizia nr. 128 din 8 martie
2014, M. Of. nr. 292 din 22 aprilie 2014).

Articolul 104. Jurământul de credinţă

(1) Primul‑ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune
individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82.
(2) Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită man-
datul, începând de la data depunerii jurământului.

Articolul 105. Incompatibilităţi
(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea
altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator.
De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezen-
tare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.
(2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.
305 • constituţia româniei Art. 106-108

Legislaţie conexă: ► Titlul IV – „Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în

exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice” – din Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a func-
ţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of. nr. 279
din 21 aprilie 2003).

Articolul 106. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului

Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocă-
rii, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului,
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Articolul 107. Primul‑ministru
(1) Primul‑ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membri-
lor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei
Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului,
care se dezbat cu prioritate.
(2) Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul‑ministru.
(3) Dacă primul‑ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la ar-
ticolul 106, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a‑şi exercita
atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului
ca prim‑ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului‑ministru, până
la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării
atribuţiilor, încetează dacă primul‑ministru îşi reia activitatea în Guvern.
(4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi
membri ai Guvernului, la propunerea primului‑ministru, pentru o perioadă de
cel mult 45 de zile.

Articolul 108. Actele Guvernului

(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
(2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
(3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele
şi în condiţiile prevăzute de aceasta.
(4) Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de
primul‑ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în
executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage
inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se
comunică numai instituţiilor interesate.
Legislaţie conexă: ► art. 11 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legisla-
tivă pentru elaborarea actelor normative, republicată (M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Instanţele de contencios administrativ
nu au competenţa de a controla consti­
tuţionalitatea hotărârii Guvernului, ci
doar legalitatea acesteia, întrucât actul
de reglementare secundară este dat în
aplicarea legii, ea organizând executarea
Art. 109 constituţia româniei • 306

legilor [art. 108 alin. (2) din Constituţie].
În consecinţă, în aplicarea unei legi ne­
constituţionale se poate adopta un act
secundar legal, dar care este, în esenţă,
neconstituţional.  Doar constatând ne­
constituţionalitatea legii sau a unei in­
terpretări a acesteia, actul secundar îşi
încetează efectele (a se vedea, mutatis
mutandis, Decizia Curţii Constituţiona­
le nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată
în M.  Of.  nr.  291 din 4 mai 2010, prin
care instanţa constituţională a statuat
expressis verbis că „lipsirea de temei
constituţional a actelor normative pri­
mare are drept efect încetarea de drept
a actelor subsecvente emise în temeiul
acestora”) (Decizia nr. 163 din 12 martie
2013, M. Of. nr. 190 din 4 aprilie 2013).
2. Parlamentul, ca unică putere legiuitoa­
re a ţării, poate împuternici Guvernul să
reglementeze anumite aspecte prin acte
normative specifice, în temeiul dispozi­
ţiilor art.  108 din Constituţia României
(Decizia nr. 686 din 20 mai 2010, M. Of.
nr. 429 din 25 iulie 2010). 
3.  Noţiunea „organizarea executării le­
gii”, consacrată de dispoziţiile art.  108
alin. (2) din Constituţie, are un sens mai
larg decât cea privind aplicarea legii, şi
anume prin hotărâri ale Guvernului pot
fi dispuse măsuri organizatorice, finan­
ciare, instituţionale sau sancţionatorii în
vederea stabilirii cadrului necesar pentru
ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legii.
Aşadar, legiuitorul nu mai stabileşte în­
totdeauna direct, prin lege, contravenţii
şi sancţiuni, ci, chiar în sensul textului
constituţional invocat, această compe­
tenţă revine autorităţii publice însărcina­
te cu organizarea executării legii. Argu­
mentarea este valabilă nu numai în ceea
ce priveşte Guvernul, ci, mutatis mutan­
dis, şi în cazul autorităţilor administraţiei
publice locale în anumite domenii speci­
ficate expres de lege (Decizia nr. 107 din
22 februarie 2005, M. Of. nr. 334 din 20
aprilie 2005).

Articolul 109. Răspunderea membrilor Guvernului

(1) Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga
sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi
membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul
să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor. Dacă s‑a cerut urmărirea penală, Preşedintele României
poate dispune suspendarea acestora din funcţie.  Trimiterea în judecată a
unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa
de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului
sunt reglementate printr‑o lege privind responsabilitatea ministerială.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, repu-
blicată (M. Of. nr. 200 din 23 martie 2007).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  În privinţa mandatului de membru imunitatea guvernamentală, ci o altă
al Guvernului, Constituţia nu a instituit măsură de protecţie, şi anume condiţio­
307 • constituţia româniei
narea dreptului de a cere urmărirea lui
penală pentru fapte săvârşite în exerciţiul
funcţiei. Dispoziţiile art. 109 alin. (2) din
Legea fundamentală instituie o măsură
de protecţie a mandatului exercitat de
membrii Guvernului, având deci carac­
terul obiectiv al unei garanţii constitu­
ţionale de ordin procedural, menită să
ocrotească interesul public, şi anume
realizarea actului de guvernare prin
exer­ciţiul mandatului.  Această măsură
de ocrotire a interesului public subzistă
şi după încetarea mandatului membrilor
Guvernului, aşa încât este evident că, în
privinţa infracţiunilor comise în exerciţiul
funcţiei, punerea sub urmărire penală a
membrilor Guvernului trebuie să se reali­
zeze cu respectarea aceloraşi norme pro­
cedurale (Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999,
M. Of. nr. 300 din 28 iunie 1999).  ie o măsură de protecţie a mandatului
2. Articolul 109 alin. (2) din Constituţie
instituie necondiţionat dreptul Camerei
Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui
României de a cere urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru faptele
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. În con­
secinţă, atât cele două Camere ale Par­
lamentului, cât şi Preşedintele României
au libertatea de a stabili, fără altă regle­
mentare exterioară, aplicând direct Con­
stituţia, modul de exercitare a acestui
drept. Autorităţilor prevăzute la art. 109
alin. (2) nu li se poate impune, fără să se
încalce principiul separaţiei puterilor în
stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Con­
stituţie, obligaţia de a efectua cercetări
proprii sau de a încredinţa unor structuri
extrajudiciare verificarea faptelor penale
cu care sunt sesizate de Ministerul Pu­
blic, de alte organe ale statului sau de ce­
tăţeni. Asemenea cercetări au caracterul
de acte de urmărire penală sau de acte
premergătoare urmăririi penale şi sunt
cu totul străine statutului juridic consti­
tuţional, rolului şi funcţiilor autorităţilor
publice menţionate.  Cerând urmărirea
Art. 109
penală a unor membri ai Guvernului sau
refuzând să dea curs unei sesizări în acest
sens, Camera Deputaţilor, Senatul şi Pre­
şedintele României îşi asumă răspunde­
rea politică pentru temeinicia deciziei lor
(Decizia nr. 1133 din 27 noiembrie 2007,
M. Of. nr. 851 din 12 decembrie 2007).
3. Consacrarea constituţională a dreptu­
lui Camerei Deputaţilor, Senatului şi Pre­
şedintelui României de a cere urmărirea
penală a membrilor Guvernului pentru
faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor
constituie, din perspectiva membrilor
Guvernului, o garanţie constituţională
de ordin procedural, menită să ocro­
tească interesul public, şi anume reali­
zarea actului de guvernare prin exerciţiul
mandatului. Cu alte cuvinte, prevederile
art. 109 alin. (2) din Constituţie institu­
exercitat de membrii Guvernului, având
deci caracterul obiectiv al unei garanţii
constituţionale a libertăţii individuale a
persoanei care ocupă funcţia de demni­
tate publică şi a dreptului său la apărare
(Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra
proiectului de lege privind revizuirea Con­
stituţiei României, M. Of. nr. 440 din 23
iunie 2011).
4. Articolul 109 din Constituţie prevede,
la alin. (1), răspunderea politică a Guver­
nului numai în faţa Parlamentului, iar la
alin. (2) răspunderea penală a membri­
lor Guvernului pentru fapte săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor.  Nu întâmplător
legiuitorul constituant a reglementat
atât răspunderea politică, cât şi pe cea
penală în cadrul aceluiaşi text, acestea
intervenind, pe de o parte, în urma încăl­
cării mandatului de încredere acordat de
Parlament, iar, pe de altă parte, pentru
încălcarea actului de numire a Guvernu­
lui de către Preşedintele României pe
baza acestui mandat. Expresia „numai”
din alin. (2) al art. 109 semnifică faptul că
„nimeni” altcineva decât cele trei auto­
Art. 110
rităţi publice nu poate cere urmărirea
penală şi că aceasta nu poate fi declan­
şată în lipsa sesizării Camerei Deputaţilor,
Senatului ori a Preşedintelui României,
după caz.  Dacă organele de urmărire
penală pot efectua diverse acte premer­
gătoare începerii urmăririi penale, în
condiţiile legii, ele nu îşi pot continua ac­
tivitatea fără a sesiza una dintre cele trei
autorităţi publice pentru a cere urmări­
rea penală. În asemenea situaţii, Minis­
terul Public – Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie – are obligaţia
sesizării Camerelor Parlamentului sau a
Preşedintelui României, după caz, în le­
gătură cu informaţiile şi datele pe care
le deţin şi din care rezultă posibilitatea
începerii urmăririi penale împotriva
unui membru al Guvernului, singurele
autorităţi în măsură să decidă asupra
acestui act procedural. Cât priveşte con­
juncţia „şi”, în textul art.  109 alin.  (2)
ea semnifică sfârşitul unei enumerări,
care conferă fiecăreia dintre cele trei
autorităţi o competenţă proprie. Textul
constituţional exclude atât competenţa
cumulativă a cererilor celor trei autorităţi
publice, cât şi competenţa alternativă în­
tre acestea. Dispoziţiile art. 109 alin. (2)
teza I din Legea fundamentală stabilesc
dreptul absolut al fiecăreia dintre cele
trei autorităţi publice de a cere urmărirea
penală, iar exercitarea acestuia de către
una dintre ele nu se poate face în detri­
mentul celorlalte, dreptul uneia nefiind
condiţionat de dreptul celorlalte (Decizia
nr. 270 din 10 martie 2008, M. Of. nr. 290
din 15 aprilie 2008).
Articolul 110. Încetarea mandatului
(1) Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parla-
mentare generale.
(2) Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii
acordate sau dacă primul‑ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la
constituţia româniei • 308
5.  Înaintarea sesizării uneia dintre cele
trei autorităţi pentru a cere urmărirea
penală nu se poate face nici aleatoriu
şi nici preferenţial de către Ministerul
Public  –  Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie –, pentru că,
în conformitate cu dispoziţiile art.  71
alin. (2) din Constituţie, calitatea de de­
putat sau de senator este compatibilă
cu exercitarea funcţiei de membru al
Guvernului.  Aşa fiind, cumulul calităţii
de deputat sau de senator cu cea de
membru al Guvernului atrage, după sine,
în mod firesc, potrivit art. 109 alin. (2),
competenţa Camerei Deputaţilor sau a
Senatului de a cere urmărirea penală,
după caz.  De aceea, în raport de cele
menţionate, în cazul în care Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
urmează să sesizeze una dintre cele trei
autorităţi – Camera Deputaţilor, Senatul
sau Preşedintele României  –  pentru a
cere urmărirea penală a unui membru
al Guvernului, soluţia este diferenţiată,
după cum acesta are sau nu şi calitatea
de deputat sau de senator la data solici­
tării. În caz contrar, s‑ar ajunge la situaţia
ca dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza I din
Constituţie să devină inaplicabile în ceea
ce priveşte dreptul Camerei Deputaţilor
şi Senatului de a cere urmărirea penală
a membrilor şi foştilor membri ai Guver­
nului care au şi calitatea de parlamentari,
lăsându‑se la latitudinea Ministerului Pu­
blic să decidă, cu de la sine putere, căreia
dintre cele trei autorităţi să îi adreseze
sesizarea (Decizia nr. 270 din 10 martie
2008, M. Of. nr. 290 din 15 aprilie 2008).
309 • constituţia româniei Art. 111

articolul 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a‑şi exercita

atribuţiile mai mult de 45 de zile.
(3) În situaţiile prevăzute în alineatul (2) sunt aplicabile prevederile arti-
colului 103.
(4) Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alineatelor (1) şi (2) înde-
plineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până
la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.

Capitolul IV. Raporturile
Parlamentului cu Guvernul
Articolul 111. Informarea Parlamentului
(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul con-
trolului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi
documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile par-
lamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă
legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului
asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
(2) Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului.  Dacă li se
solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.
Legislaţie conexă: ► Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea nr. 8
din 24 februarie 1994, republicat (M. Of. nr. 326 din 13 mai 2015); ► Regulamen­tul
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 (M. Of. nr. 948 din
25 octombrie 2005); ► Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 4 din 3 martie 1992, republicat (M. Of. nr. 461
din 25 iulie 2013).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Reglementarea care stabileşte posi­
bilitatea ca orice comisie permanentă
să iniţieze, în limitele competenţei sale
materiale, o anchetă parlamentară pri­
vitoare la activitatea desfăşurată de un
minister sau de altă autoritate publică
centrală ori a unei instituţii de sub au­
toritatea acesteia este neconstituţională
prin raportare la art. 111 alin. (1) din Con­
stituţie, ­deoarece controlul parlamentar
se exercită asupra activităţii Guvernului
şi asupra celorlalte organe ale adminis­
traţiei publice, iar nu şi asupra oricărei
autorităţi publice centrale.  Dreptul de
control aparţine Camerelor Parlamen­
tului, iar comisiile parlamentare pot ac­
ţiona numai pe baza însărcinării primite
din partea Camerelor (Decizia nr. 317 din
13 aprilie 2006, M. Of. nr. 446 din 23 mai
2006).
2. Solicitarea de informaţii şi documente,
ca modalitate de exercitare a controlului
parlamentar, se poate face numai prin in­
termediul preşedinţilor Camerelor sau ai
comisiilor parlamentare (Decizia nr. 317
din 13 aprilie 2006, M. Of. nr. 446 din 23
mai 2006).
3.  Participarea reprezentantului Guver­
nului la dezbateri în cadrul comisiei de
specialitate şi acordul exprimat, fără
Art. 112 constituţia româniei • 310

echi­voc, faţă de amendamentele adopta­ alin. (1) teza finală din Constituţie (Deci­
te sunt de natură să angajeze Guvernul şi zia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, M. Of.
să acopere cerinţa prevăzută de art. 111 nr. 1195 din 14 decembrie 2004).

Articolul 112. Întrebări, interpelări şi moţiuni simple

(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la în-
trebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile
prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă
prin care să‑şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă
sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări.
Legislaţie conexă: ► Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea nr. 8
din 24 februarie 1994, republicat (M. Of. nr. 326 din 13 mai 2015); ► Regulamentul
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 (M. Of. nr. 948 din
25 octombrie 2005); ► Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 4 din 3 martie 1992, republicat (M. Of. nr. 461
din 25 iulie 2013).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Este incontestabil că moţiunea simplă
nu produce efecte juridice ipso iure, ci
efecte juridice ipso facto.  Printr‑o ase­
menea moţiune, Camera care o adoptă
îşi exprimă poziţia asupra unor probleme
importante ale politicii interne şi externe
şi poate să constate deficienţe în diver­
se domenii ale activităţii Guvernului, a
organelor administraţiei publice, a con­
ducătorilor ori a membrilor acestora.
­Guvernul şi organele administraţiei pu­
blice sunt obligate să ţină seama de con­
ţinutul moţiunii şi să acţioneze în sensul
poziţiei exprimate de Cameră, în vede­
rea remedierii deficienţelor semnalate.
Caracterul obligatoriu nu înseamnă însă
că Guvernul sau vreun alt organ al admi­
nistraţiei publice ar fi obligat să execute
dispoziţii cuprinse în moţiune cu privire
la luarea unor măsuri cu caracter organi­
zatoric, cum sunt numirea şi eliberarea
din funcţie, care prin Constituţie sau
prin alte legi sunt date în competenţa lor
e­ xclusivă (Decizia nr. 148 din 21 februarie
2007, M. Of. nr. 162 din 7 martie 2007).
2.  Prin adoptarea unei moţiuni simple,
Camera Deputaţilor sau Senatul îşi expri­
mă poziţia cu privire la o problemă de
politică internă sau externă ori, după caz,
cu privire la o problemă ce a făcut obiec­
tul unei interpelări. Curtea reţine însă că
textul constituţional menţionat [art. 112
alin. (2) – n.a.] nu prevede posibilitatea
ca, printr‑o asemenea moţiune, oricare
dintre Camerele Parlamentului, odată
cu exprimarea poziţiei sale, să dispună
şi luarea unor măsuri concrete obligatorii
pentru Guvern, cum ar fi revocarea din
funcţie a unui ministru, şi nici nu abilitea­
ză Camerele să prevadă în regulament
o atare posibilitate.  Curtea reţine că,
în sistemul constituţional al României,
ca şi în majoritatea celorlalte ţări, con­
trolul parlamentar, în general, este fără
sancţiune. Unica excepţie când controlul
parlamentar are şi sancţiune este cea în
care acest control se exercită prin mo­
311 • constituţia româniei Art. 113

ţiunea de cenzură, a cărei adoptare are
ca finalitate demiterea Guvernului (Deci­
zia nr. 148 din 21 februarie 2007, M. Of
nr. 162 din 7 martie 2007).
3. Noţiunea de „moţiune simplă” a fost
introdusă în Constituţie cu prilejul revi­
zuirii acesteia, când, prin noua redactare
a art. 112 alin. (2), s‑a lărgit şi conţinutul
moţiunii, Camera care o adoptă putând
să îşi exprime poziţia nu numai cu privire
la o problemă ce a făcut obiectul unei
interpelări, ci şi cu privire la alte proble­
me ale politicii interne sau externe. Prin
moţiunea simplă s‑a pus la dispoziţia
parlamentarilor un instrument mai efi­
cient de realizare a funcţiei de control
al Parlamentului asupra Guvernului, dar
adoptarea unei moţiuni simple nu are
ca efect juridic direct revocarea unui
membru al acestuia.  Moţiunea simplă
are însă efecte în plan politic, marcând o
victorie a forţelor politice care au iniţiat‑o
şi susţinut‑o, cu un ecou corespunzător
în opinia publică. Aşadar, lipsa unui ase­
menea efect juridic al moţiunii simple
nu atrage consecinţa anihilării efectelor
sale politice, deoarece, în situaţia în care
executivul ignoră moţiunea simplă, cele
două Camere ale Parlamentului au po­
sibilitatea să recurgă, dacă se impune,
la moţiunea de cenzură (Decizia nr. 148
din 21 februarie 2007, M. Of nr. 162 din
7 martie 2007).

Articolul 113. Moţiunea de cenzură

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încre-
derea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
(2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul
total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.
(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost
prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.
(4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care
au semnat‑o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzu-
ră, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit
articolului 114.
Legislaţie conexă: ► Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea nr. 8
din 24 februarie 1994, republicat (M. Of. nr. 326 din 13 mai 2015); ► Regulamen­tul
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 (M. Of. nr. 948 din
25 octombrie 2005); ► Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 4 din 3 martie 1992, republicat (M. Of. nr. 461
din 25 iulie 2013).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Curtea Constituţională reţine că, sub
aspectul efectelor asupra Guvernului şi a
membrilor săi, există deosebiri substan­
ţiale între cele două tipuri de moţiune.
Astfel, învestirea Guvernului are loc,
potrivit art. 103 alin. (3) din Constituţie,
prin acordarea încrederii Guvernului cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatori­
lor, în urma dezbaterii, în şedinţa comună
a celor două Camere, a programului şi
listei Guvernului.  Retragerea încrederii
acordate Guvernului se face, potrivit
Art. 114 constituţia româniei • 312

art.  113 alin.  (1) din Constituţie, prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură, în
şedinţa comună a celor două Camere,
cu votul majorităţii deputaţilor şi sena­
torilor. Spre deosebire de moţiunea
simplă, adoptarea moţiunii de cenzură
are ca efect juridic direct demiterea Gu­
vernului în întregul său (Decizia nr. 148
din 21 februarie 2007, M. Of nr. 162 din
7 martie 2007).
2. Prevederile Constituţiei nu reglemen­
tează două categorii de moţiuni de cen­
zură, ci, din contră, moţiunea de cenzură
ca instituţie juridică este una singură, re­
glementată de art. 113 din Constituţie;
elementele specifice ce vizează moţiu­
nea de cenzură iniţiată în ipoteza anga­
jării răspunderii Guvernului nu relevă
decât două particularităţi procedurale
(contextul iniţierii  –  după prezentarea
programului, a declaraţiei de politică ge­
nerală sau a proiectului de lege ce face
obiectul angajării răspunderii – şi posibi­
litatea constituţională de iniţiere – indi­
ferent dacă semnatarii săi au mai iniţiat
în cadrul aceleiaşi sesiuni parlamentare o
moţiune de cenzură potrivit prevederilor
art. 113 din Constituţie) şi o particulari­
tate de natură substanţială (în cazul res­
pingerii moţiunii de cenzură, programul,
declaraţia de politică generală sau pro­
iectul de lege se consideră adoptat), care
nu pot califica moţiunea de cenzură pre­
văzută de art. 114 din Constituţie ca un
instrument de control parlamentar dis­
tinct de moţiunea de cenzură reglemen­
tată de art. 113 din Constituţie (Decizia
nr. 1525 din 24 noiembrie 2010, M. Of.
nr. 818 din 7 decembrie 2010).
3. Prin votarea unei moţiuni de cenzură,
indiferent dacă aceasta a fost depusă în
condiţiile art. 113 sau art. 114 din Con­
stituţie, realizându‑se controlul parla­
mentar, se retrage încrederea acordată
Guvernului, ceea ce are drept efect de­
miterea acestuia (Decizia nr. 1525 din
24 noiembrie 2010, M. Of. nr. 818 din 7
decembrie 2010).

Articolul 114. Angajarea răspunderii Guvernului

(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor
şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege.
(2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen
de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau
a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113.
(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege
prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de
Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei de
politică generală devine obligatorie pentru Guvern.
(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adop-
tate potrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună
a celor două Camere.
Legislaţie conexă: ► Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea nr. 8
din 24 februarie 1994, republicat (M. Of. nr. 326 din 13 mai 2015); ► Regulamen­tul
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 (M. Of. nr. 948 din
25 octombrie 2005); ► Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 4 din 3 martie 1992, republicat (M. Of. nr. 461
din 25 iulie 2013).
313 • constituţia româniei
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Angajarea răspunderii Guvernului asu­
pra unui proiect de lege reprezintă o mo­
dalitate simplificată de legiferare, la care
„trebuie să se ajungă in extremis­atunci
când adoptarea proiectului de lege în
procedura obişnuită sau în procedura de
urgenţă nu mai este posibilă ori atunci
când structura politică a Parlamentului
nu permite adoptarea proiectului de
lege în procedura uzuală sau de urgen­
ţă”. „Angajarea răspunderii Guvernului
asupra unui proiect de lege urmăreşte
ca acesta să fie adoptat în condiţii de
maximă celeritate, conţinutul regle­
mentării vizând stabilirea unor măsuri
urgente într‑un domeniu de maximă im­
portanţă, iar aplicarea acestora trebuie
să fie imediată. Prin urmare, chiar dacă la
prima vedere posibilitatea angajării răs­
punderii nu este supusă niciunei condiţii,
oportunitatea şi conţinutul iniţiativei ră­
mânând teoretic la aprecierea exclusivă a
Guvernului, acest lucru nu poate fi abso­
lut, pentru că exclusivitatea Guvernului
este opozabilă numai Parlamentului, şi
nu Curţii Constituţionale ca garant al su­
premaţiei Legii fundamentale” (Decizia
nr. 1557 din 18 noiembrie 2009, M. Of.
nr. 40 din 19 ianuarie 2010).
2. Acceptarea ideii potrivit căreia Guver­
nul îşi poate angaja răspunderea asupra
unui proiect de lege în mod discreţionar,
oricând şi în orice condiţii, ar echivala cu
transformarea acestei autorităţi în au­
toritate publică legiuitoare, concurentă
cu Parlamentul în ceea ce priveşte atri­
buţia de legiferare (Decizia nr. 1431 din
3 noiembrie 2010, M. Of. nr. 758 din 12
noiembrie 2010).
3. Criteriile a căror respectare este im­
pusă de art. 114 din Constituţie sunt
următoarele: „existenţa unei urgenţe în
adoptarea măsurilor conţinute în legea
Art. 114
asupra căreia Guvernul şi‑a angajat răs­
punderea; necesitatea ca reglementarea
în cauză să fie adoptată cu maximă cele­
ritate; importanţa domeniului reglemen­
tat; aplicarea imediată a legii în cauză”
(Decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010,
M. Of. nr. 51 din 20 ianuarie 2011).
4. Procedura angajării răspunderii Guver­
nului implică raporturi de ordin constitu­
ţional între două puteri ale statului, de­
oarece este, prin conţinutul său, un act al
Guvernului, iar, prin efectul său, fie pro­
duce un act de legiferare, fie determină
demiterea Guvernului, în situaţia în care
o moţiune de cenzură, depusă în termen
de 3 zile de la prezentarea proiectului de
lege, este adoptată cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor (Decizia nr. 1
din 4 ianuarie 2011, M. Of. nr. 135 din
23 februarie 2011).
5.  Condiţiile în care Guvernul are în­
drituirea constituţională de a‑şi angaja
răspunderea în faţa Parlamentului în
conformitate cu art. 114 din Constituţie
sunt existenţa unei urgenţe în adoptarea
măsurilor conţinute în legea asupra că­
reia Guvernul şi‑a angajat răspunderea,
necesitatea ca reglementarea în cauză să
fie adoptată cu maximă celeritate, im­
portanţa domeniului reglementat şi apli­
carea imediată a legii în cauză (Decizia
nr. 383 din 23 martie 2011, M. Of. nr. 281
din 21 aprilie 2011).
6. Legiferarea pe calea angajării răspun­
derii de către Guvern are caracter de
excepţie. La această modalitate simplifi­
cată de legiferare trebuie să se ajungă in
extremis, atunci când adoptarea proiec­
tului de lege în procedura obişnuită sau
în procedura de urgenţă nu mai este po­
sibilă ori atunci când structura politică
a Parlamentului nu permite adoptarea
proiectului de lege în procedură uzuală
Art. 114
sau de urgenţă.  Angajarea răspunderii
Guvernului asupra unui proiect de lege
urmăreşte ca acesta să fie adoptat în
condiţii de maximă celeritate, conţinutul
reglementării vizând stabilirea unor mă­
suri urgente într‑un domeniu de maximă
importanţă, iar aplicarea lor trebuie să
fie imediată. Prin urmare, chiar dacă la
prima vedere posibilitatea angajării răs­
punderii nu este supusă niciunei condiţii,
oportunitatea şi conţinutul iniţiativei ră­
mânând teoretic la aprecierea exclusivă
a Guvernului, acest lucru nu poate fi ab­
solut, pentru că exclusivitatea Guvernu­
lui este opozabilă numai Parlamentului,
şi nu Curţii Constituţionale ca garant al
supremaţiei Legii fundamentale (Decizia
nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, M. Of.
nr. 758 din 12 noiembrie 2010).
7. Angajarea răspunderii Guvernului asu­
pra unui proiect de lege, în condiţiile în
care acesta se afla în proces de legiferare
la Senat, în calitate de Cameră decizio­
nală, a declanşat un conflict juridic de
natură constituţională între Guvern şi
Parlament, întrucât prin exercitarea de
către Guvern a unei competenţe cu ne­
respectarea cadrului constituţional care
o circumstanţiază s‑a încălcat compe­
tenţa Parlamentului de unică autoritate
legiuitoare.  Legitimarea unui astfel de
act, cu argumentul că art. 114 din Con­
stituţie nu face nicio distincţie cu privire
la posibilitatea Guvernului de a‑şi angaja
răspunderea, argument fundamentat pe
ideea că tot ce nu este interzis este per­
mis, ar putea conduce, în final, la crearea
unui blocaj instituţional, în sensul că Par­
lamentul ar fi în imposibilitate de a legi­
fera, adică de a‑şi exercita rolul său fun­
damental, de unică autoritate legiuitoare
(Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010,
M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010).
8. Guvernul poate recurge la angajarea
răspunderii sale indiferent de faza în care
se află procedura legislativă. Rolul unei
constituţia româniei • 314
asemenea proceduri este de a coagula
o majoritate parlamentară, dar şi de
a surmonta actele obstrucţioniste ale
opo­ziţiei în cursul dezbaterilor legislative
(Deci­zia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009,
M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009).
9. Decizia Guvernului de a‑şi angaja răs­
punderea nu poate fi cenzurată de Par­
lament sub aspectul oportunităţii sale,
însă, la nivelul Parlamentului, în condi­
ţiile procedurale stabilite prin Constitu­
ţie şi Regulamentul şedinţelor comune
ale Camerei Deputaţilor şi Senatului,
se poate depune şi vota o moţiune de
cenzură care are drept efect demiterea
Guvernului (Decizia nr. 1525 din 24 no­
iembrie 2010, M. Of. nr. 818 din 7 decem­
brie 2010).
10. Parlamentul nu are competenţa de
a împiedica Guvernul să ia decizia an­
gajării răspunderii; de asemenea, odată
luată această decizie, Parlamentul nu
poate împiedica Guvernul să continue
procedura în cauză, întrucât s‑ar ajunge
la situaţii inadmisibile în care un Guvern
minoritar să nu îşi poată angaja nicioda­
tă răspunderea, ceea ce încalcă în mod
flagrant art. 114 din Constituţie. De ase­
menea, nici Guvernul nu îşi poate retrage
cererea de angajare a răspunderii, fiind
un act irevocabil al său. În acest context
constituţional, depunerea moţiunii de
cenzură are semnificaţia declanşării
con­­trolului parlamentar asupra activită­
ţii Guvernului şi, mutatis mutandis, con­
stituie un act irevocabil în sensul iniţierii
acestui control; este o armă pusă înde­
obşte la îndemâna opoziţiei parlamen­
tare şi, nu în ultimul rând, este o formă
de exprimare a opoziţiei faţă de măsurile
adoptate de Guvern. În consecinţă, îm­
piedicarea prezentării şi refuzul de a dez­
bate o moţiune de cenzură deja depusă
sunt contrare Constituţiei, întrucât acest
lucru ar echivala cu eliminarea posibilită­
ţii opoziţiei parlamentare de a cenzura
315 • constituţia româniei
şi controla deciziile guvernamentale de
angajare a răspunderii (Decizia nr. 1525
din 24 noiembrie 2010, M. Of. nr. 818 din
7 decembrie 2010).
11. Guvernul nu este limitat în a folosi
procedura angajării răspunderii la un
anumit număr de ori pe sesiune, premisa
folosirii acestei proceduri având în vede­
re existenţa unei urgenţe în adoptarea
măsurii legislative, indiferent de criteriul
cantitativ. Însă angajarea repetată a răs­
punderii Guvernului şi limitarea accen­
tuată a atribuţiei principale a Parlamen­
tului de a legifera sunt argumente sufi­
ciente în sensul reglementării mai stricte
a acestei instituţii. Prin limitarea cantita­
tivă a posibilităţii Guvernului de a folosi
această procedură în cursul unei sesiuni
parlamentare sunt eliminate premisele
exercitării abuzive din partea Guvernului
a dreptului constituţional de a‑şi angaja
răspunderea în faţa Parlamentului, iar, în
ceea ce priveşte autoritatea legiuitoare,
aceasta îşi poate exercita competenţa în
plenitudinea sa, aşa cum este conferită
de art. 61 alin. (1) din Constituţie (Decizia
nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiec­
tului de lege privind revizuirea Constitu­
ţiei României, M. Of. nr. 440 din 23 iunie
2011).
12. Nicio dispoziţie a Legii fundamentale
nu interzice ca printr‑o lege să fie regle­
mentate mai multe domenii ale relaţiilor
sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca
într‑un proiect de lege, pe care îl supu­
ne Parlamentului spre adoptare, fie pe
calea procedurii obişnuite de legiferare,
fie prin angajarea răspunderii în faţa
Par­lamentului, să propună reglementa­
rea mai multor domenii prin modificări,
completări sau abrogări ale mai multor
acte normative în vigoare (Decizia nr. 375
din 6 iulie 2005, M. Of. nr. 591 din 8 iulie
2005).
13.  Curtea Constituţională recoman­
dă completarea prevederilor art.  114
Art. 114
alin.  (1) din Constituţie, în sensul limi­
tării obiectului asupra căruia Guvernul
îşi poate angaja răspunderea la un pro­
gram, o declaraţie de politică generală
sau la un singur proiect de lege care să
reglementeze unitar relaţii sociale care
privesc un singur domeniu. Lipsa unei
atare condiţionări cu privire sfera de re­
glementare a proiectului de lege ar con­
duce la eludarea prevederilor constitu­
ţionale, şi anume posibilitatea angajării
răspunderii o singură dată pe sesiune,
întrucât dau posibilitatea Guvernului de
a‑şi asuma răspunderea prin intermediul
unui proiect de lege, care în mod formal
îndeplineşte condiţiile constituţionale,
dar care, printr‑o structură complexă şi
un conţinut eterogen, ar îngloba regle­
mentări din domenii sociale foarte diferi­
te (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asu­
pra proiectului de lege privind revizuirea
Constituţiei României, M. Of. nr. 440 din
23 iunie 2011).
14. Conform alin. (3) al art. 114, parla­
mentarii, în cadrul procedurii angajării
răspunderii Guvernului, pot formula
amendamente la proiectul de lege pre­
zentat, iar dacă acestea sunt acceptate
de Guvern, proiectul de lege se conside­
ră adoptat împreună cu amendamen­
tele respective.  Angajarea răspunderii
Guvernului este o procedură parlamen­
tară simplificată de adoptare a unei legi,
care poate genera o moţiune de cenzură
provocată de Guvern. În cazul în care cel
puţin o pătrime din numărul total al de­
putaţilor şi senatorilor nu sunt de acord
cu angajarea răspunderii Guvernului ori
cu conţinutul proiectului de lege, aceş­
tia pot depune o moţiune de cenzură,
iar dacă moţiunea este adoptată cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, Gu­
vernul suportă cea mai severă sancţiune,
aceea a demiterii (Decizia nr. 375 din 6
iulie 2005, M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005).
Art. 115 constituţia româniei • 316

15. Dacă un fapt ilicit are consecinţe ili­
cite, tot astfel, un fapt neconstituţional
are consecinţe neconstituţionale. Ne­
constituţionalitatea procedurii angajă­
rii răspunderii Guvernului asupra unui
proiect de lege, constatată prin decizie
a Curţii Constituţionale, nu poate fi aco­
perită prin continuarea procedurilor par­
lamentare începute în acest sens. Numai
o procedură parlamentară declanşată
cu respectarea prevederilor art. 114 din
Constituţie nu poate fi retrasă de către
Guvern, în calitate de iniţiator, în timp
ce Parlamentul este obligat să continue
derularea acesteia. Pe cale de consecin­
ţă, o procedură parlamentară declarată
neconstituţională nu poate fi continuată
cu nesocotirea deciziei Curţii Constituţio­
nale şi fără suport constituţional (opinie
separată la Decizia nr. 1 din 4 ianuarie
2011, M. Of. nr. 135 din 23 februarie
2011).

Articolul 115. Delegarea legislativă

(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului
pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până
la care se pot emite ordonanţe.
(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parla-
mentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abili-
tare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.
(4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraor-
dinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva
urgenţa în cuprinsul acestora.
(5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre
dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată
şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu
se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere
sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la
depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este
considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea
în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura
legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).
(6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constitu-
ţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot
viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
(7) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se
resping printr‑o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au
încetat potrivit alineatului (3).
(8) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este
cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada
de aplicare a ordonanţei.
317 • constituţia româniei
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Guvernul are o competenţă normativă
derivată fie dintr‑o lege de abilitare, fie
din însăşi Constituţie, cu un caracter spe­
cial şi limitat, specific unei competenţe
de atribuire. Exercitarea acestei compe­
tenţe se include tot în sfera puterii execu­
tive şi constă în posibilitatea de a emite
două categorii de acte normative: ordo­
nanţe simple şi ordonanţe de urgenţă
(Decizia nr. 1189 din 20 septembrie 2011,
M. Of. nr. 808 din 16 noiembrie 2011).
2.  Delegarea legislativă este o institu­
ţie specifică dreptului constituţional şi
presupune transferul de atribuţii de la
Parlament către executiv în anumite
condiţii prevăzute de legea de abilitare
ori de Constituţie. Este, prin urmare, o
limitare a monopolului parlamentar în
materia legiferării, care însă îşi găseşte o
justificare unanim acceptată ce izvorăşte
din principiul separaţiei şi al colaborării
puterilor în stat (Decizia nr. 1438 din 4
noiembrie 2010, M. Of. nr. 16 din 7 ianua­
rie 2011).
3. Delegarea legislativă a Guvernului de
a emite ordonanţe poate opera în teme­
iul Constituţiei, potrivit art. 115 alin. (4),
în cazul ordonanţelor de urgenţă, sau
în temeiul legii de abilitare adoptate cu
respectarea alin. (1) al aceluiaşi articol.
Interdicţia reglementării de către Guvern
în domeniul legii organice priveşte numai
ordonanţele Guvernului adoptate în baza
unei legi speciale de abilitare, această
interdicţie decurgând direct din textul
constituţional. O asemenea limitare nu
este prevăzută însă de alin. (4) al art. 115
din Constituţie, referitor la ordonanţele
de urgenţă, care nu reprezintă o varie­
tate a ordonanţei emise în temeiul unei
legi speciale de abilitare, ci reprezintă
un act normativ, adoptat de Guvern, în
temeiul unei prevederi constituţionale,
Art. 115
care permite Guvernului, sub controlul
strict al Parlamentului, să facă faţă unor
situaţii extraordinare a căror reglemen­
tare nu poate fi amânată (Decizia nr. 120
din 16 martie 2004, M. Of. nr. 296 din 5
aprilie 2004).
4. Prin exercitarea competenţei delegate
de legiferare prevăzute de art.  115 din
Constituţie, activitatea legislativă a Gu­
vernului se referă eo ipso la domeniul
reglementat prin legi ordinare sau or­
ganice, după caz. Aşadar, aceasta vizea­
ză, în mod implicit, legile adoptate de
Parlament, fără ca o atare operaţiune
legislativă să echivaleze ab initio cu con­
tracararea voinţei Parlamentului, respec­
tiv a unei măsuri de politică legislativă în
sensul reţinut, spre exemplu, prin Decizia
nr. 1221 din 12 noiembrie 2008, publica­
tă în M. Of. nr. 804 din 2 decembrie 2008,
Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009, publicată
în M. Of. nr. 464 din 6 iulie 2009, sau De­
cizia nr. 989 din 30 iunie 2009, publicată
în M. Of. nr. 531 din 31 iulie 2009 (Deci­
zia nr. 761 din 17 decembrie 2014, M. Of.
nr. 46 din 20 ianuarie 2015).
5.  Guvernul poate adopta: ordonanţe
simple, în domenii care nu fac obiectul
legilor organice, în baza unei legi speciale
de abilitare, lege care va stabili, în mod
obligatoriu, domeniul şi data până la care
se pot emite aceste ordonanţe, în teme­
iul art.  115 alin.  (1)‑(3) din Constituţie,
şi ordonanţe de urgenţă, numai în situa­
ţii extraordinare a căror reglementare
nu poate fi amânată, cu obligaţia de a
motiva urgenţa în cuprinsul acestora, în
temeiul art.  115 alin.  (4)‑(6) din Legea
fundamentală.  Pentru emiterea unei
ordo­nanţe de urgenţă, este necesară
existenţa unei stări de fapt obiective,
cuan­tificabile, independente de voinţa
Guver­nului, care pune în pericol un inte­
Art. 115
res public (Decizia nr. 14 din 18 ianuarie
2011, M. Of. nr. 266 din 15 aprilie 2011).
6. Ordonanţa, deşi act al Guvernului, este
adoptată în virtutea delegării legislative
prevăzute de art. 115 alin. (1) din Consti­
tuţie şi în baza unei legi de abilitare adop­
tate de Parlament, având forţa juridică a
unei legi (Decizia nr. 211 din 4 mai 2004,
M. Of. nr. 515 din 8 iunie 2004).
7. Ordonanţele de urgenţă pot fi emise
de Guvern şi în domeniul legilor organi­
ce, restricţia pentru această categorie
de legi nefiind prevăzută decât pentru
ordonanţele emise în baza unei legi de
abilitare, conform art.  115 alin.  (1) din
Constituţie (Decizia nr. 95 din 4 martie
2004, M. Of. nr. 234 din 17 martie 2004).
8. Dispoziţiile constituţionale ale art. 115
alin. (4)‑(6) reglementează regimul par­
ticular al ordonanţei de urgenţă, referin­
du‑se la cazurile în care poate fi emisă,
la intrarea în vigoare a acesteia şi la do­
meniul ordonanţei de urgenţă. Astfel, în
ceea ce priveşte domeniul în care ordo­
nanţa de urgenţă poate reglementa, Gu­
vernul este ţinut de dispoziţiile art. 115
alin.  (6), în sensul că ordonanţele de
urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul
legilor constituţionale, nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale
statului, drepturile, libertăţile şi îndato­
ririle prevăzute de Constituţie, drepturile
electorale şi nu pot viza măsuri de trece­
re silită a unor bunuri în proprietate pu­
blică. Faptul că Parlamentul, în calitatea
sa de unică autoritate legiuitoare a ţării,
potrivit art. 61 din Legea fundamentală,
a reglementat deja un domeniu nu se
circumscrie motivelor de neconstituţio­
nalitate care pot fi reţinute în cazul unei
ordonanţe de urgenţă (Decizia nr. 154
din 8 februarie 2011, M. Of. nr. 304 din
3 mai 2011).
9. Relaţia dintre puterea legislativă şi cea
executivă se exprimă prin competenţa
conferită Guvernului de a adopta ordo­
constituţia româniei • 318
nanţe de urgenţă în condiţiile stabilite de
art. 115 alin. (4) din Constituţie. Astfel,
ordonanţa de urgenţă, ca act normativ
ce permite Guvernului, sub controlul
­Parlamentului, să facă faţă unei situaţii
extraordinare, se justifică prin necesita­
tea şi urgenţa reglementării acestei si­
tuaţii, care, datorită circumstanţelor sale,
impune adoptarea de soluţii imediate în
vederea evitării unei grave atingeri aduse
interesului public (Decizia nr. 1039 din 9
iulie 2009, M. Of. nr. 582 din 21 august
2009).
10. Faptul că o anumită soluţie legislati­
vă promovată pe calea unei ordonanţe
de urgenţă care are incidenţă asupra
domeniului de aplicare a unei legi este
contestabilă din punct de vedere con­
stituţional nu înseamnă că ea însăşi
reprezintă un act făţiş de eludare a vo­
inţei Parlamentului exprimate prin lege.
O atare concluzie s‑ar putea desprinde
nu numai din circumstanţele cauzei, ci şi
din dinamica evoluţiei actelor normative
(Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014,
M. Of. nr. 46 din 20 ianuarie 2015).
11. Guvernul poate adopta ordonanţe de
urgenţă în următoarele condiţii, întrunite
în mod cumulativ: existenţa unei situaţii
extraordinare; reglementarea acesteia
să nu poată fi amânată şi urgenţa să fie
motivată în cuprinsul ordonanţei. Situa­
ţiile extraordinare exprimă un grad mare
de abatere de la obişnuit sau comun şi
au un caracter obiectiv, în sensul că
existenţa lor nu depinde de voinţa Gu­
vernului, care, în asemenea împrejurări,
este constrâns să reacţioneze prompt
pentru apărarea unui interes public pe
calea ordonanţei de urgenţă (a se vedea,
mutatis mutandis, Decizia nr. 83 din 19
mai 1998, publicată în M. Of. nr. 211 din
8 iunie 1998). De asemenea, în accepţi­
unea Deciziei nr. 258 din 14 martie 2006,
publicată în M. Of. nr. 341 din 17 aprilie
2006, „inexistenţa sau neexplicarea ur­
319 • constituţia româniei
genţei reglementării situaţiilor extraor­
dinare (...) constituie în mod evident o
barieră constituţională în calea adoptă­
rii de către Guvern a unei ordonanţe de
urgenţă (...). A decide altfel înseamnă a
goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din
Constituţie privind delegarea legislativă
şi a lăsa libertate Guvernului să adopte
în regim de urgenţă acte normative cu
putere de lege, oricând şi – ţinând sea­
ma de împrejurarea că prin ordonanţă de
urgenţă se poate reglementa şi în materii
care fac obiectul legilor organice – în ori­
ce domeniu” (Decizia nr. 366 din 25 iu­
nie 2014, M. Of. nr. 644 din 2 septembrie
2014; Decizia nr. 761 din 17 decembrie
2014, M. Of. nr. 46 din 20 ianuarie 2015).
12.  Situaţiile extraordinare exprimă un
grad mare de abatere de la obişnuit
sau comun, aspect întărit şi prin adău­
garea sintagmei „a căror reglementare
nu poate fi amânată”.  Însă, pentru a fi
pe deplin respectate exigenţele art. 115
alin. (4) din Constituţie, Guvernul trebuie
să demonstreze şi faptul că măsurile în
cauză nu sufereau amânare, practic, că
nu exista vreun alt instrument legislativ
ce ar fi putut fi folosit în vederea evitării
rapide a consecinţelor negative avute în
vedere (Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011,
M. Of. nr. 504 din 15 iulie 2011).
13. Urgenţa reglementării nu echivalează
cu existenţa situaţiei extraordinare, re­
glementarea operativă putându‑se rea­
liza şi pe calea procedurii obişnuite de
legiferare (Decizia nr. 421 din 9 mai 2007,
M. Of. nr. 367 din 30 mai 2007).
14. „Se poate deduce că interdicţia adop­
tării de ordonanţe de urgenţă este totală
şi necondiţionată atunci când menţio­
nează că „nu pot fi adoptate în dome­
niul legilor constituţionale” şi că „nu pot
viza măsuri de trecere silită a unor bu­
nuri în proprietate publică”. În celelalte
domenii prevăzute de text, ordonanţe­
le de urgenţă nu pot fi adoptate dacă
Art. 115
„afectează”, dacă au consecinţe negati­
ve, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă,
prin reglementările pe care le conţin, au
consecinţe pozitive în domeniile în care
intervin”. În continuare, Curtea a arătat
că „verbul «a afecta» este susceptibil de
interpretări diferite, aşa cum rezultă din
unele dicţionare. Din punctul de vedere
al Curţii, aceasta urmează să reţină nu­
mai sensul juridic al noţiunii, sub diferite
nuanţe, cum ar fi: «a suprima», «a aduce
atingere», «a prejudicia», «a vătăma», «a
leza», «a antrena consecinţe negative»”
(Decizia nr. 1189 din 6 noiembrie 2008,
M. Of. nr. 787 din 25 noiembrie 2008).
15.  Interdicţia adoptării de ordonanţe
de urgenţă este totală şi necondiţionată
atunci când menţionează că „nu pot fi
adoptate în domeniul legilor constituţi­
onale” şi că „nu pot viza măsuri de tre­
cere silită a unor bunuri în proprietate
publică”. În celelalte domenii prevăzute
de text, ordonanţele de urgenţă nu pot
fi adoptate dacă „afectează”, dacă au
consecinţe negative, dar, în schimb, pot
fi adoptate dacă, prin reglementările pe
care le conţin, au consecinţe pozitive în
domeniile în care intervin. Prin urmare, a
afecta presupune „a suprima”, „a aduce
atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a
leza”, „a antrena consecinţe negative”
(Decizia nr. 94 din 27 ianuarie 2011,
M. Of. nr. 158 din 4 martie 2011).
16. Invocarea elementului de oportuni­
tate, prin definiţie de natură subiectivă,
căruia i se conferă o eficienţă contribu­
tivă determinantă a urgenţei, ceea ce,
implicit, îl converteşte în situaţie extra­
ordinară, impune concluzia că aceasta nu
are, în mod necesar şi univoc, caracter
obiectiv, ci poate da expresie şi unor fac­
tori subiectivi, de oportunitate. Întrucât
însă asemenea factori nu sunt cuanti­
ficabili, afirmarea existenţei situaţiei
extraordinare, în temeiul lor sau prin
convertirea lor într‑o asemenea situaţie,
Art. 115
conferă acesteia un caracter arbitrar, de
natură să creeze dificultăţi insurmonta­
bile în legitimarea delegării legislative.
S‑ar ajunge, astfel, ca un criteriu de con­
stituţionalitate  –  situaţia extraordina­
ră – a cărui respectare este prin definiţie
supusă controlului Curţii să fie, practic,
sustras unui atare control, ceea ce ar fi
inadmisibil (Decizia nr. 1008 din 7 iulie
2009, M. Of. nr. 507 din 23 iulie 2009).
17. Anterior revizuirii Constituţiei, con­
ceptul de „situaţie extraordinară” pre­
văzut de art. 115 alin. (4) din Constituţie
se regăsea sub cel de „caz excepţional”.
Subordonarea, prin chiar textul consti­
tuţional, a adoptării ordonanţei de ur­
genţă existenţei unui caz excepţional îi
conferă acestuia semnificaţia de criteriu
de constituţionalitate. Aşa fiind, Curtea
este competentă să verifice, de la caz la
caz, în măsura în care este sesizată, dacă
ordonanţa de urgenţă dedusă controlului
de constituţionalitate este impusă de o
situaţie care întruneşte trăsăturile unui
caz excepţional. În absenţa unei definiţii
constituţionale a noţiunii de „caz excep­
ţional”, acesta trebuie definit în raport
cu „necesitatea şi urgenţa reglementării
unei situaţii care, datorită circumstanţe­
lor sale excepţionale, impune adoptarea
de soluţii imediate, în vederea evitării
unei grave atingeri aduse interesului pu­
blic” (Decizia nr. 134 din 10 martie 2005,
M. Of. nr. 392 din 10 mai 2005).
18. Dincolo de caracterul tranşant al for­
mulei utilizate de legiuitorul constituant,
intenţia acestuia şi finalitatea urmărită,
constând în restrângerea domeniului în
care Guvernul se poate substitui Parla­
mentului, adoptând norme primare în
considerarea unor raţiuni pe care el în­
suşi este suveran să le determine, sunt
evidenţiate cu pregnanţă de deosebi­
rile dintre actualul text constituţional
şi cel anterior, fostul art.  114 alin.  (4)
din Constituţie, în forma iniţială. Potri­
constituţia româniei • 320
vit acelui text, posibilitatea Guvernului
de a adopta ordonanţe de urgenţă era
condiţionată exclusiv de existenţa unor
cazuri excepţionale.  Termenul „cazuri
­excepţionale” acolo utilizat a fost înlo­
cuit, în noua redactare, cu acela de
„situaţii extraordinare”. Mai mult, deşi
diferenţa dintre cei doi termeni, din
punctul de vedere al gradului de abate­
re de la obişnuit sau comun căruia îi dau
expresie, este evidentă, acelaşi legiuitor
a simţit nevoia să o pună la adăpost de
orice interpretare de natură să minima­
lizeze o atare diferenţă, prin adăugarea
sintagmei „a căror reglementare nu
poate fi amânată”, consacrând astfel
in terminis imperativul urgenţei regle­
mentării. În sfârşit, din raţiuni de rigoare
legislativă, a instituit exigenţa motivării
urgenţei în chiar cuprinsul ordonanţei
adoptate în afara unei legi de abilitare.
De esenţa „cazului excepţional” este ca­
racterul obiectiv, în sensul că existenţa
sa nu depinde de voinţa Guvernului care,
în asemenea împrejurări, este constrâns
să reacţioneze prompt pentru apărarea
unui interes public pe calea ordonanţei
de urgenţă (Decizia nr. 389 din 12 iulie
2005, M. Of. nr. 751 din 18 august 2005).
19.  Faptul că majorităţile iniţial consti­
tuite prin alianţe politice sunt supu­
se schim­bării nu reprezintă o situaţie
extraor­dinară în sensul art. 115 alin. (4)
din Constituţie.  De asemenea, necesi­
tatea creării unui avantaj politic pentru
a se adopta anumite decizii la nivelul
autorităţilor administraţiei publice lo­
cale, indiferent de partidul politic care
beneficiază de acesta, nu reprezintă o
situaţie extraordinară în sensul art. 115
alin. (4) din Constituţie (Decizia nr. 761
din 17 decembrie 2014, M. Of. nr. 46 din
20 ianuarie 2015).
20. În anumite situaţii extreme, implica­
ţiile financiare legate de punerea în exe­
cutare a hotărârilor judecătoreşti se pot
321 • constituţia româniei
constitui într‑o situaţie extraordinară în
sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie,
în condiţiile în care asemenea măsuri
sunt motivate, în mod fundamentat, de
apărarea stabilităţii economice a statului
român. O atare situaţie extraordinară, în
mod evident, are un caracter temporar,
regula în această materie fiind execu­
tarea hotărârilor judecătoreşti în con­
formitate cu dreptul comun în materie.
Altfel, Guvernul nu poate uza de regle­
mentarea, în viitor, în mod nelimitat, a
unor proceduri derogatorii de la dreptul
comun atunci când statul este debitor;
este sarcina statului să găsească soluţii
pentru executarea conformă a hotă­
rârilor judecătoreşti, potrivit dreptului
comun. În caz contrar, nu ar mai exista o
situaţie extraor­dinară în sensul art. 115
alin. (4) din Constituţie, ci, mai degrabă,
s‑ar pune în evidenţă elemente de opor­
tunitate legislativă (Decizia nr. 432 din 7
aprilie 2011, M. Of. nr. 358 din 23 mai
2011).
21. Drepturile electorale formează o ca­
tegorie distinctă între drepturile şi liber­
tăţile cetăţenilor.  Deşi sunt cuprinse în
sfera drepturilor şi libertăţilor prevăzute
de Constituţie, legiuitorul constituant a
inserat distinct, alături de acestea, în cu­
prinsul alin. (6) al art. 115 din Legea fun­
damentală, categoria drepturilor electo­
rale, pentru a sublinia că acestea se refe­
ră şi la drepturile electorale menţionate
de legislaţia infraconstituţională. Alături
de drepturile electorale fundamentale
consacrate de Constituţie se regăsesc
şi alte drepturi electorale reglementa­
te prin lege (dreptul alegătorilor de a
face întâmpinări împotriva omisiunilor,
a înscrie­rilor greşite sau a oricăror erori
din Registrul electoral; dreptul alegători­
lor de a verifica înscrierea în listele elec­
torale, de a face întâmpinări împotriva
omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a ori­
căror erori; dreptul alegătorilor de a face
Art. 115
contestaţie cu privire la listele electora­
le; dreptul alegătorilor de a obţine car­
tea de alegător; dreptul de contestare a
candidaturilor; dreptul candidaţilor de a
contesta operaţiunile electorale; dreptul
candidaţilor de a avea acces la mijloacele
de informare în masă). Aceste drepturi
sunt drepturi electorale procedurale ce
ţin de exercitarea drepturilor electorale
fundamentale ale cetăţenilor (dreptul
de vot, dreptul de a fi ales, dreptul de
a alege). În ceea ce priveşte interdicţia
cuprinsă la art. 115 alin. (6) din Consti­
tuţie referitoare la „afectarea” drepturi­
lor electorale pe calea ordonanţelor de
urgenţă, această noţiune trebuie exami­
nată cu anumite nuanţări, în special în ce
priveşte acele drepturi care sunt legate
de organizarea şi desfăşurarea procesu­
lui electoral, ţinând seama şi de anumite
realităţi practice şi reţinând numai sensul
juridic al noţiunii „a afecta”, sub diferite
nuanţe, cum ar fi: „a suprima”, „a aduce
atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a
leza”, „a antrena consecinţe negative”
(Decizia nr. 319 din 3 martie 2011, M. Of.
nr. 324 din 11 mai 2011).
22.  Primarul, consiliul local şi consi­
liul judeţean, fiind reglementate prin
art. 121‑122 din Constituţie, sunt insti­
tuţii fundamentale ale statului în sensul
art. 115 alin. (6) din Constituţie (a se ve­
dea, cu privire la sintagma instituţii fun­
damentale ale statului şi la calificarea ca
atare a autorităţilor administraţiei publi­
ce locale, Decizia nr. 104 din 20 ianuarie
2009, publicată în M. Of. nr. 73 din 6 fe­
bruarie 2009, Decizia nr. 1257 din 7 oc­
tombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758
din 6 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 55
din 5 februarie 2014, publicată în M. Of.
nr. 136 din 25 februarie 2014), însă actul
normativ analizat [Legea privind aproba­
rea O.U.G. nr. 55/2014 pentru reglemen­
tarea unor măsuri privind administraţia
publică locală – n.a.] nu priveşte regimul
Art. 115
constituţional al acestora. În acest sens,
Curtea reţine că regimul constituţional
al instituţiilor fundamentale ale statului
vizează „toate componentele care defi­
nesc regimul juridic al acestora – struc­
tura organizatorică, funcţionarea, com­
petenţele, resursele materiale şi finan­
ciare, numărul şi statutul personalului,
salarizarea, categoria de acte juridice pe
care le adoptă etc.” (a se vedea Decizia
nr. 1257 din 7 octombrie 2009, publicată
în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009,
Decizia nr. 1105 din 21 septembrie 2010,
publicată în M. Of. nr. 684 din 8 octom­
brie 2010, Decizia nr. 230 din 9 mai 2013,
publicată în M. Of. nr. 347 din 12 iunie
2013, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie
2014, publicată în M.  Of.  nr.  644 din 2
septembrie 2014). Or, ordonanţa de ur­
genţă nu reglementează regimul acestor
instituţii, ci dispune măsuri cu privire la
posibilitatea ca primarii şi preşedinţii
consiliilor judeţene, consilierii locali şi
consilierii judeţeni, precum şi candida­
ţii care au fost declaraţi supleanţi să îşi
expri­me în scris şi o singură dată opţiu­
nea cu privire la partidul politic, organiza­
ţia minorităţii naţionale din care doresc
să facă parte sau să devină independenţi,
fără ca aleşii locali respectivi să îşi piardă
calitatea dobândită în urma alegerilor, iar
configuraţia politică a acestor instituţii
nu poate fi privită ca un element compo­
nent al regimului constituţional al aces­
tora (Decizia nr. 761 din 17 decembrie
2014, M. Of. nr. 46 din 20 ianuarie 2015).
23. Sunt instituţii fundamentale ale sta­
tului acelea reglementate expres de Con­
stituţie, în mod detaliat ori măcar sub as­
pectul existenţei lor, în mod explicit sau
doar generic (instituţiile cuprinse în Titlul
III din Constituţie, precum şi autorităţile
publice prevăzute în alte titluri ale Legii
fundamentale) (a se vedea, în acest sens,
Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009,
publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiem­
constituţia româniei • 322
brie 2009). Aşadar, instituţiile fundamen­
tale ale statului au „statut constituţional”
(Decizia nr.  104 din 20 ianuarie 2009,
publicată în M. Of. nr. 73 din 6 februa­
rie 2009). Astfel, Curtea a considerat că
sunt instituţii fundamentale ale statului,
spre exemplu, Curtea de Conturi (Deci­
zia nr. 544 din 28 iunie 2006, publicată
în M. Of. nr. 568 din 30 iunie 2006, sau
Decizia nr. 1555 din 17 noiembrie 2009,
publicată în M.  Of.  nr.  916 din 28 de­
cembrie 2009), Preşedintele României
(Decizia nr. 1133 din 27 noiembrie 2007,
publicată în M. Of. nr. 851 din 12 decem­
brie 2007), Consiliul Superior al Magistra­
turii (Decizia nr. 1133 din 27 noiembrie
2007 sau Decizia nr. 230 din 9 mai 2013,
publicată în M. Of. nr. 347 din 12 iunie
2013), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
(Decizia nr.  104 din 20 ianuarie 2009),
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (De­
cizia nr. 1008 din 7 iulie 2009, publicată în
M. Of. nr. 507 din 23 iulie 2009), ministe­
rele şi celelalte organe ale administraţiei
publice (Decizia nr. 1257 din 7 octombrie
2009), Ministerul Public (Decizia nr. 297
din 23 martie 2010, publicată în M. Of.
nr. 328 din 18 mai 2010), consiliile loca­
le, primarii şi consiliile judeţene (Decizia
nr. 1105 din 21 septembrie 2010, publi­
cată în M.  Of.  nr.  684 din 8 octombrie
2010) sau Curtea Constituţională (Deci­
zia nr. 738 din 19 septembrie 2012, M. Of.
nr. 690 din 8 octombrie 2012). 
24. Potrivit art. 115 alin. (7) din Constitu­
ţie, pe de o parte, ordonanţa de urgen­
ţă ar urma să înceteze să mai fie un act
normativ de sine stătător şi să devină,
ca efect al aprobării de către autoritatea
legiuitoare, act normativ cu caracter de
lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică
legislativă, alături de datele legii de apro­
bare conservă şi elementele de identifi­
care atribuite la adoptarea sa de către
Guvern (a se vedea, în acest sens, Decizia
nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în
323 • constituţia româniei
M. Of. nr. 177 din 23 februarie 2006, De­
cizia nr. 1039 din 9 iulie 2009, publicată
în M. Of. nr. 582 din 21 august 2009, sau
Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, pu­
blicată în M. Of. nr. 136 din 25 februarie
2014), iar, pe de altă parte, legea astfel
adoptată va viza numai obiectul de regle­
mentare al ordonanţei de urgenţă şi mă­
surile conexe, de corelare sau de politică
legislativă, ce au legătură cu domeniul
astfel determinat. În consecinţă, o atare
lege fie aprobă pur şi simplu ordonan­
ţa de urgenţă, fie aprobă ordonanţa de
urgenţă, cu modificarea, completarea,
abrogarea sau chiar suspendarea unor
dispoziţii ale acesteia; în ambele cazuri
însă, legiuitorul este competent să adop­
te măsuri de corelare a soluţiilor legis­
lative preconizate cu ansamblul actelor
normative care fac parte din fondul activ
al legislaţiei (Decizia nr. 1 din 14 ianuarie
2015, M. Of nr. 85 din 2 februarie 2015).
25. Curtea este competentă să ana­li­
zeze în cadrul controlului a priori de
con­stituţio­nalitate care priveşte legea
de aprobare însăşi îndeplinirea de către
ordonanţa de urgenţă aprobată a con­
diţiilor prevăzute de art. 115 alin. (4) şi
(6) din Constituţie (în acest sens, cu titlu
exemplificativ, se reţin Decizia nr. 421 din
9 mai 2007, publicată în M. Of. nr. 367
din 30 mai 2007, Decizia nr. 584 din 13
iunie 2007, publicată în M.  Of. nr.  457
din 6 iulie 2007, Decizia nr.  919 din 6
iulie 2011, publicată în M.  Of. nr.  504
din 15 iulie 2011, sau Decizia nr.  1533
din 28 noiembrie 2011, publicată în
M. Of. nr. 905 din 20 decembrie 2011).
Curtea Constituţională a statuat în
mod constant în jurisprudenţa sa că
vi­ciul de neconstituţionalitate al unei
ordo­nanţe simple sau ordonanţe de
urgenţă emise de Guvern nu poate
fi acoperit prin aprobarea de către
Par­­la­ment a ordonanţei respective.
Le­­gea care aprobă o ordonanţă de
Art. 115
urgenţă neconstituţională este ea însăşi
neconstituţională (a se vedea, în acest
sens, cu titlu exemplificativ, Decizia
nr. 421 din 9 mai 2007, Decizia nr. 584
din 13 iunie 2007, Decizia nr.  1008 din
7 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 507
din 23 iulie 2009, sau Decizia nr. 738 din
19 septembrie 2012, publicată în M. Of.
nr.  690 din 8 octombrie 2012). Curtea
reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 115 din
Constituţie, Guvernul are o competenţă
normativă derivată fie dintr‑o lege de
abilitare, fie din însăşi Constituţie, cu un
caracter special şi limitat, specific unei
competenţe de atribuire. Exercitarea
acestei competenţe se include tot în
sfera puterii executive şi constă în posi­
bi­litatea de a emite două categorii de
acte normative: ordonanţe simple şi
ordo­nanţe de urgenţă (Decizia nr. 1189
din 20 septembrie 2011, M. Of. nr. 808
din 16 noiembrie 2011).
26.  Viciul de neconstituţionalitate al
unei ordonanţe simple sau ordonanţe
de urgenţă emise de Guvern nu poate
fi acoperit prin aprobarea de către Par­
lament a ordonanţei respective.  Legea
care aprobă o ordonanţă de urgenţă
neconstituţională este ea însăşi necon­
stituţională (Decizia nr. 584 din 13 iunie
2007, M. Of. nr. 457 din 6 iulie 2007; Deci­
zia nr. 421 din 9 mai 2007, M. Of. nr. 367
din 30 mai 2007; Decizia nr. 1008 din
7 iulie 2009, M. Of. nr. 507 din 23 iulie
2009; Decizia nr. 738 din 19 septembrie
2012, M. Of. nr. 690 din 8 octombrie
2012; Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014,
M. Of. nr. 136 din 25 februarie 2014).
27.  Având în vedere neconstituţionali­
tatea extrinsecă astfel reţinută, aceasta
afectează actul normativ în ansamblul
său (Decizia nr.  1221 din 12 noiembrie
2008, publicată în M.  Of.  nr.  804 din 2
decembrie 2008). De asemenea, viciul de
neconstituţionalitate extrinsec nu poate
fi acoperit prin lege.  De aceea, Legea
Art. 115
privind aprobarea O.U.G.  nr.  77/2013
pentru stabilirea unor măsuri privind
asigurarea funcţionalităţii administraţiei
publice locale, a numărului de posturi
şi reducerea cheltuielilor la instituţiile
şi autorităţile publice din subordinea,
sub autoritatea sau în coordonarea Gu­
vernului ori a ministerelor este necon­
stituţională în ansamblul său. Curtea
constată că, potrivit jurisprudenţei sale,
constatarea neconstituţionalităţii unei
legi de aprobare a unei ordonanţe a
Guvernului include şi ordonanţa la care
se referă, aceasta încetând să mai pro­
ducă efecte juridice, în condiţiile prevă­
zute de dispoziţiile art. 147 alin. (1) din
Constituţie (a se vedea, în acest sens,
Decizia Plenului Curţii Constituţionale
nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în
M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia
nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în
M. Of. nr. 177 din 23 februarie 2006, De­
cizia nr. 1039 din 9 iulie 2009, publicată
în M. of. nr. 582 din 21 august 2009, sau
Decizia nr. 1640 din 10 decembrie 2009,
publicată în M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie
2010).  Aşadar, neconstituţionalitatea
Legii de aprobare a O.U.G. nr. 77/2013
pentru stabilirea unor măsuri privind
asigurarea funcţionalităţii administraţiei
publice locale, a numărului de posturi şi
reducerea cheltuielilor la instituţiile şi
autorităţile publice din subordinea, sub
autoritatea sau în coordonarea Guvernu­
lui ori a ministerelor vizează şi ordonan­
ţa de urgenţă, care urmează a‑şi înceta
efectele juridice în condiţiile art.  147
alin.  (1) din Constituţie (Decizia nr. 55
din 5 februarie 2014, M. Of. nr. 136 din
25 februarie 2014).
constituţia româniei • 324
28.  Aşa cum prevede art.  115 alin.  (8)
din Constituţie, prin legea de respin­
gere, Parlamentul va reglementa, dacă
este cazul, măsurile necesare cu privire
la efectele juridice produse pe perioada
de aplicare a ordonanţei.  Prin urmare,
eventualele efecte negative ce ar putea
decurge din succesiunea acestor eveni­
mente legislative, abrogare‑revigorare,
trebuie contracarate de Parlament prin
edictarea unor norme corespunzătoare,
cuprinse în chiar legea de respingere a
ordonanţei, astfel ca relaţiile sociale ce
intră sub incidenţa acesteia să nu sufere
perturbări, iar în sistemul juridic să nu se
ivească disfuncţionalităţi (Decizia nr. 411
din 26 martie 2009, M. Of. nr. 323 din 14
mai 2009).
29.  În ceea ce priveşte ierarhia actelor
normative, un act normativ ierarhic in­
ferior nu poate abroga un act normativ
ierarhic superior sau prevederi din cu­
prinsul acestuia. De aceea, o lege ordi­
nară sau o ordonanţă simplă nu poate
abroga o lege organică ori o ordonanţă
de urgenţă care reglementează norme în
materii rezervate legii organice, însă poa­
te abroga o ordonanţă de urgenţă care
reglementează în materia legii ordinare,
aflându‑se pe acelaşi palier ierarhic cu
aceasta din urmă. Mutatis mutandis, o
ordonanţă de urgenţă care reglemen­
tează în materia rezervată legii organice
poate abroga o lege organică şi, cu atât
mai mult, în virtutea principiului qui po­
test plus potest minus, poate abroga o
lege ordinară sau o ordonanţă simplă
(Decizia nr. 1189 din 20 septembrie 2011,
M. Of. nr. 808 din 16 noiembrie 2011).
325 • constituţia româniei Art. 116-118

Capitolul V. Administraţia publică

Secţiunea 1. Administraţia publică centrală de specialitate

Articolul 116. Structura
(1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului.
(2) Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului
ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.

Articolul 117. Înfiinţarea
(1) Ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii.
(2) Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe
de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această
competenţă.
(3) Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor (M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001).

Articolul 118. Forţele armate

(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea
suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a
ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor interna-
ţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă
în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau
restabilirea păcii.
(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a eco-
nomiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se
stabilesc prin lege organică.
(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi
celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii.
(4) Organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi
statale este interzisă.
(5) Pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau
trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la
care România este parte.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 45/1994 a apărării naţionale (M. Of. nr. 172 din 7 iulie
1994); ► Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare (M. Of. nr. 155 din 20
iulie 1995); ► Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului
militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat (M. Of. nr. 1155
din 20 decembrie 2005); ► Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru
apărare (M. Of. nr. 990 din 12 decembrie 2006); ► Legea nr. 291/2007 privind intra-
rea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe
teritoriul României, republicată (M. Of. nr. 321 din 5 mai 2014); ► Legea nr. 121/2011
privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului ro-
mân (M. Of. nr. 427 din 17 iunie 2011); ► Legea nr. 122/2011 privind regimul armelor,
Art. 119 constituţia româniei • 326

dispozitivelor militare şi muniţiilor deţinute de Ministerul Apărării Naţionale şi de forţele

armate străine pe teritoriul României (M. Of. nr. 426 din 17 iunie 2011).

Articolul 119. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar
activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la
menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de
alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consi-
liului Suprem de Apărare a Ţării (M. Of. nr. 494 din 10 iulie 2002).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  În aplicarea art. 119 din Legea fun­
damentală, art. 4 lit. d) pct. 1 din Legea
nr. 415/2002 privind organizarea şi func­
ţionarea Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării prevede, printre atribuţiile CSAT,
că acesta „avizează proiectele de acte
normative iniţiate sau emise de Guvern
privind securitatea naţională”. Pe de altă
parte, potrivit art.  9 alin.  (1) din Legea
nr.  24/2000 privind normele de tehni­
că legislativă pentru elaborarea actelor
normative, „În cazurile prevăzute de
lege, în faza de elaborare a proiectelor
de acte normative iniţiatorul trebuie să
solicite avizul autorităţilor interesate în
aplicarea acestora, în funcţie de obiec­
tul reglementării”. De asemenea, art. 31
alin. (3) din aceeaşi lege prevede că „For­
ma finală a instrumentelor de prezentare
şi motivare a proiectelor de acte norma­
tive trebuie să cuprindă referiri la avizul
Consiliului Legislativ şi, după caz, al Con­
siliului Suprem de Apărare a Ţării, Curţii
de Conturi sau Consiliului Economic şi
Social”.  Aşadar, în temeiul dispoziţiilor
legale, Guvernul avea obligaţia de a soli­
cita avizul Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării atunci când a elaborat proiectul
Legii privind securitatea cibernetică a
României.  Întrucât în cadrul procedurii
legislative iniţiatorul nu a respectat obli­
gaţia legală, conform căreia Consiliul Su­
prem de Apărare a Ţării avizează proiec­
tele de acte normative iniţiate sau emise
de Guvern privind securitatea naţională,
Curtea constată că actul normativ a fost
adoptat cu încălcarea prevederilor con­
stituţionale ale art. 1 alin. (5) care con­
sacră principiul legalităţii şi ale art. 119
referitoare la atribuţiile Consiliului Su­
prem de Apărare a Ţării (Decizia nr. 17
din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30
ianuarie 2015).
2. Securitatea naţională se realizează în
cadrul ordinii democratice prin exercita­
rea deplină a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, asumarea conştientă a res­
ponsabilităţilor, perfecţionarea capacită­
ţii de decizie şi de acţiune a statului, pre­
cum şi afirmarea României ca membru
activ al comunităţii internaţionale.  Ca
instrument naţional ce dă forţă şi valoa­
re concretă acestor exigenţe, strategia
de securitate naţională reprezintă un
factor integrator de sinteză, ce se con­
cretizează printr‑un ansamblu de decizii,
planuri, măsuri şi acţiuni menite să previ­
nă şi să contracareze eficient riscurile şi
ameninţările ce pun în pericol valorile şi
interesele naţionale, precum şi valorile
care dau identitate şi unitate construc­
ţiei europene.  Dată fiind importanţa
unui asemenea document‑program, se
impun cu necesitate adoptarea sa în
327 • constituţia româniei Art. 120

cadrul Consiliului Suprem de Apărare a pra proiectului de lege privind revizuirea

Ţării şi aprobarea sa de către Parlament Constituţiei României, M. Of. nr. 440 din
(Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asu­ 23 iunie 2011).

Secţiunea a 2‑a. Administraţia publică locală

Legislaţie conexă: ► Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată
(M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007).

Articolul 120. Principii de bază

(1) Administraţia publică din unităţile administrativ‑teritoriale se întemeiază
pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor
publice.
(2) În unităţile administrativ‑teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei
minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii
minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile admi­
nistraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile
prevăzute de legea organică.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Organizarea administrativă a terito­
riului înseamnă delimitarea acestuia,
potrivit unor criterii economice, sociale,
culturale, de mediu, populaţie etc., în
unităţi administrativ‑teritoriale, în scopul
organizării şi funcţionării administraţiei
publice locale în temeiul principiilor des­
centralizării, autonomiei locale şi decon­
centrării serviciilor publice, precum şi al
eligibilităţii autorităţilor administraţiei
publice locale (Decizia nr. 1177 din 12
decembrie 2007, M. Of. nr. 871 din 20
decembrie 2007).
2. Prevederilor constituţionale ale art. 120
alin. (1) şi ale art. 121 alin. (2) se referă
la principiul autonomiei locale în cadrul
organizării administraţiei publice din uni­
tăţile administrativ‑teritoriale, iar nu la
existenţa unei autonomii de decizie în
afara cadrului legal, care este general
obligatoriu. De altfel, însăşi Carta euro­
peană a autonomiei locale, adoptată la
Strasbourg la 15 octombrie 1985, face
referire, potrivit art.  3 pct.  1, la cadrul
legal intern, prin reglementarea concep­
tului de autonomie locală ca „dreptul şi
capacitatea efectivă ale autorităţilor ad­
ministraţiei publice locale de a soluţiona
şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume
propriu şi în interesul populaţiei locale,
o parte importantă a treburilor publice”
(Decizia nr. 566 din 20 decembrie 2004,
M. Of. nr. 155 din 22 februarie 2005).
3.  Principiului autonomiei locale, con­
sacrat de art. 120 alin. (1) din Constitu­
ţie, nu presupune totală independenţă
şi competenţa exclusivă a autorităţilor
publice din unităţile administrativ‑te­
ritoriale, ci acestea sunt obligate să se
supună reglementărilor legale general
valabile pe întreg teritoriul ţării, dispozi­
ţiilor legale adoptate pentru protejarea
intereselor naţionale (Decizia nr. 1162
din 28 septembrie 2010, M. Of. nr. 747
din 9 noiembrie 2010).
4. Principiul autonomiei locale nu include
şi absolvirea autorităţilor administraţiei
publice locale de la obligaţia respectării
Art. 120
legilor cu caracter general şi valabilitate
pe întreg teritoriul ţării (Decizia nr. 123
din 25 aprilie 2001, M. Of. nr. 292 din 4
iunie 2001).
5.  Prevederile art.  120 din Constituţie
consacră principiile de bază ale adminis­
traţiei publice din unităţile administra­
tiv‑teritoriale, şi anume descentralizarea,
autonomia locală şi deconcentrarea ser­
viciilor publice, principii care se regăsesc
atât în activitatea fiecărei autorităţi co­
munale, orăşeneşti sau judeţene, cât şi în
raporturile dintre aceste autorităţi. Prin­
cipiul autonomiei locale se realizează prin
activitatea consiliilor locale, a primarilor,
a consiliilor judeţene şi a preşedinţilor
acestora, aleşi în condiţiile legii, potrivit
atribuţiilor şi competenţelor stabilite
prin Legea administraţiei publice locale
nr.  215/2001.  Astfel cum este definită
autonomia publică locală prin legea spe­
cială în cuprinsul art. 3, aceasta constă în
„dreptul şi capacitatea efectivă a autori­
tăţilor administraţiei publice locale de a
soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în
interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, treburile publice, în condiţiile
legii”. Curtea Constituţională a statuat în
jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Deci­
zia nr. 154 din 30 martie 2004, publica­
tă în M. Of. nr. 466 din 25 mai 2004, că
principiul autonomiei locale „nu presu­
pune totală independenţă şi competenţa
exclu­sivă a autorităţilor publice din uni­
tăţile administrativ‑teritoriale, ci acestea
sunt obligate să se supună reglementări­
lor legale general valabile pe întreg teri­
toriul ţării şi dispoziţiilor legale adoptate
pentru protejarea intereselor naţiona­
le”. De asemenea, prin Decizia nr. 136 din
3 mai 2001, publicată în M. Of. nr. 647 din
16 octombrie 2001, Curtea a reţinut că
dispoziţiile art. 120‑122 din Constituţie
„se referă la principiul autonomiei locale
în cadrul organizării administraţiei publi­
ce din unităţile administrativ‑teritoriale,
constituţia româniei • 328
iar nu la existenţa unei autonomii de
decizie în afara cadrului legal, care este
general obligatoriu”. Aşa fiind, principiul
autonomiei locale nu exclude obliga­
ţia autorităţilor administraţiei publice
locale de a respecta legile cu caracter
general, aplicabile pe întreg teritoriul
ţării, recunoscând existenţa unor inte­
rese locale specifice, distincte, dar care
nu sunt în contradicţie cu interesele
naţionale. În acest sens sunt dispoziţiile
art. 121 alin. (2) din Constituţie, potrivit
cărora „Consiliile locale şi primarii func­
ţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi
administrative autonome şi rezolvă tre­
burile publice din comune şi din oraşe”,
precum şi prevederile constituţionale ale
art. 137 alin. (1), referitoare la formarea,
administrarea, întrebuinţarea şi contro­
lul resurselor financiare ale autorităţilor
administrativ‑teritoriale şi ale instituţiilor
publice, precum şi prevederile art. 138
alin. (4) din Constituţie, care stabilesc că
„Bugetele locale se elaborează, se apro­
bă şi se execută în condiţiile legii”.  De
asemenea, în lumina Cartei europene a
autonomiei locale, adoptată la Strasbo­
urg la 15 octombrie 1985, ratificată de
România prin Legea nr. 199/1997, publi­
cată în M. Of. nr. 331 din 26 noiembrie
1997, „Principiul autonomiei locale tre­
buie să fie recunoscut în legislaţia internă
şi, pe cât posibil, în Constituţie” (art. 2),
iar „Prin autonomie locală se înţelege
dreptul şi capacitatea efectivă ale auto­
rităţilor administraţiei publice locale de a
soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii,
în nume propriu şi în interesul populaţi­
ei locale, o parte importantă a treburilor
publice” (art. 3 pct. 1). În considerarea
acestui drept, art.  4 pct.  2 prevede că
„Autorităţilor administraţiei publice lo­
cale le este recunoscută, în cadrul legii,
capacitatea deplină de a‑şi exercita iniţia­
tiva în toate domeniile ce nu sunt excluse
din cadrul competenţelor lor sau care nu
329 • constituţia româniei Art. 121

sunt atribuite unei alte autorităţi”.  Or,
în cazul de faţă, în considerarea raţiunii
sociale majore pe care actul normativ
se întemeiază, Curtea reţine că regle­
mentarea legală dedusă controlului de
constituţionalitate [O.U.G.  nr.  63/2010
pentru modificarea şi completarea Legii
nr.  273/2006 privind finanţele publice
locale, precum şi pentru stabilirea unor
măsuri financiare  –  n.a.] a fost astfel
concepută încât să ofere cadrul juridic
necesar protejării intereselor naţionale
în activitatea economică şi financiară,
în concordanţă cu exigenţa prevăzută
de art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie
(Decizia nr. 1105 din 21 septembrie 2010,
M. Of. nr. 684 din 8 octombrie 2010).

Articolul 121. Autorităţi comunale şi orăşeneşti

(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia
locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în
condiţiile legii.
(2) Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi
administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
(3) Autorităţile prevăzute la alineatul (1) se pot constitui şi în subdiviziunile
administrativ‑teritoriale ale municipiilor.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, republicată (M. Of. nr. 333 din 17 mai 2007).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Autorităţile administraţiei publice lo­
cale prin care se realizează autonomia
locală sunt consiliile locale alese şi pri­
marii aleşi la nivelul comunelor şi oraşe­
lor, precum şi consiliul judeţean (Decizia
nr. 822 din 7 iulie 2008, M. Of. nr. 593 din
7 august 2008).
2.  Articolul 121 din Constituţie, care
consacră, alături de art.  120, principiul
autonomiei locale, stabileşte că auto­
rităţile administraţiei publice prin care
acesta se realizează funcţionează ca
autorităţi administrative autonome, în
condiţiile legii. În consecinţă, legiuitorul
are deplină legitimitate constituţională
în reglementarea impozitelor şi taxelor
locale, inclusiv a exceptării anumitor
imobile – clădiri şi terenuri – de la plata
acestora, ţinând seama de natura bunu­
rilor respective, care sunt de uz sau de
interes public, aparţinând domeniului
public (Decizia nr. 224 din 18 mai 2004,
M. Of. nr. 554 din 24 iunie 2004).
3.  Opţiunea legiuitorului de a atribui
primarului general al municipiului Bucu­
reşti competenţa de a emite autorizaţii
de construire pentru anumite lucrări
nu contravine prin nimic prevederilor
art.  121 din Constituţie, care stabilesc
autorităţile administraţiei publice prin
care se realizează autonomia locală în
comune şi oraşe (Decizia nr. 918 din 23
iunie 2009, M. Of. nr. 544 din 5 august
2009).
4.  Raţiunea legiuitorului atunci când a
prevăzut dizolvarea de drept a consiliu­
lui local când acesta nu a adoptat în 3
şedinţe ordinare consecutive nicio hotă­
râre a fost aceea că era necesară institu­
irea unei sancţiuni pentru neîndeplinirea
rolului constituţional al acestei autorităţi
administrative autonome, şi anume
Art. 122-123 constituţia româniei • 330

acela de a rezolva treburile publice din deplinirea atribuţiilor ce îi revin, primarul

comune şi din oraşe, aşa cum prevede nu dobândeşte prerogativele unui organ
art. 121 alin. (2) din Legea fundamenta­ ierarhic superior consiliului local (Decizia
lă. Prin instituirea unui caz de dizolvare nr. 13 din 18 ianuarie 2011, M. Of. nr. 232
de drept a consiliului local pentru neîn­ din 4 aprilie 2011).

Articolul 122. Consiliul judeţean

(1) Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru
coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean.
(2) Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, republicată (M. Of. nr. 333 din 17 mai 2007).

Articolul 123. Prefectul
(1) Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce
serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ‑teritoriale.
(3) Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică.
(4) Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi con-
siliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de
subordonare.
(5) Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ,
un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care
consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.
Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului,
republicată (M. Of. nr. 225 din 24 martie 2008); ► art. 3 din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ (M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Instituţia tutelei administrative îşi
găseşte consacrarea la nivel constitu­
ţional în art. 123 alin. (5) din Legea fun­
damentală. Într‑un stat de drept este de
neconceput ca un act ilegal al unei auto­
rităţi locale să nu poată fi atacat în faţa
instanţei judecătoreşti de către prefect,
ca reprezentant al Guvernului, având în
vedere misiunea fundamentală a Guver­
nului de a asigura executarea legilor. De
aceea, dreptul prefectului de a verifica
legalitatea actelor administrative ale ad­
ministraţiei publice şi de a le ataca în faţa
instanţei de contencios administrativ nu
înlătură dreptul celorlalte persoane, fizi­
ce sau juridice, de a se adresa aceloraşi
instanţe pentru a obţine recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legi­
tim, anularea actului şi repararea pagu­
bei (Decizia nr. 314 din 14 iunie 2005,
M. Of. nr. 694 din 2 august 2005).
2. Potrivit art. 123 alin. (5) din Constitu­
ţie, numai prefectul, iar nu şi primarul,
are calitatea de a ataca în justiţie actele
331 • constituţia româniei Art. 124

ilegale ale consiliului local. Primarul este
abilitat să reprezinte în justiţie unitatea
administrativ‑teritorială, dar această dis­
poziţie vizează numai raporturile colec­
tivităţii locale cu terţii, nu şi pe cele cu
consiliul local, care este organ al unităţii
administrativ‑teritoriale, ca şi primarul,
şi are aceeaşi legitimitate cu acesta
(Decizia nr. 66 din 24 februarie 2004,
M. Of. nr. 235 din 17 martie 2004).
3.  Prin posibilitatea acordată de lege
prefectului de a convoca şedinţa de
constituire a consiliilor judeţene nu sunt
încălcate dispoziţiile art. 123 alin. (4) din
Constituţie, prefectul neavând drept de
vot în adoptarea hotărârilor, ci un rol
exclusiv organizatoric (Decizia nr. 10 din
10 ianuarie 2006, M. Of. nr. 132 din 13
februarie 2006).

Capitolul VI. Autoritatea judecătorească

Secţiunea 1. Instanţele judecătoreşti
Articolul 124. Înfăptuirea justiţiei
(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Legislaţie conexă: ► art. 5‑11 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, republicată (M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005); ► art. 101‑110 din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţiona-
rea corupţiei (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003); ► art. 6 parag. 1 teza I CEDO: „Dreptul
la un proces echitabil. 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în
mod public şi într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă
şi imparţială instituită de lege (...)”; ► art. 47 teza a II‑a prima parte CDFUE: „Dreptul
la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil. (...) Orice persoană are dreptul la
un proces echitabil, public şi într‑un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti
independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege”. 

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1.  Înfăptuirea justiţiei, în numele le­
gii, are semnificaţia că actul de justiţie
izvorăşte din normele legale, iar forţa
lui executorie derivă tot din lege. Altfel
spus, hotărârea judecătorească repre­
zintă un act de aplicare a legii pentru so­
luţionarea unui conflict de drepturi sau
interese, constituind un mijloc eficient
de restabilire a ordinii de drept demo­
cratice şi de eficientizare a normelor de
drept substanţial. Datorită acestui fapt,
hotărârea judecătorească – desemnând
tocmai rezultatul activităţii judiciare – re­
prezintă, fără îndoială, cel mai important
act al justiţiei.  Hotărârea judecătoreas­
că, având autoritate de lucru judecat,
răspunde nevoii de securitate juridică,
părţile având obligaţia să se supună
efectelor obligatorii ale actului jurisdic­
ţional, fără posibilitatea de a mai pune
în discuţie ceea ce s‑a stabilit deja pe
calea judecăţii.  Prin urmare, hotărârea
judecătorească definitivă şi irevocabilă
se situează în sfera actelor de autorita­
Art. 124
te publică, fiind învestită cu o eficienţă
specifică de către ordinea normativă
constituţională.  Pe de altă parte, un
efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti
îl constituie forţa executorie a acesteia,
care trebuie respectată şi executată atât
de către cetăţeni, cât şi de autorităţile
publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă
şi irevocabilă de caracterul ei executoriu
reprezintă o încălcare a ordinii juridice a
statului de drept şi o obstrucţionare a bu­
nei funcţionări a justiţiei (Decizia nr. 972
din 21 noiembrie 2012, M. Of. nr. 800 din
28 noiembrie 2012; Decizia nr. 460 din 13
noiembrie 2013, M. Of. nr. 762 din 9 de­
cembrie 2013).  ?  În prezent, legislaţia
procesuală civilă nu mai utilizează expre­
sia „hotărâre irevocabilă”.
2.  Independenţa judecătorilor  –  indife­
rent de aspectele sub care aceasta poa­
te fi abordată – nu este reglementată ca
un scop în sine şi, cu atât mai puţin, un
privilegiu al acestora, ci, slujind înfăptu­
irii justiţiei, reprezintă o garanţie oferită
cetăţenilor. Aceştia trebuie să aibă certi­
tudinea că magistraţii sunt independenţi
de reprezentanţii puterii legislative şi
executive şi că, indiferent de statutul lor
special, se supun legii, inclusiv normelor
care consacră răspunderea disciplinară,
pentru a‑şi exercita puterile conferite
cu responsabilitate (Decizia nr. 2 din 11
ianuarie 2012, M. Of. nr. 131 din 23 fe­
bruarie 2012).
3.  Principiul constituţional al indepen­
denţei judecătorilor implică, în mod ne­
cesar, un alt principiu, cel al responsa­
bilităţii. Independenţa judecătorului nu
constituie şi nu poate fi interpretată ca
o putere discreţionară a acestuia sau o
piedică în calea angajării răspunderii sale
în condiţiile legii, indiferent că este vor­
ba despre răspundere penală, civilă sau
disciplinară. Este sarcina legiuitorului de
a realiza echilibrul necesar între indepen­
denţa şi responsabilitatea judecătorilor,
constituţia româniei • 332
cu respectarea dispoziţiilor constituţio­
nale în materie şi a angajamentelor pe
care România şi le‑a asumat prin trata­
tele la care este parte (Decizia nr. 2 din
11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 131 din 23
februarie 2012). 
4.  Imparţialitatea magistratului, ca ga­
ranţie a dreptului la un proces echitabil,
poate fi apreciată într‑un dublu sens: un
demers subiectiv, ce tinde a determina
convingerea personală a unui judecător
într‑o cauză anume, ceea ce semnifică
aşa‑numita imparţialitate subiectivă, şi
un demers obiectiv, cu scopul de a de­
termina dacă acesta a oferit garanţii su­
ficiente pentru a exclude orice îndoială
legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică
aşa‑numita imparţialitate obiectivă. De
asemenea, Curtea a reţinut că imparţia­
litatea subiectivă este prezumată până
la proba contrară, în schimb, aprecierea
obiectivă a imparţialităţii constă în a ana­
liza dacă, independent de conduita per­
sonală a judecătorului, anumite împre­
jurări care pot fi verificate dau naştere
unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate
(Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of.
nr. 533 din 17 iulie 2014).
5. Independenţa puterii judecătoreşti are
atât o componentă obiectivă, ca o carac­
teristică indispensabilă a puterii judecă­
toreşti, cât şi o componentă subiectivă,
care priveşte dreptul persoanei de a i se
stabili drepturile şi libertăţile de către un
judecător independent. Fără judecători
independenţi, drepturile şi libertăţile
nu se pot respecta într‑un mod corect şi
legal. Prin urmare, independenţa puterii
judecătoreşti nu reprezintă un scop în
sine. Aceasta nu este un privilegiu per­
sonal al judecătorilor, ci este justificată
de nevoia de a permite judecătorilor să
îşi îndeplinească rolul de protectori ai
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (De­
cizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, M. Of.
nr. 88 din 2 februarie 2015).
333 • constituţia româniei
6.  Curtea constată că imparţialitatea
justiţiei şi independenţa judecătorilor
beneficiază de protecţia legii civile in­
terne, sub două forme. În primul rând,
cea prevăzută de Legea nr. 317/2004,
care consacră rolul de garant al inde­
pendenţei justiţiei al Consiliului Supe­
rior al Magistraturii. Potrivit legii, acest
organism are două mijloace prin care
îşi poate exercita rolul constituţional:
primul vizează apărarea judecătorilor şi
procurorilor împotriva oricărui act care
le‑ar putea afecta independenţa sau im­
parţialitatea ori ar crea suspiciuni cu pri­
vire la acestea, iar cel de‑al doilea are ca
obiect apărarea reputaţiei profesionale
a judecătorilor şi a procurorilor. A doua
formă de protecţie este cea prevăzută de
dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Co­
dul civil, care consacră răspunderea civilă
delictuală, potrivit căreia orice persoană
are îndatorirea să respecte regulile de
conduită pe care legea sau obiceiul lo­
cului le impune şi să nu aducă atingere,
prin acţiunile ori inacţiunile sale, drep­
turilor sau intereselor legitime ale altor
persoane; orice prejudiciu dă dreptul la
reparaţie. Prin urmare, Curtea reţine că,
în absenţa ocrotirii juridice prevăzute
de art. 276 din Codul penal [care regle­
menta infracţiunea de „presiuni asupra
justiţiei” – n.a.], imparţialitatea justiţiei
şi independenţa judecătorilor continuă
să beneficieze de instrumente de ocroti­
re juridică reale şi adecvate. Astfel, prin
efectul abrogării analizate, judecătorul
sau organul de urmărire penală, victimă
a declaraţiilor publice nereale referitoare
la săvârşirea unei infracţiuni sau a unei
abateri disciplinare grave legate de cau­
za pe care o instrumentează, dispune de
mijloace legale necesare, ce abilitează
organismul naţional cu competenţă
spe­cială în materia garantării indepen­
denţei justiţiei, pe de o parte, respectiv
instanţele judecătoreşti, pe de altă par­
Art. 124
te, să ofere reparaţii adecvate şi efective
pentru prejudiciile aduse independenţei
sau imparţialităţii judecătorilor şi a pro­
curorilor ori reputaţiei profesionale a
acestora. Pe de altă parte, Curtea reţine
că apărarea independenţei justiţiei nu se
poate realiza decât în cadrul prevăzut de
Constituţie, deci cu respectarea tuturor
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
ale persoanei.  Protejarea acestei valori
constituţionale nu poate afecta existen­
ţa altor drepturi şi libertăţi, exercitate cu
bună‑credinţă, în cadrul limitelor consa­
crate de normele constituţionale (Deci­
zia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, M. Of.
nr. 932 din 21 decembrie 2014).
7. În cazul magistraţilor, buna reputaţie
constituie o condiţie a încrederii publi­
ce în justiţie şi eficienţa acesteia, fără
de care nu pot fi concepută calitatea
justiţiei şi deplina aplicare a dispoziţii­
lor constituţionale care reglementează
înfăptuirea sa.  Astfel fiind, instituirea
condiţiei bunei reputaţii atât în ceea ce
priveşte accederea în profesie, ca şi pe
toată durata activităţii de magistrat este
în concordanţă cu exigenţele impuse de
prevederile art. 124 din Constituţie, pre­
cum şi de cele ale art. 6 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 2
din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 131 din
23 februarie 2012).
8.  Noţiunea de „lege” prevăzută de
art.  124 alin.  (3) din Constituţie „este
folosită în sensul său larg, care include şi
Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi
toate celelalte acte normative, cu forţă
juridică echivalentă legii sau inferioară
acesteia, care constituie ansamblul nor­
mativ pe care trebuie să se fundamente­
ze actul de Justiţie” (Decizia nr. 799 din
17 iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României,
M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
Art. 124
9.  Examinând critica de neconstituţio­
nalitate a dispoziţiilor art.  II alin.  (3)
din Legea nr.  356/2006, ce a modificat
art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 pri­
vind statutul judecătorilor şi procurorilor,
text potrivit căruia reprezintă abatere
disciplinară a magistratului exercitarea
funcţiei, inclusiv nerespectarea norme­
lor de procedură, cu rea‑credinţă sau din
gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie
infracţiune, Curtea Constituţională a re­
ţinut că acest text de lege „nu instituie o
nouă cale de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti. Astfel, de esenţa înfăptuirii
actului de justiţie este supunerea jude­
cătorului în faţa legii şi, ca un corolar al
acestei cerinţe, respectarea normelor
de procedură. Consiliul Superior al Ma­
gistraturii, în virtutea rolului său consti­
tuţional de garant al independenţei jus­
tiţiei, îndeplineşte rolul de instanţă de
judecată, prin secţiile sale, în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor şi
procurorilor, aşadar, şi în situaţia neres­
pectării, de către aceştia, cu rea‑credinţă
sau din gravă neglijenţă, a normelor de
procedură. Obiectul judecăţii îl consti­tuie
însă numai abaterile disciplinare, aşadar,
conduita magistraţilor, aspect ce nu poa­
te fi interpretat ca având semnificaţia
unui control administrativ al hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de aceştia. De
altfel, şi hotărârile pronunţate în mate­
rie disciplinară de Consiliul Superior al
Magistraturii sunt supuse controlului ju­
decătoresc, potrivit art. 133 alin. (7) ra­
portat la art. 134 alin. (2) din Constituţie”
(Decizia nr. 588 din 19 iunie 2007, M. Of.
nr. 531 din 23 august 2007).
10.  Analizând conţinutul normativ al
textelor referitoare la atribuţiile, proce­
dura şi soluţiile pe care le poate adopta
Agenţia [Naţională de Integritate – n.a.],
Curtea observă că activităţile de cerce­
tare, de anchetă efectuate de către in­
spectorii de integritate – în cadrul cărora
constituţia româniei • 334
se administrează şi se evaluează probe,
se solicită orice informaţii necesare de la
orice instituţie, autoritate publică, per­
soană juridică de drept public sau privat
şi se efectuează expertize – sunt urmate,
potrivit art.  46 din Legea nr.  144/2007
[privind înfiinţarea, organizarea si func­
ţionarea Agenţiei Naţionale de Integri­
tate  –  n.a.], de întocmirea unui act de
constatare, cu efecte juridice similare
rechizitoriului, sub aspectul sesizării
instanţei de judecată.  Astfel, prin actul
de constatare, inspectorul de integritate
analizează şi decide – printr‑un procedeu
specific funcţiei de judecată – dacă există
diferenţe vădite între averea dobândită
pe parcursul exercitării funcţiei şi veni­
turile realizate în aceeaşi perioadă şi
dacă dobândirea unei cote‑părţi din
avere sau a anumitor bunuri deter­mi­
nate este nejustificată, solicitând insta­
n­ţei de judecată – ca urmare a aceluiaşi
procedeu  –  confiscarea averii nejustifi­
cate.  Totodată, drept consecinţă a ac­
tivităţii de cercetare, Agenţia sesizează
organul de urmărire penală, dacă se
constată că există probe sau indicii te­
meinice pentru săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală. Având în ve­
dere regulile de procedură prevăzute de
Legea nr. 144/2007 şi soluţiile pe care le
poate adopta Agenţia, Curtea constată că
anumite activităţi desfăşurate de inspec­
torii de integritate au caracter jurisdic­
ţional. Astfel, în temeiul art. 46 din Legea
nr. 144/2007 şi urmare a activităţilor de
cercetare şi verificare, creându‑se o con­
fuzie între funcţia de anchetă şi cea de
judecată, inspectorul de integritate – pe
baza liberei sale aprecieri în administra­
rea probelor, printr‑o procedură care nu
respectă contradictorialitatea  –  decide
că o parte din avere este nejustificată
şi, prin urmare, dă un verdict, „spune
dreptul” (iuris dictio), activitate permisă
numai instanţelor de judecată, potrivit
335 • constituţia româniei
art. 126 alin. (1) din Legea fundamenta­
lă, conform căruia „Justiţia se realizează
prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
prin celelalte instanţe judecătoreşti sta­
bilite de lege”. Curtea mai constată că or­
ganele care exercită aceste activităţi nu
sunt instanţe judecătoreşti şi nu se supun
normelor de organizare şi funcţionare
prevăzute în Capitolul VI – „Autoritatea
judecătorească” din Titlul III  –  „Autori­
tăţile publice” al Constituţiei, întrucât
funcţia de inspector de integritate este
funcţie publică cu statut special, în con­
formitate cu prevederile art. 17 alin. (2)
din Legea nr. 144/2007. În acelaşi sens,
Curtea observă că, înainte de intrarea în
vigoare a Legii nr. 144/2007, competenţa
de constatare a existenţei unei diferenţe
vădite între bunurile şi valorile declarate
sau deţinute şi bunurile şi valorile ce pu­
teau fi dobândite din veniturile legal re­
alizate aparţinea „comisiei de cercetare”,
un organ colegial, format din judecători
şi procurori, potrivit Legii nr.  115/1996
pentru declararea şi controlul averii dem­
nitarilor, magistraţilor, a unor persoane
cu funcţii de conducere şi de control şi
a funcţionarilor publici. Totodată, în ca­
racterizarea atribuţiilor jurisdicţionale
ale Agenţiei, Curtea constată că acele
activităţi de cercetare şi de constatare,
în temeiul cărora este sesizată instanţa
de judecată, solicitându‑se confiscarea
averii, sau organele de urmărire penală,
nu se pot încadra nici în modalităţile de
exercitare a jurisdicţiilor speciale admi­
nistrative, deoarece nu sunt facultative,
aşa cum prevede art.  21 alin.  (4) din
Constituţie, ci obligatorii.  Prin urmare,
având în vedere, pe de o parte, statutul
constituţional al justiţiei, iar, pe de altă
parte, activităţile de anchetă şi de jude­
cată desfăşurate de Agenţie, autoritate
administrativă autonomă, prin care in­
spectorii de integritate – ce deţin funcţii
publice cu statut special – analizează şi
Art. 124
decid dacă există diferenţe vădite între
averea dobândită pe parcursul exercită­
rii funcţiei şi veniturile realizate în ace­
eaşi perioadă şi dacă dobândirea unei
­cote‑părţi­ din avere sau a anumitor bu­
nuri determinate este justificată sau nu,
în vederea sesizării instanţei de judecată,
solicitându‑i acesteia confiscarea averii,
sau a organelor de urmărire penală,
­Curtea constată că dispoziţiile art. 46 din
Legea nr. 144/2007 contravin prevederi­
lor constituţionale ale art. 124 alin. (2)
din Constituţie, potrivit cărora „Justiţia
este unică, imparţială şi egală pentru
toţi”, şi celor ale art. 126 alin. (1) privind
înfăptuirea justiţiei (Decizia nr. 415 din
14 aprilie 2010, M. Of. nr. 294 din 5 mai
2010).
11. Teza potrivit căreia o Cameră a Par­
lamentului poate, în virtutea dispoziţiilor
regulamentare proprii, să cenzureze sub
orice aspect o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă, care a dobândit
autoritate de lucru judecat, echivalează
cu transformarea acestei autorităţi în
putere judecătorească, concurentă cu
instanţele judecătoreşti în ceea ce priveş­
te înfăptuirea justiţiei. Legitimarea unui
astfel de act ar avea ca efect acceptarea
ideii că, în România, există persoane/in­
stituţii/autorităţi cărora nu le sunt opoza­
bile hotărârile judecătoreşti pronunţate
de instanţele prevăzute de Constituţie
şi de lege, deci care sunt mai presus de
lege. Or, o astfel de interpretare dată dis­
poziţiilor referitoare la autonomia regu­
lamentară este în vădită contradicţie cu
dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2),
art.  61 alin.  (1), art.  124 şi art.  126
alin. (1) din Constituţie (Decizia nr. 972
din 21 noiembrie 2012, M. Of. nr. 800 din
28 noiembrie 2012). ? În prezent, legis­
laţia procesuală civilă nu mai utilizează
expresia „hotărâre irevocabilă”.
Art. 124
► Hotărâri C.E.D.O.
1. În aprecierea imparţialităţii obiective,
aparenţele au un rol deosebit, deoare­
ce într‑o societate democratică tribu­na­
lele trebuie să inspire deplină în­credere
justiţiabililor (cauza Piersack c. Belgiei,
Hotărârea din 1 octombrie 1982,
§§ 28‑32; cau­za De Cubber c. Belgiei,
Hotărârea din 26 octombrie 1984,
§§ 25‑30; cauza Hauschildt c. Dane­
marcei, Hotărârea din 24 mai 1989,
§§ 46‑52, www.echr.coe.int).
2.  Simplul fapt pentru judecător de a
fi luat o decizie înaintea procesului nu
poate fi considerat întotdeauna că ar
justifica, în sine, o bănuială de imparţia­
litate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut
în vedere este întinderea şi importanţa
acestei decizii.  Aprecierea preliminară
a datelor din dosar nu poate semnifica
faptul că ar fi de natură să influenţeze
aprecierea finală, ceea ce interesează
fiind ca această apreciere să se facă la
momentul luării hotărârii şi să se bazeze
pe elementele dosarului şi pe dezbaterile
din şedinţa de judecată (cauza Morel c.
Franţei, Hotărârea din 6 iunie 2000, în
C. Bîrsan, op. cit., p. 476).
3. Există două situaţii în care se pune pro­
blema lipsei de imparţialitate a judecăto­
rului. Prima este de natură funcţională,
şi anume conduita personală a judecă­
torului nu este deloc pusă la îndoială,
dar acesta a exercitat funcţii diferite în
cadrul aceluiaşi proces, ceea ce justifică
în mod obiectiv îndoielile cu privire la
imparţialitatea sa. Cea de‑a doua are un
caracter personal şi derivă din conduita
judecătorului într‑un caz dat. În această
ultimă situaţie, imparţialitatea este pre­
► Hotărâri C.J.C.E. şi C.J.U.E.
1. Dreptul comunitar [în prezent dreptul
Uniunii Europene  –  n.a.]se opune unei
legislaţii naţionale care exclude, în gene­
constituţia româniei • 336
supusă până la dovada contrară (cauza
Golubović c. Croaţiei, Hotărârea din 27
noiembrie 2012; cauza Peruš c. Sloveniei,
Hotărârea din 27 septembrie 2012; cauza
Oleksandr Volkov c. Ucrainei, Hotărârea
din 9 ianuarie 2013, www.echr.coe.int).
4. Este justificată temerea privitoare la
imparţialitatea instanţei în situaţia în
care fiul unui judecător de la instanţa su­
premă a fost exmatriculat dintr‑o şcoală,
iar judecătorul a ameninţat conducerea
şcolii cu „răzbunarea”, pentru ca apoi să
facă parte din completul care a soluţio­
nat o cauză în care conducerea şcolii era
parte în proces (cauza Tocono şi Profe­
sorii Prometeişti c. Moldovei, Hotărârea
din 26 iunie 2007, în C. Bîrsan, op. cit.,
p. 479).
5. În situaţia în care reclamantul a avut
o polemică în presă cu preşedintele tri­
bunalului care l‑a judecat, privitoare la
activitatea acelei instanţe, iar acesta din
urmă a exprimat public aprecieri negati­
ve cu privire la cauza reclamantului îna­
inte de judecarea ei, declaraţiile sale au
fost de natură să justifice obiectiv teme­
rile privitoare la imparţialitatea instanţei
(cauza Buscemi c. Italiei, Hotărârea din
16 septembrie 1999, în C. Bîrsan, op. cit.,
p. 479).
6.  Îndatoririle de ordin deontologic
ale unui magistrat pot influenţa viaţa
priva­tă, în cazul în care magistratul, prin
comportament – chiar din viaţa priva­
tă – aduce atingere imaginii sau repu­
taţiei instituţiei judiciare (cauza Özpinar
c. Turciei, Hotărârea din 19 octombrie
2010, § 71, www.echr.coe.int).
ral, răspunderea statului membru pen­
tru despăgubirile acordate particularilor
ca urmare a unei încălcări a dreptului
337 • constituţia româniei Art. 125

comunitar imputabilă unei instanţe na­
ţionale care judecă în ultimă instanţă,
pentru motivul că încălcarea în cauză re­
zultă dintr‑o interpretare a unor norme
juridice sau dintr‑o apreciere a faptelor
şi a probelor efectuate de o asemenea
instanţă.  Dreptul comunitar se opune,
totodată, unei legislaţii naţionale care
limitează angajarea acestei răspunderi
doar la cazurile de dol sau culpă gravă a
judecătorului, dacă o asemenea limitare
conduce la excluderea angajării răspun­
derii statului membru în cauză în alte
situaţii în care a fost comisă o încălcare
vădită a dreptului aplicabil (C.J.C.E., cau­
za C‑173/03, Traghetti del Mediterraneo
SpA c. Italiei, Hotărârea din 13 iunie 2006,
pct. 46; cauza C‑224/01, Gerhard Köbler
c. Austriei, Hotărârea din 30 septembrie
2003, curia.europa.eu). ? Cu privire la
principiile statuate în această jurispru­
denţă, ele au fost reluate şi dezvoltate
printr‑o altă hotărâre recentă în aceeaşi
materie – C.J.U.E., cauza C‑379/10, Comi­
sia Europeană c. Italiei, Hotărârea din 24
noiembrie 2011, curia.europa.eu. 

Articolul 125. Statutul judecătorilor

(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în con-
diţiile legii.
(2) Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sanc­
ţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii,
în condiţiile legii sale organice.
(3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
republicată (M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1. Numirea judecătorilor şi procurorilor
urmează a se face la propunerea Con­
siliului Superior al Magistraturii în con­
tinuare, iar numirea în anumite funcţii
de conducere sa face dintre persoanele
numite anterior în funcţia de procuror.
Dacă Preşedintele României nu ar avea
niciun drept de examinare şi de apreciere
asupra propunerilor făcute de Consiliul
Superior al Magistraturii pentru numirea
judecătorilor şi procurorilor sau în anu­
mite funcţii de conducere ori dacă nu ar
putea refuza numirea nici motivat şi nici
măcar o singură dată, atribuţiile Preşe­
dintelui României, prevăzute de art. 94
lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din
Constituţie, ar fi golite de conţinut şi
importanţă, motiv pentru care Curtea a
constatat constituţionalitatea unei ase­
menea soluţii legislative (Decizia nr. 375
din 6 iulie 2005, M. Of. nr. 491 din 8 iulie
2005).
2.  Preşedintele României poate refuza
o singură dată numirea judecătorilor şi
procurorilor.  Refuzul motivat se comu­
nică de îndată Consiliului Superior al
Magistraturii (Decizia nr. 375 din 6 iulie
2005, M. Of. nr. 491 din 8 iulie 2005).
3. Articolul 125 alin. (3) din Constituţie
nu consacră un drept fundamental de a
ocupa o funcţie didactică în învăţămân­
tul superior, ci doar stabileşte o excepţie
de la regula incompatibilităţii funcţiei de
judecător cu exercitarea unei alte funcţii
Art. 126 constituţia româniei • 338

publice ori private (Decizia nr. 379 din încetează să desfăşoare activitatea de

22 martie 2011, M. Of. nr. 471 din 5 iulie
2011).
4. Funcţia de judecător la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie nu este incompatibilă
cu calitatea de membru al Biroului Elec­
toral Central, întrucât aceasta din urmă
reprezintă o împuternicire legală de a
face parte dintr‑un organism electoral.
Incompatibilitatea presupune imposibi­
litatea exercitării concomitente a două
funcţii publice ireconciliabile.  Or, jude­
cătorul care este desemnat în calitate
de membru al Biroului Electoral Central
judecată în cadrul Înaltei Curţi de Ca­
saţie şi Justiţie, dar, în virtutea legii, el
desfăşoară o altă activitate în cadrul unei
alte autorităţi publice. De altfel, în aceas­
tă perioadă de timp, el este considerat
detaşat, iar detaşarea exclude existenţa
situaţiei de incompatibilitate, tocmai prin
faptul că împiedică, pe o perioadă limi­
tată de timp, exercitarea concomitentă a
celor două funcţii (Decizia nr. 326 din 14
septembrie 2004, M. Of. nr. 1001 din 30
octombrie 2004).

Articolul 126. Instanţele judecătoreşti

(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt
prevăzute numai prin lege.
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea uni-
tară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
(4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare
a acesteia se stabilesc prin lege organică.
(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică
pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea parti-
cipării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.
(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice,
pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care
privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu
caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să
soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin
dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.
Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  304/2004 privind organizarea judiciară, republica-
tă (M.  Of. nr.  827 din 13 septembrie 2005); ►  Codul de procedură civilă  –  Legea
nr. 134/2010, republicată (M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015); ► Codul de procedură
penală – Legea nr. 135/2010 (M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010); ► Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004 (M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Articolul 126 alin. (1) din Constituţie
nu se referă la structura organizatori­
că a sistemului judiciar din România, ci
statuează asupra principiului separaţiei
puterilor în stat, din care rezultă că justi­
ţia se realizează exclusiv prin autoritatea
judecătorească, în a cărei componenţă
intră Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
339 • constituţia româniei
celelalte instanţe judecătoreşti stabili­te
de lege. Prerogativa legiuitorului de a sta­
bili competenţa şi procedura de judecată
este prevăzută de art.  126 alin.  (2) din
Constituţie.  Nicio autoritate nu poate
controla, anula ori modifica o hotărâre a
unei instanţe judecătoreşti sau o măsură
dispusă de instanţă ori de un judecător,
în legătură cu activitatea de judeca­
tă (Decizia nr.  127 din 27 martie 2003,
M. Of. nr. 275 din 18 aprilie 2003).
2.  Prevederile legale care guvernează
activitatea instanţelor judecătoreşti şi
fixează poziţia lor faţă de lege acceptă în
mod unanim că „atribuţiile judecătorului
implică identificarea normei aplicabile,
analiza conţinutului său şi o necesară
adaptare a acesteia la faptele juridice pe
care le‑a stabilit, astfel încât legiuitorul
aflat în imposibilitate de a prevedea toa­
te situaţiile juridice lasă judecătorului, în­
vestit cu puterea de a spune dreptul, o
parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea
de interpretare a legii, judecătorul trebu­
ie să realizeze un echilibru între spiritul şi
litera legii, între exigenţele de redactare
şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea
competenţa de a legifera, prin substitu­
irea autorităţii competente în acest do­
meniu” (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009,
M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009).
3.  Rolul fundamental al instanţei jude­
cătoreşti de a realiza justiţia presupune,
între altele, ca instanţa să examineze
probele administrate în cadrul unei
proceduri contradictorii, astfel încât, în
raport cu aceste probe, să nu ajungă la
concluzii contrare eficacităţii justiţiei şi
să evite erorile judiciare (Decizia nr. 672
din 26 iunie 2012, M. Of. nr. 559 din 8
august 2012).
4. Analizând excepţia de neconstituţio­
nalitate [a prevederilor art. 37 alin. (1)
şi (2) din Legea nr.  31/1990  – n.a.],
­Curtea Constituţională observă că în
prezenta cauză este invocată, din pris­
Art. 126
ma prevederilor art. 11 alin. (1) din Le­
gea fundamentală, jurisprudenţa Curţii
de Justiţie a Comunităţii Europene [în
prezent Curtea de Justiţie a Uniunii Eu­
ropene – n.a.], ­respectiv cauzele 61/65,
G. Vaassen‑Göbbels v. Management
of the Beambtenfonds voor het Mijn­
bedrijf, şi C‑17/00, François De Coster
c. Collège des bourgmestre et échevins
de Watermael‑Boitsfort. Curtea consta­
tă că aceste cauze reprezintă exemple în
care Curtea de Justiţie a interpretat, în
contextul art. 234 din Tratatul de insti­
tuire a Comunităţii Europene [art. 267
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene – n.a.], noţiunea de „instan­
ţă judecătorească” competentă să i se
adreseze cu un recurs preliminar, sta­
bilind în acest sens câteva cerinţe spe­
cifice de delimitare a acestui concept
faţă de alte noţiuni utilizate ce definesc
diferite organisme în dreptul intern al
statelor membre. Aceste criterii (organ
stabilit de lege, apartenenţa sa faţă de
una dintre puterile de stat, caracter
permanent, jurisdicţie obligatorie, pro­
cedură contradictorie, aplicarea dreptu­
lui, independenţa) se circumscriu însă
sferei dreptului aplicat de Curtea de la
Luxembourg, şi anume dreptului comu­
nitar, şi nu dreptului intern.  Aşa fiind,
la examinarea excepţiei de neconstitu­
ţionalitate, Curtea Constituţională nu
poate avea în vedere criteriile de de­
terminare a unei instanţe judecătoreşti
pe care le utilizează, în activitatea sa,
Curtea de Justiţie de la Luxembourg. În
ceea ce priveşte conceptul de „instan­
ţă judecătorească” în dreptul naţional,
acesta este definit la nivel constituţional
de art. 126 din Legea fundamentală. In­
stanţele judecătoreşti care înfăptuiesc
justiţia în numele legii sunt, pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – no­
minalizată expres de norma fundamen­
tală  –  „celelalte instanţe judecătoreşti
Art. 126
stabilite de lege” adică, potrivit art.  2
alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, curţile de apel,
tribunalele, tribunalele specializate, in­
stanţele militare şi judecătoriile (Decizia
nr. 1166 din 17 septembrie 2009, M. Of.
nr. 706 din 21 octombrie 2009).
5.  Instanţele de arbitraj comercial nu
sunt instanţe judecătoreşti în sensul pre­
vederilor art. 126 şi ale art. 73 alin. (3)
lit.  l) din Constituţia României, ci juris­
dicţii menţionate expres de Legea funda­
mentală în art. 146 lit. d), iar înfiinţarea
acestora nu este condiţionată de adop­
tarea unei legi organice (Decizia nr. 1121
din 10 septembrie 2009, M. Of. nr. 727
din 27 octombrie 2009).
6. Arbitrajul constituie o excepţie de la
principiul potrivit căruia înfăptuirea justi­
ţiei se realizează prin instanţele judecăto­
reşti şi reprezintă acel mecanism juridic
eficient, menit să asigure o judecată im­
parţială, mai rapidă şi mai puţin forma­
lă, confidenţială, finalizată prin hotărâri
susceptibile de executare silită. Arbitrajul
se organizează şi se desfăşoară potrivit
convenţiei arbitrale încheiate între păr­
ţi, cu respectarea principiului libertăţii de
voinţă a acestora, sub rezerva respectă­
rii ordinii publice, a bunelor moravuri,
precum şi a dispoziţiilor imperative ale
legii. Prin urmare, părţile pot stabili, prin
convenţia arbitrală sau printr‑un act adi­
ţional încheiat ulterior, normele privind
constituirea tribunalului arbitral, numi­
rea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor,
termenul şi locul arbitrajului, normele
de procedură pe care tribunalul arbitral
trebuie să le urmeze în judecarea litigiu­
lui şi, în general, orice alte norme privind
buna desfăşurare a arbitrajului. În cazul
în care părţile nu au convenit asupra
unor asemenea norme, tribunalul arbi­
tral va putea reglementa procedura ce
urmează a fi aplicată (Decizia nr. 1027 din
constituţia româniei • 340
14 septembrie 2010, M. Of. nr. 739 din 5
noiembrie 2010).
7. Executarea titlurilor executorii nu re­
prezintă un act de înfăptuire a justiţiei, în
sensul prevăzut de art. 126 alin. (1) din
Constituţie (Decizia nr. 662 din 8 decem­
brie 2005, M. Of. nr. 100 din 2 februarie
2006).
8. Executorii judecătoreşti acţionează în
interesul unei bune administrări a jus­
tiţiei, reprezentând un organ auxiliar
al acesteia, care are rolul de a pune în
practică hotărârea pronunţată de instan­
ţă. În acord cu jurisprudenţa Curţii Eu­
ropene a Drepturilor Omului, „dreptul
la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea
juridică internă a unui stat contractant ar
permite ca o decizie judiciară definitivă
şi obligatorie să rămână inoperantă, în
detrimentul unei părţi; într‑adevăr, nu ar
fi de înţeles ca art. 6 parag. 1 din Conven­
ţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale să descrie în
detaliu garanţiile procedurii  –  echitate,
publicitate şi celeritate  –  acordate păr­
ţilor şi să nu apere punerea în aplicare a
deciziilor judiciare. Executarea unei sen­
tinţe sau a unei hotărâri, indiferent cărei
jurisdicţii ar aparţine, trebuie deci con­
siderată ca făcând parte integrantă din
proces, în sensul art. 6 (Hotărârea din 19
martie 1997, pronunţată în cauza Horns­
by c. Greciei). Or, este bine cunoscut că,
prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti,
instanţa legată cu soluţionarea cauzei,
prin rezolvarea acesteia, se dezînvesteş­
te. În aceste condiţii, chiar dacă executa­
rea hotărârii este circumscrisă noţiunii de
„proces”, nimic nu susţine teza potrivit
căreia această activitate trebuie înde­
plinită tot de instanţa care a soluţionat
litigiul, cu atât mai mult cu cât punerea
în aplicare a hotărârii aparţine sferei
administrative a procesului civil. Astfel,
este evident că executorul judecătoresc
nu spune dreptul, deci nu realizează o
341 • constituţia româniei
activitate jurisdicţională, ci numai exe­
cută întocmai dispoziţiile judecătorului,
cuprinse în hotărârea instanţei, potrivit
competenţelor atribuite de lege (Decizia
nr. 935 din 7 iulie 2011, M. Of. nr. 706 din
6 octombrie 2011).
9.  Stabilirea cuantumului şi verificarea
plăţii taxelor judiciare de timbru nu sunt
acte propriu‑zise de înfăptuire a justi­
ţiei, însă acestea sunt strâns legate de
actul de justiţie, fiind chestiuni prejudi­
ciale care ţin pe loc ori chiar împiedică
înfăptui­rea actului de justiţie.  Soluţio­
narea unei eventuale contestaţii privind
modul de stabilire de către instanţa ju­
decătorească a obligaţiei de plată şi a
cuantumului ­taxei judiciare de timbru
constituie fără îndoială un act de în­
făptuire a justiţiei.  Prin urmare, darea
în competenţa organelor Ministerului
Finanţelor Publice a soluţionării contes­
taţiilor împotriva modului de stabilire, de
către instanţa judecătorească, a taxei ju­
diciare de timbru este contrară principiu­
lui separaţiei pu­terilor în stat şi, în mod
direct, dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din
Constituţie (Decizia nr. 127 din 27 martie
2003, M. Of. nr. 275 din 18 aprilie 2003).
10.  Anumite activităţi desfăşurate de
inspectorii de integritate au caracter
jurisdicţional, deoarece, urmare a acti­
vităţilor de cercetare şi verificare, cre­
ându‑se o confuzie între funcţia de an­
chetă şi cea de judecată, inspectorul de
integritate – pe baza liberei sale aprecieri
în administrarea probelor, printr‑o proce­
dură care nu respectă contradictorialita­
tea – decide că o parte din avere este ne­
justificată şi, prin urmare, dă un verdict,
„spune dreptul“ (iuris dictio), activitate
permisă numai instanţelor de judecată,
potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fun­
damentală. De asemenea, organele care
exercită aceste activităţi nu sunt instan­
ţe judecătoreşti şi nu se supun normelor
de organizare şi funcţionare prevăzute în
Art. 126
Capitolul VI – „Autoritatea judecătoreas­
că” din Titlul III – „Autorităţile publice” al
Constituţiei, întrucât funcţia de inspector
de integritate este funcţie publică cu sta­
tut special. Prin urmare, având în vedere,
pe de o parte, statutul constituţional al
justiţiei, iar, pe de altă parte, activităţile
de anchetă şi de judecată desfăşurate de
Agenţia Naţională de Integritate, autori­
tate administrativă autonomă, prin care
inspectorii de integritate – ce deţin func­
ţii publice cu statut special – analizează şi
decid dacă există diferenţe vădite între
averea dobândită pe parcursul exercitării
funcţiei şi veniturile realizate în aceeaşi
perioadă şi dacă dobândirea unei co­
te‑părţi din avere sau a anumitor bunuri
determinate este justificată sau nu, în
vederea sesizării instanţei de judecată,
solicitându‑i acesteia confiscarea averii,
sau a organelor de urmărire penală, sunt
încălcate prevederile constituţionale ale
art. 124 alin. (2) şi ale art. 126 alin. (1)
din Constituţie privind înfăptuirea justi­
ţiei (Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010,
M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010).
11.  Desemnarea unor judecători de
la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
Biroul Electoral Central nu transformă
această autoritate electorală în organ
judecătoresc, hotărârile acestuia putând
fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Intervenind în faza de contencios
electoral, prezenţa judecătorilor conferă
un caracter de imparţialitate întregii
activităţi a Biroului Electoral Central
(Decizia nr. 326 din 14 septembrie 2004,
M. Of. nr. 1001 din 30 octombrie 2004).
12.  Legea la care se referă art.  126
alin. (2) din Constituţie nu este doar Co­
dul de procedură civilă sau Legea pentru
organizarea judecătorească, ci orice altă
lege în care legiuitorul include şi reguli
de procedură, chiar derogatorii de la re­
glementările generale.  Reglementarea
procedurii de judecată nu face obiectul
Art. 126
legilor organice. Ordonanţele Guvernu­
lui, emise pe baza unei legi speciale de
abilitare adoptate de Parlament, sunt de
nivelul legilor ordinare (Decizia nr. 111
din 24 februarie 2005, M. Of. nr. 222 din
16 martie 2005).
13. Legiuitorul poate institui reguli spe­
ciale de procedură, ca modalităţi de
exercitare a drepturilor procedurale, fapt
ce nu constituie o ingerinţă a puterii le­
giuitoare în activitatea judecătorească şi
nici nu contravine prevederilor art. 126
alin. (1) din Constituţie (Decizia nr. 100
din 1 februarie 2011, M. Of. nr. 242 din
7 aprilie 2011).
14. Potrivit art. 126 alin. (2) din Constitu­
ţie, legiuitorul are libertatea de a stabili
competenţa instanţelor de judecată şi
normele de procedură judiciară, cu con­
diţia implicită de a nu contraveni altor
norme şi principii constituţionale (Deci­
zia nr. 436 din 26 octombrie 2004, M. Of.
nr. 1263 din 28 decembrie 2004).
15. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2)
din Constituţie, stabilirea competenţei şi
a procedurii de judecată este atributul
exclusiv al legiuitorului. În aplicarea aces­
tor prevederi constituţionale, legiuitorul
stabileşte componenţa completului de
judecată şi conduita pe care trebuie să o
aibă acesta la soluţionarea cauzelor ce îi
sunt repartizate (Decizia nr. 1042 din 14
septembrie 2010, M. Of. nr. 664 din 28
septembrie 2010).
16. Stabilirea competenţelor instanţelor
judecătoreşti, inclusiv în caz de indivizibi­
litate sau conexitate, constituie atributul
exclusiv al legiuitorului. Acesta poate sta­
bili, în considerarea unor situaţii deosebi­
te, reguli speciale de procedură, precum
şi modalităţi de exercitare a drepturilor
procedurale, fiind ţinut, desigur, ca, în
procesul de legiferare, să se circumscrie
cadrului constituţional (Decizia nr. 206
din 4 mai 2004, M. Of. nr. 471 din 26 mai
2004).
constituţia româniei • 342
17. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2)
din Constituţie, procedura de judecată
este prevăzută de lege, astfel încât stabi­
lirea regulilor referitoare la competenţa
teritorială alternativă, precum şi la părţi­
le care au dreptul de a alege reprezintă o
atribuţie exclusivă a legiuitorului (Decizia
nr. 858 din 24 iunie 2010, M. Of. nr. 604
din 26 august 2010).
18. Potrivit art. 126 alin. (2) din Consti­
tuţie, legiuitorul se bucură de atributul
exclusiv de a stabili normele privind pro­
cedura de judecată, putând institui pre­
vederi speciale în vederea reglementării
unor situaţii deosebite. O situaţie deose­
bită o reprezintă şi starea de insolvenţă
cauzată de culpa debitorului şi care, sub
imperiul celerităţii specifice soluţionării
raporturilor comerciale, a impus adopta­
rea unei proceduri speciale ce are drept
scop protejarea patrimoniului debitoru­
lui şi reîntregirea acestuia, în cazurile în
care a fost diminuat prin acte juridice
frauduloase, urmărind, în acelaşi timp,
valorificarea cu eficienţă sporită a acti­
velor debitorului, în vederea satisfacerii
într‑o măsură cât mai mare a creanţelor
creditorilor (Decizia nr. 55 din 27 ianuarie
2011, M. Of. nr. 244 din 7 aprilie 2011).
19. Prevederile referitoare la competen­
ţa tribunalelor prin judecătorul‑sindic,
ca primă instanţă, şi a curţilor de apel
pentru judecarea recursurilor declara­
te împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorul‑sindic au fost stabilite prin
lege, în conformitate cu dispoziţiile
art. 126 alin. (2) din Constituţie, iar nu
prin încălcarea acestora. Opţiunea legiu­
itorului pentru stabilirea competenţei
curţilor de apel în soluţionarea recursu­
rilor a fost determinată de faptul că
acestea sunt instanţele imediat superi­
oare în grad tribunalelor în cadrul cărora
funcţionează judecătorul‑sindic (Decizia
nr. 755 din 1 iunie 2010, M. Of. nr. 463 din
6 iulie 2010). ? Potrivit Legii nr. 85/2014
343 • constituţia româniei
privind procedurile de prevenire a insol­
venţei şi de insolvenţă, în prezent, calea
de atac în materie este apelul.
20. În condiţiile în care, potrivit art. 126
alin. (2) din Constituţie, legiuitorul ordi­
nar este abilitat să reglementeze compe­
tenţa şi procedura de judecată, stabilind
cadrul organizatoric şi funcţional în care
se realizează accesul liber la justiţie,
insti­tuirea cauţiunii nu aduce atinge­
re principiului constituţional referitor
la garantarea proprietăţii private.  Sub
acest aspect, procedura contestaţiei la
executare asigură garanţii suficiente atât
pentru ocrotirea accesului liber la justi­
ţie, cât şi pentru protecţia dreptului de
proprietate al tuturor părţilor implicate
în proces, prin însuşi faptul că le oferă
posibilitatea de a contesta executarea,
de a solicita suspendarea acesteia, iar în
cazul admiterii contestaţiei şi desfiinţării
titlului executoriu sau a înseşi executării
silite, persoanele interesate au dreptul
la întoarcerea executării prin restabili­
rea situaţiei anterioare acesteia (Decizia
nr. 227 din 18 mai 2004, M. Of. nr. 482
din 28 mai 2004).
21. În aplicarea art. 126 alin. (2) din Con­
stituţie, legiuitorul român a optat pentru
regula generală de urmărire, judecare şi
sancţionare din oficiu a infracţiunilor,
ca fapte antisociale.  Este dreptul con­
stituţional al legiuitorului de a stabili şi
anumite excepţii de la această regulă
generală. Astfel, s‑a prevăzut ca în anu­
mite cazuri, datorită caracterului şi con­
ţinutului concret al faptelor, statutului
special al autorului faptei ori al persoa­
nei vătămate sau relaţiilor speciale dintre
făptuitor şi persoana lezată, punerea în
mişcare a acţiunii penale să fie condiţio­
nată de existenţa plângerii prealabile a
persoanei vătămate. Generalizarea aces­
tei condiţio­nări ar împiedica însă în mod
evident protecţia eficientă a societăţii, a
intereselor generale faţă de faptele care
Art. 126
prezintă pericol social, prevăzute de le­
gea penală (Decizia nr. 368 din 5 iulie
2005, M. Of. nr. 739 din 15 august 2005).
22. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are
obligaţia de a asigura interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către toate
instanţele judecătoreşti, cu respectarea
principiului fundamental al separaţiei
puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din
Constituţia României. Înalta Curte de Ca­
saţie şi Justiţie nu are competenţa consti­
tuţională să instituie, să modifice sau să
abroge norme juridice cu putere de lege
ori să efectueze controlul de constituţio­
nalitate al acestora (Decizia nr. 799 din
17 iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României,
M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
23.  Scopul reglementării competenţei
instanţei supreme de a asigura interpre­
tarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti îl consti­
tuie promovarea unei corecte interpre­
tări a normelor juridice în vigoare, iar nu
elaborarea unor noi norme. Legiuitorul,
având în vedere poziţia Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor
judecătoreşti, precum şi rolul său prevă­
zut de Constituţie, a instituit obligativita­
tea interpretării date de aceasta în sco­
pul aplicării unitare de către instanţele
judecătoreşti a unui text de lege, fără ca
astfel instanţa supremă să se substituie
Parlamentului, unica putere legiuitoare
în stat (Decizia nr. 585 din 5 mai 2011,
M. Of. nr. 617 din 31 august 2011).
24. Interpretarea legilor este o operaţiu­
ne raţională, utilizată de orice subiect de
drept, în vederea aplicării şi respectării
legii, având ca scop clarificarea înţelesu­
lui unei norme juridice sau a câmpului
său de aplicare. Instanţele judecătoreşti
interpretează legea, în mod necesar, în
procesul soluţionării cauzelor cu care
au fost învestite, interpretarea fiind faza
indispensabilă procesului de aplicare a
Art. 126
legii. În acelaşi sens a statuat şi Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, de
pildă, prin Hotărârea din 22 noiembrie
1995, pronunţată în cauza C.R. c. Regatu­
lui Unit, § 34, arătând că, „oricât de clar
ar fi textul unei dispoziţii legale, în orice
sistem juridic există, în mod inevitabil,
un element de interpretare judiciară”.
Curtea Constituţională a mai reţinut că
prevederile de lege criticate [art.  3307
alin.  (4) din Codul de procedură civilă
din 1865 – n.a.] concretizează în planul
legii procesuale civile dispoziţiile art. 126
alin.  (3) din Constituţie, care consacră
­Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rolul de
a asigura interpretarea şi aplicarea uni­
tară a legii de către celelalte instanţe ju­
decătoreşti. Instituirea caracterului obli­
gatoriu al dezlegărilor date problemelor
de drept judecate pe calea recursului
în interesul legii nu face decât să dea
eficienţă rolului constituţional al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la
consolidarea statului de drept prin asigu­
rarea securităţii juridice (a se vedea, în
acest sens, Decizia nr. 928 din 16 septem­
brie 2008, publicată în M. Of. nr. 706 din
17 octombrie 2008, Decizia nr. 600 din 14
aprilie 2009, publicată în M. Of. nr. 395
din 11 iunie 2009, şi Decizia nr. 360 din 25
martie 2010, publicată în M. Of. nr. 317
din 14 mai 2010) (Decizia nr. 275 din
8 mai 2014, M. Of. nr. 531 din 17 iulie
2014).
25. Problemele ce ţin de aplicarea legii,
respectiv luarea deciziei asupra inciden­
ţei în cauză a unor texte de lege, revin
instanţei de judecată, potrivit dispoziţi­
ilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, iar
nu instanţei de contencios constituţio­
nal. Astfel, instanţa de judecată este cea
care poate dispune de instrumentele
necesare pentru a decide care dintre
legile puse în discuţie sunt incidente, fo­
losind toate principiile de interpretare a
legii. Decizia instanţei de judecată poate
constituţia româniei • 344
fi atacată la instanţa superioară, iar, în
cazul în care practica judiciară vădeşte o
interpretare neunitară, Constituţia, prin
art. 126 alin. (3), dă Înaltei Curţi de Casa­
ţie şi Justiţie, iar nu Curţii Constituţiona­
le, competenţa de a stabili interpretarea
şi aplicarea unitară a legii de către celelal­
te instanţe judecătoreşti (Decizia nr. 126
din 11 februarie 2010, M. Of. nr. 149 din
8 martie 2010).
26.  De principiu, nu intră în atribuţiile
Curţii Constituţionale cenzurarea inter­
pretării date de către instanţele judecă­
toreşti unei dispoziţii legale, controlul
judecătoresc realizându‑se exclusiv în ca­
drul sistemului căilor de atac prevăzut de
lege. O asemenea ingerinţă a Curţii în ac­
tivitatea de judecată ar fi neconstituţio­
nală, fiind contrară prevederilor art. 126
din Constituţie, potrivit cărora justiţia se
înfăptuieşte prin Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie şi prin celelalte instanţe jude­
cătoreşti stabilite de lege (Decizia nr. 143
din 15 martie 2005, M. Of. nr. 294 din 7
aprilie 2005).
27.  Nu intră în atribuţiile Curţii Consti­
tuţionale cenzurarea aplicării legii de
către organele de urmărire penală. Con­
trolul judecătoresc sub acest aspect se
realizează în cadrul căilor de atac pre­
văzute de lege.  O asemenea ingerinţă
a Curţii în activitatea de judecată ar fi
neconstituţio­nală, contravenind preve­
derilor art. 126 din Constituţie, potrivit
cărora justiţia se realizează prin Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin cele­
lalte instanţe judecătoreşti stabilite de
lege (Decizia nr. 205 din 14 aprilie 2005,
M. Of. nr. 489 din 9 iunie 2005).
28.  Complexitatea unor cauze poate
conduce, uneori, la aplicări diferite ale
legii în practica instanţelor de judeca­
tă. Pentru a se elimina posibilele erori în
calificarea juridică a unor situaţii de fapt
şi pentru a se asigura aplicarea unitară
a legii în practica tuturor instanţelor de
345 • constituţia româniei
judecată, a fost creată de legiuitor insti­
tuţia recursului în interesul legii. Decizia
de interpretare pronunţată în asemenea
cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai
mult, nu poate fi contra legem. Pronun­
ţându‑se asupra unui recurs în interesul
legii, instanţa supremă contribuie la asi­
gurarea supremaţiei Constituţiei şi a legi­
lor, prin interpretarea şi aplicarea unitară
a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt
de natură să concretizeze un alt princi­
piu fundamental, prevăzut în art. 16 din
Constituţie, privind egalitatea în drepturi
a cetăţenilor, în înţelesul conferit de dis­
poziţiile actelor internaţionale privitoare
la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte.  De aceea,
reprezintă o înfrângere a acestor dispo­
ziţii orice diferenţă de tratament juridic
săvârşită de stat între persoane aflate în
situaţii analoage, fără o justificare obiec­
tivă şi rezonabilă (Decizia nr. 360 din 25
martie 2010, M. Of. nr. 317 din 14 mai
2010).
29. Interpretarea legilor este o operaţiu­
ne raţională, utilizată de orice subiect de
drept, în vederea aplicării şi respectării
legii, având ca scop clarificarea înţelesu­
lui unei norme juridice sau a câmpului
său de aplicare. Instanţele judecătoreşti
interpretează legea, în mod necesar, în
procesul soluţionării cauzelor cu care
au fost învestite, interpretarea fiind faza
indispensabilă procesului de aplicare a
legii. „Oricât de clar ar fi textul unei dis­
poziţii legale  –  se arată într‑o hotărâre
a Curţii Europene a Drepturilor Omului
(cauza C.R. c. Regatului Unit, 1995)  –,
în orice sistem juridic există, în mod
inevitabil, un element de interpretare
judiciară (...)”. Divergenţele profunde de
jurisprudenţă sunt susceptibile a crea
un climat general de incertitudine şi in­
securitate juridică, aspect subliniat şi de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
în jurisprudenţa sa. Astfel, de exemplu, în
Art. 126
Hotărârea pronunţată în cauza Păduraru
c. României, 2005, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, constatând că „di­
vergenţele de jurisprudenţă constituie,
prin natura lor, consecinţa inerentă ori­
cărui sistem judiciar care se sprijină pe
un ansamblu de jurisdicţii de fond care
au autoritate asupra zonei lor teritoriale”,
a considerat că, în lipsa unui mecanism
ca­­re să asigure coerenţa practicii juris­
dicţiilor naţionale, asemenea divergenţe
profunde de jurisprudenţă, care persistă
în timp şi cu privire la un domeniu care
prezintă un mare interes social, sunt de
natură să genereze o incertitudine per­
manentă şi să facă să scadă încrederea
publicului în sistemul judiciar, care este
una dintre componentele fundamentale
ale statului de drept”. În acest context,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
mai arătat că „rolul unei jurisdicţii supre­
me era tocmai cel de a reglementa con­
tradicţiile de jurisprudenţă” (Hotărârea
pronunţată în cauza Zielinski şi Pradal &
Gonzalez şi alţii c. Franţei, 1999). Institu­
irea caracterului obligatoriu al dezlegări­
lor date problemelor de drept judecate
pe calea recursului în interesul legii nu
face decât să dea eficienţă rolului con­
stituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, contribuind la consolidarea sta­
tului de drept (Decizia nr. 296 din 1 mar­
tie 2011, M. Of. nr. 497 din 12 iulie 2011).
30. Instituţia recursului în interesul legii
conferă judecătorilor instanţei supreme
dreptul de a da o anumită interpretare,
unificând astfel diferenţele de interpre­
tare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege
de către instanţele inferioare. Asemenea
soluţii interpretative, constante şi unita­
re, care nu privesc anumite părţi şi nici
nu au efect asupra soluţiilor anterior pro­
nunţate, ce au dobândit autoritate de lu­
cru judecat, sunt invocate în doctrină ca
„precedente judiciare”, fiind considerate
de literatura juridică „izvoare secundare
Art. 126
de drept” sau „izvoare interpretative”
(De­cizia nr.  360 din 25 martie 2010,
M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010).
31.  Obligativitatea dezlegărilor date
pro­blemelor de drept prin soluţionarea
unui recurs în interesul legii înseamnă
că judecătorul trebuie să se conformeze
unei interpretări normative unitare date
de instanţa supremă (Decizia nr. 8 din
18 ianuarie 2011, M. Of. nr. 186 din 17
martie 2011).
32. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie privind soluţionarea recursului
în interesul legii este dublu circumstan­
ţiată – numai cu privire la „interpretarea
şi aplicarea unitară a legii” şi numai cu
privire la „celelalte instanţe judecăto­
reşti”.  Curtea Constituţională decide
asupra constituţionalităţii legilor, în timp
ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin
intermediul recursului în interesul legii,
decide asupra modului de interpreta­
re şi aplicare a conţinutului normelor
juridice.  Pe de altă parte, prin efectele
produse, deciziile Curţii Constituţionale
sunt general obligatorii potrivit art. 147
alin. (4) din Constituţie, inclusiv pentru
legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate
pe calea recursului în interesul legii se
adresează judecătorului de la instanţele
judecătoreşti. Ca urmare, faţă de textul
constituţional de referinţă al art.  126
alin. (3), sintagma „dezlegarea dată pro­
blemelor de drept judecate”, cuprinsă în
art. 4145 alin. (4) din Codul de procedură
penală [din 1968 – n.a.], pe de o parte,
nu poate privi decât interpretarea şi apli­
carea unitară a conţinutului dispoziţiilor
legale, cu sensul de acte normative, iar
nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi
a efectelor pe care acestea le produc, şi,
pe de altă parte, nu poate privi decât in­
terpretarea şi aplicarea unitară a legii de
către instanţele judecătoreşti, iar nu şi de
către Curtea Constituţională, care este o
autoritate distinctă de sistemul judecăto­
constituţia româniei • 346
resc. Altfel spus, numai în aceste condiţii
„dezlegarea dată problemelor de drept
judecate” poate fi obligatorie, pentru că
numai în aceste condiţii poate exista o
compatibilitate cu normele constituţio­
nale. Orice altă interpretare este în con­
tradicţie cu prevederile art. 147 alin. (1)
şi (4) din Constituţie, deoarece lipseşte
de efecte deciziile Curţii Constituţionale,
determinând ca recursul în interesul legii
să fie transformat, cu încălcarea Consti­
tuţiei, într‑o formă de control al actelor
Curţii Constituţionale (Decizia nr. 206 din
29 aprilie 2013, M. Of. nr. 350 din 13 iunie
2013).
33. Articolul 126 alin. (5) teza a II‑a din
Constituţie nu impune participarea per­
soanelor din afara magistraturii la toate
tipurile de cauze, ci oferă legiuitorului
posibilitatea să aprecieze cu privire la
necesitatea ca, în anumite materii, în
vederea creşterii calităţii actului de jus­
tiţie, să se apeleze la specialişti care să
ajute instanţa să pronunţe soluţii corect
fundamentate din punct de vedere şti­
inţific, nu doar juridic (Decizia nr. 955
din 12 iulie 2011, M. Of. nr. 652 din 13
septembrie 2011).
34. Judecătorul‑sindic nu este o instanţă
extraordinară.  Urmând regulile gene­
rale ale procesului judiciar, prin care se
asigură egalitatea părţilor şi exercitarea
de către acestea a dreptului la apărare,
judecătorul‑sindic constituie o instanţă
specializată, potrivit art. 126 alin. (5) din
Constituţie (Decizia nr. 357 din 5 iulie
2005, M. Of. nr. 845 din 19 septembrie
2005).
35. Legiuitorului îi revine obligaţia con­
stituţională de a reglementa procedura
de judecată şi, în acest cadru, compu­
nerea completelor ce judecă diferitele
categorii de infracţiuni.  În exercitarea
acestei competenţe exclusive conferite
de Legea fundamentală, legiuitorul poa­
te institui, în considerarea unor situaţii
347 • constituţia româniei
deosebite, reguli speciale de procedu­
ră. Constituirea unor complete speciale
pentru judecarea anumitor categorii de
infracţiuni nu are semnificaţia instituirii
unor instanţe extraordinare, întrucât,
potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie,
„Justiţia se realizează prin Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege”, iar jude­
cătorii care compun completele speciali­
zate fac parte din instanţele judecătoreşti
prevăzute de lege, îndeplinind cerinţele
de independenţă şi imparţialitate impuse
de prevederile constituţionale. De altfel,
niciun text constituţional nu interzice
specializarea completelor de judecată, ci,
dimpotrivă, Legea fundamentală permite
chiar înfiinţarea de instanţe specializate
în anumite materii [art. 126 alin. (5) teza
a II‑a din Constituţie] (Decizia nr. 402 din
14 iulie 2005, M. Of. nr. 807 din 6 sep­
tembrie 2005).
36. Teza I a alin. (5) al art. 126 interzice
„înfiinţarea de instanţe extraordinare”,
iar teza a II‑a din acelaşi alineat permi­
te înfiinţarea, prin lege organică, a unor
„instanţe specializate în anumite mate­
rii”. Caracterul distinct specific al unor
materii, care justifică reglementarea
competenţei materiale a unor instanţe
judecătoreşti specializate, poate fi deter­
minat şi de calitatea subiecţilor ca părţi în
litigiile supuse judecăţii, a justiţiabililor,
cum ar fi minorii, părţile raporturilor ju­
ridice de muncă, navigatorii etc. În con­
secinţă, instanţele militare nu reprezintă
instanţe extraordinare, deoarece, având
competenţa materială, după calitatea
persoanei, să judece cauzele penale în
care inculpaţii sunt militari, nu aplică
reglementări legale cu caracter discrimi­
natoriu, ci tratament juridic diferenţiat
justificat obiectiv prin situaţia diferită.
Înfiinţarea de instanţe extraordinare a
fost interzisă de Constituţie şi înainte de
revizuirea acesteia în 2003, iar instanţe­
Art. 126
le şi parchetele militare au existat şi au
funcţionat, fără ca prin aceasta să fi fost
încălcată vreo dispoziţie sau vreun prin­
cipiu constituţional (Decizia nr. 375 din 6
iulie 2005, M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005).
37. Instanţele de arbitraj comercial nu în­
trunesc trăsăturile caracteristice instan­
ţelor extraordinare, întrucât procedura
urmată de acestea nu încalcă şi nici nu
restrânge drepturile procesuale ale păr­
ţilor prevăzute în Codul de procedură
civilă şi nici alte drepturi sau libertăţi ale
acestora.  Însăşi Constituţia, în art.  146
lit.  d), recunoaşte existenţa instanţe­
lor de arbitraj comercial, precizând că
excepţiile de neconstituţionalitate pot
fi ridicate şi în faţa acestor instanţe, pe
lângă cele judecătoreşti. Arbitrajul con­
stituie o excepţie de la principiul potrivit
căruia înfăptuirea justiţiei se realizează
prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă
acel mecanism juridic eficient, menit să
asigure o judecată imparţială, mai rapidă
şi mai puţin formală, confidenţială, fina­
lizată prin hotărâri susceptibile de exe­
cutare silită (Decizia nr. 8 din 9 ianuarie
2007, M. Of. nr. 73 din 31 ianuarie 2007).
38. În exercitarea competenţelor atribu­
ite prin lege, Autoritatea pentru Străini
nu desfăşoară o activitate jurisdicţională,
ci exclusiv una administrativă, referitoare
la circulaţia şi evidenţa persoanelor stră­
ine pe teritoriul României. Activitatea de
combatere a căsătoriei de convenienţă
încheiate în scopul eludării legii şi pro­
cedurile de îndepărtare de pe teritoriul
naţional a străinilor care au încălcat dis­
poziţiile legale în vigoare nu pot constitui
argumente pentru calificarea autorităţii
administrative drept instanţă extraor­
dinară (Decizia nr. 132 din 21 februa­
rie 2006, M.  Of.  nr.  229 din 14 martie
2006). ? În prezent, este vorba despre
Inspectoratul General pentru Imigrări.
39. În condiţiile în care acţiunea în con­
statarea calităţii de lucrător al Securităţii
Art. 126
este introdusă la o instanţă de judeca­
tă, a cărei hotărâre poate fi atacată cu
recurs, Consiliul Naţional pentru Studie­
rea Arhivelor Securităţii nu are rolul de
instanţă extraordinară (Decizia nr. 546
din 28 aprilie 2011, M. Of. nr. 528 din 27
iulie 2011). ? Anterior abrogării Legii
nr. 187/1999 privind accesul la propriul
dosar şi deconspirarea poliţiei politi­
ce comuniste prin O.U.G.  nr.  24/2008,
Curtea Constituţională s‑a pronunţat cu
privire la natura juridică a activităţii de ju­
risdicţie desfăşurate de Consiliul Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi
de Colegiul Consiliului, arătând că, prin
toate abaterile de la statutul constitu­
ţional al justiţiei şi, mai cu seamă, prin
confuzia între funcţia de anchetă, cea de
judecată şi cea de soluţionare a căilor de
atac împotriva propriilor decizii, prin lip­
sa de contradictorialitate şi publicitate a
dezbaterilor, prin limitarea dreptului la
apărare al persoanelor verificate, prin
liberul arbitru în administrarea şi apre­
cierea probelor, precum şi prin posibili­
tatea de a da, în aceleaşi cauze, verdicte
noi, contrare celor validate prin deciziile
definitive ale instanţelor judecătoreşti,
jurisdicţia exercitată de Consiliul Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi
de Colegiul Consiliului se defineşte ca o
jurisdicţie extraordinară, iar natura juri­
dică a organelor care o exercită este cea
a instanţelor extraordinare, interzise de
art. 126 alin. (5) din Constituţia Români­
ei (Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008,
M. Of. nr. 95 din 6 februarie 2008).
40. Din punct de vedere constituţional,
art.  126 alin.  (6) este singurul sediu al
materiei cu privire la actele administra­
tive exceptate de la controlul judecăto­
resc. Dispoziţiile constituţionale menţio­
nate trebuie interpretate restrictiv, în
baza regulii exceptio est strictissimae
interpretationis, orice altă excepţie de la
controlul judecătoresc al actelor admi­
constituţia româniei • 348
nistrative reprezentând o adăugare la
Constituţie, nepermisă de caracterul
suprem al acesteia şi de preeminenţa sa
în raport cu ansamblul legislaţiei infra­
constituţionale, aşa cum reiese din art. 1
alin. (5) din Legea fundamentală (Decizia
nr. 302 din 1 martie 2011, M. Of. nr. 316
din 9 mai 2011).
41. Articolul 126 alin. (6) din Constituţie
nu exclude posibilitatea exercitării con­
trolului judecătoresc al actelor adminis­
trative ale autorităţilor publice pe alte căi
decât cea a contenciosului administrativ,
ci doar garantează un asemenea control
şi îi delimitează sfera de aplicare (Decizia
nr. 1330 din 19 octombrie 2010, M. Of.
nr. 795 din 29 noiembrie 2010).
42.  În ceea ce priveşte modalitatea de
realizare a controlului judecătoresc al
actelor administrative ale autorităţilor
publice, pe calea contenciosului admi­
nistrativ, Curtea reţine, mai întâi, că,
în lipsa oricărei distincţii în cuprinsul
art.  126 alin.  (6) teza I din Constituţie,
acest concept se referă, în egală măsură,
atât la controlul de legalitate al actelor
administrative ale autorităţilor publice
exercitat pe cale principală, cât şi la con­
trolul de legalitate al acestora exercitat
pe calea incidentală a excepţiei de ne­
legalitate.  Curtea constată că sintagma
„instanţele de contencios administrativ”
este menţionată expres în teza a II‑a a
aceluiaşi alineat, cu referire la competen­
ţa exclusivă a acestor instanţe de a solu­
ţiona cererile persoanelor vătămate prin
ordonanţe sau dispoziţii din acestea de­
clarate neconstituţionale. Curtea reţine,
contrar aprecierilor autorului excepţiei,
că sintagma „contencios administrativ”
din cuprinsul normelor constituţionale
invocate nu poate fi definită strict prin ra­
portare la prevederile Legii nr. 554/2004
[respectiv la definiţia acestuia dată de
art. 2 alin. (1) lit. f), potrivit căreia con­
tencios administrativ reprezintă „activi­
349 • constituţia româniei
tatea de soluţionare de către instanţele
de contencios administrativ competente
potrivit legii organice a litigiilor în care cel
puţin una dintre părţi este o autoritate
publică, iar conflictul s‑a născut fie din
emiterea sau încheierea, după caz, a unui
act administrativ, în sensul prezentei legi,
fie din nesoluţionarea în termenul legal
ori din refuzul nejustificat de a rezolva o
cerere referitoare la un drept sau la un
interes legitim”], deoarece legea indicată
este ulterioară revizuirii din 2003 a Con­
stituţiei. Alineatul (6) al art. 126 a fost in­
trodus cu acest prilej, astfel că sintagma
în discuţie este o noţiune autonomă, iar
Legea nr. 554/2004 reflectă şi dezvoltă,
în calitate de lege organică în materia
contenciosului administrativ, principiile
şi noţiunile consacrate la nivel constitu­
ţional.  De altfel, raportat la momentul
revizuirii din anul 2003 a Legii funda­
mentale, contenciosul administrativ era
reglementat de Legea nr. 29/1990 (lege
abrogată expres prin art.  31 din Legea
nr.  554/2004), care, la art.  17 alin.  (1),
astfel cum a fost modificat prin Legea
nr.  59/1993 pentru modificarea Codu­
lui de procedura civilă, a Codului fami­
liei, a Legii contenciosului administrativ
nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi, publicată în M. Of. nr. 177 din 26
iulie 1993, prevedea înfiinţarea secţiilor
de contencios administrativ la Curtea Su­
premă de Justiţie, la curţile de apel şi la
tribunale, competente să judece litigiile
prevăzute de legea contenciosului admi­
nistrativ.  Această competenţă exclusivă
a secţiilor de contencios administrativ,
consacrată prin legea organică atunci în
vigoare, se referea doar la controlul de
legalitate al actelor administrative ale
autorităţilor publice exercitat pe calea
unei acţiuni directe, întemeiate pe Legea
nr. 29/1990, formulate de orice persoană
fizică sau juridică, dacă se considera vă­
Art. 126
tămată în drepturile sale legale printr‑un
act administrativ sau prin refuzul nejusti­
ficat al unei autorităţi administrative de
a‑i rezolva cererea referitoare la un drept
recunoscut de lege, acţiune prin care se
solicitau anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins şi repararea pagubei
cauzate. Legea nr. 29/1990 nu conţinea
nicio menţiune cu privire la excepţia de
nelegalitate, astfel că atât în doctrină, cât
şi în practica judiciară s‑a admis, în lipsa
unei dispoziţii contrare, că aceasta putea
fi invocată şi soluţionată, totodată, de că­
tre judecătorul acţiunii principale (Deci­
zia nr. 267 din 7 mai 2014, M. Of. nr. 538
din 21 iulie 2014).
43. Normele fundamentale de referinţă
nu impun competenţa exclusivă a in­
stanţelor de contencios administrativ în
soluţionarea excepţiei de nelegalitate,
de vreme ce constituantul, în cuprinsul
ultimei teze a alin. (6), a rezervat aceas­
tă exclusivitate de competenţă doar în
privinţa cererilor persoanelor vătămate
prin ordonanţe sau dispoziţii din aces­
tea declarate neconstituţionale.  Este
singura materie asupra căreia constitu­
antul a precizat distinct cărei instanţe
judecătoreşti îi revine competenţa de
soluţionare, iar acest tratament diferit
se justifică prin natura specială a acestor
cereri. Dacă constituantul ar fi dorit ca
acelaşi tratament juridic să fie aplicat şi
în cazul controlului legalităţii actelor ad­
ministrative, ar fi precizat expres acest
lucru în teza I a art. 126 alin. (6). Întrucât
normele fundamentale sunt de strictă
interpretare, rezultă, per a contrario, că
este suficient ca acest tip de control să
fie supus autorităţii judecătoreşti pen­
tru a fi îndeplinită cerinţa unui „control
judecătoresc” menţionat de Constituţie,
determinarea instanţei competente fiind
de resortul legii infraconstituţionale. În
acest sens, Curtea observă prevederile
alin. (2) al aceluiaşi art. 126, potrivit căro­
Art. 126
ra „Competenţa instanţelor judecătoreşti
şi procedura de judecată sunt prevăzute
numai prin lege”. Concluzionând, Curtea
constată că noţiunea de „contencios ad­
ministrativ” nu o implică în mod nece­
sar şi pe cea de „instanţă de contencios
administrativ”. Potrivit art. 126 alin. (6)
din Constituţie, elementele definitorii
ale noţiunii de „contencios administra­
tiv” sunt reprezentate de natura actului
juridic ce stă la baza litigiului, fiind ne­
cesar ca acesta să emane de la o auto­
ritate publică, precum şi de calitatea de
autoritate publică a uneia dintre părţile
litigiului. Prin coroborarea cu alin. (2) al
art. 126, rezultă că organul de jurisdic­
ţie competent a soluţiona litigiul, deci
a exercita controlul de legalitate, este
cel stabilit potrivit legii. Controlul jude­
cătoresc garantat de art.  126 alin.  (6)
din Constituţie reprezintă, totodată, o
garanţie suplimentară a dreptului unei
persoane vătămate printr‑un act al au­
torităţii publice, consacrat de art. 52 din
Legea fundamentală, şi o garanţie a drep­
tului de acces liber la justiţie, prevăzut
de art. 21 din Constituţie, circumstanţiat
însă litigiilor administrative. Aşa fiind, ra­
ţiunea constituantului nu se îndreaptă cu
evidenţă spre stabilirea unei anume in­
stanţe judecătoreşti – specializate în con­
tencios administrativ – care să realizeze
controlul judecătoresc, ci ideea centrală
a textului constă tocmai în instituirea
unei garanţii distincte, suplimentare în
ceea ce priveşte posibilitatea cenzură­
rii de către autoritatea judecătorească
a actelor administrative ale autorităţi­
lor publice, ca expresie a prevederilor
art. 52 din Constituţie, fără a avea rele­
vanţă dacă instanţa judecătorească ce
exercită respectivul control de legalitate
are sau nu specializare exclusiv în con­
tencios administrativ. Esenţială, aşadar,
este sporirea garanţiilor controlului ju­
decătoresc asupra actelor administrati­
constituţia româniei • 350
ve ale autorităţilor publice. Controlul de
legalitate poate fi exercitat fie pe calea
acţiunii directe, fie pe calea incidentală
a excepţiei de nelegalitate. Competenţa
instanţelor judecătoreşti şi procedura de
judecată sunt stabilite, potrivit art. 126
alin. (2) din Constituţie, prin lege, ceea
ce înseamnă că normele de procedură
nu sunt de nivelul Legii fundamentale, ci
al actelor normative subsecvente, infra­
constituţionale.  Materia contenciosului
administrativ este reglementată, potrivit
art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituţie, prin
lege organică, astfel că stabilirea compe­
tenţei materiale de judecată este rezulta­
tul voinţei legiuitorului în acest sens. Or,
în cazul de faţă, legea organică – Legea
nr. 554/2004 – a fost modificată tot prin
voinţa legiuitorului, fiind stabilită o regu­
lă diferită în ceea ce priveşte competenţa
materială de soluţionare a excepţiei de
nelegalitate. Intervenţia legiuitorului nu
contravine însă normelor fundamentale,
din moment ce exercitarea controlului
judecătoresc asupra actelor administra­
tive ale autorităţilor publice se realizează
în continuare sub garanţia prevederilor
art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie
de către o instanţă judecătorească.  Nu
în ultimul rând, Curtea observă că prin
conferirea plenitudinii de jurisdicţie asu­
pra excepţiei de nelegalitate a instanţelor
de drept comun se asigură într‑o mani­
eră mai eficientă realizarea dreptului la
soluţionarea cauzelor într‑un termen
rezonabil, drept consacrat de art.  21
alin. (3) din Constituţie, practica judiciară
demonstrând că vechea regulă de com­
petenţă în materie nu servea celerităţii
procesului, în ciuda termenelor scurte
prevăzute în Legea nr. 554/2004 (Decizia
nr. 267 din 7 mai 2014, M. Of. nr. 538 din
21 iulie 2014).
44.  Atribuţia definitorie a puterii jude­
cătoreşti este înfăptuirea justiţiei, iar, în
materia actelor administrative emise de
351 • constituţia româniei Art. 127

autorităţi publice, prevederile art.  126 46.  Curtea constată că prevederile de

alin. (6) din Constituţie garantează con­
trolul judecătoresc asupra acestora,
exer­citat pe calea contenciosului admi­
nistrativ. A afirma că un asemenea con­
trol are semnificaţia încălcării principiului
autonomiei locale, prin amestecul unei
instanţe de judecată în „treburile interne
ale administraţiei publice”, echivalează
cu negarea principiului separaţiei puteri­
lor în stat şi al garantării liberului acces
la justiţie, principii ce condiţionează exis­
tenţa şi funcţionarea efectivă a statului
de drept într‑o societate democratică. În
plus, instanţele de judecată sunt învestite
cu efectuarea controlului de legalitate şi
temeinicie asupra actelor administrati­
ve, acte ce, chiar dacă se bucură, până
la proba contrarie, de prezumţia de lega­
litate, nu pot fi sustrase cenzurii judecă­
toreşti sub aceste aspecte, fără ca astfel
să se realizeze încălcarea competenţei
autorităţii publice, guvernată de princi­
piul autonomiei locale (Decizia nr. 225
din 9 martie 2010, M. Of. nr. 241 din 15
aprilie 2010).
45. Reţinerea permisului de conducere
este o măsură tehnico‑administrativă
dispusă de poliţistul rutier în cazurile
expres prevăzute de lege. În aceste con­
diţii, eliberarea unei dovezi înlocuitoare
cu sau fără drept de circulaţie nu este
decât un rezultat al reţinerii permisului
de conducere, în condiţiile legii. În conse­
cinţă, reţinerea permisului de conducere
nu este o formă de control administrativ
în sensul art. 126 alin. (6) din Constituţie
(Decizia nr. 1117 din 23 septembrie 2010,
M. Of. nr. 701 din 20 octombrie 2010).
lege criticate [art. 5 alin. (7) din O.U.G.
nr. 33/2007 privind organizarea şi func­
ţionarea Autorităţii Naţionale de Regle­
mentare în Domeniul Energiei  –  n.a.]
introduc o derogare de la principiul con­
stituţional al controlului judecătoresc al
actelor administrative ale autorităţilor
publice, prin stabilirea termenului de 30
de zile pentru contestarea actelor admi­
nistrative cu caracter normativ, fără ca
această excepţie să fie expres prevăzută
de art. 126 alin. (6) din Constituţie, care
se referă, sub acest aspect, doar la actele
care privesc raporturile cu Parlamentul
şi ale celor de comandament cu carac­
ter militar. Articolul 126 alin. (6) garan­
tează controlul judecătoresc al actelor
administrative ale autorităţilor publice,
fără nicio distincţie între tipul acesto­
ra – individual sau normativ. În privinţa
actelor administrative cu caracter nor­
mativ, legea specială examinată în cazul
de faţă  –  O.U.G.  nr.  33/2007  –  elimină
posibilitatea atacării lor în justiţie peste
termenul imperativ de 30 de zile, dero­
gând de la art.  11 alin.  (4) din Legea
nr. 554/2004 şi de la art. 126 alin. (6) din
Constituţie.  Or, o asemenea excludere
are valenţele unei noi excepţii referitoa­
re la actele juridice sustrase controlului
judecătoresc pe calea contenciosului ad­
ministrativ, ceea ce determină încălcarea
art. 21, art. 52 şi a art. 126 alin. (6) din
Legea fundamentală (Decizia nr. 136 din
10 martie 2015, M. Of. nr. 315 din 8 mai
2015).

Articolul 127. Caracterul public al dezbaterilor

Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.
Legislaţie conexă: ► art. 352 din Codul de procedură penală – Legea nr. 135/2010
(M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010); ► art. 17 din Codul de procedură civilă – Legea
nr. 134/2010, republicată (M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015); ► art. 6 parag. 1 CEDO:
Art. 128 constituţia româniei • 352

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într‑un ter‑
men rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială instituită
de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate
fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a aces‑
tuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într‑o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la
proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci
când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor
justiţiei”; ► art. 47 teza a II‑a CDFUE: „Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces
echitabil. (...) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într‑un termen
rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în
prealabil prin lege (...)”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1. Principiul publicităţii implică, pe de o
parte, desfăşurarea şedinţelor de judeca­
tă în prezenţa părţilor şi în condiţii care
să garanteze posibilitatea publicului de
a asista la dezbateri şi, pe de altă par­
te, pronunţarea hotărârii prin care se
soluţionează cauza în şedinţă publică. El
constituie premisa unei justiţii indepen­
dente şi imparţiale, care asigură părţilor
garanţia respectării dreptului la un pro­
ces echitabil (Decizia nr. 537 din 27 apri­
lie 2010, M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010).
2. Referitor la principiul publicităţii şedin­
ţei de judecată, instanţa de la Strasbourg
a reţinut că publicitatea procedurii de ju­
decată prevăzută de art. 6 parag. 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale pro­
tejează cetăţenii împotriva unor şedinţe
secrete care scapă cenzurii publicului,
fiind, de asemenea, un mijloc de menţi­
nere a încrederii în justiţie (Hotărârea din
14 noiembrie 2001, pronunţată în cau­
za Riepan c. Austriei). Cu toate acestea,
art.  6 parag.  1 din Convenţie nu exclu­
de posibilitatea instanţelor, în funcţie
de particularităţile fiecărui caz în parte,
de a deroga de la acest principiu. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a reţinut
că circumstanţele excepţionale care ţin
de natura soluţionării cauzei pot justifica
lipsa dezbaterilor publice, de exemplu, în
cazul litigiilor preponderent tehnice, care
se pretează mai degrabă unor proceduri
scrise decât susţinerilor orale, din impe­
rative de eficacitate şi economie (Hotă­
rârea din 12 aprilie 2006, pronunţată în
cauza Martinie c. Franţei, şi Hotărârea
din 18 mai 2010, pronunţată în cauza
Udorovic c. Italiei) (Decizia nr. 1509 din
18 noiembrie 2010, M. Of. nr. 73 din 28
ianuarie 2011).

Articolul 128. Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie

(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română. 
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se
exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii
organice.
(3) Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2), inclusiv
prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu îm-
353 • constituţia româniei Art. 128

piedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare

pentru cei interesaţi.
(4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba ro-
mână au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de
a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale
acest drept este asigurat în mod gratuit.
Legislaţie conexă: ► art. 12 din Codul de procedură penală – Legea nr. 135/2010
(M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010); ► Directiva nr. 2010/64/UE a Parlamentului European
şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în ca-
drul procedurilor penale (J.O. L nr. 280 din 26 octombrie 2010); ► Legea nr. 178/1997
pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al
Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţe-
le judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti
(M. Of. nr. 305 din 10 noiembrie 1997); ► art. 6 parag. 3 lit. e) CEDO: „Dreptul la un
proces echitabil. (...) 3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul: (...) e) să fie asistat în mod
gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere”.

Jurisprudenţă
► Hotărâri C.E.D.O.
1.  În ciuda faptului că art.  6 parag.  3
lit.  e) din Convenţie vorbeşte despre
limba folosită la „audieri”, obligaţia
asigurării unui interpret se întinde şi la
faza de urmărire penală, precum şi la
toate actele a căror traducere este ne­
cesară pentru asigurarea unui proces
echitabil (cauza Luedicke, Belkacem şi
Koç c. Germaniei, Hotărârea din 28 no­
iembrie 1978, www.echr.coe.int). Textul
menţionat priveşte atât declaraţiile ora­
le din cursul audierii, cât şi toate actele
şi materialele documentare referitoa­
re la procedura desfăşurată împotriva
unei persoane.  Prin asigurarea unui
interpret, acuzatului care nu înţelege
sau nu vorbeşte limba în care se des­
făşoară procesul i se dă posibilitatea
de a cunoaşte ce i se reproşează şi de
a se apăra, în special prin prezentarea
în faţa organelor judiciare a propriei
versiuni a faptelor (cauza Baytar c. Tur­
ciei, ­Hotărârea din 14 octombrie 2014, ­
www.echr.coe.int).  www.echr.coe.int).
2. Paragraful 3 lit. e) al art. 6 din Con­
venţie trebuie interpretat în sensul că
persoana acuzată, care nu înţelege sau
nu vorbeşte limba folosită în instanţă,
are dreptul la asistenţa gratuită a unui
interpret pentru traducerea sau inter­
pretarea tuturor acelor documente sau
declaraţii din procedurile derulate împo­
triva sa care îi sunt necesare pen­tru a în­
ţelege sau pentru a se putea exprima în
limba instanţei, astfel încât să beneficie­
ze de un proces echitabil. În această pri­
vinţă, trebuie remarcat că textul în cauză
se referă la un „interpret”, nu la un „tra­
ducător”, ceea ce sugerează că asistenţa
lingvistică orală poate satis­face cerinţele
Convenţiei. Trebuie numai ca asistenţa
acordată în materie de interpretare să
îi permită acuzatului să cunoască ce i se
reproşează şi să se apere, în special prin
prezentarea în faţa instanţei a versiunii
sale asupra eveni­mentelor (cauza Baka
c. României, Hotă­râ­rea din 16 iulie 2009,
Art. 129 constituţia româniei • 354

3. Dreptul garantat de art. 6 parag. 3 lit. e) sens, la a exercita un anumit control cu

din Convenţie este unul concret şi efectiv, privire la calitatea interpretării asigurate
obligaţia autorităţilor competente nefi­ (cauza Kamasinski c. Austriei, Hotărârea
ind limitată la a desemna un interpret, ci, din 19 decembrie 1989, în G. Antoniu,
în cazurile în care sunt sesizate în acest A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 222).

Articolul 129. Folosirea căilor de atac

Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public
pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
Legislaţie conexă: ► art. 47 teza I CDFUE: „Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un
proces echitabil. Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii
sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti,
în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol (...)”.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Atribuţia conferită de legiuitor Co­
misiei Naţionale pentru Compensarea
Imobilelor şi Secretariatului acesteia de
a verifica dosarele din punctul de ve­
dere al existenţei dreptului persoanei
care se consideră îndreptăţită la măsuri
reparatorii şi în consecinţă de a valida/
invalida în tot sau în parte deciziile emise
de entităţile învestite de lege care conţin
propunerea de acordare de măsuri com­
pensatorii chiar şi în cazul în care existen­
ţa dreptului persoanei care se consideră
îndreptăţită la măsuri reparatorii a fost
stabilită printr‑o hotărâre judecătoreas­
că, iar decizia care conţine propunerea
de acordare de măsuri compensatorii a
fost emisă ca urmare a acestei hotărâri
judecătoreşti, generează posibilitatea
ca un organ administrativ să exercite
atribuţii care ţin exclusiv de competenţa
instanţelor judecătoreşti. Curtea aprecia­
ză că numai o instanţă judecătorească în­
vestită de lege cu soluţionarea unei căi
extraordinare de atac împotriva unei ase­
menea hotărâri judecătoreşti o poate in­
valida. A recunoaşte Comisiei Naţionale
pentru Compensarea Imobilelor şi Secre­
tariatului acesteia competenţa de reexa­
minare a existenţei dreptului persoanei
care se consideră îndreptăţită la măsuri
reparatorii şi, în consecinţă, de a valida/
invalida în tot sau în parte deciziile emise
de entităţile învestite de lege care conţin
propunerea de acordare de măsuri com­
pensatorii în cazul în care aceste aspec­
te au fost stabilite deja printr‑o hotărâre
judecătorească înseamnă a recunoaşte
un control administrativ asupra acestei
hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută
de lege, ceea ce contravine dispoziţiilor
art. 129 din Constituţie (Decizia nr. 686
din 25 noiembrie 2014, M. Of. nr. 68 din
27 ianuarie 2015).
2. Hotărârea judecătorească este supusă
condiţiilor de fond şi de formă stabilite
de legea sub imperiul căreia a fost pro­
nunţată, fără ca legea nouă să se poa­
tă aplica acesteia.  Aşa fiind, şi dreptul
privind exercitarea căilor de atac este
stabilit de legea în vigoare în momentul
pronunţării ei. Referitor la acest aspect,
­Curtea a statuat, prin Decizia nr.  127
din 27 martie 2003, publicată în M. Of.
nr. 275 din 18 aprilie 2003, că „Preroga­
tiva legiuitorului de a stabili competenţa
şi procedura de judecată este prevăzută
de art. 126 alin. (2) din Constituţie”. Prin
nicio lege însă nu se poate stabili ori în­
355 • constituţia româniei
lătura, prin extindere sau restrângere,
o competenţă a unei autorităţi, dacă o
asemenea acţiune este contrară dispo­
ziţiilor ori principiilor Constituţiei. Nicio
autoritate a administraţiei publice nu
poate controla, anula ori modifica o ho­
tărâre a unei instanţe judecătoreşti sau
o măsură dispusă de instanţă ori de un
judecător, în legătură cu activitatea de
judecată”.  În acelaşi sens, prin Decizia
nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată
în M.  Of. nr.  95 din 17 februarie 2003,
Curtea a statuat că legiuitorul nu poate
printr‑un act normativ „să modifice sau
să desfiinţeze o hotărâre judecătorească
(...), fără ca prin aceasta să încalce princi­
piul separaţiei puterilor în stat”. De ase­
menea, prin Decizia nr.  972 din 21 no­
iembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 800
din 28 noiembrie 2012, Curtea a stabilit,
cu valoare de principiu, că teza potrivit
căreia o autoritate, alta decât o instan­
ţă de judecată, „poate să cenzureze sub
orice aspect o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă, care a dobândit
autoritate de lucru judecat, echivalează
cu transformarea acestei autorităţi în
putere judecătorească, concurentă cu
instanţele judecătoreşti în ceea ce priveş­
te înfăptuirea justiţiei. Legitimarea unui
astfel de act ar avea ca efect acceptarea
ideii că, în România, există persoane/in­
stituţii/autorităţi cărora nu le sunt opoza­
bile hotărârile judecătoreşti pronunţate
de instanţele prevăzute de Constituţie
şi de lege, deci care sunt mai presus de
lege. Or, o astfel de interpretare (...) este
în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1
alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1),
art.  124 şi art.  126 alin.  (1) din Consti­
tuţie” (Decizia nr. 686 din 25 noiembrie
2014, M. Of. nr. 68 din 27 ianuarie 2015).
? În prezent, legislaţia procesuală civilă
nu mai utilizează expresia „hotărâre ire­
vocabilă”.
Art. 129
3. Condiţionarea exercitării căii de atac
de încheierea, în mod obligatoriu, a unui
contract de asistenţă judiciară, drept
condiţie de admisibilitate a recursului,
impune în sarcina individului atât condiţii
excesive pentru exercitarea căii de atac
a recursului, cât şi costuri suplimentare
şi semnificative în raport cu cheltuielile
efectuate de cetăţean pentru plata ser­
viciului justiţiei. O atare condiţie, în sine,
este excesivă, depăşind cadrul constitu­
ţional referitor la exercitarea căilor de
atac (Decizia nr. 462 din 17 septembrie
2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie
2014).
4. Dreptul de a obţine asistenţă juridică
nu este un drept absolut, însă sfera per­
soanelor care beneficiază de acest sprijin
este redusă în mod semnificativ prin limi­
tele impuse de legea specială, în condiţi­
ile în care calea de atac a recursului este
deschisă tuturor persoanelor care au un
interes în a o promova, interes care nu ar
mai putea fi valorificat având în vedere
costurile promovării unei asemenea pro­
ceduri. Curtea reţine că statul nu a reuşit
să implementeze un mecanism coerent
şi eficient care să asigure posibilitatea
efectivă a cetăţenilor de a recurge la ca­
lea de atac a recursului. În acest context,
Curtea apreciază că, în vederea atingerii
standardului de creştere a calităţii actului
de justiţie pe care legiuitorul şi l‑a pro­
pus, trebuie stabilite remedii corelative
obligaţiilor impuse justiţiabililor pentru a
nu îngreuna situaţia procesuală şi finan­
ciară a acestora. În acest sens, statul are
obligaţia de a reglementa măsuri pozi­
tive pentru a asigura caracterul efectiv
al dreptului de acces liber la justiţie (a
se vedea, în acest sens, Hotărârea ­Curţii­
Europene a Drepturilor Omului din 9
octombrie 1979, pronunţată în cauza
Airey c.  Irlandei, §  25); în consecinţă,
acesta trebuie să prevadă un mecanism
de asistenţă judiciară pentru a asigura ac­
Art. 129
cesul efectiv la instanţă, atunci când este
reglementată obligativitatea asistenţei
prin avocat (a se vedea, în acest sens,
hotărârile Curţii Europene a Drepturilor
Omului din 9 octombrie 1979, pronun­
ţată în cauza Airey c.  Irlandei, §  26, şi
din 25 iunie 2013, pronunţată în cauza
­Anghel c. Italiei, § 51) (Decizia nr. 462 din
17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24
octombrie 2014).
5. Obligaţia reprezentării şi asistării prin
avocat pentru exercitarea recursului
echi­valează, pe de o parte, cu transfor­
marea conţinutului acestui drept funda­
mental într‑o condiţie de admisibilitate a
exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă
parte, cu convertirea acestui drept într‑o
obligaţie, ceea ce afectează substanţa
dreptului la apărare astfel cum este con­
figurat în Constituţie.  Or, legiuitorul nu
poate da dreptului la apărare garantat de
Constituţie valenţe care, practic, contra­
vin caracterului său de garanţie a dreptu­
lui la un proces echitabil (Decizia nr. 462
din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775
din 24 octombrie 2014).
6. Accesul liber la justiţie nu presupune
în toate cazurile accesul „la toate structu­
rile judecătoreşti – judecătorii, tribunale,
curţi de apel, Curtea Supremă de Justi­
ţie – şi la toate căile de atac prevăzute
de lege, deoarece competenţa şi căile de
atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor,
care poate institui reguli deosebite, în
considerarea unor situaţii diferite” (De­
cizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, M. Of.
nr. 105 din 23 mai 1996).
7.  Prevederile art.  129 din Constituţie
stabilesc dreptul părţilor interesate şi al
societăţii – reprezentate prin Ministerul
Public – de a exercita împotriva hotărâri­
lor judecătoreşti căile de atac prevăzute
de lege, dar aceasta nu înseamnă regle­
mentarea constituţională a principiului
dublului grad de jurisdicţie.  De altfel,
nici prevederile Declaraţiei Universale a
constituţia româniei • 356
Drepturilor Omului şi nici cele ale pac­
telor şi tratatelor privitoare la dreptu­
rile omului la care România este parte
nu instituie, în materie civilă, principiul
­dublului grad de jurisdicţie. Este adevărat
că, de exemplu, art. 2 din Protocolul nr. 7
la Convenţia pentru apărarea drepturi­
lor omului şi a libertăţilor fundamentale
reglementează dreptul la o cale de atac
pentru persoana care a fost condamna­
tă penal, dar, pe de altă parte, nu există
obligativitatea extinderii acestui princi­
piu şi în materie civilă (Decizia nr. 86 din
20 martie 2001, M. Of. nr. 295 din 5 iunie
2001).
8.  Dispoziţiile art.  129 din Constituţie
cuprind două teze: prima teză consacră
dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui
proces, indiferent de obiectul procesu­
lui, precum şi dreptul Ministerului Pu­
blic de a exercita căile de atac împotriva
hotărârilor judecătoreşti considerate
ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea
de‑a doua teză prevede că exercitarea
căilor de atac se poate realiza în condiţi­
ile ­legii. Prima teză exprimă, de fapt, în
alţi termeni dreptul fundamental înscris
în art. 21 din Constituţie privind accesul
liber la justiţie (desigur, în înţelesul de ac­
ces liber la toate gradele de jurisdicţie);
această teză conţine, aşadar, o reglemen­
tare substanţială. Cea de‑a doua teză se
referă la reguli de procedură, care nu pot
însă aduce atingere substanţei dreptului
conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în
privinţa condiţiilor de exercitare a căilor
de atac legiuitorul poate să reglemen­
teze termenele de declarare a acesto­
ra, forma în care trebuie să fie făcută
declaraţia, conţinutul său, instanţa la
care se depune, competenţa şi modul
de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate
şi altele de acelaşi gen, astfel cum, de
altfel, prevede art. 126 alin. (2) din Con­
stituţie. Dar legiuitorul nu poate suprima
dreptul – substanţial – al unei părţi inte­
357 • constituţia româniei
resate de a exercita căile de atac şi nici nu
poate restrânge exerciţiul acestui drept
decât în condiţiile restrictive stabilite
prin art. 53 din Constituţie. Într‑adevăr,
deşi art. 129 din Constituţie asigură fo­
losirea căilor de atac „în condiţiile legii”,
această dispoziţie constituţională nu are
semnificaţia că „legea” ar putea înlătura
ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau
libertăţi ­expres consacrate prin Consti­
tuţie (Decizia nr. 100 din 9 martie 2004,
M. Of. nr. 261 din 24 martie 2004).
9. În măsura în care art. 129 din Consti­
tuţie foloseşte termenul generic de „căi
de atac”, fără a le identifica şi a le caracte­
riza, respectiv fără a se referi in terminis
la apel şi recurs, ipoteză în care respecta­
rea acestor date de identificare ar fi fost
convertită într‑un criteriu de constituţio­
nalitate, legiuitorul ordinar este deplin
îndreptăţit ca, în considerarea anumitor
particularităţi, să opteze pentru o cale de
atac cu o identitate proprie, alta decât
a celei de drept comun (Decizia nr. 121
din 1 februarie 2011, M. Of. nr. 261 din
13 aprilie 2011).
10. Nicio dispoziţie din Legea fundamen­
tală sau din acte normative internaţio­
nale nu prevede obligativitatea instituirii
unor căi de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti, ci numai dreptul oricărei
persoane de a se adresa instanţelor de
judecată pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
De asemenea, art. 129 din Constituţie nu
prevede obligativitatea instituirii căilor
de atac în toate cazurile, ci folosirea de
către părţi şi de Ministerul Public a căilor
de atac stabilite prin lege (Decizia nr. 23
din 27 ianuarie 2004, M. Of. nr. 117 din
10 februarie 2004).
11. În dispoziţiile art. 129 din Constituţie
privind folosirea căilor de atac se preve­
de posibilitatea exercitării lor în condiţiile
legii, ceea ce nu implică obligativitatea
stabilirii unor căi de atac împotriva tu­
Art. 129
turor actelor îndeplinite de judecător în
cursul procesului, ci libera exercitare de
către părţile interesate şi de Ministerul
Public a căilor de atac prevăzute de lege
(Decizia nr. 441 din 26 octombrie 2004,
M. Of. nr. 8 din 4 ianuarie 2005).
12.  Stabilirea competenţei, inclusiv a
celei după calitatea persoanei, precum
şi instituirea regulilor de desfăşurare a
procesului în faţa instanţelor judecă­
toreşti, deci şi reglementarea căilor de
atac, sunt de competenţa exclusivă a
legiuitorului. Acesta este sensul art. 129
din Constituţie, text care face referire la
„condiţiile legii” atunci când reglemen­
tează exercitarea căilor de atac, ca de
altfel şi art. 126 alin. (2) din Constituţie,
care, referindu‑se la competenţa instan­
ţelor judecătoreşti şi la procedura de ju­
decată, stabileşte că acestea „sunt prevă­
zute numai de lege” (Decizia nr. 460 din
28 octombrie 2004, M. Of. nr. 1153 din 7
decembrie 2004).
13.  Noţiunea de „proces echitabil” nu
implică imperios existenţa mai multor
grade de jurisdicţie, a unor căi de atac al
hotărârilor judecătoreşti, nici, pe cale de
consecinţă, posibilitatea exercitării aces­
tor căi de atac de către toate părţile din
proces (Decizia nr. 481 din 9 noiembrie
2004, M. Of. nr. 1143 din 2 decembrie
2004).
14.  Legea fundamentală nu consacră
numărul gradelor de jurisdicţie ale unui
proces. Pe de altă parte, potrivit art. 126
alin. (2) coroborat cu art. 129 din Con­
stituţie, stabilirea căilor de atac este
de com­petenţa exclusivă a legiuitorului
(Decizia nr. 320 din 14 septembrie 2004,
M. Of. nr. 1027 din 8 noiembrie 2004).
15. Dispoziţiile legale prin care se insti­
tuie excepţii de la regula triplului grad
de jurisdicţie sunt o reflectare a preve­
derilor art.  126 alin.  (2) şi ale art.  129
din Constituţie, care dau în competenţa
exclusivă a legiuitorului stabilirea com­
Art. 129
petenţei, a procedurii de judecată şi
a căilor de atac împotriva hotărârilor
jude­cătoreşti. De asemenea, în art.  2,
intitulat „Dreptul la două grade de juris­
dicţie”, din Protocolul nr.  7 adiţional la
Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale se
prevede, la parag. 2, că acest drept poate
face obiectul unor excepţii în cazul infrac­
ţiunilor minore sau când cel interesat a
fost judecat în primă instanţă de către
cea mai înaltă ­jurisdicţie (Decizia nr. 459
din 28 octombrie 2004, M. Of. nr. 43 din
13 ianuarie 2004).
16.  Atât în sistemul nostru procedural,
cât şi în alte ţări, legea exclude folosirea
unor căi de atac, fie pentru a reduce
cheltuielile ocazionate de proces datori­
tă modicităţii obiectului în litigiu, fie din
motive de celeritate sau de protecţie a
unor interese sociale, fie pentru că na­
tura cauzei impune o rezolvare promptă
şi definitivă. Desigur, aceste excepţii tre­
buie să fie expres prevăzute de lege şi
nu pot fi extinse prin analogie (Decizia
nr. 644 din 29 noiembrie 2005, M. Of.
nr. 99 din 2 februarie 2006).
17. Instituţia controlului judiciar îşi găseş­
te reazemul constituţional în dispoziţiile
art. 129 din Legea fundamentală. Dacă
judecătorii de la instanţa de fond nu ar fi
obligaţi să se supună îndrumărilor instan­
ţei de apel sau de recurs, putând reitera
erorile comise prin soluţia ce a fost desfi­
inţată, s‑ar ajunge la exercitarea repetată
a căilor de atac şi la prelungirea duratei
soluţionării cauzelor în mod nepermis
şi, astfel, s‑ar încălca cerinţa soluţionă­
rii proceselor într‑un termen rezonabil
(Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2011,
M. Of. nr. 113 din 14 februarie 2011).
18. Modul de reglementare a exercitării
căilor de atac împotriva încheierilor de
şedinţă este justificat de necesitatea de a
asigura celeritatea procesului penal, exi­
genţă recunoscută cu valoare de princi­
constituţia româniei • 358
piu atât în sistemul nostru procesual, cât
şi în Convenţia pentru apărarea drepturi­
lor omului şi a libertăţilor fundamentale
(Decizia nr. 554 din 16 decembrie 2004,
M. Of. nr. 37 din 12 ianuarie 2005).
19. Instituirea unei căi de atac cu o fizio­
nomie juridică diferită de aceea a căilor
de atac de drept comun nu relevă niciun
aspect de neconstituţionalitate, fiind
în deplină concordanţă cu prevederile
art. 129 din Constituţie. Legiuitorul ordi­
nar este deplin îndreptăţit ca, în conside­
rarea anumitor particularităţi, să opteze
pentru o cale de atac cu o identitate pro­
prie, alta decât cea de drept comun, o
asemenea concluzie rezultând, de altfel,
şi din redactarea adoptată de legiuitorul
constituţional, potrivit căreia stabilirea
regimului juridic al căilor de atac este de
competenţa exclusivă a legiuitorului or­
dinar, care, potrivit atribuţiilor prevăzute
de art. 126 alin. (3) din Constituţie, stabi­
leşte competenţa şi procedura de jude­
cată, evident cu condiţia ca nicio normă
de procedură să nu contravină vreunei
dispoziţii constituţionale (Decizia nr. 447
din 26 octombrie 2004, M. Of. nr. 12 din
5 ianuarie 2004).
20. O soluţie legislativă ce prevede solu­
ţionarea, de către aceeaşi instanţă, a căii
de atac împotriva propriei sale hotărâri
nu relevă niciun fine de neconstituţiona­
litate, cu condiţia ca soluţionarea cauzei
să aparţină unor complete cu o compu­
nere diferită (Decizia nr. 702 din 25 mai
2010, M. Of. nr. 415 din 22 iunie 2010).
21.  În conformitate cu dispoziţiile
art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Con­
stituţie, procedura de judecată şi exerci­
tarea căilor de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti sunt stabilite numai prin
lege. Din aceste norme constituţionale
reiese că legiuitorul are libertatea de a
stabili condiţiile în care părţile interesate
şi Ministerul Public pot exercita căile de
atac, cu respectarea normelor şi princi­
359 • constituţia româniei Art. 130-131

piilor consacrate prin Legea fundamen­ nr. 876 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 524
tală şi prin actele juridice internaţionale din 28 iulie 2010).
la care România este parte (Decizia

Articolul 130. Poliţia instanţelor

Instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor.

Secţiunea a 2‑a. Ministerul Public

Articolul 131. Rolul Ministerului Public
(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele gene-
rale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor.
(2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în par-
chete, în condiţiile legii.
(3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi
supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile
legii.
Legislaţie conexă: ► Titlul III din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. În cadrul procesului penal, spre deose­
bire de părţi, procurorul îndeplineşte un
rol constituţional consacrat prin art. 131
alin. (1) din Legea fundamentală. Acest
fapt nu trebuie înţeles ca un drept su­
biectiv propriu al procurorului, pentru că
el, în virtutea rolului mai sus arătat, este
o autoritate competentă să instrumen­
teze şi să soluţioneze cauza respectivă,
exercitându‑şi atribuţiile în lumina exi­
genţelor constituţionale anterior enun­
ţate. Spre deosebire de art. 2781 alin. (5)
din Codul de procedură penală din 1968,
potrivit căruia prezenţa procurorului era
obligatorie, în prezenta reglementare
consacrată de dispoziţiile legale criticate
[art. 341 alin. (10) din Codul de proce­
dură penală – n.a.], neparticiparea obli­
gatorie a procurorului ar plasa rolul Mi­
nisterului Public într‑o zonă inferioară de
cea enunţată de prevederea constituţio­
nală. De aceea, câtă vreme procedura din
camera preliminară supusă prezentului
control de constituţionalitate poate duce
la începerea judecăţii şi deci la formula­
rea unei acuzaţii în materie penală cu
consecinţe evidente ce ţin de drepturile
şi libertăţile cetăţenilor, Curtea constată
că, în vederea atingerii acestor obiective
de ordine publică, este insuficientă nu­
mai citarea procurorului, sens în care se
impune şi participarea obligatorie a sa
în cadrul procedurii (Decizia nr. 663 din
11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22
ianuarie 2015).
2. În calitate de reprezentant al intere­
selor generale ale societăţii, procuro­
rul apără ordinea de drept, drepturile
şi libertăţile cetăţenilor.  În acest sens,
potrivit dispoziţiilor art.  63 din Legea
nr.  304/2004 privind organizarea judi­
ciară, Ministerul Public exercită prin pro­
Art. 131
curori mai multe atribuţii, între care re­
găsim pe acelea referitoare la efectuarea
urmăririi penale şi la exercitarea acţiunii
civile în cazurile prevăzute de lege.  Or,
câtă vreme procedura din camera pre­
liminară supusă prezentului control de
constituţionalitate poate duce la începe­
rea judecăţii şi deci la formularea unei
acuzaţii în materie penală, este evident
că, în activitatea judiciară, în calitate de
apărător al ordinii de drept, se impune
citarea acestuia în cadrul soluţionării
plângerilor formulate împotriva soluţiilor
de neurmărire sau netrimitere în jude­
cată. Curtea mai constată că acest fapt
nu trebuie înţeles ca un drept subiectiv
propriu al procurorului, pentru că el, în
virtutea rolului constituţional statuat de
dispoziţiile art.  131 alin.  (1) din Legea
fundamentală, este o autoritate compe­
tentă să instrumenteze şi să soluţioneze
cauza prin emiterea unei soluţii de neur­
mărire sau netrimitere în judecată (Deci­
zia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of.
nr. 886 din 5 decembrie 2014).
3. Soluţia legislativă de excludere a pro­
curorului de la dezbaterea contradictorie
a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7)
teza a II‑a din Codul de procedură penală
este neconstituţională, întrucât afectea­
ză dreptul constituţional al procurorului
de a participa la dezbaterea contradic­
torie a probelor administrate în cursul
urmăririi penale şi necontestate. Potrivit
dispoziţiilor legale criticate, cu prilejul
judecăţii în primă instanţă a unei cauze
penale, probele administrate în cursul ur­
măririi penale şi necontestate de către
părţi sunt puse în dezbaterea contradic­
torie a „părţilor”. Articolul 32 din Codul
de procedură penală defineşte in termi­
nis părţile în procesul penal, care sunt
numai inculpatul, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente. Potrivit art. 30
din acelaşi cod, procurorul este un organ
judiciar care participă în procesul penal
constituţia româniei • 360
alături de subiecţii menţionaţi în art. 29,
fiecare având roluri şi poziţii diferite. Prin
urmare, din economia textelor legale mai
sus arătate, procurorul nu este parte în
procesul penal.  Aşa fiind, prevederile
art. 374 alin. (7) teza a II‑a din Codul de
procedură penală nu permit procurorului
să participe la dezbaterea contradictorie
a probelor administrate în cursul urmă­
ririi penale, sens în care Curtea constată
că o astfel de reglementare contravine
dispoziţiilor constituţionale ale art. 131
referitor la „Rolul Ministerului Public”,
pentru următoarele argumente: art. 131
din Legea fundamentală consacră procu­
rorului un rol esenţial în activitatea ju­
diciară, şi anume acela de reprezentant
al intereselor generale ale societăţii, de
apărător al ordinii de drept, precum şi al
drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor.  Dispoziţiile constituţio­
nale instituie atribuţii cu caracter de ge­
neralitate care sunt concretizate detaliat,
după caz, prin legi organice sau prin legi
ordinare.  De aceea, formele concrete
prin care Ministerul Public îşi poate înde­
plini rolul de reprezentant al interesului
social, general şi public constau, potrivit
art.  63 din Legea nr.  304/2004 privind
organizarea judiciară, în: efectuarea ur­
măririi penale în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege, conducerea şi supra­
vegherea activităţii de cercetare penală
a poliţiei judiciare, precum şi conducerea
şi controlul altor organe de cercetare pe­
nală, sesizarea instanţelor judecătoreşti
pentru judecarea cauzelor penale, po­
trivit legii, exercitarea acţiunii civile, în
cazurile prevăzute de lege, participarea,
în condiţiile legii, la şedinţele de judeca­
tă, exercitarea căilor de atac împotriva
hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile
prevăzute de lege, apărarea drepturi­
lor şi intereselor legitime ale minorilor,
ale persoanelor puse sub interdicţie,
ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în
361 • constituţia româniei
condiţiile legii, acţionarea pentru preve­
nirea şi combaterea criminalităţii, sub
coordonarea ministrului justiţiei, pentru
realizarea unitară a politicii penale a sta­
tului, studierea cauzelor care generează
sau favorizează criminalitatea, sens în
care elaborează şi prezintă ministrului
justiţiei propuneri în vederea eliminării
acestora, precum şi pentru perfecţio­
narea legislaţiei în domeniu, verificarea
respectării legii la locurile de deţinere
preventive, precum şi în exercitarea ori­
căror altor atribuţii prevăzute de lege. De
asemenea, potrivit art.  67 alin.  (1) din
Legea nr. 304/2004, „procurorul partici­
pă la şedinţele de judecată, în condiţiile
legii, şi are rol activ în aflarea adevăru­
lui”, iar, potrivit dispoziţiilor art.  351 şi
art. 363 din Codul de procedură penală,
judecata se desfăşoară oral, nemijlocit şi
contradictoriu, la ea participând, în mod
obligatoriu, procurorul care exercită un
rol activ, în vederea aflării adevărului şi
a respectării dispoziţiilor legale, putând
formula motivat cereri, ridica excepţii şi
pune concluzii în acord cu obiectivele
stabilite de Constituţie. Curtea constată
că, în timp ce textul constituţional se re­
feră la apărarea ordinii de drept, precum
şi la drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
art. 374 alin. (7) teza a II‑a din Codul de
procedură penală restrânge posibilitatea
procurorului de a participa la dezbaterea
contradictorie a probelor administrate în
cursul urmăririi penale şi necontestate de
către părţi. Contradictorialitatea, prin na­
tura sa, este ea însăşi o garanţie a dreptu­
lui la un proces echitabil pentru realiza­
rea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, întrucât duce la atingerea
obiectivelor constituţionale prin posibi­
litatea atât a acuzării, cât şi a apărării
nu numai de a lua cunoştinţă de toate
piesele, observaţiile sau elementele de
probă propuse judecătorului de natură
să îi influenţeze decizia, ci şi de a le dis­
Art. 131
cuta ori comenta. Această exigenţă poate
fi realizată în diferite moduri, cu condiţia
ca partea adversă să aibă posibilitatea
de a combate în mod direct observaţiile
depuse.  Totodată, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat în jurispru­
denţa sa că principiul contradictorialităţii
nu priveşte numai părţile între ele, ci şi
Ministerul Public sau chiar o altă jurisdic­
ţie independentă, participantă, potrivit
normelor naţionale, la o fază superioară
a procesului, cum este cazul instanţei de
fond (a se vedea în acest sens Hotărârea
din 18 februarie 1997, pronunţată în cau­
za Nideröst‑Huber c. Elveţiei, §§ 23, 27,
31). Limitarea prevăzută de textul legal
criticat este neconstituţională, deoarece
art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală
stabileşte în mod clar şi categoric sfera
atribuţiilor procurorului, fără a trimite la
cazuri stabilite prin altă lege. Este adevă­
rat că în alin. (2) al art. 131 se prevede că
„Ministerul Public îşi exercită atribuţiile
prin procurori constituiţi în parchete, în
condiţiile legii”, dar referirea la condiţii­
le legii priveşte organizarea parchetelor,
şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în
alin. (1). Legiuitorul constituant a înţeles
să confere procurorului un rol determi­
nat în reprezentarea intereselor genera­
te ale societăţii, din moment ce a aşezat
dispoziţiile referitoare la Ministerul Pu­
blic în capitolul referitor la „Autoritatea
judecătorească” şi nicio lege organică sau
ordinară nu poate să deroge de la texte­
le constituţionale. Procurorul participă în
proces şi contribuie la aflarea adevărului,
sens în care, în cursul urmăririi penale,
strânge şi administrează probe, atât în fa­
voarea, cât şi în defavoarea suspectului
sau a inculpatului, din oficiu sau la cere­
re. Textul constituţional, referindu‑se la
apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţe­
nilor, nu are în vedere transformarea pro­
curorului într‑un avocat al uneia dintre
părţi, el având numai rolul de a veghea
Art. 131
la respectarea legii în procesele care pun
în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi.
Fiind vorba de un proces penal, este de
necontestat că în acest domeniu există
interese generale care trebuie apărate,
iar, în activitatea judiciară, Constituţia
a stabilit acest rol de apărător pentru
procuror a cărui participare obligatorie
în procesele penale nu poate avea carac­
ter formal. De aceea, este fără îndoială că
dezbaterea contradictorie a probelor, în
condiţiile textului legal criticat, afectează
ordinea de drept astfel instituită de Con­
stituţie care consacră rolul Ministerului
Public (Decizia nr. 76 din 26 februarie
2015, M. Of. nr. 174 din 13 martie 2015).
4. Ministerul Public este o parte compo­
nentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu
a puterii executive sau a administraţiei
publice, iar principiul controlului ierar­
hic este expresia principiului unicităţii
de acţiune a membrilor Ministerului Pu­
blic, o garanţie suplimentară a respectării
principiilor legalităţii şi imparţialităţii în
desfăşurarea activităţii judiciare (Decizia
nr. 1503 din 18 noiembrie 2010, M. Of.
nr. 8 din 5 ianuarie 2011; Decizia nr. 385
din 13 aprilie 2010, M. Of. nr. 317 din 14
mai 2010).
5. Potrivit art. 79 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republica­
tă în M.  Of. nr.  827 din 13 septembrie
2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie elaborează anual
un raport privind activitatea desfăşura­
tă, pe care îl prezintă Consiliului Supe­
rior al Magistraturii şi ministrului justiţiei,
nu mai târziu de luna februarie a anului
următor.  Ministrul justiţiei va prezenta
Parlamentului concluziile asupra rapor­
tului de activitate a Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Aşadar, acesta nu prezintă un raport în
faţa ­Parlamentului (spre deosebire, spre
exemplu,­ de Avocatul Poporului, care,
potrivit art. 60 din Constituţie, este obli­
constituţia româniei • 362
gat ca, în cadrul raporturilor de control
parlamentar, să prezinte celor două Ca­
mere ale Parlamentului rapoarte, anual
sau la cererea acestora). Aşadar, Curtea
reţine că Ministerul Public este parte
a autorităţii judecătoreşti, iar faptul că
procurorii îşi desfăşoară activitatea sub
autoritatea ministrului justiţiei nu califi­
că Ministerul Public ca fiind o instituţie
publică a cărei activitate s‑ar afla sub
control parlamentar (Decizia nr. 924 din
1 noiembrie 2012, M. Of. nr. 787 din 22
noiembrie 2012).
6.  Prerogativele încredinţate procuro­
rului de către legiuitor privind adminis­
trarea şi aprecierea probelor în cursul
urmăririi penale reprezintă o expresie
a rolului Ministerului Public, stabilit de
prevederile art. 131 din Constituţie, iar
nu o încălcare a acestor dispoziţii. Po­
trivit Constituţiei, Ministerul Public este
o parte componentă a autorităţii jude­
cătoreşti, şi nu a puterii executive sau
a administraţiei publice.  În calitatea sa
de reprezentant al intereselor generale
ale societăţii şi de apărător al ordinii de
drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţe­
nilor, Ministerului Public, prin procurori,
îi revine sarcina ca în faza de urmărire pe­
nală să caute, să administreze şi să apre­
cieze probele care servesc la constatarea
existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la
identificarea persoanei care a săvârşit‑o
şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor
pentru justa soluţionare a cauzei (Decizia
nr. 1503 din 18 noiembrie 2010, M. Of.
nr. 8 din 5 ianuarie 2011).
7.  În procesul penal din România, pro­
curorul acţionează ca apărător al inte­
reselor generale ale societăţii, dar şi ale
părţii din proces, în spiritul legalităţii.
Cele două noţiuni, ordinea de drept şi
ordinea publică, nu se exclud şi nu se află
în contradicţie, fiind într‑o relaţie de in­
terdependenţă. Astfel, ordinea de drept
se concretizează în ordinea publică prin
363 • constituţia româniei
asigurarea respectării legii penale (Deci­
zia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551
din 5 august 2010).
8. În conformitate cu prevederile art. 131
din Constituţie, în sistemul procesului
penal român, cu excepţiile prevăzute de
lege, procurorul este titularul acţiunii
publice, iar nu persoana vătămată. Aşa
fiind şi în conformitate cu interesele
generale ale societăţii, procurorul este
singurul în drept să dinamizeze procesul
penal prin folosirea căilor de atac. Faptul
că o persoană cercetată are calitatea de
magistrat nu presupune existenţa unui
conflict de interese între acesta şi cel
care îl cercetează ori judecă, deoarece
între ei nu se află raporturi de prepuşe­
nie menite să afecteze imparţialitatea
justiţiei.  Aceasta, deoarece în materie
penală răspunderea este personală, iar
procurorul, în calitate de reprezentant
al Ministerului Public, apără ordinea de
drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, indiferent de funcţiile pe care
le îndeplinesc aceştia din urmă, singura
calitate ce prevalează fiind doar aceea de
cetăţean (Decizia nr. 376 din 13 aprilie
2010, M. Of. nr. 309 din 12 mai 2010).
9. În procesele penale, titularul acţiunii
penale este Ministerul Public, însă exer­
citarea personală şi în mod nemijlocit de
către partea civilă sau de către partea
civilmente responsabilă a dreptului de
a ataca la instanţa ierarhic superioară o
hotărâre judecătorească pe care o con­
sideră greşită, indiferent sub ce aspect,
nu diminuează cu nimic rolul şi atribuţi­
ile Ministerului Public, ci, dimpotrivă, le
completează în interesul aplicării corecte
a legii (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie
2004, M. Of. nr. 1200 din 15 decembrie
2004).
10.  În activitatea judiciară, Ministerul
Public reprezintă interesele generale ale
societăţii şi apără ordinea de drept, pre­
cum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
Art. 131
dar dispoziţiile legale criticate [art. 659
alin.  (3) din Codul de procedură civilă,
devenit art.  660 după republicarea din
2015 – n.a.] transferă în sarcina procu­
rorului atribuţii în domeniul executării
silite, prin efectuarea, la cererea executo­
rului judecătoresc, a unor demersuri con­
crete, ceea ce duce la instituirea unor ra­
porturi de subordonare între executorul
judecătoresc, pe de o parte, şi procuror,
pe de altă parte. Curtea reţine că legiui­
torul poate atribui anumite competenţe
procurorului în această fază a procesului
civil, chiar dacă atribuţiile Ministerului
Public se exercită, în principal, în activita­
tea judiciară penală (a se vedea, în acest
sens, Decizia nr.  71 din 5 martie 2002,
publicată în M.  Of.  nr.  309 din 10 mai
2002).  Acest lucru trebuie realizat însă
cu respectarea dispoziţiilor constituţio­
nale. Desigur, legiuitorul are posibilitatea
de a institui diverse mecanisme care să
presupună şi implicarea organelor de
cercetare penală, în condiţiile în care
Ministerului Public i s‑ar putea adresa,
în faza executării silite, o solicitare pentru
a obţine informaţiile dorite. Aceste me­
canisme trebuie însă să prevadă posibi­
litatea procurorului de a aprecia asupra
necesităţii intervenţiei sale, în raport cu
interesele generale ale societăţii, nece­
sitatea apărării ordinii de drept, precum
şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor
[potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie]
(Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013,
M. Of. nr. 30 din 15 ianuarie 2014).
11.  În ceea ce priveşte procesul civil,
acesta este prin natura sa un proces în
care se confruntă interese private.  De
aceea, pe cale de consecinţă, în mod
obiectiv, rolul Ministerului Public este
mai redus (Decizia nr.  71 din 5 martie
2002, M. Of. nr. 309 din 10 mai 2002).
12. Procurorul nu este parte în procesul
civil decât în sens procesual, iar nu şi în
sens material, iar în îndeplinirea acestei
Art. 131
atribuţii – ca de altfel în îndeplinirea tutu­
ror atribuţiilor sale – el are obligaţia, în­
scrisă în art. 132 alin. (1) din Constituţie,
de a fi imparţial. În toate cazurile de par­
ticipare a procurorului în procesul civil,
calitatea de parte în acest sens material
aparţine titularului dreptului subiectiv
ce formează obiectul litigiului, care este
liber să dispună de acest drept şi să îşi
exercite fără nicio constrângere toate
drepturile procesuale.  Procurorul este,
fără îndoială, un organ al statului, dar
el nu este un „reprezentant al statului”
în procesul civil.  Atunci când statul are
interese procesuale, ele sunt reprezen­
tate prin autorităţile care administrează
aceste interese  –  Ministerul Finanţelor
Publice, instituţiile administraţiei publi­
ce cu personalitate juridică, societăţile
cu capital de stat ş.a.  Ca şi în procesul
penal, procurorul este, în procesul civil,
un exponent al intereselor generale ale
societăţii, consacrate prin Constituţie şi
prin legi. Procurorul apără ordinea nor­
mativă, iar în felul acesta nu dezechili­
brează procesul în favoarea unuia sau
altuia dintre titularii drepturilor supuse
judecăţii.  Ca şi judecătorul, procurorul
este un subiect oficial al procesului civil.
El acţionează întotdeauna din oficiu, şi
atunci când declanşează procesul, şi
atunci când intervine în proces, şi în ce­
rerile pe care le adresează. Scopul acţiu­
nii sale nu este acela de a obţine pentru
una dintre părţi satisfacerea unei pre­
tenţii, ci de a veghea ca admiterea sau
respingerea cererilor părţilor să se facă
în conformitate cu legea. Procurorul nu
este parte în proces, el este un organ al
legii. În felul acesta, principiul oficialităţii
în temeiul căruia acţionează procurorul
nu anihilează şi nici măcar nu micşorează
efectele principiului disponibilităţii care
guvernează acţiunea şi comportamentul
părţilor în procesul civil. Independent de
acţiunea Ministerului Public, părţile au
constituţia româniei • 364
în continuare libertatea să dispună de
drepturile lor subiective, materiale sau
procesuale (Decizia nr. 68 din 3 februa­
rie 2005, M. Of. nr. 145 din 17 februarie
2005).
13.  În concordanţă cu prevederile
art.  131 alin.  (1) din Constituţie, posi­
bilitatea recunoscută procurorului de
a pune concluzii în orice proces civil şi
în oricare fază a acestuia nu constituie
o încălcare a vreunui principiu constitu­
ţional. În măsura în care finalitatea ur­
mărită de procuror este apărarea ordinii
de drept, a drepturilor şi intereselor ce­
tăţenilor, prezenţa sa în proces nu este
susceptibilă de vreo conotaţie negati­
vă. Chiar dacă, în condiţiile în care pro­
cesul judiciar dă expresie unui conflict de
interese contrare, dintre care, în princi­
piu, doar unul este legitim, prin prisma
cadrului juridic şi a asigurării ordinii de
drept, opţiunea procurorului este univoc
favorabilă acestuia, o atare opţiune nu
este apriorică şi nici intuitu personae, ci
este impusă de convingerea că cel în cau­
ză are dreptate, altfel spus, că interesul
său este cel căruia autoritatea publică îi
datorează ocrotire. Sprijinindu‑l în acest
mod, procurorul îi potenţează acestuia
accesul liber la justiţie, fără ca astfel să
afecteze principiul egalităţii în drepturi,
întrucât nu poate exista egalitate între ti­
tularul unui drept şi cel care înţelege să
îl conteste fără temei, între titularul unui
interes legitim şi cel care invocă acelaşi
interes în mod arbitrar şi fără legitimita­
te (Decizia nr. 102 din 22 februarie 2005,
M. Of. nr. 320 din 15 aprilie 2005).
14. Direcţia Naţională Anticorupţie a fost
concepută ca structură cu personalitate
juridică în cadrul Ministerului Public, prin
reorganizarea Parchetului Naţional Anti­
corupţie. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2)
din Legea fundamentală, „Ministerul Pu­
blic îşi exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete, în condiţiile legii”,
365 • constituţia româniei
condiţii care au stat şi la fundamentarea
organizării şi funcţionării Direcţiei Naţio­
nale Anticorupţie. Dispoziţiile care stabi­
lesc faptul că procurorul general al Par­
chetului de pe lângă Înalta Curte de Casa­
ţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţională
Anticorupţie prin intermediul procuroru­
lui‑şef al acestei direcţii nu încalcă textele
constituţionale menţionate. Dimpotrivă,
având în vedere şi prevederile art. 132
alin.  (1) din Constituţie, potrivit cărora
procurorii îşi desfăşoară activitatea pe
baza principiilor legalităţii, imparţialităţii
şi controlului ierarhic, se poate constata
că dispoziţiile legale criticate [art. 911‑913
din Codul de procedură penală din 1968
şi O.U.G. nr. 134/2005 pentru modifica­
rea şi completarea O.U.G.  nr.  43/2002
privind Parchetul Naţional Anticorup­
ţie – n.a.] nu constituie altceva decât o
reflectare a principiilor constituţionale
menţionate şi o subliniere a naturii ju­
ridice a Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
aceea de magistratură specială institui­
tă pentru combaterea infracţiunilor de
corupţie (Decizia nr. 94 din 27 ianuarie
2011, M. Of. nr. 158 din 4 martie 2011).
15. Articolul 131 alin. (2) din Legea fun­
damentală prevede că Ministerul Public
îşi exercită atribuţiile prin procurori con­
stituiţi în parchete, „în condiţiile legii”.
Aceste dispoziţii constituţionale au stat
şi la fundamentarea organizării şi func­
ţionării Direcţiei de Investigare a Infrac­
ţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism, ca structură în cadrul Parche­
tului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie. Dispoziţiile care stabilesc na­
tura juridică a Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată
şi Terorism, ca structură specializată în
combaterea criminalităţii organizate şi
terorismului, în cadrul Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
care este condusă de procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
Art. 131
de Casaţie şi Justiţie prin intermediul
procurorului‑şef al acestei direcţii, nu
reprezintă altceva decât o subliniere a
caracterului specializat al Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Crimina­
litate Organizată şi Terorism, acela de
magistratură instituită pentru combate­
rea anumitor infracţiuni, şi o reflectare
a principiilor constituţionale cuprinse
în art. 132 alin. (1) din Constituţie, care
dispun că procurorii îşi desfăşoară acti­
vitatea potrivit principiului legalităţii, al
imparţialităţii şi al controlului ierarhic
(Decizia nr. 1551 din 25 noiembrie 2010,
M. Of. nr. 60 din 25 ianuarie 2011).
16.  Prevederile art.  131 alin.  (3) din
Constituţie, conform cărora „parchetele
funcţionează pe lângă instanţele de jude­
cată”, nu exclud posibilitatea ca pe lângă
o instanţă să funcţioneze, în condiţiile le­
gii, mai multe parchete. Astfel, s‑a putut
prevedea că şi Direcţia Naţională Antico­
rupţie funcţionează pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, fără ca structurile
sale teritoriale să fie arondate instanţelor
judecătoreşti (Decizia nr. 235 din 5 mai
2005, M. Of. nr. 462 din 31 mai 2005).
17. Ofiţerii de poliţie judiciară îşi desfă­
şoară activitatea sub directa conducere,
supraveghere şi control al procurorului,
ceea ce dă expresie prevederilor art. 131
alin.  (3) din Constituţie, potrivit cărora
parchetele conduc şi supraveghează ac­
tivitatea de cercetare penală a poliţiei
judiciare, în condiţiile legii. Faptul că, în
anumite cazuri, ofiţerii de poliţie judici­
ară ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie
efectuează acte de cercetare penală nu
echivalează cu o încălcare a garanţiilor
dreptului la un proces echitabil, prevăzut
de dispoziţiile art.  21 din Legea funda­
mentală, întrucât, pe de o parte, aceas­
tă poliţie judiciară a fost creată în scopul
efectuării cu celeritate şi în mod temeinic
a activităţilor de descoperire şi de urmă­
rire a infracţiunilor de corupţie, iar, pe de
Art. 132 constituţia româniei • 366

altă parte, actele de cercetare ale aces­
tor ofiţeri se efectuează în numele pro­
curorului şi numai după dispoziţia scrisă
► Hotărâri C.E.D.O.
1. Intervenţia procurorului în procesul ci­
vil poate fi justificată de anumite circum­
stanţe, cum ar fi protecţia unor grupuri
vulnerabile – copii, persoane cu dizabili­
tăţi – despre care se presupune că nu îşi
pot apăra singure interesele, atunci când
a acestui (Decizia nr.  173 din 2 martie
2010, M. Of. nr. 167 din 16 martie 2010).
numeroşi cetăţeni sunt afectaţi de anu­
mite fapte sau interesele statului trebu­
ie să fie protejate (cauza Menchinskaya
c. Rusiei, Hotărârea din 15 ianuarie 2009,
§ 35, www.echr.coe.int).

Articolul 132. Statutul procurorilor

(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al
imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
(2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
republicată (M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1.  Principiul legalităţii este, în sensul
atribuit de Legea fundamentală, specific
activităţii procurorilor, care, în virtutea
acestuia, au obligaţia ca, în exercitarea
atribuţiilor prevăzute de lege, să urme­
ze în mod obligatoriu dispoziţiile legii,
fără posibilitatea de a acţiona întemein­
du‑se pe criterii de oportunitate, fie în
adoptarea unor măsuri, fie în alegerea
procedurilor.  Astfel, acţionând pe baza
principiului legalităţii, procurorul nu poa­
te refuza începerea urmăririi penale sau
punerea în mişcare a acţiunii penale în
alte cazuri decât cele prevăzute de lege
şi nici nu are dreptul să solicite instan­
ţei de judecată achitarea unui inculpat
vinovat de comiterea unei infracţiuni, pe
motiv că interese politice, economice,
sociale sau de altă natură fac inoportu­
nă condamnarea acestuia. Ca o garanţie
a respectării de către procurori a acestor
principii în activitatea lor, Constituţia a
consacrat şi principiul unităţii de acţiu­
ne a membrilor Ministerului Public, sub
forma controlului ierarhic, în virtutea
căruia Ministerul Public este conceput
ca un sistem piramidal, în care măsurile
de aplicare a legii adoptate de procurorul
ierarhic superior sunt obligatorii pentru
procurorii din subordine, ceea ce confe­
ră substanţialitate principiului exercitării
ierarhice a controlului în cadrul acestei
autorităţi publice (Decizia nr. 385 din 13
aprilie 2010, M. Of. nr. 317 din 14 mai
2010).
2. Procurorul, indiferent de fapte sau făp­
tuitori, este ţinut de respectarea tuturor
garanţiilor de legalitate şi imparţialitate
cerute de art. 132 din Constituţie şi este
obligat ca, în cadrul activităţii judiciare,
să reprezinte interesele generale ale so­
cietăţii, să apere ordinea de drept, pre­
cum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor
(Decizia nr. 171 din 2 martie 2010, M. Of.
nr. 167 din 16 martie 2010).
367 • constituţia româniei Art. 133

3.  Imparţialitatea este un corolar al nr. 311 din 14 iunie 2005, M. Of. nr. 749

prin­cipiului legalităţii şi răspunde, ca şi
acesta, exigenţei asigurării egalităţii ce­
tăţenilor în faţa legii, formulată în Con­
stituţie, cu statut de drept fundamental,
în art. 16. Din acest principiu rezultă că
procurorul, în calitatea sa de reprezen­
tant al întregii societăţi, de apărător al
­ordinii de drept, precum şi al drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor, are obligaţia să
îşi exercite acţiunea cu obiectivitate, fără
alt scop general prestabilit şi fără părtini­
re în favoarea statului sau a vreuneia din­
tre părţile din procesele judiciare la care
participă. Procurorul este liber să prezin­
te în instanţă concluziile pe care le con­
sideră întemeiate potrivit legii, iar faptul
că, în raport cu noile probe administrate
în cauză sau cu o altă perspectivă de eva­
luare a probelor administrate în cursul
urmăririi penale – perspectivă deschisă
de dezbaterile contradictorii din faza de
judecată –, procurorul pune concluzii de
achitare a inculpatului sau de încetare
a procesului penal nu este de natură să
creeze o poziţie privilegiată acuzării, ci dă
expresie statutului constituţional şi legal
al procurorului, care trebuie să vegheze
ca organele la a căror activitate partici­
pă sau a căror activitate o supraveghează
să aplice legea fără discriminare (Decizia
din 17 august 2005).
4. Principiul subordonării ierarhice, spe­
cific Ministerului Public, nu contravine
principiului constituţional al imparţiali­
tăţii, întrucât în sistemul nostru juridic,
la fel ca în toate sistemele în care func­
ţionează instituţia Ministerului Public,
procurorul este liber să prezinte instanţei
de judecată concluziile pe care le consi­
deră întemeiate potrivit legii şi ţinând
seama de probele administrate în cauză
(Decizia nr. 1273 din 12 octombrie 2010,
M. Of. nr. 788 din 25 noiembrie 2010).
5. Faptul că în anumite cazuri se impune
declinarea de competenţă de la un pro­
curor la altul nu echivalează cu o încăl­
care a garanţiilor de legalitate, imparţia­
litate şi control ierarhic conferite procu­
rorilor prin dispoziţiile art. 132 din Legea
fundamentală, întrucât actele îndeplinite
şi măsurile dispuse emană tot de la un
procuror.  Împrejurarea că unele dintre
acestea pot fi contrare dispoziţiilor legale
nu este o problemă de constituţionalita­
te, ci de aplicare a legii, partea interesată
având la îndemână posibilitatea de a le
contesta legitimitatea (Decizia nr. 161 din
10 februarie 2009, M. Of. nr. 133 din 3
martie 2009).

Secţiunea a 3‑a. Consiliul Superior al Magistraturii

Articolul 133. Rolul şi structura
(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care:
a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat;
aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori;
prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de‑a doua din 5 procurori;
b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care
se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia
participă numai la lucrările în plen;
c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pro-
curorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Art. 133 constituţia româniei • 368

(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un

mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi la ali-
neatul (2) litera a).
(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este
de 6 ani.
(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret.
(6) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al
Magistraturii la care participă.
(7) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevo-
cabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2).
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,
republicată (M. Of. nr. 628 din 1 septembrie 2012).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Consiliul Superior al Magistraturii
este garantul independenţei justiţiei
în România, în timp ce judecătorul la
Curtea Europeană a Drepturilor Omu­
lui nu face parte din sistemul naţional
al instanţelor judecătoreşti, fiind ales
de Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei de pe o listă de 3 candidaţi no­
minalizaţi din partea statului român. În
plus, în majoritatea statelor membre ale
Consiliului Europei, selecţia candidaţilor
pentru funcţia de judecător al Curţii Eu­
ropene a Drepturilor Omului se face fie
de o comisie – în alcătuirea căreia intră,
de regulă, şi reprezentanţi ai instituţiilor
din sfera guvernamentală –, fie, direct,
de guvern. Curtea constată că atribuţia
Consiliului Superior al Magistraturii de a
propune Guvernului candidaţii din par­
tea României la funcţia de judecător al
Curţii Europene a Drepturilor Omului nu
intră în sfera competenţelor sale stabili­
te de Constituţie şi de legea organică în
vederea realizării rolului său constituţio­
nal de garant al independenţei justiţiei în
România, motiv pentru care eliminarea
acestei atribuţii, prin ordonanţa de ur­
genţă criticată [O.U.G. nr. 21/2013 pen­
tru modificarea şi completarea art. 5 din
O.G. nr.  94/1999 privind participarea
Ro­mâniei la procedurile în faţa Curţii
Euro­pene a Drepturilor Omului şi a Co­
mitetului Miniştrilor ale Consiliului Euro­
pei şi exercitarea dreptului de regres al
statului în urma hotărârilor şi convenţi­
ilor de rezolvare pe cale amiabilă – n.a.],
nu reprezintă o încălcare a prevederilor
art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit
cărora „Ordonanţele de urgenţă (...) nu
pot afecta regimul instituţiilor funda­
mentale ale statului (...)” (Decizia nr. 230
din 9 mai 20 mai 2013, M. Of. nr. 347 din
12 iunie 2013).
2.  Îndeplinirea rolului constituţional
al Consiliului Superior al Magistraturii,
acela de garant al independenţei justi­
ţiei, precum şi a principalelor atribuţii
care privesc cariera şi răspunderea dis­
ciplinară a magistraţilor presupune ca ju­
decătorii şi procurorii să aibă o pondere
corespunzătoare imperativului constitu­
ţional consacrat de art. 133 alin. (1). Aşa
fiind, în virtutea atribuţiilor Consiliului
Superior al Magistraturii, componen­
ţa acestui organism trebuie să reflecte
specificitatea activităţii, calitatea de ma­
gistraţi a membrilor – aşa cum o impune
însăşi titulatura acestui organism suprem
369 • constituţia româniei
de reprezentare –, care cunosc în mod
direct implicaţiile activităţii desfăşurate
de această categorie profesională, fiind
definitorie pentru hotărârile pe care le
adoptă Consiliul (Decizia nr. 799 din 17
iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României,
M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
3.  Alegerea reprezentanţilor societăţii
civile în cadrul Consiliului Superior al
Magistraturii trebuie să se întemeieze pe
verificarea prealabilă a îndeplinirii cerin­
ţelor legale pentru ocuparea respectivei
demnităţi, a competenţelor profesiona­
le, a reputaţiei morale şi a interdicţiilor şi
incompatibilităţilor izvorâte fie din statu­
tul personal, fie din alte prevederi lega­
le (Decizia nr. 54 din 25 ianuarie 2011,
M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011).
4.  Numirea reprezentanţilor societăţii
civile de către Parlament, autoritatea
legiuitoare, respectiv de către Preşedin­
tele României, reprezentant al autorităţii
executive, ar constitui o interferenţă a
celorlalte puteri constituţionale în acti­
vitatea autorităţii judecătoreşti, punând
sub semnul întrebării rolul Consiliului
Superior al Magistraturii de garant al in­
dependenţei justiţiei.  Astfel, majorarea
numărului membrilor reprezentanţilor
societăţii civile, deci a persoanelor din
afara sistemului judiciar, şi schimbarea
proporţiei de reprezentare în Consiliu
ar avea consecinţe negative asupra acti­
vităţii sistemului judiciar. Mai mult, s‑ar
ajunge la situaţia în care aceşti membri
dobândesc un rol important în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor şi
procurorilor, ceea ce reprezintă o inge­
rinţă a politicului în justiţie, împrejurare
ce este de natură a anihila garanţia con­
stituţională referitoare la independenţa
justiţiei (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011
asupra proiectului de lege privind revizu­
irea Constituţiei României, M. Of. nr. 440
din 23 iunie 2011).
Art. 133
5.  Constituţia României prevede, în
art. 133 alin. (4), că durata mandatului
membrilor Consiliului Superior al Magis­
traturii este de 6 ani. Dispoziţiile Consti­
tuţiei sunt imperative şi, potrivit princi­
piilor statului de drept, sunt obligatorii
erga omnes, inclusiv pentru Parlament,
ca autoritate legiuitoare. Aşadar, Parla­
mentul nu poate, fără încălcarea Consti­
tuţiei, să micşoreze durata mandatului
membrilor Consiliului Superior al Magis­
traturii, nici printr‑o dispoziţie explicită
şi nici printr‑o dispoziţie a cărei aplica­
re produce un asemenea efect (Decizia
nr. 375 din 6 iulie 2005, M. Of. nr. 591 din
8 iulie 2005).
6. Pronunţându‑se asupra constituţiona­
lităţii art. 51 alin. (1) fraza întâi, sintagma
„fără posibilitatea reînvestirii” din Legea
nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al
Magistraturii [art. 54 în prezent – n.a.],
Curtea Constituţională a procedat la o
interpretare teleologică şi sistematică
a textelor constituţionale, pentru a de­
termina voinţa legiuitorului constituant
în edictarea acestor norme, reţinând în
acest sens că, „deşi dispoziţiile constitu­
ţionale ale art.  133 alin.  (4) nu prevăd
expressis verbis interdicţia reînvestirii
membrilor aleşi ai Consiliului Superior al
Magistraturii, singura interpretare con­
formă cu principiile şi dispoziţiile con­
stituţionale şi care este în spiritul Legii
fundamentale este aceea ca mandatul de
6 ani în exercitarea funcţiei de membru
ales al Consiliului Superior al Magistratu­
rii să nu poată fi reînnoit” (Decizia nr. 22
din 17 ianuarie 2012, M. Of. nr. 160 din
9 martie 2012).
7. Prin calificarea hotărârilor Consiliului
Superior al Magistraturii ca fiind defini­
tive şi irevocabile, art.  133 alin.  (7) din
Constituţie are în vedere hotărârile cu ca­
racter jurisdicţional, care, numai acestea,
pot avea, prin natura lor, însuşirea de a
fi „definitive şi irevocabile”, iar nu şi alte
Art. 134 constituţia româniei • 370

hotărâri, cu caracter administrativ, emi­ râri cu caracter jurisdicţional, nu pot fi

se de Consiliul Superior al Magistraturii.
Hotărârile prin care Plenul Consiliului
Superior al Magistraturii dispune măsuri
privind cariera magistraţilor nu intră sub
incidenţa prevederilor art. 133 alin. (7)
din Constituţie, întrucât, nefiind hotă­
„definitive şi irevocabile”. Aceste hotărâri
sunt, prin natura lor, acte juridice cu ca­
racter administrativ, supuse controlului
judecătoresc (Decizia nr. 518 din 31 mai
2007, M. Of. nr. 559 din 15 august 2007).

Articolul 134. Atribuţii
(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României
numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari,
în condiţiile legii.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de
judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor
şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste
situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pro-
curorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
nu au drept de vot.
(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară
pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite
prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei
justiţiei. 

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Articolul 134 alin. (1) din Constituţie
prevede atribuţia Preşedintelui României
de a‑i numi în funcţie pe judecători şi pe
procurori, cu excepţia celor stagiari, la
propunerea Consiliului Superior al Ma­
gistraturii. În aplicarea acestor prevederi,
legiuitorul are libertatea de a reglemen­
ta competenţa Preşedintelui României
de a‑i numi în funcţie, inclusiv în funcţii
de conducere, şi de a‑i revoca pe toţi
magistraţii la care textul constituţional
se referă.  Participarea Preşedintelui la
constituirea în acest mod a autorităţii
judecătoreşti concordă în egală măsură
cu principiul echilibrului puterilor în stat,
consacrat prin art. 1 alin. (4) din Consti­
tuţie, şi nu este de natură să afecteze în
vreun fel independenţa judecătorilor, in­
stituită prin dispoziţiile art. 124 alin. (3)
din Constituţie, şi exercitarea de către
procurori a atribuţiilor lor, cu respecta­
rea principiilor legalităţii şi imparţialităţii
prevăzute în art. 132 alin. (1) din Legea
fundamentală (Decizia nr. 551 din 9 apri­
lie 2009, M. Of. nr. 357 din 27 mai 2009).
2. Potrivit art. 134 alin. (2) din Constitu­
ţia României, Consiliul Superior al Magis­
traturii îndeplineşte rolul de instanţă de
judecată, prin secţiile sale, în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor şi
procurorilor. Similar, în alte state europe­
ne, acţiunile disciplinare ale judecătorilor
şi procurorilor sunt de competenţa orga­
nismelor naţionale echivalente Consiliu­
lui Superior al Magistraturii. Prin urma­
re, în materia răspunderii disciplinare a
magistraţilor, legiuitorul român a adoptat
o reglementare similară cu cea a altor
371 • constituţia româniei
ţări din Europa, prevăzând – referitor la
procedura disciplinară – o fază adminis­
trativă, cercetarea disciplinară efectuân­
du‑se de inspectorii din cadrul Serviciului
de inspecţie judiciară pentru judecători,
respectiv din cadrul Serviciului de in­
specţie judiciară pentru procurori, şi o
fază jurisdicţională, care se desfăşoară
în faţa secţiilor Consiliului Superior al
Magistraturii, cu respectarea principiului
contradictorialităţii, magistratul în cauză
fiind citat, putând fi reprezentat de un
alt judecător sau procuror ori asistat sau
reprezentat de avocat, având dreptul să
ia la cunoştinţă de toate actele dosarului
şi să solicite administrarea de probe în
apărare (Decizia nr. 128 din 1 februarie
2011, M. Of. nr. 248 din 8 aprilie 2011).
3. Consiliul Superior al Magistraturii în­
deplineşte rolul de instanţă de judecată,
în secţii şi în plen, în domeniul jurisdic­
ţiei disciplinare a judecătorilor şi procu­
rorilor, fără votul ministrului justiţiei şi al
procurorului general, potrivit procedurii
stabilite prin legea sa organică. Această
dispoziţie constituţională nu poate inter­
zice accesul liber la justiţie al persoanei
judecate de această „instanţă” extrajudi­
ciară, fără încălcarea prevederilor art. 6
din Convenţia pentru apărarea dreptu­
rilor omului şi a libertăţilor fundamen­
tale (Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003,
M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003).
4.  Împotriva hotărârii de sancţionare a
secţiilor Consiliului Superior al Magis­
traturii există o cale de atac, şi anume
recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Acest „recurs” nu trebuie calificat
ca fiind acea cale extraordinară de atac
prevăzută de Codul de procedură civilă,
ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă
împotriva hotărârii organului disciplinar
(Consiliul Superior al Magistraturii, prin
secţiile sale, având doar rolul unei instan­
ţe de judecată), cale de atac soluţio­nată
de către o instanţă judecătorească, Înalta
Art. 134
Curte de Casaţie şi Justiţie, prin luarea
în considerare a tuturor aspectelor şi
prin verificarea atât a legalităţii proce­
durii, cât şi a temeiniciei hotărârii in­
stanţei disciplinare. Acesta este şi sensul
art. 134 alin. (3) din Constituţie, potrivit
căruia „Hotărârile Consiliului Superior
al Magistraturii în materie disciplinară
pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie”. Prin urmare, îndeplinind exi­
genţele dreptului la un proces echitabil,
prin asigurarea unei căi efective de atac
la o instanţă judecătorească, consacrate
prin art. 21 alin. (3) din Constituţie şi prin
art.  6 parag.  1 şi art.  13 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, „recursul”
din materia disciplinară a magistraţilor
este o veritabilă şi efectivă cale de atac
împotriva hotărârii secţiilor Consiliului
Superior al Magistraturii, cale de atac
prin care instanţa de judecată, ţinând
seama şi de rolul activ pe care trebuie
să îl aibă, poate soluţiona cauza sub toate
aspectele, atât asupra legalităţii procedu­
rii disciplinare, cât şi asupra temeiniciei
hotărârii (Decizia nr. 128 din 1 februarie
2011, M. Of. nr. 248 din 8 aprilie 2011).
5.  Potrivit art.  38 alin.  (3) din Legea
nr.  317/2004, „Plenul Consiliului Supe­
rior al Magistraturii avizează proiectele
de acte normative ce privesc activitatea
autorităţii judecătoreşti”. Potrivit art. 32
alin. (1) din aceeaşi lege, „(1) În cazurile
în care legea prevede avizul conform,
aprobarea sau acordul Consiliului Supe­
rior al Magistraturii, punctul de vedere
emis de acesta este obligatoriu. Dacă le­
gea prevede consultarea sau avizul Con­
siliului Superior al Magistraturii, punctul
de vedere emis de acesta nu este obli­
gatoriu”. Asupra competenţei Consiliului
Superior al Magistraturii reglementate
de normele mai sus citate, Curtea Con­
stituţională a stabilit că „este una legală,
acordată prin voinţa Parlamentului în te­
Art. 134
meiul textului constituţional al art. 134
alin. (4), potrivit căruia «Consiliul Supe­
rior al Magistraturii îndeplineşte şi alte
atribuţii stabilite prin legea sa organică,
în realizarea rolului său de garant al in­
dependenţei justiţiei». Deşi norma con­
stituţională, exprimând rolul de garant
al independenţei justiţiei al Consiliului
Superior al Magistraturii, nu face niciun
fel de referire expresă la obligaţia iniţia­
torilor proiectelor de acte normative de a
solicita avizul acestei autorităţi, avizarea
proiectelor de acte normative ce privesc
activitatea autorităţii judecătoreşti este
tratată în legea de organizare şi funcţi­
onare a acesteia, la care Legea funda­
mentală face trimitere” (Decizia nr. 3 din
15 ianuarie 2014, M. Of. nr. 71 din 29 ia­
nuarie 2014).  Realizând circumscrierea
sferei de cuprindere a sintagmei „acte
normative ce privesc activitatea autori­
tăţii judecătoreşti”, în funcţie de care se
poate determina obligaţia legală şi con­
stituţională a autorităţilor competente
de a solicita avizul Consiliului Superior
al Magistraturii, Curtea Constituţională
a reţinut că sintagma se referă „numai
la actele normative care privesc în mod
direct organizarea şi funcţionarea auto­
rităţii judecătoreşti, precum modul de
funcţionare a instanţelor, cariera magis­
traţilor, drepturile şi obligaţiile acestora
etc., pentru a nu se ajunge la denatura­
rea rolului Consiliului Superior al Ma­
gistraturii” (Decizia nr. 901 din 17 iunie
2009, publicată în M. Of. nr. 503 din 21 iu­
lie 2009). Dezvoltând aceste consideren­
te şi concluzionând în raport de acestea,
Curtea a statuat următoarele: „Consiliul
Superior al Magistraturii, ca garant al in­
dependenţei, conform art. 133 alin. (1)
din Constituţie, are, potrivit Legii sale or­
ganice nr. 317/2004, atribuţii referitoare
constituţia româniei • 372
la apărarea judecătorilor şi procurorilor
împotriva oricărui act care le‑ar putea
afecta independenţa sau imparţialitatea
ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea
(art. 30), cariera judecătorilor şi procu­
rorilor (art. 35), admiterea în magistra­
tură, evaluarea, formarea şi examenele
judecătorilor şi procurorilor (art.  36),
organizarea şi funcţionarea instanţelor
şi a parchetelor (art. 37). Pe cale de con­
secinţă, proiectele de legi care implică un
aviz al Consiliului sunt cele precum actele
normative privind statutul judecătorilor
şi procurorilor (care cuprind dispoziţii re­
feritoare la drepturile şi îndatoririle jude­
cătorilor şi procurorilor, incompatibilităţi
şi interdicţii, numirea, promovarea, sus­
pendarea şi încetarea funcţiei de jude­
cător sau procuror, delegarea, detaşarea
şi transferul judecătorilor şi procurorilor,
răspunderea acestora etc.), reglementat
în prezent prin Legea nr. 303/2004, or­
ganizarea judiciară (instanţele judecă­
toreşti  –  organizare/competenţe/con­
ducere, Ministerul Public – organizare/
competenţe/conducere,  organizarea
şi funcţionarea Institutului Naţional al
Magistraturii, compartimentele auxilia­
re de specialitate din cadrul instanţelor
şi al parchetelor, bugetele instanţelor
şi parchetelor etc.), reglementată în
prezent prin Legea nr.  304/2004, sau
organizarea şi funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii, cu sediul ma­
teriei în Legea nr. 317/2004. Orice altă
interpretare dată sintagmei «acte nor­
mative ce privesc activitatea autorităţii
judecătoreşti» ar determina o extindere
a competenţelor Consiliului Superior al
Magistraturii care nu s‑ar întemeia pe
criterii clare şi previzibile, deci ar fi arbi­
trară” (Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014,
M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).
 Titlul IV. Economia şi finanţele publice

Articolul 135. Economia
(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă
şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi
valutară;
c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi pro-
tecţia dreptului de autor;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echi-
librului ecologic;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiecti-
vele Uniunii Europene.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1.  Drepturile fundamentale consacra­
te prin Constituţie nu au o existenţă
abstrac­tă, ele exercitându‑se în corelare
şi coroborare cu celelalte prevederi con­
stituţionale.  Această interdependenţă
funcţională determină atât cadrul în care
aceste drepturi se exercită, cât şi conţi­
nutul material concret al lor. Prin urma­
re, drepturile fundamentale, cum este,
în speţă, dreptul de proprietate priva­tă
al statului, sunt influenţate de principiile
constituţionale de bază care călăuzesc
însăşi existenţa statului, între care se
află şi principiul protejării intereselor
naţionale în activitatea economică. Mai
mult, acţiunea statului în concordanţă
cu interesul naţional se constituie într‑o
garanţie a cetăţenilor referitoare la pro­
tecţia propriilor drepturi şi libertăţi (De­
cizia Curţii Constituţionale nr. 1533 din
28 noiembrie 2011, publicată în M. Of.
nr. 905 din 20 decembrie 2011, precum
şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 80 din
16 februarie 2014, publicată în M.  Of.
nr. 246 din 7 aprilie 2014, pct. 397) (Deci­
zia nr. 574 din 16 octombrie 2014, M. Of.
nr. 889 din 8 decembrie 2014).
2. Conceptul economiei de piaţă este un
concept viu, evolutiv, astfel încât Curtea
nu îl poate interpreta ca pe unul cu con­
ţinut fix, imuabil, ci având în vedere si­
tuaţia socio‑economică a statului. Statul,
în virtutea obligaţiei sale constituţionale
prevăzute de art. 135 din Legea funda­
mentală, trebuie să manifeste o atitu­
dine flexibilă în stimularea operatorilor
economici în promovarea progresului, în
libertatea de a întreprinde şi de a creş­
te eficienţa şi de a acorda posibilitatea
cumpărătorilor de a alege într‑o piaţă
liberă, care să exprime modalităţile de
orientare a acţiunii umane spre satisfa­
Art. 135
cerea sistemului de nevoi, iar, pe de altă
parte, operatorii economici trebuie să
întreprindă fapte de comerţ pentru care
au fost autorizaţi, cu respectarea norme­
lor legale privind comercializarea, igiena,
păstrarea calităţii şi concurenţei loiale
(Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, M. Of.
nr. 428 din 28 iunie 2012).
3.  Dispoziţiile art.  135 din Constituţie
privind „Economia” trebuie interpretate
sistematic şi prin luarea în considerare
a finalităţii lor, fără a se absolutiza una
dintre obligaţiile ce revin statului con­
form alin.  (2) din acest articol, până la
înlăturarea celorlalte obligaţii la fel de
importante (Decizia nr. 566 din 20 de­
cembrie 2004, M. Of. nr. 155 din 22 fe­
bruarie 2004).
4. În considerarea specificului economiei
de piaţă, statul nu mai este deţinătorul
exclusiv al tuturor pârghiilor economice,
rolul său fiind limitat la crearea cadrului
general, economic, social şi politic, nece­
sar pentru derularea activităţii agenţilor
economici, ceea ce implică adoptarea
unor reglementări restrictive, dar în li­
mitele impuse de asigurarea respectării
drepturilor şi intereselor legitime ale tu­
turor (Decizia nr. 15 din 22 ianuarie 2004,
M. Of. nr. 118 din 10 februarie 2004).
5.  Funcţionarea economiei de piaţă şi
aplicarea principiilor care îi sunt proprii
nu exclud, ci, dimpotrivă, presupun sta­
bilirea şi respectarea anumitor reguli de
natură să îi protejeze pe toţi participaţii
la circuitul economic, precum şi viaţa ce­
tăţenilor (Decizia nr. 211 din 4 mai 2004,
M. Of. nr. 515 din 8 iunie 2004).
6. Noţiunea de concurenţă loială desem­
nează comportamentul conform cu regu­
lile de comerţ (Decizia nr. 98 din 4 martie
2004, M. Of. nr. 382 din 30 aprilie 2004).
7. Dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. a) din
Constituţie instituie obligaţia statului de
a asigura protecţia concurenţei loiale,
obligaţie ce reprezintă garanţia constitu­
constituţia româniei • 374
ţională a libertăţii concurenţei, iar libera
concurenţă este reglementată la nivel de
lege, şi nu în plan constituţional (Decizia
nr. 59 din 17 ianuarie 2007, M. Of. nr. 98
din 8 februarie 2007).
8.  Libertatea comerţului apare ca fiind
o cerinţă fundamentală a economiei
de piaţă, care se concretizează în par­
ticiparea neîngrădită la schimburile de
mărfuri şi servicii. Totodată, concurenţa
presupune o confruntare loială între cei
care acţionează pe acelaşi segment de
piaţă şi oferă consumatorilor produse si­
milare. În scopul creării cadrului favora­
bil pentru valorificarea tuturor factorilor
de producţie, statul trebuie să susţină o
politică concurenţială corectă, aceasta
jucând un rol esenţial în facilitarea libe­
rei circulaţii a mărfurilor, în stimularea
iniţiativei participanţilor la activitatea de
comerţ, realizând şi funcţia de garanţie a
unei economii de piaţă (Decizia nr. 230
din 14 martie 2007, M. Of. nr. 236 din 5
aprilie 2007).
9.  În cadrul îndeplinirii obligaţiilor sta­
tului prevăzute de Constituţie în art. 47
alin. (1), referitoare la luarea măsurilor
de dezvoltare economică, respectiv în
art.  135 alin.  (2) lit.  a), referitoare la
crearea cadrului favorabil pentru valo­
rificarea tuturor factorilor de producţie,
legiuitorul are opţiunea liberă pentru a
stabili măsurile de sprijinire, în diferite
perioade, a anumitor ramuri ale eco­
nomiei, a unor domenii de activitate,
a anumitor categorii de întreprinzători
şi investiţii.  Opţiunea legiuitorului, în
fiecare perioadă, este determinată de
direcţiile politicii economice a statului,
de nevoile de dezvoltare şi de stimula­
re a diferitelor ramuri de activitate, de
resursele materiale disponibile şi de
alţi factori, fără ca măsurile de sprijin
selective să aibă caracter discriminato­
riu (Decizia nr. 12 din 20 ianuarie 2004,
M. Of. nr. 115 din 9 februarie 2004).
375 • constituţia româniei
10. Dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi alin. (2)
lit. a) din Legea fundamentală dau sufici­
entă claritate principiilor constituţio­nale
referitoare la economia de piaţă concu­
renţială, al cărei motor îl constituie libera
iniţiativă. Or, obligaţiile instituite în sar­
cina statului sunt în strânsă interdepen­
denţă cu exercitarea liberei iniţiative şi
accesul persoanei la o activitate econo­
mică, ce trebuie exercitate în condiţiile
stabilite de lege. Prin urmare, prin incri­
minarea faptei de utilizare a creditelor
sau a subvenţiilor în alte scopuri decât
cele pentru care au fost acordate nu se
aduce atingere dispoziţiilor constituţio­
nale referitoare la economia de piaţă, ci,
dimpotrivă, se asigură crearea cadrului
favorabil dezvoltării economiei bazate
pe libera iniţiativă şi concurenţă (Decizia
nr. 340 din 18 aprilie 2006, M. Of. nr. 416
din 15 mai 2006).
11. Într‑o economie de piaţă, guvernată
de regulile concurenţei loiale, ale liberu­
lui acces la activitatea economică şi ale
liberei iniţiative, statul, urmând mecanis­
mul propriu unui stat de drept, social şi
democratic, nu poate să susţină şi să pro­
tejeze o societate comercială neviabilă, al
cărei obiect de activitate este perturbat
în realizarea sa prin lipsa de diligenţă,
reaua‑credinţă sau neînţelegerile grave
dintre asociaţi. Este în interesul general
al societăţii, dar şi o consecinţă firească a
mecanismelor economiei de piaţă ca ast­
fel de participanţi la activitatea economi­
că să nu constituie subiecţi faţă de care
statul trebuie să îşi asume îndeplinirea
obligaţiilor prevăzute de art. 135 alin. (1)
şi alin. (2) lit. a) din Constituţie, iar asu­
pra lor să îşi producă efectul normele
juridice referitoare la încetarea activită­
ţii în una dintre modalităţile prevăzute
în acestea (Decizia nr. 829 din 23 iunie
2011, M. Of. nr. 661 din 16 septembrie
2011). ? În prezent, denumirea „socie­
Art. 135
tăţi comerciale” a fost înlocuită cu „socie­
tăţi reglementate de Legea nr. 31/1990”.
12.  Prevederile constituţionale ale
art. 135 alin. (1), potrivit cărora econo­
mia României este economie de piaţă,
bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă,
trebuie interpretate şi aplicate în con­
cordanţă cu cele ale alin. (2) lit. a) şi b)
al aceluiaşi articol, care prevăd obligaţia
statului de a asigura libertatea comerţu­
lui, protecţia concurenţei loiale, crearea
cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie, precum
şi protejarea intereselor naţionale în ac­
tivitatea economică. Impunerea de către
stat a unui climat de disciplină economi­
că reflectat în stabilirea de către legiuitor
a momentului exigibilităţii accizelor nu
contravine prevederilor constituţiona­
le ale art. 1 alin. (3), art. 45 şi art. 135
alin. (2), ci se circumscrie obligaţiei sta­
tului de a asigura protejarea intereselor
naţionale în activitatea economică, fi­
nanciară şi valutară, ceea ce presupune
posibilitatea statului de a reglementa
orice măsuri în privinţa producerii şi co­
mercializării produselor accizabile, inclu­
siv măsuri derogatorii de la regulile gene­
rale (Decizia nr. 1355 din 21 octombrie
2010, M. Of. nr. 33 din 13 ianuarie 2011).
13. Instituirea în sarcina operatorilor de
transport a obligaţiei obţinerii unei licen­
ţe de traseu, necesară pentru a desfăşu­
ra activităţi de transport rutier public
de persoane prin servicii regulate pe un
traseu judeţean sau interjudeţean, nu
nesocoteşte dispoziţiile constituţionale
care statuează că economia României
este o economie de piaţă, bazată pe li­
bera iniţiativă şi concurenţă. Este firesc
ca legiuitorul să impună îndeplinirea
anumitor condiţii care să asigure desfă­
şurarea în deplină siguranţă a acestui tip
de transport (Decizia nr. 477 din 6 mai
2008, M. Of. nr. 397 din 27 mai 2008).
Art. 135
14. Stabilirea, printr‑un act normativ cu
forţă de lege, a unei obligaţii în sarcina
unui organ al autorităţii administraţiei
publice locale nu poate reprezenta prin
ea însăşi o nesocotire a principiilor eco­
nomiei de piaţă statuate de art. 135 din
Constituţie. Această concluzie este întări­
tă de o altă prevedere a Legii fundamen­
tale, şi anume aceea a art. 137 alin. (1),
potrivit căreia „Formarea, administrarea,
întrebuinţarea şi controlul resurselor fi­
nanciare ale statului, ale unităţilor ad­
ministrativ‑teritoriale şi ale instituţiilor
publice sunt reglementate prin lege”
(Decizia nr. 802 din 9 noiembrie 2006,
M. Of. nr. 11 din 8 ianuarie 2007).
15.  Stabilirea unei contravenţii şi sanc­
ţionarea acesteia cu amendă reprezintă
o opţiune legitimă a legiuitorului, care
dă expresie preocupării statului pentru
a asigura libertatea comerţului, protec­
ţia concurenţei loiale şi crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor fac­
torilor de producţie. Aplicarea şi execu­
tarea unor sancţiuni pecuniare, cu toate
că determină în mod direct diminuarea
patrimoniului celui sancţionat, nu încalcă
dispoziţiile constituţionale privind ocro­
tirea proprietăţii private, întrucât sunt
consecinţa unor încălcări ale legii (Deci­
zia nr. 245 din 17 februarie 2011, M. Of.
nr. 278 din 20 aprilie 2011).
16. Aplicarea în mod legal a unei amenzi
de către organele de control abilitate
pentru o contravenţie săvârşită este
consecinţa legitimă a încălcării unei nor­
me legale, fapt ce nu contravine art. 135
alin. (2) din Constituţie (Decizia nr. 530
din 25 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1 din 3
ianuarie 2005).
17. Garantarea libertăţii economice tre­
buie să aibă loc, în mod egal, pentru toţi
cei care desfăşoară o activitate econo­
mică. Astfel, garantarea drepturilor de­
bitorilor nu poate aduce prejudicii drep­
turilor creditorilor. Prin urmare, limitarea
constituţia româniei • 376
exerciţiului unor drepturi ale debitorilor
care nu şi‑au exercitat voluntar obligaţi­
ile de plată apare ca justificată cu prile­
jul desfăşurării procedurii insolvenţei, ce
urmăreşte tocmai acoperirea pasivului
acestora prin satisfacerea creanţelor cre­
ditorilor. Restrângerea anumitor drepturi
ale debitorului nu duce însă la dispariţia
totală a acelor drepturi (Decizia nr. 707
din 25 mai 2010, M. Of. nr. 463 din 6 iulie
2010).
18.  Măsurile pozitive pe care statul
tre­buie să le adopte pentru valorifica­
rea tuturor factorilor de producţie nu
echivalează cu lipsa oricărei preocupări
a acestuia de protecţie a celor ce re­
prezintă partea inferioară economic în
raporturile de muncă în sensul art.  41
alin. (2) din Constituţie (Decizia nr. 150
din 25 februarie 2010, M. Of. nr. 164 din
15 martie 2010).
19. Instituirea în sarcina agenţilor econo­
mici care realizează activităţi de colectare
a deşeurilor industriale reciclabile de la
persoane fizice a anumitor obligaţii nu
contravine principiului constituţional
conform căruia economia României este
economie de piaţă, bazată pe libera ini­
ţiativă şi concurenţă. De asemenea, nu
se poate susţine nici că legiuitorul ar fi
nesocotit obligaţia statului de a asigura
libertatea comerţului, protecţia concu­
renţei loiale şi crearea cadrului favorabil
pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie, statuată la art.  135 alin.  (2)
lit.  a) din Legea fundamentală.  Dimpo­
trivă, stabilirea unor reguli care discipli­
nează desfăşurarea activităţii de colec­
tare a deşeurilor industriale dă expresie
obligaţiei statului prevăzute de textul
constituţional amintit (Decizia nr. 91 din
13 februarie 2007, M. Of. nr. 190 din 20
martie 2007).
20.  Ordonanţa de urgenţă a Guvernu­
lui [nr.  91/2013 privind procedurile de
prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă –
377 • constituţia româniei
n.a.] afectează direct dreptul de proprie­
tate şi libertatea economică ale debitori­
lor vizaţi de ipoteza textului de lege şi in­
direct dreptul cetăţenilor la informaţie şi
la liberă exprimare. Afectarea directă se
realizează prin simplul fapt al suspendării
licenţei audiovizuale. În această ipoteză,
ca urmare a restricţionării difuzării pro­
gramelor, debitorul aflat sub incidenţa
Legii nr. 504/2002 va asista la rezilierea
contractelor de publicitate care, în ma­
joritatea cazurilor, reprezintă principala
sursă de venituri. Astfel, deşi ordonanţa
de urgenţă îşi propune, atunci când este
posibil, acordarea şansei de redresare a
debitorului, efectele sunt contrare, du­
când la declanşarea rapidă a procedurii
falimentului. Conduita impusă de legiu­
itorul delegat debitorului nu mai apare
ca fiind proporţională cu scopul urmărit,
exce­dând condiţiilor normale de exer­
citare a activităţii sale.  În aprecierea
proporţionalităţii măsurii, trebuie ţinut
cont şi de faptul că legiuitorul delegat
nu a indicat în preambulul ordonanţei
de urgenţă sau în nota de fundamen­
tare care au fost raţiunile pentru care
a optat pentru un tratament diferenţiat
în privinţa debitorului ce se află sub in­
cidenţa prevederilor Legii nr. 504/2002,
prin reglementarea unei sancţiuni su­
plimentare, cea a suspendării licenţei
audiovizuale. În aceste condiţii, Curtea
reţine şi încălcarea prevederilor art. 135
alin. (2) lit. a) din Constituţie, care pre­
văd că „Statul trebuie să asigure: a) liber­
tatea comerţului, protecţia concurenţei
loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de pro­
ducţie”. Afectarea indirectă se realizează
prin faptul că cetăţenii care beneficiau
de activitatea debitorului aflat sub inci­
denţa Legii nr.  504/2002 nu o mai pot
face, în condiţiile în care debitorul se află
sub incidenţa prevederilor Legii audio­
vizualului nr. 504/2002 (Decizia nr. 447
Art. 135
din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din
1 noiembrie 2013).
21. Obligaţia statului de a asigura „liber­
tatea comerţului” concomitent cu „pro­
tejarea intereselor naţionale în activita­
tea economică, financiară şi valutară”,
prevăzută de art.  135 alin.  (2) lit.  a) şi
b) din Constituţie, se îndeplineşte prin
reglementări legale corespunzătoare.
Astfel, condiţiile de exercitare a comer­
ţului, importul, taxele vamale, scutirile
de la plata acestora, precum şi comerci­
alizarea produselor în moneda naţională
sau în valută trebuie reglementate prin
lege (Decizia nr. 232 din 25 mai 2004,
M. Of. nr. 598 din 2 iulie 2004). 
22. Obligaţia statului de a proteja inte­
resele naţionale în activitatea financia­
ră, conform art.  135 alin.  (2) lit.  b) din
Constituţie, justifică necesitatea asigu­
rării certitudinii în constituirea ritmică
a resurselor financiare ale statului. Este
în afară de orice îndoială că încasarea
impozitelor şi taxelor constituie sursa
principală de venituri a statului, fiind
una dintre expresiile cele mai evidente
ale apărării intereselor naţionale pe plan
financiar. Numai dacă dispune de aceste
resurse bugetare, statul va fi în măsură
să îşi îndeplinească obligaţiile sale faţă de
cetăţeni şi agenţii economici, care au fost
stabilite în art. 135 alin. (2) lit. a) şi b) din
Constituţie (Decizia nr. 875 din 10 iulie
2008, M. Of. nr. 535 din 30 iulie 2008).
23. Adoptarea unui regim juridic special
în materia creanţelor bugetare îşi găseşte
fundamentul constituţional în dispoziţi­
ile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie,
conform cărora statul trebuie să asigu­
re, printre altele, protejarea intereselor
naţionale în activitatea financiară. Acest
temei constituţional justifică un drept
special de preferinţă în favoarea statu­
lui în ceea ce priveşte efortul de înca­
sare a creanţelor bugetare şi de asigu­
rare a veniturilor publice la bugetul de
Art. 135
stat. Numai dacă dispune de aceste re­
surse bugetare, statul va fi în măsură să
îşi îndeplinească două dintre obligaţiile
fundamentale ce i‑au fost prescrise prin
art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din
Constituţie: să adopte măsuri de protec­
ţie socială, apte să asigure cetăţenilor un
nivel de trai decent, şi să creeze condiţiile
necesare pentru creşterea calităţii vieţii
(Decizia nr. 1495 din 18 noiembrie 2010,
M. Of. nr. 55 din 21 ianuarie 2011).
24. Drumurile publice fac parte din sis­
temul naţional de transport, care prin
importanţa sa este de interes public. Le­
giuitorul are legitimarea constituţională
să instituie reguli obligatorii privind ad­
ministrarea, întreţinerea şi exploatarea
drumurilor publice pentru a transpune
în practică dispoziţiile cuprinse la art. 135
alin. (2) lit. b) din Constituţie, potrivit că­
rora statul trebuie să asigure protejarea
intereselor naţionale în activitatea eco­
nomică (Decizia nr. 152 din 21 februarie
2008, M. Of. nr. 207 din 18 martie 2008).
25.  Potrivit art.  135 alin.  (2) din Legea
fundamentală, statul este obligat să
pro­tejeze interesele naţionale, iar în
baza lit. f) a aceluiaşi alineat, să creeze
condiţiile necesare pentru creşterea ca­
lităţii vieţii, de care să poată beneficia
inclusiv angajaţii care nu au încheiat con­
tractul colectiv de muncă. În consecinţă,
obligaţia prevăzută de lege în sarcina
angajatorilor de a asigura tuturor sala­
riaţilor, inclusiv celor care nu au încheiat
contracte colective de muncă, un nivel
minim privind salarizarea şi alte drepturi
şi obligaţii ce decurg din raporturile de
muncă rezultă tocmai din prevederile
constituţionale menţionate referitoare
la atribuţiile statului (Decizia nr. 396 din
25 martie 2008, M.  Of.  nr.  316 din 22
aprilie 2008).
constituţia româniei • 378
26. Instituirea de taxe şi cauţiuni în legă­
tură cu procedurile judiciare reprezintă
un atribut exclusiv al legiuitorului, pe
care acesta şi‑l exercită fie din raţiuni
legate de descurajarea exercitării cu
rea‑credinţă a drepturilor procesuale  –
în cazul cauţiunilor –, fie în considerarea
unor situaţii concrete în care se impune
gratuitatea serviciului public al justiţi­
ei sau, dimpotrivă, stabilirea în sarcina
părţilor din proces a unor obligaţii fisca­
le – în cazul taxelor judiciare de timbru şi
al timbrului judiciar. Scutirea instituţiilor
publice implicate în procesul de priva­
tizare de la plata taxelor de timbru şi a
celorlalte taxe în cazurile determinate de
lege îşi are justificarea în strânsa legătură
a acţiunilor în justiţie, pentru care ­textul­
criticat prevede scutirea, cu bugetul de
stat (alimentat, printre altele, şi prin
încasarea taxelor judiciare), precum şi
în interesul general pe care îl prezintă
aceste instituţii publice, nefiind încăl­
cate prevederile art. 135 alin. (2) lit. b)
din Constituţia României, potrivit căruia
statul are obligaţia să asigure protejarea
intereselor naţionale în activitatea eco­
nomică, financiară şi valutară (Decizia
nr. 24 din 27 ianuarie 2004, M. Of. nr. 173
din 27 februarie 2004). ? În prezent, nu
mai este prevăzut timbrul judiciar.
27. Scutirea de la plata de taxe şi impo­
zite pe clădirile şi terenurile din parcu­
rile industriale, ştiinţifice şi tehnologice
se justifică prin importanţa strategică,
prevăzută de lege, pentru îndeplinirea
sarcinilor statului consfinţite la art. 135
alin. (2) lit. c) şi d), şi anume stimularea
cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţio­
nale, precum şi exploatarea resurselor
naturale, în concordanţă cu interesul na­
ţional (Decizia nr. 764 din 24 iunie 2008,
M. Of. nr. 538 din 16 iulie 2008).
379 • constituţia româniei Art. 136

Articolul 136. Proprietatea
(1) Proprietatea este publică sau privată.
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine
statului sau unităţilor administrativ‑teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu poten-
ţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resur-
sele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte
bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice,
ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot
fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită
instituţiilor de utilitate publică. 
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (M. Of.
nr. 448 din 24 noiembrie 1998).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Analizând regimul juridic de drept co­
mun al dreptului de administrare, astfel
cum acesta este reglementat, în princi­
pal, de art. 136 alin. (4) din Constituţie,
precum şi, la nivel infraconstituţional, de
art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998,
cu modificările şi completările ulterioare,
art. 861 alin. (3), art. 866 şi art. 867‑870
din Codul civil, Curtea reţine că dreptul
de administrare este un drept real cores­
punzător proprietăţii publice, inalienabil,
insesizabil şi imprescriptibil, constituit de
către titularul dreptului de proprietate
publică în mod gratuit, asupra unui bun
din domeniul public, în favoarea unei
regii autonome sau instituţii publice.
Potrivit art. 867 din Codul civil, dreptul
de administrare se constituie, după caz,
prin hotărâre a Guvernului, a consiliului
judeţean, respectiv a Consiliului General
al Municipiului Bucureşti sau a consiliului
local, prin acte administrative cu carac­
ter individual, de încredinţare a bunuri­
lor proprietate publică regiilor autonome
sau, după caz, autorităţilor administraţiei
publice centrale sau locale şi altor institu­
ţii publice de interes naţional, judeţean
sau local, autorităţile care îl constituie
având şi dreptul de a controla modul în
care este exercitat dreptul de adminis­
trare de către titularul său. În acest con­
text, Curtea remarcă, cu titlu particular, şi
faptul că dreptul de administrare conferă
titularului atributele posesiei, folosinţei
şi dispoziţiei, însă nu în mod necondiţio­
nat, întocmai ca dreptul de proprietate,
ci cu respectarea strictă a obligaţiilor pre­
văzute în actul de constituire, precum şi a
limitelor materiale şi juridice ale bunului
asupra căruia se constituie; de aici rezul­
tă şi inopozabilitatea dreptului de admi­
nistrare faţă de autorităţile publice care
l‑au constituit.  Având în vedere aceste
caractere juridice ale dreptului de admi­
nistrare, Curtea reţine că transferul regle­
mentat de legea criticată [Legea privind
stabilirea unor măsuri de descentralizare
a unor competenţe exercitate de unele
ministere şi organe de specialitate ale ad­
ministraţiei publice centrale, precum şi
a unor măsuri de reformă privind admi­
nistraţia publică – n.a.], din proprietatea
Art. 136
publică a statului în proprietatea publică
a unităţilor administrativ‑teritoriale şi în
administrarea consiliilor judeţene, res­
pectiv a Consiliului General al Municipiu­
lui Bucureşti, nu poate echivala cu opera­
ţiunea juridică de constituire a dreptului
real de administrare, dat fiind faptul că
unităţile administrativ‑teritoriale nu pot
avea calitatea de subiecte ale dreptului
de administrare, întrucât ele sunt chiar
titularele dreptului de proprietate publi­
că. Mai mult, transmiţând însuşi dreptul
de proprietate publică înspre unitatea
administrativ‑teritorială, statul nu poate
constitui, în acelaşi timp, şi dreptul de
administrare în favoarea autorităţilor
administraţiei publice locale, întrucât nu
mai este titularul dreptului de proprieta­
te publică corespunzător, pe care tocmai
l‑a transmis. Pentru toate aceste conside­
rente, Curtea reţine că modalitatea de
constituire a unui drept de administrare
asupra bunurilor proprietate publică, su­
puse transferului interdomenial, în con­
diţiile legii criticate, este incompatibilă cu
noţiunea şi caracterele juridice ale drep­
tului real de administrare, corespunzător
dreptului de proprietate publică, şi, pe
cale de consecinţă, contravine dispoziţi­
ilor art. 136 alin. (4) din Legea fundamen­
tală, care consacră la nivel constituţional
modalităţile de exercitare a dreptului de
proprietate publică (Decizia nr. 1 din 10
ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 fe­
bruarie 2014).
2.  Vânzarea de acţiuni sau trecerea cu
titlu gratuit a acestora în proprietatea
privată a unei unităţi administrativ‑teri­
toriale, cum este şi cazul de faţă [referi­
tor la excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor Legii nr. 216/2008 privind
transmiterea cu titlu gratuit a unui pa­
chet de 1.369.125 de acţiuni deţinute de
stat la Compania Naţională „Administra­
ţia Porturilor Maritime” – S.A. Constan­
ţa, reprezentând 20% din capitalul so­
constituţia româniei • 380
cial, către Consiliul Local al Municipiului
Constanţa  –  n.a.], reprezintă un act de
dispoziţie cu privire la capitalul social al
societăţii, care nu ţine de competenţa de
legiferare a Parlamentului, ci de cea de
administrare a bunurilor proprietate pu­
blică/privată a statului, care aparţine, în
mod exclusiv, Guvernului (Decizia nr. 574
din 16 octombrie 2014, M. Of. nr. 889 din
8 decembrie 2014).
3.  Înlocuirea, prin articolul unic pct.  1
şi pct. 9 din Legea nr. 643/2002 pentru
aprobarea O.U.G.  nr.  78/2002 privind
asigurarea condiţiilor de funcţionare a
centralelor termice şi electrice de ter­
moficare aflate în administrarea con­
siliilor judeţene şi locale, a sintagmei
„centralelor termice şi electrice de ter­
moficare aflate în administrarea consi­
liilor judeţene şi a consiliilor locale” din
cuprinsul O.U.G. nr. 78/2002 cu sintagma
„a unor centrale termice şi electrice de
termoficare aflate în proprietatea con­
siliilor judeţene sau a consiliilor locale”
impietează asupra dreptului de proprie­
tate al unităţilor administrativ‑teritoriale,
astfel cum este prevăzut de art. 136 din
Constituţie [art. 135 din Constituţia ne­
revizuită], întrucât titularii dreptului de
proprietate nu pot fi decât statul şi uni­
tăţile administrativ‑teritoriale, respectiv
comune, oraşe, municipii şi judeţe, iar nu
consiliile locale sau consiliile judeţene,
care sunt autorităţi deliberative (Decizia
nr. 117 din 6 martie 2014, M. Of. nr. 336
din 8 mai 2014).
4.  Inalienabilitatea bunurilor care con­
stituie obiect al dreptului de proprietate
publică impune nu numai soluţia inter­
dicţiei înstrăinării lor, ci, ca o consecinţă,
şi imposibilitatea dobândirii acestora de
către terţi prin oricare alt mod de dobân­
dire reglementat de lege (Decizia nr. 627
din 12 mai 2011, M. Of. nr. 517 din 22
iulie 2011).
381 • constituţia româniei
5. Bunurile proprietate publică, potrivit
art.  136 alin.  (4) din Constituţie, „sunt
inalienabile”. Inalienabilitatea nu exclu­
de, dimpotrivă, presupune o integrare
în circuitul economic şi juridic a acestor
bunuri, de aceea, textul constituţional
prevede că, „în condiţiile legii organice,
ele pot fi date în administrarea regiilor
autonome ori instituţiilor publice sau pot
fi concesionate ori închiriate”. Realizarea
concesionării presupune, prin forţa îm­
prejurărilor, crearea de bunuri care ţin de
domeniul proprietăţii publice, precum şi
de domeniul privat, înţelegându‑se că, la
încetarea concesiunii, acestea din urmă
vor rămâne în proprietatea fostului con­
cesionar. Delimitarea se va face însă în
concret, pe baza criteriilor prevăzute de
lege (Decizia nr. 160 din 22 martie 2005,
M. Of. nr. 416 din 17 mai 2005).
6.  Îngrădirea dreptului de dispoziţie al
autorităţilor publice, prin înlăturarea
posibilităţii acestora de a dispune liber
de bunurile aflate în proprietatea pu­
blică a statului sau a unităţilor‑adminis­
trativ teritoriale, de a opta liber asupra
concesionării terenurilor, aduce atinge­
re prevederilor constituţionale cuprinse
la art. 136 alin. (2) din Constituţie, care
consacră principiul constituţional potrivit
căruia proprietatea publică este garan­
tată şi ocrotită prin lege (Decizia nr. 823
din 7 iulie 2008, M. Of. nr. 551 din 22 iulie
2008).
7. Măsura ridicării dreptului debitorului
de a‑şi mai conduce activitatea, de a‑şi
administra bunurile şi de a dispune de
acestea nu are semnificaţia unui transfer
de proprietate, operându‑se numai o in­
disponibilizare a bunurilor, care nu afec­
tează în esenţă dreptul de proprietate al
debitorului, nefiind încălcate dispoziţiile
art. 136 alin. (5) din Constituţie, care, de
altfel, prevăd inviolabilitatea proprietă­
ţii private „în condiţiile legii organice”
Art. 136
(Decizia nr. 318 din 14 septembrie 2004,
M. Of. nr. 992 din 28 octombrie 2004).
8. Posibilitatea chiriaşilor de a cumpăra
locuinţele la construirea cărora au con­
tribuit direct sau indirect în vechiul sis­
tem statal‑juridic este conformă literei
şi spiritului art. 44 şi art. 136 din Consti­
tuţie şi legitimată din punct de vedere
economic, social şi moral.  Obligaţia de
vânzare către chiriaşi a acestor locuinţe
este o obligaţie in rem, deci în conside­
rarea obiectului (locuinţa construită din
fondurile unităţii economice sau bugeta­
re), iar nu o obligaţie in personam, care
ar fi avut în considerare societatea ce a
luat naştere pe calea privatizării (Decizia
nr. 104 din 9 martie 2004, M. Of. nr. 328
din 16 aprilie 2004). 
9.  Dispoziţiile legale prin care se arată
că terenurile pe care se situează reţelele
electrice sunt şi rămân în proprietatea
publică a statului se justifică prin preve­
derile art.  136 alin.  (3) din Constituţie,
potrivit cărora fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice „(...) şi alte bunuri
stabilite de legea organică”. De aseme­
nea, ele dau expresie şi prevederilor
constituţionale cuprinse în alin. (2) şi (4)
ale art. 136, potrivit cărora proprietatea
publică aparţine statului sau unităţilor
administrativ‑teritoriale şi este inalie­
nabilă (Decizia nr. 284 din 1 iulie 2004,
M. Of. nr. 882 din 27 septembrie 2004).
10.  Statul trebuie să îşi asigure meca­
nisme de control al activităţii entităţi­
lor private care îndeplinesc atribuţii în
legătură cu organizarea unui serviciu
public, ţinând seama că aceasta este o
prerogativă a statului. Or, prin dispoziţiile
legii criticate [Legea pentru modificarea
şi completarea Legii camerelor de co­
merţ din România nr. 335/2007 şi a Legii
nr. 26/1990 privind registrul comerţului –
n.a.] se reglementează în sens contrar,
atribuindu‑se direct, prin lege, bunuri şi
servicii publice în administrare privată.
Art. 137 constituţia româniei • 382

Legea supusă controlului de constitu­ transparenţă o serie de proceduri de

ţionalitate prevede transformarea Ofi­
ciului Naţional al Registrului Comerţului
din instituţie publică cu personalitate
juridică într‑o structură pe lângă o aso­
ciaţie neguvernamentală  –  Camera de
Comerţ şi Industrie a României –, ceea
ce echivalează cu abrogarea implicită a
dispoziţiilor care reglementează actualul
statut al acestuia. Or, această modificare
fundamentală nu poate opera decât în
condiţiile respectării principiilor constitu­
ţionale şi normelor europene incidente,
precum şi a jurisprudenţei Curţii de Justi­
ţie a Comunităţilor Europene [în prezent
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene –
n.a.], care a condamnat pentru lipsa de
atribuire a unor servicii sau lucrări publi­
ce de către unele state membre (cauza
Comisia c. Franţei, Hotărârea din 14 oc­
tombrie 2004, şi cauza Comisia c. Germa­
niei, Hotărârea din 18 noiembrie 2004).
Astfel, prestarea activităţii de o persoană
juridică şi încasarea tarifelor de către o
alta înlătură transparenţa în gestiona­
rea fondurilor provenite din activitatea
registrului comerţului.  Taxele şi tarifele
încasate pentru prestarea serviciului
public al registrului comerţului trebuie
folosite în scopul îmbunătăţirii acestui
serviciu, conform voinţei legiuitorului
(Decizia nr. 1636 din 10 decembrie 2009,
M. Of. nr. 45 din 20 ianuarie 2010).

Articolul 137. Sistemul financiar

(1) Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financi-
are ale statului, ale unităţilor administrativ‑teritoriale şi ale instituţiilor publice
sunt reglementate prin lege. 
(2) Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul. În con-
diţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate recunoaşte
circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice (M. Of. nr. 597 din
13 august 2002); ► Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale (M. Of. nr. 618
din 18 iulie 2006); ►  Legea nr.  348/2004 privind denominarea monedei naţionale
(M. Of. nr. 664 din 23 iulie 2004).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Legiuitorul este în drept să prevadă
domeniile, activităţile, bunurile, persoa­
nele fizice şi juridice care sunt obligate la
plata unor impozite şi taxe centrale sau
locale, limitele în cadrul cărora pot fi sta­
bilite impozitele şi taxele respective, iar
în considerarea unor situaţii deosebite,
obiective sau subiective, în conformitate
cu interesul general şi obligaţiile statului,
prevăzute de art. 135 alin. (2) din Con­
stituţie, poate institui şi unele înlesniri,
aşa cum este scutirea unor contribuabili
de la plata anumitor impozite şi taxe,
diminuarea cuantumului acestora ori
eşalonarea plăţii lor (Decizia nr. 731 din
24 octombrie 2006, M. Of. nr. 979 din 7
decembrie 2006).
2.  Prin Hotărârea din 10 iulie 2003,
pronunţată în cauza C‑11/00, Comisia
c.  Banca Centrală Europeană, şi Hotă­
rârea din 10 iulie 2003, pronunţată în
cauza C‑15/00, Comisia c.  Banca Euro­
peană de Investiţii, Curtea de Justiţie
de la Luxembourg a definit noţiunea
„interese financiare” ca incluzând nu
numai veniturile/cheltuielile din buge­
383 • constituţia româniei Art. 138

tul Comunităţii (în prezent al Uniunii),
dar şi veniturile/cheltuielile din bugetul
organizaţiilor/oficiilor/agenţiilor prevă­
zute de tratat, întrucât protecţia inte­
reselor financiare se referă nu numai la
administrarea alocărilor bugetare, ci şi la
totalitatea măsurilor care afectează sau
pot afecta activele acestora. Din aceas­
tă perspectivă, legiuitorul român este
ţinut de necesitatea adoptării în legisla­
ţia internă a unei reglementări care să
răspundă exigenţelor minimale instituite
în sensul Actului Consiliului din 26 iulie
1995 referitor la adoptarea Convenţiei
privind protecţia intereselor financiare
ale Comunităţii Europene (cunoscută şi
sub numele de Convenţia „PIF”), cu cele
3 protocoale adiţionale adoptate în baza
art. 325 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (ex‑art. 280 din Trata­
tul de instituire a Comunităţii Europene),
întrucât Uniunea Europeană şi statele
membre combat frauda care afectează
interesele sale financiare prin măsuri
care se referă la aplicarea dreptului penal
intern (Decizia nr. 859 din 23 iunie 2011,
M. Of. nr. 639 din 7 septembrie 2011).
3. Faptul că în reglementarea criteriului
valorii materiale a pagubei cauzate se
face trimitere la moneda euro vizează
asigurarea rigurozităţii şi a continuităţii
în soluţionarea cauzelor penale, având
în vedere fluctuaţiile monedei naţionale,
şi nu încalcă prevederile constituţionale
potrivit cărora moneda naţională a Ro­
mâniei este leul (Decizia nr. 647 din 28
iunie 2007, M. Of. nr. 569 din 20 august
2007).

Articolul 138. Bugetul public naţional

(1) Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor. 
(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asi-
gurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului. 
(3) Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de
stat nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului
bugetar, se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale
de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor bugete.
(4) Bugetele locale se elaborează, se aprobă şi se execută în condiţiile
legii.
(5) Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei
de finanţare.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Bugetul se constituie ca un plan finan­
ciar al statului, aprobat prin lege, prin
care sunt prevăzute veniturile şi cheltu­
ielile publice stabilite în fiecare an, nece­
sare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sta­
tului (Decizia nr. 1657 din 28 decembrie
2010, M. Of. nr. 33 din 13 ianuarie 2011).
2.  Potrivit alin.  (2) al art.  138 din Con­
stituţie, bugetul se elaborează anual,
acest principiu aplicându‑se atât actului
denumit buget, cât şi componentelor
sale, care, însumate, nu pot fi diferite
de el (Decizia nr. 1657 din 28 decembrie
2010, M. Of. nr. 33 din 13 ianuarie 2011).
3.  Alocaţiile pentru efectuarea cheltu­
ielilor, stabilindu‑se numai prin buget,
sunt supuse principiului anualităţii şi, ca
o consecinţă, este neconstituţională sta­
Art. 139 constituţia româniei • 384

bilirea prin lege a unei alocaţii bugetare
cu caracter permanent (Decizia nr. 562
din 16 decembrie 2004, M. Of. nr. 202 din
10 martie 2005).
4. Alocaţiile bugetare prevăzute în buget
la nivelul diferitelor autorităţi publice pot
fi modificate în sensul suplimentării, fie
din fondul de rezervă bugetară la dispo­
ziţia Guvernului, fie, după caz, prin rec­
tificare bugetară (Decizia nr. 515 din 24
noiembrie 2004, M. Of. nr. 1195 din 14
decembrie 2004).
5.  Cerinţa constituţională a art.  138
alin. (5) impune stabilirea concomitentă
a unei cheltuieli cu sursa de finanţare,
adică a venitului necesar pentru supor­
tarea ei, spre a se evita consecinţele
economice şi sociale profund negative
ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără
acoperire (Decizia nr. 1657 din 28 decem­
brie 2010, M. Of. nr. 33 din 13 ianuarie
2011).

Articolul 139. Impozite, taxe şi alte contribuţii

(1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale
bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.
(2) Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene,
în limitele şi în condiţiile legii.
(3) Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folo-
sesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal (M. Of. nr. 927 din 23 decem-
brie 2003); ► O.G. nr. 92/2003 – Codul de procedură fiscală, republicată (M. Of. nr. 513
din 31 iulie 2007). 

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Con­
stituţie reprezintă temeiul constituţional
care conferă legiuitorului competenţa
exclusivă de a stabili taxele şi impozi­
tele, precum şi de a configura regimul
juridic al acestora.  În temeiul aceluiaşi
text, revine în competenţa exclusivă a
acestuia reglementarea drepturilor şi a
obligaţiilor părţilor din cadrul raportului
juridic fiscal [a se vedea şi art. 1 alin. (1)
din O.G.  nr.  92/2003 privind Codul de
procedură fiscală].  În aceste condiţii,
legiuitorul poate reglementa proceduri,
institui termene şi condiţii în vederea sta­
bilirii obligaţiilor fiscale. Având în vedere
cele expuse, Curtea reţine, de asemenea,
că prin maniera sa de reglementare le­
giuitorul configurează în mod indirect şi
tratamentul juridic al contribuabilului în
materie fiscală, ale cărui drepturi şi liber­
tăţi fundamentale trebuie să le respecte
(Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, M. Of.
nr. 554 din 28 iulie 2014).
2. Principiul enunţat de art. 139 alin. (1)
din Constituţie, şi anume stabilirea prin
lege a impozitelor, taxelor şi oricăror altor
venituri ale bugetului de stat, reprezintă
o garanţie constituţională a dreptului de
proprietate privată. Din bugetul de stat,
ca şi din bugetul asigurărilor sociale de
stat se finanţează cheltuieli de ordin na­
ţional, ceea ce reclamă o anumită grijă,
un anumit nivel de reglementare a sur­
selor sale de venituri, în primul rând a
impozitelor şi taxelor. Pentru a se înlătura
posibilitatea proliferării actelor normati­
ve de ordin administrativ în această ma­
terie, Constituţia a consacrat regula după
385 • constituţia româniei
care impozitele şi taxele pentru bugetul
de stat (bugetul asigurărilor sociale de
stat) se stabilesc numai prin act ce are
forţa juridică a legii, pe când impozitele
şi taxele la bugetele locale se stabilesc
prin acte administrative, emise de con­
siliile locale sau judeţene, în limitele şi în
condiţiile legii (Decizia nr. 883 din 6 iulie
2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010).
3. Termenul „numai” folosit de prevede­
rile alin. (1) al art. 139 din Constituţie are
semnificaţia de a interzice posibilitatea
stabilirii de impozite şi taxe pentru bu­
getul de stat prin acte normative infe­
rioare, ca forţă juridică, legii. În această
categorie nu intră ordonanţele emise de
Guvern, ci hotărârile Guvernului, care se
emit pentru organizarea executării legi­
lor, ordinele miniştrilor etc. A spune că
expresia „numai” exclude posibilitatea
adoptării de ordonanţe, fiind un dome­
niu rezervat legii organice, înseamnă a
adăuga la Constituţie (Decizia nr. 123 din
1 februarie 2011, M. Of. nr. 280 din 21
aprilie 2011).
4.  Fiscalitatea trebuie să fie nu numai
legală, ci şi proporţională, rezonabilă,
echitabilă şi să nu diferenţieze impozite­
le pe criteriul grupelor sau categoriilor
de cetăţeni.  Stabilirea prin lege a unui
impozit trebuie să respecte cel puţin pa­
tru criterii: echitate, proporţionalitate,
rezonabilitate şi nediscriminare.  Întru­
nirea cumulativă a acestor patru criterii
legitimează din punct de vedere consti­
tuţional stabilirea unui impozit. Printr‑o
atare conduită, legiuitorul respectă întru
totul dispoziţiile art.  56 şi art.  139 din
Constituţie, fără a afecta alte drepturi şi
libertăţi fundamentale. În schimb, neres­
pectarea acestor criterii cu valoare con­
stituţională duce implicit la încălcarea
dreptului fundamental aplicabil în cau­
ză. Cu privire la rezonabilitatea şi echi­
tabilitatea impozitului, legiuitorul este
în drept să stabilească impozite pentru
a alimenta în mod constant şi ritmic bu­
Art. 139
getul de stat, însă trebuie să manifeste o
deosebită atenţie atunci când stabileşte
materia impozabilă. În ceea ce priveşte
proporţionalitatea impozitului, Curtea
nu poate decât să observe îndrituirea
constituţională a legiuitorului de a sta­
bili taxe şi impozite, fără a putea cenzura
cuantumul acestora decât în situaţia în
care afectează substanţa dreptului (Deci­
zia nr. 940 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 524
din 28 iulie 2010).
5.  Raţiunea art.  139 alin.  (1) din Con­
stituţie este aceea de a crea un sistem
unitar de impunere la nivel naţional prin
prevederea în cuprinsul actelor de regle­
mentare primară a tuturor impozitelor,
taxelor sau a altor contribuţii care se fac
venit la bugetul de stat.  Deşi textul de
referinţă nu vizează şi stabilirea în con­
cret a cuantumului taxei, acest lucru nu
echivalează însă cu posibilitatea acordată
Guvernului ca printr‑un act de reglemen­
tare secundară să impună un cuantum
exagerat sau excesiv al taxei, pentru că,
în acest caz, s‑ar încălca art. 56 alin. (2)
din Constituţie.  Din contră, cuantumul
taxei trebuie să fie unul echitabil şi să
reflecte valoarea contraprestaţiei la care
este îndrituit plătitorul unei asemenea
taxe (Decizia nr. 374 din 22 martie 2011,
M. Of. nr. 317 din 9 mai 2011).
6.  Regula generală în materia impozi­
telor şi taxelor este cuprinsă în art. 139
alin.  (1) din Constituţie.  De asemenea,
potrivit art.  56 din Constituţie, contri­
buţia cetăţenilor la cheltuielile publice
constituie o îndatorire fundamentală a
acestora, neputându‑se reţine, în con­
secinţă, că prin stabilirea pe cale legală
a unui impozit s‑ar leza dreptul de pro­
prietate al unei persoane.  Din aceste
reglementări constituţionale rezultă că
stabilirea impozitelor şi taxelor datorate
bugetului de stat intră în competenţa
exclusivă a legiuitorului, acesta având
dreptul exclusiv de a stabili cuantumul
impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru
Art. 139
acordarea unor exceptări sau scutiri de
la aceste obligaţii în favoarea anumitor
categorii de contribuabili şi în anumite
perioade de timp, în funcţie de situaţiile
conjuncturale, dar, evident, şi în raport
cu situaţia economico‑financiară a ţării
în perioadele respective (Decizia nr. 1052
din 14 iulie 2011, M. Of. nr. 728 din 17
octombrie 2011).
7. Legiuitorul, având competenţa exclu­
sivă în stabilirea impozitelor, taxelor şi
a oricăror alte venituri ale bugetului de
stat şi ale bugetului asigurărilor sociale
de stat, este în drept să determine veni­
turile supuse impozitării, categoriile de
persoane fizice şi juridice care au calita­
tea de contribuabili sau/şi serviciile pu­
blice condiţionate de plata unor taxe de
beneficiari. În virtutea aceleiaşi compe­
tenţe, legiuitorul poate stabili şi excepţii,
constând în scutirea unor servicii publice
sau a anumitor categorii de persoane de
la obligaţia plăţii taxelor, iar instituirea
unor asemenea excepţii nu este contra­
ră prevederilor constituţionale dacă a
fost făcută în considerarea unor situaţii
deosebite, păstrându‑se tratamentul ju­
ridic egal pentru situaţii identice (Deci­
zia nr. 651 din 29 noiembrie 2005, M. Of.
nr. 51 din 19 ianuarie 2006).
8. Deşi, potrivit legii, amenzile se fac ve­
nit la bugetul de stat, stabilirea lor pentru
săvârşirea contravenţiilor nu are aceeaşi
semnificaţie cu stabilirea impozitelor şi
taxelor sau a altor contribuţii ale buge­
tului de stat, în sensul textului consti­
tuţional al art. 139 alin. (1), cu caracter
obligatoriu şi prestabilit. Spre deosebire
de plata impozitelor şi taxelor sau a altor
contribuţii ale bugetului de stat, a cărei
obligaţie constituţională a cetăţenilor
este prevăzută de art. 56 din Constitu­
► Hotărâri C.E.D.O.
1. Legiuitorul trebuie să dispună, la pu­
nerea în aplicare a politicilor sale, mai
ales cele sociale şi economice, de o
constituţia româniei • 386
ţie, în sensul că aceştia contribuie prin
impozite şi taxe la finanţarea cheltuielilor
publice, amenda nu face parte din cate­
goriile de venituri prevăzute de art. 139
alin. (1) din Constituţie; ea nu este o sur­
să de venit dacă legea este respectată,
ceea ce reprezintă situaţia normală, de­
zirabilă. Specificul derivă din caracterul
de sancţiune al amenzii, de consecinţă
a încălcării unei norme legale prin săvâr­
şirea unei contravenţii. Faptul generator
al raportului juridic al obligaţiei de plată
a amenzii îl constituie comiterea con­
travenţiei (Decizia nr. 228 din 21 aprilie
2005, M. Of. nr. 524 din 21 iunie 2005).
9.  Autorităţile administraţiei publice
locale nu au totală independenţă în
privinţa stabilirii impozitelor şi taxelor
locale. Astfel, potrivit art.  139 alin.  (2)
din Constituţie, „Impozitele şi taxele lo­
cale se stabilesc de consiliile locale sau
judeţene, în limitele şi în condiţiile legii”.
Această prevedere constituţională obli­
gă legiuitorul să determine, la modul ge­
neral, domeniile, activităţile şi veniturile
pentru care consiliile locale sau judeţene
sunt competente să stabilească impozi­
te şi taxe locale.  În acelaşi sens, legea
poate prevedea domeniile, activităţile,
veniturile sau categoriile de persoane
scutite de la plata impozitelor ori taxe­
lor locale.  Stabilirea obligaţiei de plată
a impozitelor şi taxelor locale, precum
şi scutirea de la plata unor impozite sau
taxe pentru anumite bunuri ori venituri
sau pentru anumite categorii de contri­
buabili se întemeiază pe principiul aşe­
zării juste a sarcinilor fiscale, prevăzut de
art. 56 alin. (2) din Constituţie (Decizia
nr. 154 din 30 martie 2004, M. Of. nr. 466
din 25 mai 2004).
marjă de apreciere pentru a se pronun­
ţa atât asupra existenţei unei probleme
de interes public care necesită un act
387 • constituţia româniei Art. 140

normativ, cât şi asupra alegerii moda­ fiscală, se bucură de o marjă largă de

lităţilor de aplicare a acestuia (cauza
Dumitru Daniel Dumitru şi alţii c.  Ro­
mâniei, Decizia din 4 septembrie 2012,
§ 49, www.echr.coe.int).
2. Statul, mai ales atunci când elaborează
şi pune în practică o politică în materie
apreciere, cu condiţia existenţei unui
„just echilibru” între cerinţele interesului
general şi imperativele apărării drepturi­
lor fundamentale ale omului (cauza Ste­
re şi alţii c. României, Hotărârea din 23
februarie 2006, § 50, www.echr.coe.int).

Articolul 140. Curtea de Conturi

(1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sec-
torului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii
de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.
(2) Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra con-
turilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat,
cuprinzând şi neregulile constatate.
(3) La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi
controlează modul de gestionare a resurselor publice şi raportează despre
cele constatate.
(4) Consilierii de conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 9
ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Membrii Curţii de Conturi sunt inde-
pendenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată durata acestuia.
Ei sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători.
(5) Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi
numiţi de Parlament, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică
a Curţii.
(6) Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către Parlament, în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi, republicată (M. Of. nr. 238 din 3 aprilie 2014). 

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Legea fundamentală nu consacră no­
ţiunea de mandat „parţial”, nici măcar
în contextul normei tranzitorii cuprinse
în art. 155 alin. (5), referitor la mandatul
de 3 ani sau de 6 ani, acesta fiind un
mandat constituţional sui‑generis, asi­
milat unui mandat complet, care cade
sub incidenţa interdicţiei prevăzute
de art. 140 alin. (4) teza I, neputând fi
prelungit sau înnoit.  Constituţia stabi­
leşte condiţiile, interdicţiile şi incompa­
tibilităţile ce trebuie îndeplinite de un
candidat, iar posibilitatea unei noi can­
didaturi, după expirarea mandatului îm­
plinit în condiţi­ile Constituţiei, este un
element extrinsec acestuia, ce poate fi
modificat pentru viitor numai prin legea
de revizuire constituţională.  Aşa fiind,
atât propunerea de numire, cât şi numi­
rea membrilor Curţii de Conturi trebuie
să se întemeieze pe verificarea prealabi­
lă a respectării cerinţelor legale şi con­
Art. 141 constituţia româniei • 388

stituţionale pentru ocuparea respectivei statului” (Decizia nr. 544 din 28 iunie

demnităţi, precum şi a interdicţiilor şi
incompatibilităţilor ce pot rezulta fie din
statutul personal, fie din alte prevederi
legale (Decizia nr. 442 din 10 iulie 2014,
M. Of. nr. 565 din 30 iulie 2014).
2. Prin rolul său, Curtea de Conturi face
parte din instituţiile fundamentale ale
statului, activitatea sa fiind indispen­
sabilă asigurării suportului financiar al
funcţionării tuturor organelor statu­
lui. Natura Curţii de Conturi de instituţie
fundamentală a statului este deopotrivă
subliniată de statutul constituţional al
acesteia, ca şi de faptul că organizarea
şi funcţionarea sa, adică regimul său ju­
ridic, se reglementează, potrivit art. 73
alin. (3) lit. l) din Constituţie, prin lege
organică.  Luând în considerare aceste
elemente definitorii, reglementarea
organizării şi funcţionării Curţii de Con­
turi prin ordonanţă de urgenţă a Guver­
nului contravine prevederilor art.  115
alin. (6) din Constituţie, conform cărora
ordonanţele de urgenţă „nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale
2006, M. Of. nr. 568 din 30 iulie 2006).
3.  Activitatea completului din cadrul
Curţii de Conturi nu este o activitate de
judecată, de înfăptuire a justiţiei, speci­
fică doar instanţelor judecătoreşti, aşa
cum prevede art.  124 din Constituţie,
ci această structură din cadrul Curţii de
Conturi, denumită de legiuitor „com­
plet”, are doar posibilitatea de a sesiza
instanţele de judecată în vederea stabi­
lirii răspunderii juridice potrivit legii. Po­
trivit art.  140 alin.  (1) teza finală din
Constituţie, litigiile rezultate din activi­
tatea Curţii de Conturi sunt soluţio­nate
de către instanţele judecătoreşti specia­
lizate, iar faptul că o structură din cadrul
Curţii de Conturi, denumită complet,
sesizează  –  printr‑un act denumit în­
cheiere – instanţele judecătoreşti com­
petente a stabili răspunderea juridică nu
echivalează cu o încălcare a prevederilor
constituţionale sus‑menţio­nate (Decizia
nr. 182 din 6 martie 2007, M. Of. nr. 292
din 3 mai 2007).

Articolul 141. Consiliul Economic şi Social

Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi
al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de
înfiinţare, organizare şi funcţionare.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consi-
liului Economic şi Social (M. Of. nr. 456 din 24 iulie 2013).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Articolul 141 din Constituţie prevede
doar rolul Consiliului Economic şi So­
cial – „organ consultativ al Parlamentu­
lui şi al Guvernului în domeniile de spe­
cialitate stabilite prin legea sa organică
de înfiinţare, organizare şi funcţiona­
re” –, rămânând în sarcina legiuitorului
să dezvolte această dispoziţie constitu­
ţională (Decizia nr.  383 din 23 martie
2011, M. Of. nr. 281 din 21 aprilie 2011).
2. Este obligaţia Consiliului Economic şi
Social să avizeze proiectele de acte nor­
mative care vizează sfera sa de compe­
tenţă, iar neîndeplinirea acestei atribuţii
mai ales în privinţa actelor normative
cu un impact social major constituie
389 • constituţia româniei
o înţelegere greşită a rolului său legal
şi constituţional, fără a fi însă afectată
constituţionalitatea legii asupra căreia
nu a fost dat avizul Consiliului Economic
şi Social (Decizia nr.  383 din 23 martie
2011, M. Of. nr. 281 din 21 aprilie 2011).
3.  Articolul 141 din Constituţie, expri­
mând sintetic rolul pur consultativ pen­
tru Parlament şi Guvern al Consiliului
Economic şi Social, nu face niciun fel de
referire expresă la obligaţia iniţiatori­
lor proiectelor de acte normative de a
solicita avizul consultativ al acestuia şi
Art. 141
nici cu privire la mecanismele de con­
sultare, acestea fiind tratate în legea de
organizare şi funcţionare, la care Legea
fundamentală face trimitere.  Dacă vo­
inţa legiuitorului constituant ar fi fost în
sensul impunerii obligativităţii solicitării
avizului, atunci aceasta ar fi fost exprima­
tă în cuprinsul art. 141 din Legea funda­
mentală într‑un mod asemănător celui
folosit la redactarea art. 79 pentru regle­
mentarea rolului şi atribuţiilor Consiliului
Legislativ (Decizia nr. 83 din 15 ianuarie
2009, M. Of. nr. 187 din 25 martie 2009).
 Titlul V. Curtea Constituţională
Articolul 142. Structura
(1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.
(2) Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru
un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
(3) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei
de Preşedintele României.
(4) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele
acesteia, pentru o perioadă de 3 ani.
(5) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din
3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată (M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Instanţa constituţională este o „insti­
tuţie fundamentală a statului, cu rol de
garant al supremaţiei Constituţiei, al sta­
tului de drept şi al principiului separaţiei
şi echilibrului puterilor” (Decizia nr. 738
din 19 septembrie 2012, M. Of. nr. 690
din 8 octombrie 2012).  Toate acestea
presupun, printre altele, competenţa
Curţii, în limitele Constituţiei, desigur, de
a asigura conformitatea întregului fond
activ al legislaţiei cu normele şi principiile
fundamentale (Decizia nr. 728 din 9 iulie
2012, M. Of. nr. 478 din 12 iulie 2012).

Articolul 143. Condiţii pentru numire

Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică supe-
rioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în
activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.
Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată (M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010).

Articolul 144. Incompatibilităţi
Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare
altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
juridic superior.
Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată (M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010).

Articolul 145. Independenţa şi inamovibilitatea

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea man-
datului lor şi inamovibili pe durata acestuia.
391 • constituţia româniei Art. 146

Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale, republicată (M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010).

Articolul 146. Atribuţii
Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor
două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului
Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri in-
ternaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar
sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comer-
cial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul
Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre auto-
rităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a primului‑ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior
al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui Ro-
mâniei şi confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului
şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative
de către cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea
unui partid politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată (M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010); ► art. 6‑7 din Le-
gea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului (M. Of. nr. 84 din
24 februarie 2000); ► Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni, republicată (M. Of. nr. 516 din 8 iunie 2004); ► Legea nr. 35/2008 pentru
alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului (M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008); ► Le-
gea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată (M. Of. nr. 650
Art. 146
din 12 septembrie 2011); ► Legea nr. 590/2003 privind tratatele (M. Of. nr. 23 din 12
ianuarie 2004). 
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  În accepţiunea art.  146 lit.  a) teza I
din Constituţie, Curtea Constituţională
nu este competentă să controleze fapte
materializate în acţiuni sau inacţiuni, ci
numai conformitatea extrinsecă şi intrin­
secă a actului normativ adoptat cu Con­
stituţia (Decizia nr. 1237 din 6 octombrie
2010, M. Of. nr. 785 din 24 noiembrie
2010).
2. Conform art. 146 lit. a) din Constituţie,
controlul de constituţionalitate a priori
se exercită de Curtea Constituţională
numai asupra legilor înainte de promul­
garea acestora, iar nu şi asupra dispozi­
ţiilor unei legi în vigoare.  Indiferent de
conexiunile ce se pot face între textul
modificator şi textul modificat, Curtea
Constituţională, în temeiul art. 146 lit. a)
din Constituţie, nu se poate pronunţa în
cadrul controlului a priori decât asupra
textului modificator al legii care urmea­
ză să fie supusă promulgării şi nu poate
extin­de controlul de neconstituţionali­
tate şi asupra textului modificat dintr‑o
lege în vigoare. În cazul legilor în vigoare,
controlul de constituţionalitate al acesto­
ra se exercită de Curtea Constituţională,
potrivit art.  146 lit.  d), numai pe calea
excepţiilor. A proceda altfel ar însemna
să nu se respecte dispoziţiile constitu­
ţionale privind tratamentul diferit ce se
aplică în cazul controlului de constituţi­
onalitate, după cum acesta se referă la
legi înainte de promulgare sau la legi pro­
mulgate, publicate în Monitorul Oficial
al României şi intrate în vigoare (Decizia
nr. 498 din 8 iunie 2006, M. Of. nr. 554
din 27 iunie 2006).
3.  Nu pot face obiectul controlului de
constituţionalitate a priori, prevăzut de
constituţia româniei • 392
art. 146 lit. a), prevederile abrogatoare
ale legii de aprobare referitoare la ace­
le dispoziţii din ordonanţa de urgenţă
aprobată care au fost constatate ca fiind
neconstituţionale printr‑o decizie ante­
rioară a Curţii Constituţionale (Decizia
nr. 1610 din 15 decembrie 2010, M. Of.
nr. 863 din 23 decembrie 2010).
4.  Este necesar ca legea de revizuire
adoptată de Parlament, înainte de a
fi supusă referendumului în condiţiile
art. 151 alin. (3) din Legea fundamentală,
să fie examinată de Curtea Constituţio­
nală pentru a constata, pe de o parte,
dacă a fost respectată decizia Curţii pri­
vind proiectul de lege sau propunerea
de revizuire a Constituţiei şi, pe de altă
parte, dacă modificările şi completările
aduse proiectului sau propunerii de revi­
zuire în procedura de dezbatere şi adop­
tare parlamentară respectă principiile şi
dispoziţiile constituţionale referitoare
la revizuire (Decizia nr. 799 din 17 iunie
2011 asupra proiectului de lege privind
revizuirea Constituţiei României, M. Of.
nr. 440 din 23 iunie 2011).
5.  O eventuală încălcare a dispoziţiilor
regulamentelor celor două Camere ale
Parlamentului prin hotărârea Birourilor
permanente nu poate constitui obiect al
analizei Curţii Constituţionale în temeiul
art.  146 lit.  a) din Constituţie (Decizia
nr. 383 din 23 martie 2011, M. Of. nr. 281
din 21 aprilie 2011).
6. Atribuţia Curţii Constituţionale de con­
trol al hotărârilor Plenului Camerei Depu­
taţilor, hotărârilor Plenului Senatului şi al
hotărârilor Plenului celor două Camere
reunite ale Parlamentului constituie o
expresie a exigenţelor statului de drept
393 • constituţia româniei
şi o garanţie a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale. În acest sens, Comisia
de la Veneţia a reţinut că, „prin regu­
lamentul său şi prin alte norme generale,
Parlamentul adoptă totuşi acte norma­
tive, care reprezintă cadrul de referinţă
pentru Parlament, în ansamblul său, şi
pentru membrii săi, în mod individual.
Controlul jurisdicţional al aplicării unor
asemenea acte normative este o compo­
nentă esenţială a statului de drept. Lipsa
controlului jurisdicţional echivalează cu
o transformare a majorităţii parlamen­
tare în judecător al propriilor acte. Dacă
doar majoritatea poate decide cu privire
la respectarea normelor parlamentare,
minoritatea nu are cui să solicite aju­
tor în cazul în care aceste norme sunt
încălcate.  Chiar dacă actele vizate sunt
acte individuale, acestea afectează nu
doar dreptul minorităţii parlamentare,
ci şi, ca o consecinţă, dreptul de vot al
cetăţenilor care au ales minoritatea
parlamentară”.  Astfel fiind, „controlul
jurisdicţional al actelor individuale ale
Parlamentului nu este doar o chestiune
care ţine de statul de drept, dar, în con­
diţiile în care dreptul de vot este afectat,
chiar o chestiune de drepturile omului”
(Aviz privind compatibilitatea cu princi­
piile constituţionale şi statul de drept a
acţiunilor Guvernului şi Parlamentului
României cu privire la alte instituţii ale
statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guver­
nului de modificare a Legii nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului de modificare şi completare
a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului în Româ­
nia, adoptat de Comisia de la Veneţia
la cea de‑a 93‑a Sesiune plenară, 14‑15
decembrie 2012). În acelaşi sens, Curtea
Constituţională a subliniat că instituirea
acestei atribuţii reprezintă expresia di­
ver­sificării şi consolidării competenţei
Art. 146
Curţii Constituţionale şi un câştig în efor­
turile de realizare a unui stat de drept şi
democratic. Controlul de constituţiona­
litate în ansamblul său şi, integrat aces­
tuia, controlul de constituţionalitate a
hotărârilor Parlamentului reprezintă o
garanţie juridică fundamentală a supre­
maţiei Constituţiei (Decizia nr. 727 din
9 iulie 2012, M. Of. nr. 477 din 12 iulie
2012; Decizia nr. 80 din 16 februarie
2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
7. Sesizarea Curţii în vederea declanşării
controlului de constituţionalitate a regu­
lamentelor Parlamentului se poate face
de către preşedinţii celor două Camere
ale Parlamentului, un grup parlamentar
sau de către un anumit număr de depu­
taţi sau de senatori. În prezenţa acestor
dispoziţii imperative, preşedintele grupu­
lui nu poate ca, prin reprezentare, să se
substituie grupului parlamentar în relaţia
cu instanţa de jurisdicţie constituţională,
deoarece Constituţia nu cuprinde nicio
dispoziţie referitoare la exercitarea atri­
buţiilor grupului parlamentar de către
preşedintele acestuia (Decizia nr. 142
din 24 martie 2004, M. Of. nr. 286 din 1
aprilie 2004).
8.  Procedând la circumstanţierea com­
petenţei sale de control de constituţio­
nalitate al hotărârilor Plenului Camerei
Deputaţilor, al hotărârilor Plenului Se­
natului şi al hotărârilor Plenului celor
două Camere reunite ale Parlamentului,
Curtea Constituţională a statuat în mod
constant că pot fi supuse controlului de
constituţionalitate numai hotărârile Par­
lamentului, adoptate după conferirea
noii competenţe, hotărâri care afectează
valori, reguli şi principii constituţionale
sau, după caz, organizarea şi funcţiona­
rea autorităţilor şi instituţiilor de rang
constituţional (Decizia nr. 53 din 25 ia­
nuarie 2011, M. Of. nr. 90 din 3 februarie
2011; Decizia nr. 54 din 25 ianuarie 2011,
M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia
Art. 146
nr. 307 din 28 martie 2012, M. Of. nr. 293
din 4 mai 2012; Decizia nr. 783 din 26
septembrie 2012, M. Of. nr. 684 din 3
octombrie 2012).
9.  Hotărârile Parlamentului contestate
pot avea caracter normativ sau indivi­
dual, întrucât textul art.  27 din Legea
nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere
între hotărârile care pot fi supuse contro­
lului Curţii Constituţionale sub aspectul
domeniului în care au fost adoptate sau
sub cel al caracterului normativ ori indi­
vidual, ceea ce înseamnă că toate aceste
hotărâri sunt susceptibile a fi supuse con­
trolului de constituţionalitate  –  ubi lex
non distinguit nec nos distinguere debe­
mus. În consecinţă, sesizările de necon­
stituţionalitate care vizează asemenea
hotărâri sunt de plano admisibile (Decizia
nr. 307 din 28 martie 2012, M. Of. nr. 293
din 4 mai 2012).
10.  Curtea Constituţională a stabilit, în
mod expres, că, pentru a fi admisibilă
sesizarea de neconstituţionalitate, nor­
ma de referinţă trebuie să fie de rang
constituţional pentru a se putea analiza
dacă există vreo contradicţie între ho­
tărârile menţionate la art. 27 din Legea
nr. 47/1992, pe de o parte, şi exigenţe­
le procedurale şi substanţiale impuse
prin dispoziţiile Constituţiei, pe de altă
parte. Aşadar, criticile trebuie să aibă o
evidentă relevanţă constituţională, şi nu
una legală ori regulamentară.  Prin ur­
mare, toate hotărârile Plenului Camerei
Deputaţilor, Plenului Senatului şi Plenului
celor două Camere reunite ale Parlamen­
tului pot fi supuse controlului de consti­
tuţionalitate, dacă în susţinerea criticii de
neconstituţionalitate sunt invocate dis­
poziţii cuprinse în Constituţie. Invocarea
acestor dispoziţii nu trebuie să fie forma­
lă, ci efectivă (Decizia nr. 307 din 28 mar­
tie 2012, M. Of. nr. 293 din 4 mai 2012;
Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012,
M. Of. nr. 684 din 3 octombrie 2012).
constituţia româniei • 394
11.  Acceptarea tezei contrare, cu con­
secinţa excluderii de la exercitarea con­
trolului de constituţionalitate a hotărâ­
rilor Parlamentului României date cu
încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii,
ar avea drept consecinţă plasarea orga­
nului reprezentativ suprem al poporului
român – Parlamentul – deasupra legii şi
acceptarea ideii că tocmai autoritatea le­
gitimată constituţional să adopte legile le
poate încălca fără a putea fi în vreun fel
sancţionată. Or, într‑un stat de drept, ni­
meni nu este mai presus de lege (Decizia
nr. 251 din 30 aprilie 2014, M. Of. nr. 376
din 21 mai 2014).
12. Controlul exercitat de Curtea Consti­
tuţională poate avea ca obiect doar con­
stituţionalitatea hotărârilor Parlamentu­
lui, nu şi conţinutul eventualelor acorduri
politice care au condus la adoptarea
acestora (Decizia nr. 128 din 8 martie
2014, M. Of. nr. 292 din 22 aprilie 2014).
13.  Potrivit dispoziţiilor art.  146 lit.  c)
din Constituţie, Curtea Constituţională
se pronunţă asupra constituţionalităţii
regu­lamentelor Parlamentului, la se­
sizarea unuia dintre preşedinţii celor
două Camere ale Parlamentului, a unui
grup parlamentar sau a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin
25 de senatori. Aceste dispoziţii se coro­
borează cu cele ale art. 61 şi art. 64 din
Constituţie privind rolul şi structura Par­
lamentului, respectiv organizarea internă
a fiecărei Camere a Parlamentului, texte
constituţionale care consacră principiul
autonomiei parlamentare, concretizată
într‑o triplă autonomie: regulamentară,
instituţională şi financiară. Astfel fiind,
chiar dacă dispoziţiile constituţionale
nu o precizează expres, membrii uneia
dintre Camerele Parlamentului nu au ca­
litate activă în controlul constituţionalită­
ţii dispoziţiilor regulamentului celeilalte
Camere (Decizia nr. 1009 din 7 iulie 2009,
M. Of. nr. 542 din 4 august 2009).
395 • constituţia româniei
14. Curtea a statuat că rolul său este ace­
la de a stabili dacă prevederile de lege
criticate sunt constituţionale, dar şi dacă
interpretările ce se dau acestora respectă
exigenţele Constituţiei, astfel că, în mă­
sura în care textului de lege criticat i se
poate conferi o interpretare constituţio­
nală, Curtea va constata constituţionali­
tatea dispoziţiei legale în această inter­
pretare şi va exclude de la aplicare orice
alte interpretări posibile (Decizia nr. 223
din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18
aprilie 2012; Decizia nr. 448 din 29 oc­
tombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie
2014).
15.  Neconstituţionalitatea reprezintă o
stare organică a unei norme juridice le­
gale şi nu poate fi dedusă dintr‑o inter­
pretare discutabilă, realizată în procesul
de aplicare a sa la o situaţie concretă,
care constituie obiectul competenţei
exclusive a instanţelor de judecată (De­
cizia nr. 85 din 10 februarie 2005, M. Of.
nr. 363 din 28 aprilie 2005).
16.  Neconstituţionalitatea unei regle­
mentări constituie o stare intrinsecă a
acesteia şi nu poate fi dedusă pe calea
unei interpretări per a contrario, opera­
ţie care presupune a atribui legiuitorului
ceea ce acesta nu a prevăzut in termi­
nis (Decizia nr. 122 din 16 martie 2004,
M. Of. nr. 367 din 27 aprilie 2004).
17. Termenul „lege” prevăzut la lit. d) a
art. 146 din Constituţie nu este folosit în
sens larg, cuprinzând toate actele nor­
mative, ci doar în sensul său strict, de
lege, prin care se înţelege actul legisla­
tiv adoptat de Parlament şi promulgat
de Preşedintele României, şi de ordo­
nanţă, care reprezintă actul adoptat de
Guvern pe baza unei delegări legislative.
Conceptul de lege rezultă din îmbinarea
criteriului formal cu cel material, întru­
cât conţinutul legii este determinat de
importanţa acordată de legiuitor aspec­
telor reglementate. Astfel, este evident
Art. 146
că soluţionarea excepţiei de neconstitu­
ţionalitate privind alte acte normative
nu este de competenţa Curţii Constitu­
ţionale, aceste acte fiind controlate, sub
aspectul legalităţii, de instanţele de con­
tencios administrativ (Decizia nr. 435 din
13 septembrie 2005, M. Of. nr. 924 din 17
octombrie 2005).
18. Hotărârile Guvernului nu pot consti­
tui obiect al controlului de constituţiona­
litate exercitat de Curtea Constituţională,
acestea putând fi atacate numai pe calea
contenciosului administrativ. Instanţa ju­
decătorească trebuie să respingă o astfel
de excepţie printr‑o încheiere motivată,
fără a mai sesiza Curtea Constituţională
(Decizia nr. 283 din 7 iunie 2005, M. Of.
nr. 657 din 25 iulie 2005).
19.  Verificarea conţinutului ordinelor
emise de miniştri intră în competenţa
instanţelor judecătoreşti de contencios
administrativ, care pot să statueze, cu
ocazia controlului specific, asupra con­
formităţii dispoziţiilor acestora cu actul
normativ cu forţă juridică superioară,
respectiv legea (Decizia nr. 77 din 26 fe­
bruarie 2004, M. Of. nr. 219 din 12 martie
2004).
20. Potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din
Constituţie, Curtea Constituţională deci­
de asupra excepţiilor privind neconstitu­
ţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori
a unei dispoziţii dintr‑o lege sau dintr‑o
ordonanţă, astfel încât normele metodo­
logice nu pot forma obiectul controlului
de constituţionalitate (Decizia nr. 956 din
12 iulie 2011, M. Of. nr. 687 din 28 sep­
tembrie 2011).
21. Curtea Constituţională nu are compe­
tenţa de a efectua un control de confor­
mitate între o directivă şi actul normativ
naţional prin care aceasta este transpu­
să, iar o eventuală neconformitate a ac­
tului naţional cu cel european nu atrage,
în mod implicit, şi neconstituţionalitatea
actului naţional de transpunere. Astfel,
Art. 146
nimic nu împiedică legiuitorul naţional să
acorde sau să prevadă un grad mai mare
de protecţie în dreptul naţional faţă de
reglementarea incidentă a Uniunii Euro­
pene (Decizia nr. 415 din 7 aprilie 2011,
M. Of. nr. 471 din 5 iulie 2011).
22.  Nu intră în competenţa Curţii Con­
stituţionale, astfel cum este aceasta pre­
văzută de Constituţie şi de legea sa de
organizare şi funcţionare, controlul de
constituţionalitate al deciziilor pronun­
ţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
în soluţionarea recursurilor în interesul
legii cu care este învestită (Decizia nr. 778
din 16 iunie 2011, M. Of. nr. 668 din 20
septembrie 2011).
23. Împrejurarea că printr‑o decizie pro­
nunţată într‑un recurs în interesul legii se
dă unui text legal o anumită interpretare
nu este de natură a fi convertită într‑un
fine de neprimire care să oblige Curtea
ca, în pofida rolului său de garant al su­
premaţiei Constituţiei, să nu mai anali­
zeze textul în cauză în interpretarea dată
de instanţa supremă.  Din perspectiva
raportării la prevederile Constituţiei,
Curtea Constituţională verifică constitu­
ţionalitatea textelor legale aplicabile în
interpretarea consacrată prin recursurile
în interesul legii. A admite o teză contrară
contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii
Constituţionale, care şi‑ar nega rolul său
constituţional acceptând ca un text legal
să se aplice în limite ce ar putea intra în
coliziune cu Legea fundamentală (Decizia
nr. 854 din 23 iunie 2011, M. Of. nr. 672
din 21 septembrie 2011).
24. Eventualele abuzuri ale organelor de
urmărire penală sau întârzierile în solu­
ţio­narea plângerilor adresate acestora
nu pot constitui motive de neconstitu­
ţionalitate a prevederilor de lege şi, prin
urmare, nu pot fi cenzurate de instanţa
de contencios constituţional (Decizia
nr. 838 din 23 iunie 2011, M. Of. nr. 648
din 12 septembrie 2011).
constituţia româniei • 396
25. O eventuală eroare cu privire la dis­
poziţiile ce ar putea fi incidente fondului
poate fi cenzurată doar de instanţa de
judecată, controlul de contencios consti­
tuţional, în acord cu prevederile art. 124
alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1) din Con­
stituţie, neputând fi convertit într‑un
control judiciar chemat să înfăptuiască
justiţia.  Curtea Constituţională nu face
parte din autoritatea judecătorească, ci
este unica autoritate de jurisdicţie con­
stituţională, care asigură, printre altele,
pe calea excepţiei, controlul legilor sau
ordonanţelor ori dispoziţiilor dintr‑o lege
sau ordonanţă în vigoare, care încalcă
dispoziţiile sau principiile Legii funda­
mentale, şi nicidecum pe cele ale celor­
lalte acte normative (Decizia nr. 1433
din 4 noiembrie 2010, M. Of. nr. 12 din
6 ianuarie 2011).
26.  Este inadmisibil ca în anumite faze
procesuale să se ridice excepţii de ne­
constituţionalitate care să vizeze alte
faze procesuale (Decizia nr. 560 din 3 mai
2011, M. Of. nr. 403 din 8 iunie 2011).
27. Cadrul procesual specific soluţionă­
rii excepţiei de neconstituţionalitate este
cel stabilit prin încheierea instanţei de
judecată prin care este sesizată Curtea
Constituţională şi nu poate fi modificat
direct în faţa acesteia (Decizia nr. 224
din 9 martie 2010, M. Of. nr. 241 din 15
aprilie 2010).
28. Nemotivarea excepţiei de neconstitu­
ţionalitate şi neindicarea de către autorul
unei excepţii cel puţin a normei constitu­
ţionale în raport cu care acesta conside­
ră că textul criticat este neconstituţional
constituie un motiv de respingere a sesi­
zării. Altminteri, ar însemna ca jurisdicţia
constituţională să se substituie părţii în
ceea ce priveşte invocarea motivului de
neconstituţionalitate, exercitând, astfel,
sub acest aspect, un control din oficiu,
ceea ce este inadmisibil (Decizia nr. 341
din 12 septembrie 1997, M. Of. nr. 38 din
397 • constituţia româniei
29 ianuarie 1998; Decizia nr. 49 din 23
martie 1999, M. Of. nr. 222 din 20 mai
1999).
29. Neindicarea de către autorul excepţi­
ei a normelor constituţionale în raport cu
care consideră că sunt neconstituţionale
dispoziţiile legale criticate constituie un
motiv de respingere, întrucât excepţia
ridicată nu este, în sensul constituţional
al termenului, o excepţie de neconstitu­
ţionalitate. Dacă instanţa de contencios
constituţional s‑ar socoti competentă
să se pronunţe asupra unei asemenea
­excepţii, ea s‑ar substitui părţii în ceea ce
priveşte invocarea motivului de neconsti­
tuţionalitate ridicat, exercitând astfel din
oficiu controlul de constituţionalitate,
ceea ce este inadmisibil (Decizia nr. 162
din 22 martie 2005, M. Of. nr. 355 din 27
aprilie 2005).
30.  Sesizările de neconstituţionalitate
adresate Curţii, inclusiv excepţiile, fără
a fi motivate, trebuie respinse ca inad­
misibile, Curtea neputându‑se substitui
subiectelor îndreptăţite să o sesizeze, în­
trucât ar exercita un control din oficiu,
ceea ce este contrar sistemului nostru
constituţional (Decizia nr. 189 din 31
martie 2005, M. Of. nr. 531 din 22 iunie
2005).
31.  O simplă enumerare a unor texte
constituţionale ori din tratate interna­
ţionale presupus afectate de normele
criticate nu reprezintă o veritabilă criti­
că, instanţa de contencios constituţio­
nal neputându‑se substitui autorului în
motivarea acesteia (Decizia nr. 1374 din
26 octombrie 2010, M. Of. nr. 801 din 30
noiembrie 2010).
32. Motivarea excepţiei de neconstitu­
ţionalitate, cu indicarea dispoziţiilor
în­călcate prin textul de lege criticat,
trebuie făcută anterior sesizării Curţii,
şi anume în momentul ridicării excepţi­
ei în faţa instanţei de judecată (Decizia
Art. 146
nr. 372 din 5 iulie 2005, M. Of. nr. 792 din
31 august 2005).
33. Invocarea în faţa Curţii Constituţio­
nale, în cadrul unei excepţii de necon­
stituţionalitate, a unui alt temei, care nu
are nicio legătură cu cel invocat în sesiza­
re şi nici nu este o dezvoltare a acestuia,
are semnificaţia ridicării unei excepţii de
neconstituţionalitate direct în faţa Curţii,
eludându‑se astfel prevederile art. 146
lit. d) din Constituţie şi ale art. 10 alin. (2)
din Legea nr. 47/1992, republicată, ceea
ce este inadmisibil (Decizia nr. 1126 din
8 septembrie 2011, M. Of. nr. 711 din 10
octombrie 2011).
34. Examinarea constituţionalităţii unui
text de lege are în vedere compatibilita­
tea acestui text cu dispoziţiile constitu­
ţionale pretins violate, iar nu compararea
mai multor prevederi legale între ele şi
raportarea concluziei ce ar rezulta din
această comparaţie la dispoziţii ori prin­
cipii ale Constituţiei (a se vedea, în acest
sens, de exemplu, Decizia nr. 44 din 12 fe­
bruarie 2013, publicată în M. Of. nr. 338
din 10 iunie 2013). De aceea, motivarea
soluţiei de admitere a excepţiei de ne­
constituţionalitate a art. 16 alin. (3) din
Legea partidelor politice nr.  14/2003
prin coroborare cu prevederile art.  9
alin.  (2) lit.  h1) din Legea nr. 393/2004
privind Statutul aleşilor locali, potrivit
cărora calitatea de consilier local sau de
consilier judeţean încetează de drept,
înainte de expirarea duratei normale a
mandatului, în cazul pierderii calităţii
de membru al partidului politic sau al
organizaţiei minorităţilor naţionale pe
a cărei listă a fost ales, din perspectiva
unei eventuale încălcări a dreptului de
vot – mai precis o denaturare a voinţei
electoratului exprimate cu prilejul alege­
rii consilierilor locali –, nu poate fi luată
în discuţie în speţa de faţă. Aceasta, de­
oarece obiectul excepţiei a fost deter­
minat în mod inechivoc în încheierea
Art. 146
de sesizare a Curţii Constituţionale ca
fiind numai prevederile art. 16 alin. (3)
din Legea nr. 14/2003. Este adevărat că
autorul excepţiei a ridicat şi excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9
alin. (2) lit. h1) din Legea nr. 393/2004,
dar Tribunalul Călăraşi, Secţia civilă, a re­
ţinut ca obiect al acesteia doar prevede­
rile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003.
Într‑o asemenea situaţie, autorul excep­
ţiei, care, de altfel, a beneficiat de servi­
ciile de asistenţă juridică şi reprezentare
ale unui avocat ales, avea fie posibilitatea
de a introduce recurs împotriva încheie­
rii de sesizare, potrivit art.  29 alin.  (5)
din Legea nr. 47/1992, în 48 de ore de
la pronunţare, fie de a formula o cerere
de îndreptare a erorii materiale, în ipo­
teza în care era vorba despre o omisiu­
ne a instanţei. Neutilizând vreuna dintre
aceste căi procedurale, cadrul procesual
al soluţionării excepţiei de neconstitu­
ţionalitate urmează, aşadar, să rămână
strict circumscris la prevederile art. 16
alin. (3) din Legea nr. 14/2003 şi la critica
referitoare la pretinsa încălcare a acce­
sului liber la justiţie (Decizia nr. 530 din
12 decembrie 2013, M. Of. nr. 23 din 13
ianuarie 2014).
35. Se poate solicita controlul de consti­
tuţionalitate numai al acelor dispoziţii
legale care, în cazuri concrete, sunt inci­
dente pentru soluţionarea litigiilor aflate
pe rolul instanţelor, legi sau ordonanţe în
ansamblu ori doar anumite reglementări
din cuprinsul acestora. Instituirea acestei
proceduri de control al constituţionalită­
ţii legii aplicabile în cauza dedusă jude­
căţii instanţei de fond, ca modalitate de
acces la justiţie, implică în mod necesar
asigurarea posibilităţii de a o utiliza pen­
tru toţi cei care au un drept, un interes
legitim, capacitate şi calitate procesua­
lă. Condiţia ca dispoziţia legală criticată
pentru neconstituţionalitate să aibă le­
gătură cu soluţionarea cauzei este, evi­
constituţia româniei • 398
dent, necesară, dar şi suficientă (Decizia
nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549
din 3 august 2011).
36.  Controlul de constituţionalitate se
efectuează numai prin raportare la pre­
vederile şi principiile Constituţiei, coor­
donarea, formularea şi explicitarea le­
gislaţiei în vigoare fiind de competenţa
autorităţii legiuitoare (Decizia nr. 292
din 24 februarie 2011, M. Of. nr. 246
din 7 aprilie 2011).
37.  Nu intră în competenţa Curţii con­
trolul aplicării dispoziţiilor unei legi sub
raportul acţiunii lor în timp, ci numai
constatarea dacă aceste dispoziţii sunt
în concordanţă cu Constituţia (Decizia
nr. 181 din 17 decembrie 1998, M. Of.
nr. 65 din 16 februarie 1999).
38. În sistemul român de control concret
al constituţionalităţii legilor, declanşarea
controlului a posteriori operează doar pe
cale incidentală, prin intermediul excep­
ţiei de neconstituţionalitate ridicate în
faţa instanţelor judecătoreşti sau de ar­
bitraj comercial, iar nu printr‑o actio po­
pularis, pe baza sesizării directe de către
orice persoană.  Rezultă, aşadar, că se
poate solicita controlul de constituţiona­
litate numai al acelor dispoziţii legale
care, în cazuri concrete, sunt incidente
pentru soluţionarea litigiilor aflate pe
rolul instanţelor, legi sau ordonanţe în
ansamblu ori doar anumite reglementări
din cuprinsul acestora. Instituirea acestei
proceduri de control al constituţionalită­
ţii legii aplicabile în cauza dedusă judecă­
ţii instanţei de fond, ca modalitate de
acces la justiţie, implică în mod necesar
asigurarea posibilităţii de a o utiliza pen­
tru toţi cei care au un drept, un interes
legitim, capacitate şi calitate procesua­
lă. Condiţia ca dispoziţia legală criticată
pentru neconstituţionalitate să aibă le­
gătură cu soluţionarea cauzei este, evi­
dent, necesară, dar şi suficientă. Or, adă­
ugarea la acestea a unei condiţii supli­
399 • constituţia româniei
mentare – dispoziţia legală să fie şi for­
mal în vigoare –, a cărei neîndeplinire are
semnificaţia drastică a unui veritabil fine
de neprimire a cererii de sesizare a in­
stanţei constituţionale cu respectiva
excep­ţie de neconstituţionalitate, consti­
tuie o îngrădire a accesului liber la justiţia
constituţională, contravenind astfel pre­
vederilor art. 21 alin. (1), (2) şi (3) coro­
borate cu cele ale art. 146 lit. d) din Con­
stituţie. Aceasta, cu atât mai mult cu cât
scoaterea sau ieşirea formală din vigoare
a unei norme juridice nu înseamnă nea­
părat şi în toate situaţiile inaplicabilitatea
sa. Conform principiului general, o nor­
mă juridică acţionează în timp din mo­
mentul intrării ei în vigoare şi până în
momentul ieşirii sale din vigoare şi se
bucură de prezumţia de constituţionali­
tate. Sunt şi excepţii de la acest principiu
general, cum sunt retroactivitatea şi
ultra­activarea legii penale şi contravenţi­
onale mai favorabile sau ultraactivarea
legii penale temporare.  Chiar şi legea
civilă poate ultraactiva în unele situaţii,
potrivit principiului tempus regit actum.
Astfel, o lege posterioară nu poate atinge
dreptul născut sub imperiul legii anteri­
oare, aceasta urmând să guverneze drep­
tul respectiv, inclusiv soluţionarea litigiu­
lui legat de realizarea acelui drept, chiar
şi ulterior ieşirii sale din vigoare. Legea
nouă – normă de drept material – care
abrogă expres legea anterioară, chiar
dacă ar conţine dispoziţii asemănătoare
cu cele abrogate, nu poate guverna ra­
portul juridic existent între părţi, nefiind
aplicabilă cauzei deduse judecăţii; con­
trolul de constituţionalitate asupra aces­
tor noi dispoziţii nu ar prezenta niciun fel
de relevanţă asupra soluţionării litigiului,
efectuarea unui asemenea control echi­
valând cu ridicarea din oficiu de către
Curtea Constituţională a excepţiei de ne­
constituţionalitate cu privire la alte texte
decât cele criticate de autorul excepţiei,
Art. 146
ceea ce este inadmisibil, fiind contrar dis­
poziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie.
Prin urmare, controlul de constituţiona­
litate vizează doar dispoziţiile aplicabile
cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în
vigoare. Prin aplicarea rigidă a condiţiei
ca legea sau ordonanţa să fie „în vigoare”
la data ridicării excepţiei, ca şi la data so­
luţionării acesteia de Curtea Constituţio­
nală, se înlătură de la controlul de con­
stituţionalitate dispoziţiile legale deter­
minante în soluţionarea cauzei. Sintagma
„în vigoare” poate fi înţeleasă în sensul
că instanţa de contencios constituţional
este abilitată să garanteze supremaţia
Constituţiei numai în raport cu legile şi
ordonanţele în vigoare, iar nu şi în raport
cu legile şi ordonanţele care nu mai sunt
în vigoare, chiar dacă în temeiul acestora
s‑au născut raporturi juridice care conti­
nuă să producă efecte şi ulterior. În ase­
menea situaţii, instanţa judecătorească
are două posibilităţi: aplică dispoziţiile
legale respective, chiar dacă acestea con­
travin în mod flagrant prevederilor con­
stituţionale, sau refuză aplicarea lor pe
motiv că sunt neconstituţionale. În prima
ipoteză, interpretând că dispoziţia legală
criticată prin excepţia de neconstituţio­
nalitate trebuie să fie în vigoare la data
judecării excepţiei de către Curte, în­
seamnă să se admită că o parte într‑un
proces judiciar pendinte îşi poate înte­
meia pretenţiile pe o dispoziţie legală
vădit contrară Constituţiei, întrucât con­
stituţionalitatea acestei dispoziţii nu mai
poate fi examinată, legea criticată fiind
între timp abrogată sau, în cazul legilor
cu caracter temporar, încetându‑şi apli­
carea. Aceeaşi interpretare implică admi­
terea situaţiei ca un justiţiabil să îşi vadă
iremediabil încălcate drepturile sale
­printr‑o dispoziţie legală contrară Legii
fundamentale, cu justificarea că dispozi­
ţia neconstituţională a avut caracter tem­
porar sau a fost abrogată între timp,
Art. 146
eventual în cursul procesului ori chiar
după sesizarea Curţii Constituţionale, dar
înainte ca aceasta să judece excepţia de
neconstituţionalitate. Or, într‑o atare ipo­
teză, încălcarea Constituţiei apare cu
evidenţă.  În cea de‑a doua ipoteză, in­
stanţa judecătorească, refuzând aplica­
rea dispoziţiilor legale pe motiv că sunt
neconstituţionale, se subrogă în atri­
buţiile Curţii Constituţionale, care, potri­
vit art. 142 alin. (1) din Constituţie, „este
garantul supremaţiei Constituţiei”, iar
potrivit art.  1 alin.  (2) din Legea
nr.  47/1992, „este unica autoritate de
jurisdicţie constituţională în România”.
Pe de altă parte, potrivit art.  147 din
­Constituţie, efectul ex nunc al actelor
Curţii constituie o aplicare a principiului
neretroactivităţii, garanţie fundamentală
a drepturilor constituţionale de natură a
asigura securitatea juridică şi încrederea
cetăţenilor în sistemul de drept, o premi­
să a respectării separaţiei puterilor în
stat, contribuind în acest fel la consolida­
rea statului de drept. Dispoziţiile art. 147
alin. (1) din Constituţie nu instituie o li­
mită a controlului de constituţionalitate
sub aspectul activităţii în timp a legii.
Astfel, folosirea sintagmei „dispoziţii din
legile şi ordonanţele în vigoare” limitează
incidenţa normei constituţionale la
această unică ipoteză, prin referire la
efectul suspensiv al deciziilor prin care se
constată neconstituţionalitatea unor
­astfel de dispoziţii. Or, apare cu evidenţă
faptul că numai dispoziţiile care sunt în
vigoare la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I, a deciziei
Curţii Constituţionale prin care li se con­
stată neconstituţionalitatea sunt suscep­
tibile de a fi suspendate şi, ulterior, după
45 de zile, de a înceta să producă efecte
juridice. În ceea ce priveşte deciziile prin
care se constată neconstituţionalitatea
unor dispoziţii care nu mai sunt în vigoa­
re, acestea nu produc efecte retroactive,
constituţia româniei • 400
ci exclusiv pentru viitor. Dispoziţiile ne­
constituţionale nu se vor mai aplica în
cauza în care a fost invocată excepţia de
neconstituţionalitate şi nici în cauzele
pendinte în faţa instanţelor judecătoreşti
în care respectivele dispoziţii sunt aplica­
bile. Aşa fiind, efectele deciziei de admi­
tere se limitează exclusiv asupra aplicării
în timp a dispoziţiei sancţionate, căreia i
se refuză ultraactivitatea întemeiată pe
principiul tempus regit actum, iar nu şi
asupra existenţei normei în dreptul pozi­
tiv, care, în urma abrogării sau ajungerii
la termen survenite anterior momentului
în care se realizează controlul de consti­
tuţionalitate, a trecut în stare pasivă. Cu
alte cuvinte, decizia Curţii prin care se
admite excepţia de neconstituţionalitate
este general obligatorie şi are putere
­numai pentru viitor în toate situaţiile
­juridice în care norma care nu mai este
în vigoare continuă să îşi producă efecte­
le juridice neconstituţionale, în virtutea
principiului tempus regit actum. Dintr‑o
atare perspectivă, limitarea caracterului
definitiv şi obligatoriu al deciziilor prin
care se constată neconstituţionalitatea
unei legi sau ordonanţe ori a unei dispo­
ziţii dintr‑o lege sau dintr‑o ordonanţă
doar la acele decizii care sancţionează
texte de lege care sunt în vigoare apare
ca fiind contrară Constituţiei (Decizia
nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549
din 3 august 2011).
39.  Dispoziţiile legale de abrogare nu
sunt exceptate de la controlul de con­
stituţionalitate.  Instanţa de contencios
constituţional poate decide în legătură
cu constituţionalitatea unei norme de
abrogare, în condiţiile în care, pe de o
parte, prezumţia de constituţionalitate
a legii este o prezumţie relativă, iar, pe
de altă parte, prevederile art. 64 alin. (3)
teza a II‑a din Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, republi­
401 • constituţia româniei
cată, cu modificările şi completările ulte­
rioare – potrivit cărora „Nu este admis
ca prin abrogarea unui act de abrogare
anterior să se repună în vigoare actul
normativ iniţial” –, se adresează legiuito­
rului, vizând activitatea de legiferare (De­
cizia nr. 20 din 2 februarie 2000, M. Of.
nr. 72 din 18 februarie 2000; Decizia
nr. 778 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 465 din
6 iulie 2009; Decizia nr. 783 din 12 mai
2009, M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009;
Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, M. Of.
nr. 291 din 4 mai 2010; Decizia nr. 694 din
20 mai 2010, M. Of. nr. 392 din 14 iunie
2010; Decizia nr. 1039 din 5 decembrie
2012, M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013).
40. Examinarea constituţionalităţii unui
act normativ sub aspectul competenţei,
al condiţiilor şi al formei de adoptare
se poate face numai prin raportare la
prevederile constituţionale în vigoare
la momentul adoptării respectivului act
normativ, iar nu în raport cu cele existen­
te în momentul soluţionării excepţiei de
neconstituţionalitate (Decizia nr. 370 din
5 iulie 2005, M. Of. nr. 699 din 3 august
2005).
41.  Sesizarea Curţii Constituţionale cu
o excepţie de neconstituţionalitate nu
poate fi făcută în mod legal decât de una
dintre instanţele judecătoreşti enumera­
te de lege (Decizia nr. 127 din 1 februarie
2011, M. Of. nr. 248 din 8 aprilie 2011).
42.  În cadrul controlului constituţio­
nalităţii legilor prevăzut de dispoziţiile
art. 146 lit. d) din Constituţie, sesizarea
instanţei de contencios constituţional în
vederea declanşării controlului poate fi
făcută numai pe calea ridicării excepţiei
de neconstituţionalitate în faţa instanţei
judecătoreşti, cu condiţia ca soluţionarea
cauzei să depindă de legea sau ordonan­
ţa ori dispoziţia dintr‑o lege sau dintr‑o
ordonanţă criticată ca neconstituţională
(Decizia nr. 335 din 28 iunie 2005, M. Of.
nr. 812 din 7 septembrie 2005).
Art. 146
43.  Excepţia de neconstituţionalitate
poa­te fi ridicată de o persoană dacă
aceasta are calitatea de parte în proces,
caz în care poate formula cererea per­
sonal sau prin mandatari, avocaţi sau
consilieri juridici.  Totuşi, Curtea Consti­
tuţională poate fi sesizată şi cu o excep­
ţie de neconstituţionalitate ridicată de o
persoană care nu era parte în proces, cu
condiţia ca aceasta să justifice un interes
în dobândirea calităţii de parte (Decizia
nr. 1042 din 14 iulie 2009, M. Of. nr. 660
din 5 octombrie 2009).
44. Procedura de selectare doar a ace­
lor excepţii de neconstituţionalitate care,
potrivit legii, pot face obiectul controlului
de constituţionalitate exercitat de Curtea
Constituţională, unica autoritate de ju­
risdicţie constituţională, nu face posibilă
respingerea sau admiterea excepţiei de
neconstituţionalitate de către instanţa
judecătorească, ci doar pronunţarea în
situaţiile date asupra oportunităţii sesiză­
rii Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1058
din 16 septembrie 2010, M. Of. nr. 662
din 27 septembrie 2010).
45. Instanţa de judecată are rol de filtru
al excepţiei de neconstituţionalitate ri­
dicate de părţi, având obligaţia de a le
respinge ca inadmisibile pe cele care nu
îndeplinesc cerinţele legii. Condiţiile pe
care o excepţie de neconstituţionalitate
trebuie să le îndeplinească pentru a fi
admisibilă sunt strict prevăzute de lege,
astfel că instanţa de judecată nu poate
respinge ca inadmisibilă excepţia pentru
alte motive decât cele limitativ enume­
rate. În acest sens trebuie interpretat şi
rolul instanţei de a se pronunţa asupra
oportunităţii sesizării instanţei de con­
tencios constituţional.  Astfel, în exer­
citarea rolului său de filtru, instanţa nu
poate respinge excepţia de neconstitu­
ţionalitate pe motive ce ţin de temeini­
cia sau netemeinicia acesteia, suprapu­
nându‑se astfel competenţei instanţei
Art. 146
de contencios constituţional, ci doar cu
privire la motive ce ţin strict de îndeplini­
rea condiţiilor de admisibilitate. În plus,
în anumite situaţii, instanţa este cea mai
în măsură să aprecieze asupra condiţiilor
de admisibilitate, aşa cum este legătura
care trebuie să existe între textele de
lege criticate şi fondul cauzei (Decizia
nr. 755 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 516
din 28 iulie 2009).
46.  Instanţa de judecată în faţa căreia
s‑a invocat o excepţie de neconstituţio­
nalitate (judecătorul a quo) nu analizează
constituţionalitatea dispoziţiilor de lege
criticate, adică nu examinează conformi­
tatea acestora cu prevederi sau principii
din Legea fundamentală, ci doar constată
dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute
de lege, situaţie în care sesizarea Curţii
Constituţionale (judecătorul ad quem)
cu excepţia de neconstituţionalitate in­
vocată este obligatorie. În cazul în care
constată că nu sunt îndeplinite cerinţele
prevăzute de lege, excepţia de neconsti­
tuţionalitate fiind astfel inadmisibilă, in­
stanţa de judecată va respinge cererea
de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin
urmare, în niciun caz instanţa de jude­
cată nu soluţionează excepţia de necon­
stituţionalitate (Decizia nr. 1383 din 26
octombrie 2010, M. Of. nr. 822 din 19
decembrie 2010).
47. Atunci când obiect exclusiv al acţiunii
principale introduse la instanţa de jude­
cată este constatarea neconstituţionali­
tăţii unei ordonanţe simple sau ordonan­
ţe de urgenţă a Guvernului, excepţia de
neconstituţionalitate este transformată
într‑o veritabilă acţiune, pierzându‑şi
ast­fel natura sa de excepţie, înţeleasă ca
un mijloc de apărare care nu pune în dis­
cuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii
(Decizia nr. 1241 din 22 septembrie 2011,
M. Of. nr. 840 din 28 noiembrie 2011).
48. Un conflict juridic de natură consti­
tuţională presupune acte sau acţiuni
constituţia româniei • 402
concrete prin care o autoritate sau mai
multe îşi arogă puteri, atribuţii sau com­
petenţe care, potrivit Constituţiei, apar­
ţin altor autorităţi publice ori omisiunea
unor autorităţi publice, constând în de­
clinarea competenţei sau în refuzul de a
îndeplini anumite acte care intră în obli­
gaţiile lor. Textul art. 146 lit. e) din Con­
stituţie stabileşte competenţa Curţii de a
soluţiona în fond orice conflict juridic de
natură constituţională ivit între autorită­
ţile publice, iar nu numai conflictele de
competenţă născute între acestea. Prin
urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii,
conflictele juridice de natură constitu­
ţională nu se limitează numai la conflicte­
le de competenţă, pozitive sau negative,
care ar putea crea blocaje instituţionale,
ci vizează orice situaţii juridice conflictu­
ale a căror naştere rezidă în mod direct
în textul Constituţiei (Decizia nr. 901 din
17 iunie 2009, M. Of. nr. 503 din 21 iulie
2009).
49. În categoria autorităţilor publice care
sunt susceptibile de a fi părţi implicate
într‑un conflict juridic de natură consti­
tuţională nu se încadrează partidele po­
litice, persoane juridice de drept public
care, potrivit prevederilor art. 8 alin. (2)
din Constituţie, „(...) contribuie la defi­
nirea şi la exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor (...)”.  Aşadar, partidele poli­
tice nu sunt autorităţi publice.  De ase­
menea, nici grupurile parlamentare nu
sunt autorităţi publice, ele sunt structuri
ale Camerelor Parlamentului. Un even­
tual conflict între un partid politic sau un
grup parlamentar şi o autoritate publică
nu intră în categoria conflictelor a căror
soluţionare este dată în competenţa
­Curţii Constituţionale de art. 146 lit. e)
din Constituţie. Conflictul juridic de natu­
ră constituţională între autorităţi publice
presupune acte sau acţiuni concrete prin
care o autoritate sau mai multe îşi arogă
puteri, atribuţii sau competenţe care, po­
403 • constituţia româniei
trivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi
publice ori omisiunea unor autorităţi pu­
blice, constând în declinarea competen­
ţei sau în refuzul de a îndeplini anumite
acte care intră în obligaţiile lor. Opiniile,
judecăţile de valoare sau afirmaţiile titu­
larului unui mandat de demnitate publi­
că – aşa cum este Preşedintele României,
autoritate publică unipersonală, ori cum
este conducătorul unei autorităţi publi­
ce – referitoare la alte autorităţi publice
nu constituie prin ele însele conflicte
juridice între autorităţi publice.  Păreri­
le sau propunerile privind modul cum
acţionează ori ar trebui să acţioneze o
anumită autoritate publică sau structuri­
le acesteia, chiar critice fiind, nu declan­
şează blocaje instituţionale, dacă nu sunt
urmate de acţiuni sau inacţiuni de natu­
ră să împiedice îndeplinirea atribuţiilor
constituţionale ale acelor autorităţi pu­
blice (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005,
M. Of. nr. 144 din 17 februarie 2005).
50. Dispoziţiile art. 173 din Regulamentul
Senatului, în vigoare de la data publicării
sale în M. Of. nr. 948 din 25 octombrie
2005, nu au făcut obiectul vreunei sesi­
zări a Curţii Constituţionale în vederea
examinării constituţionalităţii lor.  Susţi­
nerea autorului sesizării, potrivit căreia
existenţa unor decizii ale Curţii Constitu­
ţionale prin care a fost constatată necon­
stituţionalitatea unor prevederi similare
din legi sau regulamente ale Camerelor
Parlamentului ar fi generat în sarcina
Par­lamentului, respectiv a Senatului,
obli­gaţia modificării dispoziţiilor a căror
constituţionalitate se contestă pe calea
prezentei cereri de soluţionare a unui
conflict juridic de natură constituţională
nu poate fi primită. Inacţiunea Senatului
de a modifica art. 173 din Regulament în
sensul celor statuate de Curtea Constitu­
ţională în deciziile invocate nu constituie
o încălcare a prevederilor constituţiona­
le referitoare la caracterul definitiv şi
Art. 146
general obligatoriu al actelor instanţei
constituţionale.  Senatul ar fi fost „în
cul­pă” dacă ar fi omis să modifice dis­
poziţiile declarate neconstituţionale, iar
nu dispoziţii care, deşi virtual neconsti­
tuţionale, se bucură de prezumţia rela­
tivă de constituţionalitate atâta vreme
cât aceasta nu a fost înlăturată în urma
efectuării unui control al Curţii. Cu alte
cuvinte, numai în măsura în care auto­
rităţile publice menţionate ar fi refuzat
să pună în acord dispoziţiile art. 173 din
Regulamentul Senatului cu decizii prin
care se constata neconstituţionalitatea
acestora, s‑ar fi putut pune în discuţie un
eventual conflict juridic de natură con­
stituţională generat de conduita omisivă
a Parlamentului sau a Senatului (Decizia
nr. 261 din 8 aprilie 2015, M. Of. nr. 260
din 17 aprilie 2015).
51. Până în prezent, instanţa constituţio­
nală nu a statuat asupra existenţei unor
conflicte juridice de natură constituţio­
nală ale căror izvoare să rezide în chiar
conţinutul unor acte normative. Dimpo­
trivă, în situaţia în care unicul scop al ce­
rerii de soluţionare a conflictului juridic
de natură constituţională a fost acela
de constatare a neconstituţionalităţii
unui act normativ şi a lipsirii de efecte
juridice a acestuia, Curtea a reţinut că
„neconstituţionalitatea unei ordonanţe,
cu circumstanţierea enunţată, poate fi
stabilită numai în condiţiile art. 146 lit. d)
din Constituţie [şi, prin intermediul legii
de aprobare, în condiţiile art. 146 lit. a)
din Constituţie], iar nu în temeiul textu­
lui constituţional al art. 146 lit. e), atât
timp cât neconstituţionalitatea invoca­
tă se identifică chiar cu obiectul cererii
de soluţionare a conflictului juridic de
natură constituţională.  Atribuţia Curţii
Constituţionale de soluţionare a conflic­
telor juridice de natură constituţiona­
lă dintre autorităţile publice nu a fost
con­cepută de legiuitorul constituant ca
Art. 146
o a treia cale distinctă de examinare a
constituţionalităţii actelor normative” (a
se vedea Decizia nr. 231 din 9 mai 2013,
publicată în M. Of. nr. 347 din 12 iunie
2013). Şi în doctrina de drept constitu­
ţional român a fost recunoscută deose­
birea esenţială dintre atribuţiile Curţii
Constituţionale de verificare a consti­
tuţionalităţii şi atribuţiile care implică şi
verificarea unor fapte constituţionale. În
mod evident, constatarea existenţei unui
conflict juridic de natură constituţională
se încadrează în a doua categorie. Pentru
a ne afla în situaţia unui conflict juridic
de natură constituţională, este nevoie
să se reţină existenţa unor acte, acţiuni,
inacţiuni ale unei/unor autorităţi publi­
ce care intră în conflict. Însă nu poate fi
calificat drept conflict juridic de natură
constituţională conflictul ce se naşte în­
tre dispoziţii de reglementare primară şi
Constituţie. Acest din urmă „conflict” re­
prezintă, desigur, obiectul controlului de
constituţionalitate în care este verificată
compatibilitatea normelor cu Legea fun­
damentală. Or, Curtea nu poate constata
pe calea soluţionării unui conflict juridic
de natură constituţională neconstituţio­
nalitatea dispoziţiile art.  173 din Regu­
lamentul Senatului, o atare competenţă
putând fi exercitată ca urmare a unor se­
sizări formulate în temeiul art. 146 lit. d),
respectiv lit.  c) din Constituţie (Decizia
nr. 261 din 8 aprilie 2015, M. Of. nr. 260
din 17 aprilie 2015).
52. Atribuţiile Curţii Constituţionale, sta­
bilite de Legea fundamentală, nu îi per­
mit acesteia să examineze şi să soluţio­
neze conflicte de natură politică. Soluţio­
narea acestor conflicte revine partidelor
politice sau autorităţilor publice aflate în
astfel de conflicte, inclusiv Preşedintelui
României, care trebuie să vegheze la
res­pectarea Constituţiei, la buna funcţi­
onare a autorităţilor publice şi să exercite
funcţia de mediere între puterile statului,
constituţia româniei • 404
precum şi între stat şi societate (Decizia
nr. 98 din 7 februarie 2008, M. Of. nr. 140
din 22 februarie 2008).
53. Potrivit textului în vigoare în prezent,
Curtea Constituţională este competen­
tă să soluţioneze în fond orice conflicte
juridice de natură constituţională năs­
cute între autorităţile publice, iar nu
numai conflictele pozitive sau negative
de com­petenţă de natură constituţiona­
lă dintre autorităţile publice, cum ar fi
fost firesc. Pentru a se evita antrenarea
Curţii în soluţionarea unor conflicte care
au ca sursă dispute politice sau altă sor­
ginte decât cea juridică, Curtea consi­
deră că se impune modificarea textului
constituţional în sensul circumscrierii
atribuţiei Curţii numai cu privire la so­
luţionarea conflictelor de autoritate,
respectiv conflictele pozitive sau nega­
tive de competenţă (Decizia nr. 799 din
17 iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizui­rea Constituţiei României,
M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
54. Curtea observă că, prin decizia luată
în cadrul şedinţei din 21 octombrie 2013
de a transmite Agenţiei Naţionale de In­
tegritate punctul de vedere al Comisiei
juridice, de numiri, disciplină, imunităţi
şi validări prin care s‑a reţinut că starea
de incompatibilitate stabilită de Agenţia
­Naţională de Integritate atrage interdic­
ţia de a mai ocupa, pe o perioadă de
3 ani, funcţia eligibilă de consilier jude­
ţean, iar nu pe cea de senator, împre­
jurare ce determină lipsa competenţei
Senatului de a se pronunţa cu privire la
aplicarea unor sancţiuni sau interdic­
ţii pentru încălcarea obligaţiilor legale
referitoare la starea de incompatibili­
tate care nu se referă la mandatul de
senator, Biroul permanent al Senatului
a blocat procedura regu­lamentară care
prevede, în faza ulterioară întocmirii
raportului comisiei, dezbaterea şi votul
Plenului Camerei Parlamentului cu privi­
405 • constituţia româniei
re la existenţa stării de incompatibilitate
a unui parlamentar. Potrivit dispoziţiilor
art. 36 alin. (1) lit. h) din Regulamentul
Senatului, Biroul permanent al Senatu­
lui ar fi trebuit să înscrie pe ordinea de
zi a şedinţei Plenului Senatului dezba­
terea având ca obiect propunerile cu­
prinse în raportul Comisiei juridice, de
numiri, disciplină, imunităţi şi validări,
Senatul fiind corpul deliberativ prin care
Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile
constituţionale. Or, luând act de rapor­
tul comisiei parlamentare, prezentat
inform drept punct de vedere, Biroul
permanent al Senatului şi‑a însuşit actul
decizional, deliberând asupra aspecte­
lor cuprinse în documentul întocmit de
comisie şi hotărând, prin vot, cu unani­
mitate, comunicarea acestuia Agenţiei
Naţionale de Integritate. Procedura ur­
mată şi hotărârea adoptată excedează
competenţei Biroului permanent al Se­
natului, care prin conduita sa a angajat
Senatul, ca autoritate publică, într‑un
conflict juridic de natură constituţiona­
lă. Astfel, neasumarea competenţei în a
decide în acest caz şi refuzul autorităţii
legiuitoare – Senatul – de a îndeplini o
obligaţie constituţională, legală şi regu­
lamentară generează conflictul juridic
de natură constituţională, astfel cum
acesta a fost definit prin Decizia Curţii
Constituţionale nr.  53 din 28 ianuarie
2005 (Decizia nr. 460 din 13 noiembrie
2013, M. Of. nr. 762 din 9 decembrie
2013).
55. Aspectele de oportunitate care de­
termină actul retragerii de către unii
dintre semnatari a susţinerii moţiunii
de cenzură depuse ca urmare a angajă­
rii răspunderii Guvernului asupra unui
proiect de lege, act care a determinat ca
moţiunea să nu mai respecte condiţiile
constituţionale pentru a fi prezentată
şi dezbătută şi, implicit, renunţarea la
un instrument de control parlamentar
Art. 146
al Guvernului prevăzut de Constituţie,
nu intră în competenţa de examinare a
Curţii Constituţionale, întrucât vizează
însăşi decizia politică de adoptare a legii
în cauză, decizie care nu este susceptibilă
a fi supusă controlului Curţii, câtă vreme,
potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie,
„Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica auto­
ritate legiuitoare a ţării” (Decizia nr. 1 din
4 ianuarie 2011, M. Of. nr. 135 din 23 fe­
bruarie 2011).
56.  Potrivit textului constituţional al
art.  146 lit.  f), Curtea Constituţională
este competentă să soluţioneze cererile
de anulare a alegerilor prezidenţiale. Prin
urmare, judecarea cererilor de anulare a
alegerilor prezidenţiale aparţine compe­
tenţei exclusive a Curţii Constituţionale şi
nu angajează în niciun fel instanţele jude­
cătoreşti.  Astfel, atunci când instanţele
judecătoreşti sunt sesizate în mod greşit
cu judecarea unor cereri de anulare a
alegerilor prezidenţiale, acestea în mod
obligatoriu trebuie să îşi decline compe­
tenţa în favoarea Curţii Constituţionale
(Hotărârea nr. 1 din 16 februarie 2010,
M. Of. nr. 143 din 4 martie 2010).
57.  Atribuţiile Curţii Constituţionale în
ansamblul procesului electoral referitor
la alegerea Preşedintelui României nu
presupun vreuna referitoare la renu­
mărarea voturilor (Hotărârea nr.  1 din
16 februarie 2010, M. Of. nr. 143 din 4
martie 2010).
58. Potrivit art. 146 lit. i) din Constituţie,
Curtea Constituţională „veghează la res­
pectarea procedurii pentru organizarea
şi desfăşurarea referendumului şi confir­
mă rezultatele acestuia”. În înţelesul pre­
vederii constituţionale menţionate, solu­
ţionarea contestaţiilor care sunt adresate
Curţii Constituţionale cu privire la res­
pectarea procedurii pentru organizarea
şi desfăşurarea referendumului naţional
consultativ presupune, printre altele, şi
Art. 147 constituţia româniei • 406

verificarea constituţionalităţii actelor informaţii (de la cetăţeni, din presă, de

normative emise în vederea organizării
referendumului sau cele prin care se sta­
bilesc norme cu caracter procedural de
organizare şi desfăşurare a acestuia, în
măsura în care soluţionarea contestaţi­
ilor nu intră în atribuţiile birourilor elec­
torale sau ale instanţelor judecătoreşti
(Hotărârea nr. 1 din 15 octombrie 2003,
M. Of. nr. 728 din 17 octombrie 2003).
59. În sfera dreptului ce îi este conferit
prin Constituţie de „a veghea” la respec­
tarea procedurilor de organizare şi des­
făşurare a referendumului intră şi posi­
bilitatea Curţii de a se autosesiza atunci
când constată în mod direct sau când are
la organizaţii neguvernamentale etc.) în
legătură cu nerespectarea acestor reguli
şi proceduri.  Această posibilitate este
indisolubil legată de exercitarea atribu­
ţiilor Curţii de „confirmare” a rezultatelor
referendumului. În cazul constatării unor
fraude care pun sub semnul îndoielii
­corectitudinea rezultatului referendumu­
lui, Curtea nu confirmă aceste rezultate.
Semnificaţia neconfirmării, care este un
act juridic cu consecinţe grave, este ace­
ea a constatării nulităţii referendumului
naţional (Decizia nr. 70 din 5 mai 1999,
M. Of. nr. 221 din 19 mai 1999).

Articolul 147. Deciziile Curţii Constituţionale

(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în
acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord preve­
derile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de
promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile
respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional
a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul
unei excepţii de neconstituţionalitate.  Tratatul sau acordul internaţional
constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al Ro-
mâniei.  De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere
numai pentru viitor.
Legislaţie conexă: ►  Legea nr.  47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată (M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R. 
1. „Situaţia determinată de constatarea
neconstituţionalităţii legii în ansamblul
său (...) are un efect definitiv cu privire
la acel act normativ, consecinţa fiind
încetarea procesului legislativ în privin­
ţa respectivei reglementări”.  De aceea,
„opţiunea legiuitorului de a legifera în
materia în care Curtea Constituţională a
admis o sesizare de neconstituţionalitate
cu privire la o lege în ansamblul său pre­
407 • constituţia româniei
supune parcurgerea tuturor fazelor pro­
cesului legislativ prevăzut de Constituţie
şi de regulamentele celor două Camere
ale Parlamentului” (Decizia nr. 308 din
28 martie 2012, M. Of. nr. 309 din 9 mai
2012).  12 aprilie 2013; Decizia nr. 1039 din 5
2. Dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Con­
stituţie disting – cu privire la obligaţia de
a pune de acord prevederile neconstitu­
ţionale cu dispoziţiile Constituţiei – între
competenţa Parlamentului, pentru dis­
poziţiile din legi, pe de o parte, şi cea a
Guvernului, pentru dispoziţiile din ordo­
nanţe ale acestuia, pe de altă parte. Ca
atare, pe o perioadă de 45 de zile de
la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a deciziei, Guvernul
nu poate adopta o ordonanţă de urgen­
ţă pentru a pune de acord prevederile
legii constatate ca fiind neconstituţiona­
le cu dispoziţiile Constituţiei, dar poate
iniţia un proiect de lege în acord cu cele
stabilite prin decizie (Decizia nr. 415 din
14 aprilie 2010, M. Of. nr. 294 din 5 mai
2010).
3. Atât dispozitivul, cât şi considerente­
le deciziilor Curţii Constituţionale sunt
general obligatorii, potrivit dispoziţiilor
art.  147 alin.  (4) din Constituţie, şi se
impun cu aceeaşi forţă tuturor subiecte­
lor de drept (Decizia Plenului Curţii Con­
stituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995,
M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Deci­
zia nr. 449 din 6 noiembrie 2013, M. Of.
nr. 84 din 14 decembrie 2013; Decizia
nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123
din 19 februarie 2014).
4. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constitu­
ţie, caracterul general obligatoriu vizea­
ză nu numai dispozitivul deciziilor Curţii
Constituţionale, ci şi considerentele pe
care se sprijină acesta.  În consecinţă,
atât Parlamentul, cât şi Guvernul, res­
pectiv autorităţile şi instituţiile publice
urmează să respecte întru totul atât con­
siderentele, cât şi dispozitivul deciziilor
Art. 147
Curţii (Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013,
M. Of. nr. 231 din 22 aprilie 2013; Deci­
zia nr. 163 din 12 martie 2013, M. Of.
nr. 190 din 4 aprilie 2013; Decizia nr. 102
din 28 februarie 2013, M. Of. nr. 208 din
decembrie 2012, M. Of. nr. 61 din 29
ianuarie 2013; Decizia nr. 536 din 28
aprilie 2011, M. Of. nr. 482 din 7 iulie
2011; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010,
M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010).
5. Autoritatea de lucru judecat ce înso­
ţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deci­
ziile Curţii Constituţionale, se ataşează
nu numai dispozitivului, ci şi consideren­
telor pe care se sprijină acesta. Atât con­
siderentele, cât şi dispozitivul deciziilor
sale sunt general obligatorii şi se impun
cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor
de drept.  În consecinţă, Parlamentul,
Guvernul, instanţele judecătoreşti, res­
pectiv autorităţile şi instituţiile publice
urmează, în aplicarea legii criticate, să
respecte cele stabilite de Curtea Con­
stituţională în considerentele şi dispo­
zitivul deciziei (Decizia nr. 799 din 17
iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României,
M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
6. Ridicarea unei excepţii de neconsti­
tuţionalitate pentru motive deja lămu­
rite de către Curtea Constituţională în
jurisprudenţa sa tinde la înfrângerea
caracterului general obligatoriu al de­
ciziei Curţii Constituţionale, care se
ataşează inclusiv deciziilor prin care se
constată neconstituţionalitatea legilor
sau a ordonanţelor ori a unor dispoziţii
din acestea. Indiferent de interpretările
ce se pot aduce unui text, atunci când
­Curtea Constituţională a hotărât că nu­
mai o anumită interpretare este con­
formă cu Constituţia, menţinându‑se
astfel prezumţia de constituţionalitate
a textului în această interpretare, atât
instanţele judecătoreşti, cât şi organele
Art. 147
administrative trebuie să se conforme­
ze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare.
Auto­ritatea de lucru judecat ce însoţeş­
te actele jurisdicţionale, deci şi deciziile
Curţii Constituţionale, se ataşează nu
numai dispozitivului, ci şi considerente­
lor pe care se sprijină acesta. În conse­
cinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul
şi toate celelalte autorităţi şi instituţii
publice urmează să respecte întru totul
atât considerentele, cât şi dispozitivul
deciziei (Decizia nr. 536 din 28 aprilie
2011, M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011).
7. În măsura în care instanţa constitu­
ţională a constatat constituţionalitatea
textului criticat într‑o anumită interpre­
tare, ce rezultă fie direct din dispoziti­
vul deciziei, fie indirect din coroborarea
considerentelor cu dispozitivul deciziei,
prin ridicarea din nou a unei excepţii
de neconstituţionalitate cu privire la
acelaşi text şi cu o motivare identică se
tinde la înfrângerea caracterului general
obligatoriu al deciziei Curţii Constituţio­
nale, care se ataşează inclusiv deciziilor
prin care se constată constituţionalita­
tea legilor sau a ordonanţelor ori a unor
dispoziţii din acestea. Dacă în cel de‑al
doilea caz, pentru a da o forţă sporită
deciziei şi fără a marca o reconsiderare
a jurisprudenţei sale, Curtea este com­
petentă să se pronunţe chiar în sen­sul
admiterii excepţiei formulate şi consta­
tării neconstituţionalităţii textului con­
testat în interpretarea contrară deciziei
anterioare, în primul caz devin inciden­
te dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea
nr. 47/1992, potrivit cărora „nu pot face
obiectul excepţiei prevederile consta­
tate ca fiind neconstituţionale printr‑o
decizie anterioară a Curţii Constituţio­
nale”. Raţiunea aplicării acestor dispo­
ziţii legale constă în faptul că, indiferent
de interpretările ce se pot aduce unui
text, atunci când Curtea Constituţională
a hotărât în dispozitivul deciziei pronun­
constituţia româniei • 408
ţate în cadrul competenţei prevăzute de
art. 146 lit. d) din Constituţie că numai
o anumită interpretare este conformă
cu Constituţia, se menţine prezumţia de
constituţionalitate a textu­lui în această
interpretare, dar sunt excluse din cadrul
constituţional toate celelalte interpre­
tări posibile (Decizia nr. 898 din 30 iu­
nie 2011, M. Of. nr. 706 din 6 octombrie
2011).
8.  În condiţiile în care prevederile
art. 61 alin. (1) din Constituţie stabilesc
că ­„Parlamentul este organul repre­
zentativ suprem al poporului român
şi unica ­autoritate legiuitoare a ţării”,
competenţa de legiferare a acestuia cu
privire la un anumit domeniu nu poate
fi limitată dacă legea astfel adoptată
respectă exigenţele Legii fundamenta­
le.  Prin urmare, opţiunea legiuitorului
de a legifera în materia în care Curtea
Constituţională a admis o sesizare de
neconstituţionalitate cu privire la o lege
în ansamblul său presupune parcurge­
rea tuturor fazelor procesului legislativ
prevăzut de Constituţie şi de regula­
mentele celor două Camere ale Parla­
mentului (Decizia nr. 308 din 28 martie
2012, M. Of. nr. 309 din 9 mai 2012; De­
cizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of.
nr. 79 din 30 ianuarie 2015).
9. Articolul 147 alin. (2) din Constituţie
stabileşte pentru Parlament, în cazurile
de neconstituţionalitate, doar obligaţia
de a reexamina dispoziţiile respective
pentru a le pune de acord cu decizia
Curţii Constituţionale. Textul nu îndrep­
tăţeşte Curtea să dea indicaţii puterii le­
gislative cum să pună de acord textele şi
cu atât mai puţin să se substituie aces­
teia. De altfel, Curtea Constituţională a
statuat în numeroase decizii că nu poate
fi un legiuitor pozitiv (opinie separată la
Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014,
M. Of. nr. 46 din 20 ianuarie 2015).
409 • constituţia româniei
10.  Constatarea neconstituţionalităţii
unei legi de aprobare a unei ordonan­
ţe a Guvernului include şi ordonanţa
la care se referă, aceasta încetând să
mai producă efecte juridice, în condi­
ţiile prevăzute de dispoziţiile art.  147
alin.  (1) din Constituţie (Decizia Ple­
nului Curţii Constituţionale nr.  1 din
17 ianuarie 1995, M. Of. nr. 16 din 26
ianuarie 1995; Decizia nr. 95 din 8 fe­
bruarie 2006, M. Of. nr. 177 din 23
februarie 2006; Decizia nr. 1039 din 7
iulie 2009, M. Of. nr. 582 din 21 august
2009; Decizia nr. 1640 din 10 decembrie
2009, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2010;
Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014,
M. Of. nr. 136 din 25 februarie 2014).  inter partes, în cadrul procesului în care
11. În ceea ce priveşte deciziile prin care
se constată neconstituţionalitatea unor
dispoziţii care nu mai sunt în vigoare,
Curtea constată că acestea nu produc
efecte retroactive, ci exclusiv pentru
viitor. Dispoziţiile neconstituţionale nu
se vor mai aplica în cauza în care a fost
invocată excepţia de neconstituţionali­
tate şi nici în cauzele pendinte în faţa
instanţelor judecătoreşti în care respec­
tivele dispoziţii sunt aplicabile.  Aşa fi­
ind, efectele deciziei de admitere se
limitează exclusiv asupra aplicării în
timp a dispoziţiei sancţionate, căreia
i se refuză ultraactivitatea întemeiată
pe principiul tempus regit actum, iar
nu şi asupra existenţei normei în drep­
tul pozitiv, care, în urma abrogării sau
ajungerii la termen survenite anterior
momentului în care se realizează con­
trolul de constituţionalitate, a trecut
în stare pasivă. Cu alte cuvinte, decizia
Curţii prin care se admite excepţia de
neconstituţionalitate este general obli­
gatorie şi are putere numai pentru viitor
în toate situaţiile juridice în care norma
care nu mai este în vigoare continuă să
îşi producă efectele juridice neconstitu­
ţionale, în virtutea principiului tempus
Art. 147
regit actum (Decizia nr. 766 din 15 iunie
2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011).
12.  Deciziile Curţii Constituţionale nu
pot fi lipsite de efecte juridice şi trebu­
ie aplicate, potrivit principiului consti­
tuţional al comportamentului loial (a
se vedea, cu privire la înţelesul noţiunii,
Decizia nr.  924 din 1 noiembrie 2012,
publicată în M. Of. nr. 787 din 22 noiem­
brie 2012), de către Parlament în sensul
restabilirii stării de constituţionalitate
(Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014,
M. Of. nr. 46 din 20 ianuarie 2015).
13. Deciziile pronunţate în cadrul solu­
ţio­nării excepţiilor de neconstituţiona­
litate nu produc doar efecte relative,
a fost ridicată excepţia de neconstituţio­
nalitate, ci produc efecte absolute, erga
omnes. Instanţa judecătorească în faţa
căreia se ridică o excepţie de neconsti­
tuţionalitate referitoare la o lege sau la
o ordonanţă (ori la una sau mai multe
dispoziţii dintr‑o lege ori ordonanţă),
a cărei neconstituţionalitate fusese
con­statată de Curtea Constituţională
printr‑o decizie publicată anterior ridi­
cării excepţiei de neconstituţionalitate,
are obligaţia de a face aplicarea acelei
decizii anterioare a Curţii Constituţi­
onale.  Nu produc efecte erga omnes,
ci doar inter partes (efecte relative),
acele decizii ale Curţii Constituţionale
prin care au fost respinse excepţiile de
neconstituţionalitate. Desigur, aceleaşi
părţi şi pentru aceleaşi motive nu pot
reitera excepţia de neconstituţionali­
tate, întrucât s‑ar încălca autoritatea
lucrului judecat. Dar într‑un alt proces
excepţia poate fi reiterată, dându‑se
astfel posibilitatea reanalizării de către
Curtea Constituţională a aceleiaşi pro­
bleme de neconstituţionalitate, ca ur­
mare a invocării unor temeiuri noi ori a
intervenirii altor elemente noi, care să
determine modificarea jurisprudenţei
Art. 147
Curţii. Ca o consecinţă a caracterului
obligatoriu erga omnes al deciziilor
­Curţii Constituţionale, pronunţate în
baza art. 146 lit. d) din Constituţie, prin
care se constată neconstituţionalitatea
unei legi sau a unei ordonanţe, preve­
derea normativă a cărei neconstituţio­
nalitate a fost constatată nu mai poate
fi aplicată de niciun subiect de drept (cu
atât mai puţin de autorităţile şi instituţi­
ile publice), încetându‑şi de drept efec­
tele pentru viitor, şi anume de la data
publicării deciziei Curţii Constituţionale
în Monitorul Oficial al României, potri­
vit tezei a II‑a din fraza întâi a art. 147
alin.  (1) din Constituţie.  Fără îndoială
că, în urma pronunţării unei decizii prin
care Curtea Constituţională constată ne­
constituţionalitatea unei legi sau a unei
ordonanţe, Parlamentul sau, după caz,
Guvernul are obligaţia de a interveni în
sensul modificării sau abrogării actului
normativ declarat ca fiind neconstitu­
ţional. Dar aceasta nu înseamnă că, în
situaţia în care o asemenea intervenţie
nu s‑ar produce ori ar întârzia, deci­
zia Curţii Constituţionale şi‑ar înceta
efectele.  Dimpotrivă, aceste efecte se
produc în continuare, fiind opozabile
erga omnes, în vederea asigurării su­
premaţiei Constituţiei (Decizia nr. 71
din 8 februarie 2005, M. Of. nr. 380 din
5 mai 2005).
14. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4)
din Constituţie, deciziile pronunţate de
Curtea Constituţională sunt general obli­
gatorii şi au putere numai pentru viitor,
adică vizează cu aceleaşi efecte toate
autorităţile publice şi toate subiectele
individuale de drept. Decizia prin care
Curtea Constituţională, în exercitarea
con­trolului concret, posterior, admite
excepţia de neconstituţionalitate este
obli­­gatorie şi produce efecte  erga
omnes, şi nu numai inter partes litigantes
constituţia româniei • 410
(Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, M. Of.
nr. 511 din 22 iulie 2010).
15. Decizia de constatare a neconstitu­
ţio­­nalităţii face parte din ordinea ju­
ridică normativă, prin efectul aces­teia
prevederea neconstituţională înce­
tându‑şi aplicarea pentru viitor (Deci­
zia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra
proiectului de lege privind revizuirea
Constituţiei României, M.  Of. nr.  440
din 23 iunie 2011).
16.  Indiferent de interpretările ce se
pot aduce unui text, atunci când ­Curtea
Constituţională a hotărât că numai o
anumită interpretare este conformă cu
Constituţia, menţinându‑se astfel pre­
zumţia de constituţionalitate a textului
în această interpretare, atât instanţele
judecătoreşti, cât şi organele adminis­
trative trebuie să se conformeze decizi­
ei Curţii şi să o aplice ca atare. În inter­
pretarea legii, instanţele judecătoreşti,
între care şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, trebuie să respecte cadrul con­
stituţional, iar sancţionarea depăşirii/
încălcării acestuia revine în exclusivita­
te Curţii Constituţionale (Decizia nr. 536
din 28 aprilie 2011, M. Of. nr. 482 din 7
iulie 2011).
17.  Curtea a reţinut, de principiu, că
„art. 146 lit. d) din Constituţie nu excep­
tează de la controlul de constituţionali­
tate dispoziţiile legale de abrogare şi că,
în cazul constatării neconstituţionalităţii
lor, acestea îşi încetează efectele juridi­
ce în condiţiile prevăzute de art.  147
alin. (1) din Constituţie, iar prevederile
legale care au format obiectul abrogării
continuă să producă efecte”. Efectele de­
ciziilor Curţii Constituţionale sunt con­
sacrate expres prin prevederile art. 147
alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora:
„Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în
vigoare, precum şi cele din regulamen­
te, constatate ca fiind neconstituţiona­
le, îşi încetează efectele juridice la 45
411 • constituţia româniei
de zile de la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz,
nu pun de acord prevederile neconsti­
tuţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe
durata acestui termen, dispoziţiile con­
statate ca fiind neconstituţionale sunt
suspendate de drept”.  Efectul specific
al deciziilor de constatare a neconstitu­
ţionalităţii dispoziţiilor legale de abro­
gare, precizat de Curtea Constituţională
în considerentele deciziilor menţionate,
dă expresie şi eficienţă – în situaţia par­
ticulară a constatării neconstituţionali­
tăţii actului abrogator şi a lipsei inter­
venţiei Parlamentului sau Guvernului
pentru punerea de acord a prevede­
rilor neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei – normelor constituţionale
cuprinse în art. 142 alin. (1) care consa­
cră rolul Curţii Constituţionale de garant
al supremaţiei Constituţiei şi în art. 147
alin. (4) care statuează că deciziile ­Curţii
sunt general obligatorii.  Prin Decizia
nr. 62/2007, publicată în M. Of. nr. 104
din 12 februarie 2007, Curtea Constitu­
ţională a constatat că dispoziţiile art. I
pct. 56 din Legea nr. 278/2006, partea
referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi
207 din Codul penal, sunt neconstituţi­
onale, deoarece, în esenţă, „prin abro­
garea dispoziţiilor legale menţionate s‑a
creat un inadmisibil vid de reglementa­
re, contrar dispoziţiei constituţionale
care garantează demnitatea omului ca
valoare supremă. În absenţa ocrotirii ju­
ridice prevăzute de art. 205, 206 şi 207
din Codul penal, demnitatea, onoarea
şi reputaţia persoanelor nu mai bene­
ficiază de nicio altă formă de ocrotire
juridică reală şi adecvată”. Or, a accepta
că singurul efect al deciziei Curţii Con­
stituţionale este acela al încetării efec­
telor juridice ale textului constatat ca
fiind neconstituţional, în termen de 45
de zile de la publicarea deciziei în Mo­
Art. 147
nitorul Oficial al României, înseamnă
a accepta că decizia Curţii Constituţio­
nale nu are, în realitate, niciun efect,
deoarece situaţia care a determinat
con­statarea neconstituţionalităţii va
con­tinua să subziste, respectiv demni­
tatea, onoarea şi reputaţia persoane­
lor nu vor beneficia, în continuare, de
nicio formă de ocrotire juridică reală şi
adecvată. Curtea constată că în astfel de
cazuri nu intervine o „abrogare a abro­
gării”, pentru a se putea reţine incidenţa
dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a II‑a din
Legea nr. 24/2000, potrivit cărora „Nu
este admis ca prin abrogarea unui act
de abrogare anterior să se repună în vi­
goare actul normativ iniţial” – dispoziţii
opozabile legiuitorului în activitatea de
legiferare –, ci este vorba de un efect
specific al deciziilor de constatare a
neconstituţionalităţii unei norme abro­
gatoare, efect întemeiat pe prevederile
constituţionale ale art. 142 alin. (1) care
consacră rolul Curţii Constituţionale de
garant al supremaţiei Constituţiei şi ale
art. 147 alin. (4), potrivit cărora decizi­
ile Curţii sunt general obligatorii.  De
­altfel, Curtea a evidenţiat în mod expres
această distincţie în cuprinsul Deciziilor
nr. 414/2010, publicată în M. Of. nr. 291
din 4 mai 2010, şi nr.  1039/2012, pu­
blicată în M. of. nr. 61 din 29 ianuarie
2013, reţinând că „acesta este un efect
specific al pierderii legitimităţii consti­
tuţionale (...), sancţiune diferită şi mult
mai gravă decât o simplă abrogare a
unui text normativ” (Decizia nr. 206 din
29 aprilie 2013, M. Of. nr. 350 din 13
iunie 2013).
18. În condiţiile existenţei unor decizii
contrare  –  dar, deopotrivă, obligatorii
pentru instanţele de judecată  –  pro­
nunţate de Curtea Constituţională, pe
de o parte, şi de Înalta Curte de Casaţie
de Justiţie, pe de altă parte, se pune
problema distincţiilor dintre efectele
Art. 147
juridice ale deciziilor celor două instan­
ţe, precum şi a temeiului de drept care
fundamentează preeminenţa uneia sau
alteia dintre deciziile contrare. Proble­
ma este cu atât mai sensibilă, cu cât
ambele categorii de decizii sunt obli­
gatorii pentru instanţele de judecată, şi
anume decizia Curţii Constituţionale, în
temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie,
respectiv cea a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, în temeiul art. 4145 alin. (4)
din Codul de procedură penală [din
1968  – n.a.].  Această problemă a fost
deja supusă analizei Curţii Constituţio­
nale, cu prilejul obiecţiei de neconstitu­
ţionalitate soluţionate prin Decizia nr. 2
din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of.
nr. 131 din 23 februarie 2012, cu privire
la dispoziţiile Legii pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor şi
ale Legii nr. 317/2004 privind Consiliul
Superior al Magistraturii. Cu acest prilej,
Curtea a reţinut că „dispoziţiile art. 99
lit.  ş) din Legea nr.  303/2004, modifi­
cată, care reglementează ca abatere
disciplinară «nerespectarea deciziilor
Curţii Constituţionale ori a deciziilor
pro­nunţate de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie în soluţionarea recursurilor
în interesul legii», (...) dau expresie şi
efi­cienţă prevederilor art. 126 alin. (3),
respectiv celor ale art. 147 alin. (4) din
Constituţie”. Totodată, Curtea a consta­
tat că „ambele categorii de decizii (...)
dau­ ­expresie unei competenţe specifi­
ce, strict prevăzute de lege. Prin urmare,
(...), respectarea lor nu împiedică exer­
citarea competenţelor legale ale instan­
ţelor de judecată”. Cu alte cuvinte, com­
petenţa diferită a celor două instanţe,
stabilită de legiuitorul constituant şi
dezvoltată prin norme infraconstituţi­
onale, elimină posibilitatea soluţiilor
contradictorii şi asigură respectarea,
deopotrivă, a deciziilor pronunţate de
constituţia româniei • 412
Curtea Constituţională în exercitarea
controlului de constituţionalitate şi de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în so­
luţionarea recursurilor în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 142 alin. (1) din Con­
stituţie, „Curtea Constituţională este ga­
rantul supremaţiei Constituţiei”, atribu­
ţiile sale fiind prevăzute de art. 146 din
Legea fundamentală. În temeiul art. 147
alin. (4) teza a II‑a din Constituţie, „De
la data publicării, deciziile [Curţii Con­
stituţionale] sunt general obligatorii şi
au putere numai pentru viitor”. Textul
constituţional citat nu distinge nici în
funcţie de tipurile de decizii pe care
Curtea Constituţională le pronunţă, nici
în funcţie de conţinutul acestor decizii,
ceea ce conduce la concluzia că toate
deciziile acestei Curţi, în întregul lor,
sunt general obligatorii. Curtea Consti­
tuţională s‑a pronunţat în acest sens,
de exemplu, prin Decizia nr. 847 din 8
iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 605 din
14 august 2008, prin care a reţinut că
„decizia de constatare a neconstituţio­
nalităţii face parte din ordinea juridică
normativă, prin efectul acesteia preve­
derea neconstituţională încetându‑şi
aplicarea pentru viitor”. Tot astfel, prin
Decizia Plenului Curţii Constituţionale
nr.  1 din 17 ianuarie 1995, publicată
în M.  Of. nr.  16 din 26 ianuarie 1995,
privind obligativitatea deciziilor sale
pronunţate în cadrul controlului de
constituţionalitate, s‑a reţinut că „pu­
terea de lucru judecat ce însoţeşte
actele jurisdicţionale, deci şi deciziile
Curţii Constituţionale, se ataşează nu
numai dispozitivului, ci şi consideren­
telor pe care se sprijină acesta”. Curtea
a mai statuat, de exemplu, prin Decizia
nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, publicată
în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009,
că „atât considerentele, cât şi dispoziti­
vul deciziilor sale sunt general obligato­
rii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor
413 • constituţia româniei
subiectelor de drept.  În consecinţă,
atât Parlamentul, cât şi Guvernul, res­
pectiv autorităţile şi instituţiile publice
urmează, în aplicarea legii criticate, să
respecte cele stabilite de Curtea Consti­
tuţională în considerentele şi dispoziti­
vul prezentei decizii”. În ceea ce priveşte
competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, care se reflectă în reglemen­
tarea infraconstituţională a recursului
în interesul legii, aceasta este prevăzu­
tă de art. 126 alin. (3) din Constituţie,
potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie asigură interpretarea şi apli­
carea unitară a legii de către celelalte
instanţe judecătoreşti, potrivit compe­
tenţei sale”.  Curtea Constituţională a
statuat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai
2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3
iulie 2009, că, „în exercitarea atribuţiei
prevăzute de art. 126 alin. (3) din Con­
stituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
are obligaţia de a asigura interpretarea
şi aplicarea unitară a legii de către toate
instanţele judecătoreşti, cu respectarea
principiului fundamental al separaţiei şi
echilibrului puterilor, consacrat de art. 1
alin. (4) din Constituţia României. Înalta
Art. 147
Curte de Casaţie şi Justiţie nu are com­
petenţa constituţională să instituie, să
modifice sau să abroge norme juridice
cu putere de lege ori să efectueze con­
trolul de constituţionalitate al acesto­
ra”. Aşadar, competenţa Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea
recursului în interesul legii este dublu
circumstanţiată  –  numai cu privire la
„interpretarea şi aplicarea unitară a
legii” şi numai cu privire la „celelalte
instanţe judecătoreşti”.  Curtea Con­
stituţională decide asupra constituţio­
nalităţii legilor, în timp ce Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul
recursului în interesul legii, decide asu­
pra modului de interpretare şi aplicare
a conţinutului normelor juridice. Pe de
altă parte, prin efectele produse, deci­
ziile Curţii Constituţionale sunt general
obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din
Constituţie, inclusiv pentru legiuitor, în
timp ce deciziile pronunţate pe calea re­
cursului în interesul legii se adresează
judecătorului de la instanţele judecăto­
reşti (Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013,
M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).
 Titlul VI. Integrarea euroatlantică
Articolul 148. Integrarea în Uniunea Europeană
(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în
scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exer-
citării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste
tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi
Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligato-
riu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare.
(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi
pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene.
(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecă-
torească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul
aderării şi din prevederile alineatului (2).
(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele
actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării in-
stituţiilor Uniunii Europene.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul
Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Repu-
blica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Repu-
blica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al
Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica
Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slo-
vacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind
aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România
la Luxemburg la 25 aprilie 2005 (M. Of. nr. 465 din 1 iunie 2005); ► Legea nr. 276/2011
privind procedura prin care România devine parte la tratatele încheiate între Uniunea
Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi state terţe sau organizaţii internaţionale,
pe de altă parte (M. Of. nr. 876 din 12 decembrie 2011).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Curtea constată că actualul text din
Constituţie dispune în sensul că preve­
derile tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, precum şi celelalte reglemen­
tări comunitare cu caracter obligatoriu,
au prioritate faţă de dispoziţiile contrare
din legile interne, cu respectarea preve­
derilor actului de aderare. În legătură cu
noţiunea de „legi interne”, prin Decizia
nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind con­
stituţionalitatea propunerii legislative de
revizuire a Constituţiei României, ­Curtea­
a făcut o distincţie între Constituţie şi
ce­lelalte legi. De asemenea, aceeaşi
415 • constituţia româniei
dis­tincţie este realizată la nivelul Legii
fundamentale prin art. 20 alin. (2) teza
finală, care dispune în sensul aplicării cu
prioritate a reglementărilor internaţiona­
le, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai fa­
vorabile (Decizia nr. 80 din 16 februarie
2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
2. Actele obligatorii ale Uniunii Europene
sunt norme interpuse în cadrul controlu­
lui de constituţionalitate (Decizia nr. 668
din 18 mai 2011, M. Of. nr. 487 din 8 iulie
2011).
3. Legea fundamentală a statului – Con­
stituţia – este expresia voinţei poporu­
lui, ceea ce înseamnă că aceasta nu îşi
poate pierde forţa obligatorie doar prin
existenţa unei neconcordanţe între pre­
vederile sale şi cele europene.  De ase­
menea, aderarea la Uniunea Europeană
nu poate afecta supremaţia Constituţiei
asupra întregii ordini juridice (a se vedea,
în acelaşi sens, Hotărârea din 11 mai
2005, K 18/04, pronunţată de Tribuna­
lul Constituţional al Republicii Polonia)
(Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014,
M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
4. Legiuitorul nu şi‑a îndeplinit obligaţia
de a indica, în cuprinsul legii criticate [Le­
gea privind parteneriatul public‑privat –
n.a.], actele Uniunii Europene care sunt
transpuse prin aceasta, ceea ce este in­
admisibil. Indiferent de directiva aplicabi­
lă (Directiva 2014/23/UE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 26 februarie
2014 privind atribuirea contractelor de
concesiune sau Directiva 2014/24/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului
din 26 februarie 2014 privind achiziţi­
ile publice şi de abrogare a Directivei
2004/18/CE, ambele publicate în J.O. se­
ria L nr. 94 din 28 martie 2014), Curtea
a observat că ambele cuprind condiţii
care coincid aproape până la detaliu în
privinţa modificării sau denunţării uni­
laterale a contractului, în timp ce textul
Art. 148
art. 38 alin. (1) din lege conţine o soluţie
normativă ce tinde să se sustragă acestor
condiţii. În consecinţă, soluţia legislativă
cuprinsă în textul criticat reprezintă o în­
călcare de către Parlament a dispoziţiilor
art. 148 alin. (4) din Constituţie, text care
reglementează rolul acestuia de garant
în privinţa ducerii la îndeplinire a obliga­
ţiilor rezultate din actul aderării (Decizia
nr. 390 din 2 iulie 2014, M. Of. nr. 532 din
17 iulie 2014).
5. Carta drepturilor fundamentale a Uni­
unii Europene este, de principiu, aplica­
bilă în controlul de constituţionalitate
„în măsura în care asigură, garantează
şi dezvoltă prevederile constituţionale
în materia drepturilor fundamentale,
cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul
lor de protecţie este cel puţin la nivelul
normelor constituţionale în domeniul
drepturilor omului” (Decizia nr. 871 din
25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie
2010).
6.  Raportarea prevederilor cuprinse
într‑un act având forţă juridică similară
tratatelor constitutive ale Uniunii Euro­
pene trebuie să se facă la dispoziţiile
art. 148 din Constituţie, iar nu la cele cu­
prinse în art. 20 din Legea fundamenta­
lă, care se referă la tratatele internaţio­
nale privind drepturile omului (Decizia
nr. 967 din 20 noiembrie 2012, M. Of.
nr. 853 din 18 decembrie 2012; Decizia
nr. 206 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 254
din 17 aprilie 2012).
7. În ceea ce priveşte prevederile art. 41
din Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene, referitoare la dreptul
la bună administrare, Curtea observă,
mai întâi, că acestea pot fi invocate prin
prisma art. 148, şi nu a art. 20 din Con­
stituţie, cum a indicat autorul excepţiei,
deoa­rece, potrivit art. 6 alin. (1) din Tra­
tatul privind Uniunea Europeană (versiu­
nea consolidată), „Uniunea recunoaşte
drepturile, libertăţile şi principiile prevă­
Art. 148
zute în Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene din 7 decembrie 2000,
astfel cum a fost adaptată la 12 decem­
brie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi
valoare juridică cu cea a tratatelor” (De­
cizia nr. 12 din 22 ianuarie 2013, M. Of.
nr. 114 din 28 februarie 2013; Decizia
nr. 967 din 20 noiembrie 2012, M. Of.
nr. 853 din 18 decembrie 2012).  pronunţate în cauzele reunite 28, 29 şi
8. Rămâne la aprecierea Curţii Constitu­
ţionale aplicarea în cadrul controlului de
constituţionalitate a hotărârilor Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene sau formula­
rea de către ea însăşi de întrebări preli­
minare în vederea stabilirii conţinutului
normei europene. O atare atitudine ţine
de cooperarea dintre instanţa constitu­
ţională naţională şi cea europeană, pre­
cum şi de dialogul judiciar dintre acestea,
fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin
de stabilirea unor ierarhii între aceste in­
stanţe (Decizia nr. 668 din 18 mai 2011,
M. Of. nr. 487 din 8 iulie 2011).
9. Efectele juridice ale hotărârii prelimi­
nare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europe­
ne au fost conturate pe cale jurispruden­
ţială. Astfel, Curtea de la Luxembourg a
statuat că o asemenea hotărâre, purtând
asupra interpretării sau a validităţii unui
act al Uniunii Europene, este obligato­
rie pentru organul de jurisdicţie care a
formulat acţiunea în pronunţarea unei
hotărâri preliminare, iar interpretarea,
făcând corp comun cu dispoziţiile euro­
pene pe care le interpretează, este în­
vestită cu autoritate şi faţă de celelalte
instanţe judecătoreşti naţionale, care
nu pot da o interpretare proprie acelor
dispoziţii.  Totodată, efectul hotărârilor
preliminare este unul direct, în sensul
că resortisanţii statelor membre au
dreptul să invoce în mod direct normele
europene în faţa instanţelor naţionale şi
europene, şi retroactiv, în sensul că inter­
pretarea unei norme de drept a Uniunii
Europene în cadrul unei trimiteri prelimi­
constituţia româniei • 416
nare lămureşte şi precizează semnificaţia
şi câmpul de aplicare al acesteia, de la
intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se
vedea pct.  1 al dispozitivului Hotărârii
din 5 februarie 1963 pronunţate în cauza
26/62, Van Gend en Loos c. Nederlandse
Administratie der Belastingen, preluat în
cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963
30/62, Da Costa şi alţii c.  Nederlandse
Belastingadministratie, sau Hotărârea
din 24 iunie 1969 pronunţată în cauza
29/68, Milch‑, Fett‑ und Eierkontor GmbH
c. Hauptzollamt Saarbrücken, pct. 3). În
concluzie, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, având competenţa de inter­
pretare a dreptului Uniunii Europene
(a se vedea, în acest sens, Decizia ­Curţii­
Constituţionale nr.  383 din 23 martie
2011, publicată în M. Of. nr. 281 din 21
aprilie 2011), hotărârile sale preliminare
sunt obligatorii erga omnes, la nivelul
tuturor statelor membre, sub rezerva
solicitării la un moment ulterior, de către
instanţele judecătoreşti naţionale, a unor
lămuriri suplimentare asupra respectivei
interpretări a Curţii (Decizia nr. 1039 din
5 decembrie 2012, M. Of. nr. 61 din 29
ianuarie 2013).
10. Nu este în competenţa Curţii Consti­
tuţionale să analizeze conformitatea unei
dispoziţii de drept naţional cu textul Tra­
tatului privind funcţionarea Uniunii Euro­
pene prin prisma art. 148 din Constituţie.
O atare competenţă, şi anume aceea de
a stabili dacă există o contra­rietate între
legea naţională şi Tratat, aparţine instan­
ţei de judecată, care, pentru a ajunge la o
concluzie corectă şi legală, din oficiu sau
la cererea părţii, poate formula o între­
bare preliminară în sensul art.  267 din
Tratat la Curtea de Justiţie a Uniunii Euro­
pene. În situaţia în care Curtea Constitu­
ţională s‑ar considera competentă să se
pronunţe asupra conformităţii legislaţiei
naţionale cu cea europeană, s‑ar ajunge
417 • constituţia româniei
la un posibil conflict de jurisdicţii între
cele două instanţe, ceea ce, la acest ni­
vel, este inadmisibil (Decizia nr. 1249 din
7 octombrie 2010, M. Of. nr. 764 din 16
noiembrie 2010; Decizia nr. 137 din 25 fe­
bruarie 2010, M. Of. nr. 182 din 22 martie
2010; Decizia nr. 1596 din 26 noiembrie
2009, M. Of. nr. 37 din 18 ianuarie 2010).
11. Curtea a stabilit constant în jurispru­
denţa sa că nu are competenţa ca, în ca­
drul controlului de constituţionalitate, să
efectueze operaţiunea de interpretare
şi de aplicare concretă a dispoziţiilor de
lege de către instanţele/autorităţile pu­
blice competente, aceasta fiind atribuţia
exclusivă a instanţelor judecătoreşti. De
aceea, prevederile cuprinse în dreptul
Uniunii Europene incidente în acest do­
meniu şi invocate de autorul excepţiei
prin raportare la art. 148 alin. (2) şi (4)
din Constituţie nu au relevanţă pentru
soluţionarea excepţiei de neconstitu­
ţionalitate, de vreme ce Curtea Consti­
tuţională nu o poate soluţiona în sensul
urmărit de autorul său (Decizia nr. 614
din 4 noiembrie 2014, M. Of. nr. 14 din 8
ianuarie 2015).
12.  În conformitate cu dispoziţiile
art. 148 alin. (4) din Constituţie, autori­
tăţile statului român s‑au angajat să ga­
ranteze ducerea la îndeplinire a obliga­
ţiilor rezultate din tratatele constitutive
ale Uniunii Europene, din reglementările
comunitare cu caracter obligatoriu şi din
actul de aderare. În acest sens, Guvernul
este abilitat din punct de vedere consti­
tuţional ca, prin mijloacele pe care le are
la îndemână, să garanteze îndeplinirea
obligaţiilor României faţă de Uniunea
Europeană. Astfel, folosirea ordonanţe­
lor de urgenţă pentru punerea de acord a
legislaţiei naţionale cu cea comunitară în
situaţia în care era iminentă declanşarea
procedurii de infringement în faţa Curţii
de Justiţie este pe deplin constituţională
(Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, M. Of.
Art. 148
nr. 428 din 23 iunie 2009; Decizia nr. 1070
din 8 septembrie 2009, M. Of. nr. 703 din
20 octombrie 2009).
13. Competenţa de asigurare a interpre­
tării dreptului Uniunii în scopul aplicării
unitare la nivelul tuturor statelor mem­
bre aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, care, în calitate de autorita­
te de jurisdicţie a Uniunii, în temeiul
art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratat, hotă­
răşte cu titlu preliminar, la solicitarea
instanţelor judecătoreşti naţionale, cu
privire la interpretarea dreptului Uniu­
nii sau la validitatea actelor adoptate de
instituţii. Curtea de Justiţie a Uniunii Eu­
ropene, având competenţa de interpre­
tare a dreptului Uniunii Europene (a se
vedea, în acest sens, Decizia Curţii Con­
stituţionale nr. 383 din 23 martie 2011,
publicată în M. Of. nr. 281 din 21 aprilie
2011), hotărârile sale preliminare sunt
obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor
statelor membre, sub rezerva solicitării
la un moment ulterior, de către instan­
ţele judecătoreşti naţionale, a unor lă­
muriri suplimentare asupra respectivei
interpretări a Curţii (Decizia nr. 1039 din
5 decembrie 2012, M. Of. nr. 61 din 29
ianuarie 2013).
14. În ceea ce priveşte cererea de formu­
lare a unor întrebări preliminare, Curtea
reţine că, în cauză, autoarea excepţiei a
solicitat instanţei de judecată să se adre­
seze Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
cu o întrebare preliminară pentru a se
stabili dacă o normă prin care este stabi­
lită o unitate de achiziţii publice centra­
lizată este conformă cu dreptul Uniunii
Europene.  Procedura cererii prelimi­
nare prevăzută de art. 267 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene
este un instrument de cooperare între
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi
instanţele naţionale, acestea din urmă
având posibilitatea de a recurge la acest
instrument în vederea lămuririi unor as­
Art. 148
pecte care ţin de interpretarea dreptului
Uniunii Europene şi care sunt necesare
pentru soluţionarea litigiului.  Însă, aşa
cum a reţinut Curtea Constituţională
prin Decizia nr.  921/2011, publicată în
M. Of. nr. 673 din 21 septembrie 2011,
„Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu
are competenţa să pronunţe o hotărâre
care să vizeze constatarea validităţii sau
nevalidităţii legii naţionale.  Consecinţa
unei anumite interpretări date Tratatului
poate fi aceea ca o dispoziţie a unei legi
naţionale să fie incompatibilă cu dreptul
european” (Decizia nr. 350 din 24 iunie
2014, M. Of. nr. 571 din 31 iulie 2014).
15. Curtea Constituţională nu are atribu­
ţia de a interpreta normele comunitare
pentru a clarifica ori stabili conţinutul
acestora, întrucât această atribuţie revi­
ne Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Cu toate acestea, având în vedere locul
pe care reglementările comunitare îl ocu­
pă, potrivit art. 148 alin. (2) din Consti­
tuţie, în raport cu legile interne, Curtea
Constituţională este chemată să invoce
în jurisprudenţa sa actele obligatorii ale
Uniunii Europene de fiecare dată când
acestea vor fi relevante cauzei, atât timp
cât conţinutul lor nu este echivoc şi nu
se solicită o interpretare proprie (Decizia
nr. 383 din 23 martie 2011, M. Of. nr. 281
din 21 aprilie 2011).
16.  Faptul că legislaţia comunitară în
materie este, spre deosebire de dreptul
intern, mai permisivă sau mai blândă
nu atrage ipso facto neconstituţiona­
litatea dispoziţiei legale naţionale.  În
acest sens, chiar textul art.  148 preve­
de, în alin.  (2), că, urmare a aderării,
„celelalte reglementări comunitare cu
caracter obligatoriu au prioritate faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne,
cu respectarea prevederilor actului de
aderare”. Chiar dacă natura intrinsecă
a dreptului comunitar şi autonomia sa
în raport cu sistemele juridice naţionale
constituţia româniei • 418
fac foarte dificilă receptarea sa în dreptul
intern, urmare a specificităţii sale, drep­
tul comunitar impune monismul şi, ca o
consecinţă peremptorie desprinsă din ju­
risprudenţa Curţii Europene de Justiţie,
aplicabilitatea directă de către autorită­
ţile şi jurisdicţiile naţionale ca atare. Aşa
fiind, numai judecătorul de drept comun
ca judecător naţional al dreptului comu­
nitar poate, potrivit art. 267 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene,
să îşi exercite atribuţiile în cadrul acele­
iaşi ordini juridice comunitare, sens în
care judecătorul constituţional nu are o
asemenea competenţă (Decizia nr. 311
din 23 martie 2010, M.  Of.  nr.  294 din
5 mai 2010).
17.  Nepunerea de acord a dispoziţi­
ilor art.  86 alin.  (6) teza I din Legea
nr.  85/2006 [privind procedura insol­
venţei  – n.a.] cu actele obligatorii ale
Uniunii Europene cu relevanţă constitu­
ţională în perioada de activitate a Legii
nr.  85/2006 constituie eo ipso o încăl­
care a prevederilor art. 148 alin. (4) din
Constituţie, întrucât legiuitorul a permis
ca raporturile juridice de muncă să fie
guvernate de aceste dispoziţii naţionale,
derobându‑se de obligaţia sa constitu­
ţională de a garanta, pe plan legislativ,
cel puţin acelaşi nivel de protecţie al
dreptului la măsuri de protecţie socială
a muncii cu cel prevăzut în actele obli­
gatorii ale Uniunii Europene, precum şi
de a pune de acord în mod permanent
şi continuu legislaţia naţională infra­
constituţională cu actele obligatorii ale
Uniunii Europene (Decizia nr. 64 din 24
februarie 2015, M. Of. nr. 286 din 28
aprilie 2015).
18. Curtea constată că, prin conţinutul
lor normativ, actele Uniunii Europene
protejează dreptul la „informarea şi
consultarea lucrătorilor”, susţinând şi
completând acţiunea statelor membre,
aşadar, vizând, în mod direct, drep­
419 • constituţia româniei
tul fundamental la protecţia socială a
muncii prevăzut de art. 41 alin. (2) din
Constituţie, astfel cum a fost interpretat
prin prezenta decizie, text constituţional
care asigură un standard de protecţie
egal cu cel rezultat din actele Uniunii
Europene.  Rezultă, aşadar, că actele
Uniunii Europene au, în mod evident,
o relevanţă constituţională, ceea ce în­
seamnă, pe de o parte, că se circum­
scriu şi se subsumează art. 41 alin. (2)
din Constituţie, prin îndeplinirea dublei
condiţionalităţi anterior menţionate,
fără a încălca identitatea constituţiona­
lă naţională (Decizia nr. 683 din 27 iunie
2012, publicată în M. Of. nr. 479 din 12
iulie 2012), iar, pe de altă parte, că este
de competenţa Curţii Constituţionale
constatarea existenţei acestei necon­
cordanţe normative între actele Uni­
unii Europene anterior menţionate şi
cele naţionale, respectiv art. 86 alin. (6)
teza I din Legea nr. 85/2006 [privind pro­
cedura insolvenţei – n.a.]. Cu privire la
► Hotărâri C.J.C.E. şi C.J.U.E.
1.  În temeiul principiului preeminenţei
dreptului comunitar, dispoziţiile tratatu­
lui şi actele instituţiilor direct aplicabile
au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia
naţională a statelor membre, prin simplul
fapt al intrării în vigoare, inaplicabilitatea
ipso iure a oricărei dispoziţii contrare le­
gislaţiei naţionale existente, ci şi – dato­
rită faptului că aceste dispoziţii fac parte
integrantă, cu rang superior normelor
interne, din ordinea juridică aplicabilă
pe teritoriul fiecărui stat membru – de a
împiedica adoptarea valabilă a unor noi
acte normative naţionale, în măsura în
care acestea ar fi incompatibile cu nor­
mele comunitare (C.J.C.E., cauza 106/77,
Amministrazione delle finanze dello Stato
c.  Simmenthal, Hotărârea din 9 martie
1978, curia.europa.eu).
Art. 148
acest din urmă aspect, Curtea reţine că
neconcordanţa normativă astfel consta­
tată nu îşi poate avea rezolvarea doar
prin recurgerea la principiul constitu­
ţional al priorităţii de aplicare a actelor
Uniunii Europene, ci prin constatarea
încălcării art. 148 alin. (2) din Constitu­
ţie, text care cuprinde, în mod implicit,
o clauză de conformare a legilor interne
cu actele Uniunii Europene (cu distinc­
ţiile menţionate în Decizia nr.  80 din
16 februarie 2014, publicată în M.  Of.
nr. 246 din 7 aprilie 2014, pct. 455), iar
încălcarea acesteia, în ipoteza actelor
Uniunii Europene cu relevanţă constitu­
ţională, trebuie sancţionată ca atare de
către Curtea Constituţională. Desigur, în
privinţa actelor Uniunii Europene care
nu au relevanţă constituţională com­
petenţa de a remedia neconcordanţa
normativă aparţine legiuitorului sau
instanţelor judecătoreşti, după caz (De­
cizia nr. 64 din 24 februarie 2015, M. Of.
nr. 286 din 28 aprilie 2015).
2. Nu este posibil, fără a fi încălcată re­
partizarea competenţelor între Uniune
şi statele sale membre, să se confere
supremaţie normei respective a dreptu­
lui Uniu­nii în raport cu normele interne
de rang superior, care ar impune, într‑o
astfel de situaţie, înlăturarea aplicării
respectivei norme de drept naţional sau
a interpretării date acesteia [de către
instanţa de contencios constituţional  –
n.a.] (C.J.U.E., cauza C‑310/10, Ministerul
Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti c. Şte­
fan Agafiţei şi alţii, Hotărârea din 7 iulie
2011, pct. 47, curia.europa.eu).
3. Trebuie reamintit faptul că cerinţele
care decurg din protejarea drepturilor
fundamentale în cadrul ordinii juridice
comunitare obligă, de asemenea, sta­
tele membre atunci când acestea pun
în aplicare norme comunitare (C.J.C.E.,
Art. 149 constituţia româniei • 420

cauza C‑292/97, Kjell Karlsson şi alţii,
Hotărârea din 13 aprilie 2000, pct. 37,
curia.europa.eu).  Bineînţeles, această
normă, aşa cum este consacrată în Car­
ta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, se aplică în egală măsură
autorităţilor centrale şi instanţelor re­
gionale sau locale, precum şi organis­
melor publice în cazul în care pun în
aplicare dreptul Uniunii.  Prin urmare,
statele membre trebuie, pe cât posibil,
să aplice aceste norme în conformitate
cu aceste cerinţe (C.J.C.E., cauza C‑2/92,
The Queen c.  Ministry of Agriculture,
Fisheries and Food, ex parte Dennis Clif­
ford Bostock, Hotărârea din 24 martie
1994, pct. 16, curia.europa.eu).
4. Efectele juridice ale hotărârii prelimi­
nare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europe­
ne au fost conturate pe cale jurispruden­
ţială. Astfel, Curtea de la Luxembourg a
statuat că o asemenea hotărâre, purtând
asupra interpretării sau a validităţii unui
act al Uniunii Europene, este obligato­
rie pentru organul de jurisdicţie care a
formulat acţiunea în pronunţarea unei
hotărâri preliminare, iar interpretarea,
făcând corp comun cu dispoziţiile euro­
pene pe care le interpretează, este în­
vestită cu autoritate şi faţă de celelalte
instanţe judecătoreşti naţionale, care nu
pot da o interpretare proprie acelor dis­
poziţii. Totodată, efectul hotărârilor pre­
liminare este unul direct, în sensul că re­
sortisanţii statelor membre au dreptul să
invoce în mod direct normele europene
în faţa instanţelor naţionale şi europene,
şi retroactiv, în sensul că interpretarea
unei norme de drept a Uniunii Europene
în cadrul unei trimiteri preliminare lămu­
reşte şi precizează semnificaţia şi câmpul
de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în
vigoare (C.J.C.E., cauza 26/62, Van Gend
en Loos c. Nederlandse Administratie der
Belastingen, Hotărârea din 5 februarie
1963, pct.  1; cauzele reunite 28, 29 şi
30/62, Da Costa şi alţii c. Nederlandse
Belastingadministratie, Hotărârea din
27 martie 1963; cauza 29/68, Milch‑,
Fet­t‑ und Eierkontor GmbH c.  Haupt­
zollamt Saarbrucken, Hotărârea din 24
iunie 1969, pct. 3, curia.europa.eu). 
5.  Interpretarea pe care, în exercita­
rea competenţei care îi este conferită,
­Curtea de Justiţie o dă unei reguli de
drept comunitar clarifică şi defineşte,
atunci când este necesar, sensul şi sfe­
ra acestei reguli, astfel cum ea trebuie
sau ar trebui să fie înţeleasă şi aplicată
din momentul intrării sale în vigoare
(C.J.C.E., cauza 61/79, Amministrazio­
ne delle finanze dello Stato c. Denkavit
italiana, Hotărârea din 27 martie 1980,
pct. 16; cauza 24/86, Vincent Blaizot c.
Universităţii din Liège şi alţii, Hotărâ­
rea din 2 februarie 1988, pct. 27; cauza
C‑415/93, Union royale belge des so­
ciétés de football association şi alţii c.
Bosman şi alţii, Hotărârea din 15 decem­
brie 1995, pct. 141, curia.europa.eu).

Articolul 149. Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord

Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adop-
tată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de
două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 540/2004 pentru ratificarea Acordului privind statutul
Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, al reprezentanţilor naţionali şi al personalului
internaţional, adoptat la Ottawa la 20 septembrie 1951, şi a Acordului privind statutul
misiunilor şi reprezentanţilor statelor terţe pe lângă Organizaţia Tratatului Atlanticului
de Nord, adoptat la Bruxelles la 14 septembrie 1994 (M. Of. nr. 1150 din 6 decembrie
2004).
 Titlul VII. Revizuirea Constituţiei
Articolul 150. Iniţiativa revizuirii
(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la
propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din
cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături
în sprijinul acestei iniţiative.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni, republicată (M. Of. nr. 516 din 8 iunie 2004).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Dispoziţiile art.  150 din Constituţie,
care reglementează titularii dreptului
de iniţiere a revizuirii Constituţiei (Pre­
şedintele României, deputaţi şi senatori,
respectiv cetăţeni), instituie şi o serie de
condiţii cu privire la exercitarea acestui
drept. În cazul Preşedintelui României,
dispoziţiile menţionate condiţionea­
ză exercitarea dreptului în cauză doar
de formularea unei propuneri în acest
sens din partea Guvernului.  Stabilind
că revizuirea „poate fi iniţiată de Preşe­
dintele României”, textul constituţional
nu distinge referitor la competenţele
Preşedintelui României în calitate de
titular al dreptului de iniţiativă a revi­
zuirii ­Constituţiei şi nici nu instituie vreo
obligaţie sau interdicţie în ceea ce îl pri­
veşte. Prin urmare, Preşedintele Româ­
niei, primind propunerea Guvernului
de revizuire a Constituţiei, are deplina
libertate de a decide să iniţieze revizui­
rea Constituţiei sau să nu o iniţieze, iar,
în cazul în care decide iniţierea acesteia,
să îşi însuşească întocmai, numai în par­
te sau să completeze propunerea Gu­
vernului. O altă interpretare a textului
constituţional, în sensul atribuirii unui
rol pur formal Preşedintelui României în
cadrul acestei proceduri, respectiv acela
de a transmite Parlamentului un proiect
de lege privind revizuirea Constituţiei
astfel cum a fost propus de Guvern,
ar fi de natură să golească de conţinut
dreptul său de iniţiativă. Or, acest drept
i‑a fost conferit de legiuitorul constitu­
ant tocmai în considerarea rolului şi a
poziţiei pe care Preşedintele României
o ocupă în cadrul sistemului politic al
societăţii, care îi permite să cunoască
evoluţia acesteia şi perspectivele sale de
dezvoltare şi să valorifice aceste consta­
tări, inclusiv pe calea iniţierii unui pro­
ces de modificare a Legii fundamentale
a statului, atunci când, prin propunerea
Guvernului în acest sens, se realizează
un acord al celor doi reprezentanţi ai
puterii executive cu privire la iniţierea
unui astfel de proces (Decizia nr. 799 din
17 iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României,
M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
Art. 151-152 constituţia româniei • 422

Articolul 151. Procedura de revizuire

(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera
Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere.
(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera
Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei
pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, orga-
nizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii
de revizuire.
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referen-
dumului (M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000)

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Prin stabilirea desfăşurării referendu­
mului naţional privind revizuirea Consti­
tuţiei în două zile, în loc de o singură zi,
nu este afectat interesul general al desfă­
şurării în bune condiţii a referendumului,
printr‑o prezenţă cât mai mare la urne,
şi nu sunt încălcate dispoziţiile art. 147
alin.  (3) din Constituţie [este vorba de
numerotarea textelor din Constituţia din
1991 – n.a.], care stabilesc că organizarea
referendumului se face în cel mult 30 de
zile de la data adoptării proiectului sau a
propunerii de revizuire. De altfel, acestea
sunt singurele dispoziţii constituţionale
cu caracter procedural referitoare la
orga­nizarea şi desfăşurarea referendu­
mului naţional privind revizuirea Con­
stituţiei, în raport cu care Curtea Consti­
tuţională este chemată să se pronunţe
(Hotărârea nr. 1 din 15 octombrie 2003,
M. Of. nr. 728 din 17 octombrie 2003).

Articolul 152. Limitele revizuirii

(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, indepen-
dent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială
nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat
suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a ga-
ranţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării
de urgenţă şi nici în timp de război. 
Legislaţie conexă: ► Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referen-
dumului (M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000).
423 • constituţia româniei
Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1.  Textul art.  152 din Constituţie pre­
vede condiţii de fond ale iniţiativei de
revizuire [alin.  (1) şi (2)] şi condiţii de
formă a acesteia [alin. (3)]. Sub aspec­
tul condiţiilor de formă, privitoare la
normalitatea împrejurărilor revizuirii
Constituţiei, textul art. 152 alin. (3) din
Legea fundamentală, care interzice re­
vizuirea Constituţiei pe durata stării de
asediu sau a stării de război, se corobo­
rează cu cel al art. 63 alin. (4) teza a II‑a
din Constituţie, potrivit căruia revizui­
rea Constituţiei nu se poate realiza în
­perioada în care mandatul Camerelor se
prelungeşte până la întrunirea legală a
noului Parlament (Decizia nr. 799 din 17
iunie 2011 asupra proiectului de lege
privind revizuirea Constituţiei României,
M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).
Art. 152
2. Curtea constată că, prin prisma pro­
cedurii de revizuire, Constituţia Româ­
niei este una rigidă, astfel încât regle­
mentările ce detaliază până la amănunt
principii constituţionale  – adevărate
constante ale dreptului  – nu se pot
regăsi în textul Constituţiei. Desigur,
Curtea reţine că, în privinţa drepturilor
şi libertăţilor fundamentale, obiectivul
unei revizuiri constituţionale poate fi
doar creşterea nivelului de protecţie a
cetăţeanului atât prin extinderea sferei
drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
cât şi prin asigurarea unor garanţii mai
eficiente ale drepturilor deja existente,
ceea ce exclude modificările neînsem­
nate aduse unui text constituţional (De­
cizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of.
nr. 246 din 7 aprilie 2014).
 Titlul VIII. Dispoziţii finale şi tranzitorii

Articolul 153. Intrarea în vigoare

Prezenta Constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum.
La aceeaşi dată, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime
abrogată.

Articolul 154. Conflictul temporal de legi

(1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în
care ele nu contravin prezentei Constituţii.
(2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare
a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta
Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri
corespunzătoare.

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Întrucât dispoziţiile legale atacate ca
neconstituţionale sunt anterioare Con­
stituţiei, se ridică problema abrogării
acestora, în temeiul art. 154 alin. (1) din
Constituţie, dar această funcţie abroga­
tivă a Constituţiei nu se impune prin ea
însăşi. Ea presupune confruntarea dintre
Constituţie şi dispoziţia legală anterioa­
ră, pentru a face aplicarea principiului
lex posterior derogat priori şi a asigura
supremaţia Constituţiei asupra actelor
inferioare. Iar această confruntare nu
reprezintă altceva decât o formă a con­
trolului de constituţionalitate.  Desigur,
fiind vorba şi de o problemă a aplicării
legii în timp, această formă a controlului
de constituţionalitate, şi numai ea, este
şi la îndemâna organelor care aplică
legea, respectiv a instanţelor judecăto­
reşti.  În acest sens, a se vedea Decizia
Curţii Constituţionale nr.  38 din 7 iulie
1993, publicată în M. Of. nr. 176 din 26
iulie 1993. Curtea reţine că întregul act
normativ [Legea nr. 12/1990 – n.a.] a fost
receptat în noua ordine constituţională
instaurată ca urmare a intrării în vigoare
a Constituţiei din 1991. O atare concluzie
se bazează pe activitatea legislativă ce a
privit Legea nr. 12/1990 după data de 8
decembrie 1991, respectiv intervenţiile
legislative aduse prin O.G. nr. 23/1992,
publicată în M.  Of.  nr.  213 din 28 au­
gust 1992, O.G. nr. 55/1994, publicată în
M. Of. nr. 242 din 29 august 1994, Legea
nr. 105/1997, publicată în M. Of. nr. 136
din 30 iunie 1997, O.G.  nr.  126/1998,
publicată în M.  Of.  nr.  328 din 29 au­
gust 1998, Legea nr.  177/1998, publi­
cată în M. Of. nr. 388 din 13 octombrie
1998, Legea nr.  210/2007, publicată în
M. Of. nr. 485 din 19 iulie 2007, şi Legea
nr. 363/2007, publicată în M. Of. nr. 899
din 28 decembrie 2007, precum şi din
aplicarea continuă a actului normativ
de către autorităţile publice. În privinţa
art. 1 lit. d) din Legea nr. 12/1990, ­Curtea­
reţine că receptarea soluţiei legislative
criticate este întărită de modificarea
art. 2 adusă prin O.G. nr. 55/1994, care
a prevăzut ca în continuare fapta prevă­
425 • constituţia româniei Art. 155

zută la acel moment la art. 1 lit. d) din
Legea nr. 12/1990 să fie calificată drept
contravenţie şi, în consecinţă, a modifi­
cat limitele sancţiunilor contravenţionale
principale aplicabile.  Această modifica­
re dovedeşte atât intenţia legiuitorului
de a menţine în vigoare reglementarea
respectivă, cât şi voinţa sa de a o face
aplicabilă tuturor situaţiilor rezultând din
săvârşirea unor astfel de fapte. Exempli­
ficativă în acest sens este Decizia Curţii
Constituţionale nr. 39 din 5 aprilie 1995,
publicată în M.  Of.  nr.  151 din 17 iulie
1995. În acest context, receptarea actului
normativ în noua ordine constituţională
îl califică drept un act de reglementare
primară, o lege, iar prin prisma modifi­
cărilor ulterioare, ca o lege ordinară (a se
vedea, în acest sens, Decizia nr. 545 din 5
iulie 2006, publicată în M. Of. nr. 636 din
25 iulie 2006, şi Decizia nr. 786 din 13 mai
2009, publicată în M. Of. nr. 400 din 12
iunie 2009) (Decizia nr. 498 din 10 mai
2012, M. Of. nr. 428 din 28 iunie 2012).

Articolul 155. Dispoziţii tranzitorii

(1) Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare se
dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării în
vigoare a legii de revizuire.
(2) Instituţiile prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare
a legii de revizuire, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi.
(3) Prevederile alineatului (1) al articolului 83 se aplică începând cu
următorul mandat prezidenţial.
(4) Dispoziţiile cu privire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor fi aduse
la îndeplinire în cel mult 2 ani de la data intrării în vigoare a legii de revizuire.
(5) Judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie şi consilierii de
conturi numiţi de Parlament îşi continuă activitatea până la data expirării man-
datului pentru care au fost numiţi. Pentru asigurarea înnoirii Curţii de Conturi
din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri de conturi aceştia
vor putea fi numiţi pentru încă un mandat de 3 ani sau de 6 ani.
(6) Până la constituirea instanţelor judecătoreşti specializate, litigiile re-
zultate din activitatea Curţii de Conturi vor fi soluţionate de către instanţele
judecătoreşti ordinare.
Legislaţie conexă: ► O.U.G. nr. 117/2003 privind preluarea activităţii jurisdicţionale
şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti (M. Of.
nr. 752 din 27 octombrie 2003).

Jurisprudenţă
► Decizii C.C.R.
1. Articolul 155 alin. (5) din Constituţie
are o valoare de principiu în definirea
conceptului de inamovibilitate a judecă­
torilor, prevăzut de art. 125 alin. (1). Din
acest text se desprinde clar ideea – care
nu poate fi decât unitară, adică aplicabilă
în toate cazurile de inamovibilitate – că,
în cazul schimbării duratei mandatului,
fie prin Constituţie, fie prin lege, magis­
traţii în funcţie îşi continuă activitatea
până la data expirării mandatului pentru
care au fost numiţi (Decizia nr. 375 din 6
iulie 2005, M. Of. nr. 591 din 8 iulie 2005).
2.  În principiu, prelungirea mandatului
în curs al reprezentantului unei autori­
tăţi publice este implicit prohibită de dis­
Art. 156 constituţia româniei • 426

poziţiile art. 155 alin. (3) din Constituţie,
care, referindu‑se la dispoziţiile art.  83
din Legea fundamentală, respectiv la
noua durată a mandatului Preşedintelui
României introdusă ca urmare a revizui­
rii Constituţiei, stabileşte că acestea „se
aplică începând cu următorul mandat
prezidenţial” (Decizia nr. 713 din 4 de­
cembrie 2014, M. Of. nr. 56 din 23 ianu­
arie 2015).

Articolul 156. Republicarea Constituţiei

Legea de revizuire a Constituţiei se publică în Monitorul Oficial al României
în termen de 5 zile de la data adoptării. Constituţia, modificată şi completată,
după aprobarea prin referendum, se republică de către Consiliul Legislativ,
cu reactualizarea denumirilor, dându‑se textelor o nouă numerotare.
Drept constituţional
şi instituţii politice
Vol. I. Teoria generală a dreptului constituţional. 
Drepturi şi libertăţi
Marieta Safta

[ISBN general 978-606-678-888-5]

ISBN vol. I _978‑606‑678‑889‑2
39 lei, 304 p.

Cursul de faţă prezintă noţiuni de bază referitoare la teoria

dreptului constitu­ţional, constituţie şi constituţionalism,
drepturi şi libertăţi fundamentale, tratate în contextul di-
namicii raporturilor dintre ordinea juridică naţională şi cea
interna­ţională, respectiv cea europeană, precum şi al plu-
ralismului legal în materia drepturilor omului. Pentru o mai
facilă abordare a noţiunilor analizate, prezentarea teo­­re­tică
este însoţită de numeroase exemple de jurispru­denţă. 
Lucrarea se adresează cu precădere studenţilor din învăţă­
mântul juridic, fiind, deopotrivă, un instrument util pentru
practicienii în domeniu.