UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT-MASTER
DREPT CIVIL ȘI DREPT PROCESUAL CIVIL APROFUNDAT
STUDENT: MARIN MARIANA LOREDANA (OLTEAN)

RUDENIA (FILIAŢIA) ŞI AFINITATEA

RELAŢIILE JURIDICE DINTRE COPII ŞI PĂRINŢI

1. Definiția și felurile rudeniei

Definiție: Rudenia este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană
sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

Rudenia este de următoarele feluri:

a) Civilă, adică acea legătură rezultată din adopția încheiată în condițiile legii;
b) Rudenia de sânge, adică există legătură de sânge.

Șirul de persoane între care există rudenia se numește linia de rudenie. Ea se poate prezenta
sub două forme:
 în linie dreaptă (directă)
 colaterală.

Rudenia dreaptă

Legătura de rudenie dintre persoane care descind unele din altele, fie în mod
nemijlocit, în sensul că o persoană este copilul celeilalte, fie în mod mijlocit, indirect, în
sensul că persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar între ele există un șir
neîntrerupt de nașteri, un șir neîntrerupt de persoane între care s-a stabilit, prin faptul nașterii,
legătura de la părinte la copil. Sunt rude în linie dreaptă tatăl, fiul, nepotul de fiu.

Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. Prima este aceea care
leagă o persoană cu cei din care coboară (de exemplu, plecând de la copil spre părinți,
bunici), iar cea de-a doua leagă o persoană cu acei care coboară din aceasta (de exemplu,
plecând de la părinți spre copil, nepot de fiu.

Rudenia colaterală
Legătura de rudenie dintre două persoane care, fără a reieși una din alta, au un
ascendent comun. Astfel, de exemplu, frații între ei, verii primari între ei sunt rude în linie
colaterală.

Filiația
În literatura de specialitate întâlnim lămurirea noțiunii de filiație în sens larg și în
sens restrâns. Astfel, în sens larg filiația desemnează un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o
persoană de un strămoș al ei. În sens restrâns, filiația este raportul de descendență dintre un
copil și fiecare din părinții lui. Art. 406 din Codul Civil prevede: „Gradul de rudenie se
stabilește astfel:
a) în linie dreaptă, după numărul nașterilor: astfel, copiii și părinții sunt rude de gradul întâi,
nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea;
b) în linie colaterală, după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendetul
comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, frații sunt rude de gradul al
doilea, unchiul sau mătușa și nepotul de gradul al treilea, verii primari, de greadul al patrulea.
La rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se stabilește după numărul nașterilor,
pornind de la una din rude, în linie ascendentă până la autorul comun, și apoi de la acesta, în
linie descendentă, până la cealaltă rudă. Deci, în linie colaterală nu există rude de gradul întâi.
În cazul rudeniei prin adopție gradul de rudenie se stabilește ca și la rudenia firească.
Între adoptator și adoptat rudenia este de gradul întâi, ca între părinte și copil.
În conformitate cu articolul 407 alin. (2) din Codul civil, rudele soțului sunt, în
aceeași linie și același grad afinii celuilalt soț.

Noțiunea afinității
Afinitatea este definită în Codul Civil prin art. 407 ca fiind legătura dintre un soț și
rudele celuilalt soț (de exemplu, între ginere și socrii, între cumnați). Trebuie reținut că
afinitatea nu există între rudele unui soț și rudele celuilalt soț, de exemplu între cuscri. De
asemenea, soții nu sunt rude între ei și nici afini.

Întinderea legăturii de afinitate

Rudele unuia dintre soți sunt afini cu celălalt soț, afinitatea existând și în cazul când
rudenia rezultă din adopție. Prin urmare, afinitatea nu se bazează pe legătura de sânge.

Durata afinității
Fiind un efect al căsătoriei, afinitatea există numai pe perioada cât durează căsătoria.
Cu toate acestea, unele efecte juridice ale afinității se pot menține și după încetarea căsătoriei:
astfel, pot fi citate dispozițiile legale privind recuzarea judecătorilor ori dispozițiile legale
privind strămutarea pricinilor pentru bănuială legitimă.

Felurile și gradul afinității

În stabilirea gradului afinității, se vor aplica prin asemănare regulile de la rudenie. În
consecință, un soț este afinul rudelor celuilalt soț și în același fel în grad în care acest din
urmă soț, este rudă cu rudele sale (astfel unul dintre soți este afin de gradul doi, în linie
colaterală, cu cumnatul său). Proba afinității se face prin dovada căsătoriei din care rezultă.

2. Filiaţia faţă de mamă. Filiaţia faţă de tată.

Definiție: Filiația reprezintă legătură de rudenie între copii și părinți, descendența, adică
proveniența acestora de la părinți.
Legislația națională prevede că drepturile și obligațiile reciproce ale părinților și ale
copiilor rezultă din proveniența copiilor, atestată în modul stabilit de lege. Modul de atestare
a provenienței copilului este prevăzut în art. 408 din Codul Civil alin. 1. Filiația de mamă
rezultă din faptul nașterii; ea se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre
judecătorească., iar art. 409 Cod Civil alin. 1 prevede că filiația se dovedește prin actul de
naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe
baza acestuia. Stabilirea provenienței copilului de la mamă cunoaște aceiași reglementare
juridică, fie că este din căsătorie, fie că este din afara căsătoriei.
Elementele provenienței copilului de la mamă sunt:
a. faptul nașterii copilului
b. identitatea copilului față de mamă.

Filiația față de tată din căsătorie.

 Proveniența copilului de la tată (filiația față de tată) se numește paternitate.
Paternitatea sau filiația față de tată desemnează legătura juridică dintre un copil și tatăl său.
În mod corelativ, copilul poate fi:
a) din căsătorie. Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei;
b) copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă este considerat
din căsătorie;
c) copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe
fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea a avut loc înainte ca
mama să fi intrat într-o nouă căsătorie;
d) conceput și născut în afara căsătoriei.

Filiația față de tată din afara căsătoriei.

Spre deosebire de filiația față de mamă sau maternitatea, care se poate dovedi ușor
prin faptul nașterii, filiația față de tată sau paternitatea nu poate fi dovedită în mod direct și
neîndoielnic.
Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin
hotărâre judecătorească, stabilește textul art. 408 alin. 3 Cod Civil.
Recunoașterea copilului reprezintă actul juridic civil unilateral prin care o persoană
declară despre un copil că acesta îi aparține. Stabilirea paternității copilului din afara
căsătoriei prin recunoașterea acestuia este reglementată în cuprinsul art. 415 alin . 2 Cod
Civil. Astfel, potrivit textului de lege indicat, copilul conceput și născut în afara căsătoriei
poate fi recunoscut de către tatăl său. În primul rând trebuie lămurit care categorii de copii
pot beneficia de textul art. 415 alin. 2 Cod Civil. Astfel, este inadmisibil ca un copil din
căsătorie să fie recunoscut de către un alt bărbat. Copilul din căsătorie beneficiază de
aplicarea prezumției de paternitate. Dacă însă este tăgăduită paternitatea copilului din
căsătorie și acesta devine copil din afara căsătoriei este făcută sub condiția suspensivă a
admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității.
Textul art. 415 alin. 2 Cod Civil se referă la următoarele grupuri de copii:
- copilul conceput. Recunoașterea copilului conceput dar nenăscut a suscitat discuții în
doctrină În final s-a admis că un copil conceput poate fi recunoscut cu singura condiție ca la
naștere să aibă situația de copil din afara căsătoriei.
- copilul născut
- copilul decedat. Potrivit art. 415 alin. 3 Cod Civil, după moartea copilului, acesta poate fi
recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.
- copilul recunoscut. Potrivit art. 418 lit. a) Cod Civil, recunoașterea este lovită de nulitate
absolută dacă a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost
înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre
judecătorească, recunoașterea este valabilă.
În ceea ce privește forma recunoașterii copilului, este de precizat că potrivit art. 416
alin. 1 Cod Civil, recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul de stare civilă, prin
înscris autentic sau prin testament.

Timpul legal al concepției.

Legiuitorul a instituit prezumția timpului legal al concepției, care se stabilește făcând
diferența dintre durata maximă a gestației, fixată la 300 de zile, și durata minimă, fixată la
180 zile. Rezultă că perioada legală de concepție este de 121 de zile. Termenul se calculează
regresiv, pe zile, pornindu-se de la ziua nașterii copilului, care nu se ia în calcul, în schimb se
ia în calcul ziua de împlinire a termenului. În virtutea acestei prezumții, pentru ca un copil
născut după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei să fie considerat conceput în
timpul căsătoriei, nașterea trebuie să fi avut loc înainte de împlinirea a 300 de zile de la
încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei (și fără ca mama să se fi recăsătorit), iar la
data nașterii să se fi împlinit cel puțin 180 de zile de la încheierea căsătoriei. Este suficient ca
o singură zi din timpul legal al concepției să se găsească în timpul căsătoriei, pentru a se
stabili filiația, paternitatea față de fostul soț al mamei.
Tăgada paternității.
Tăgada (contestarea) paternității desemnează acțiunea prin care soțul femeii căsătorite
care a născut un copil, urmărește să răstoarne în justiție prezumția de paternitate care
operează împotriva sa. Se înțelege că, în marea majoritate a cazurilor, proveniența de
paternitate corespunde cu realitatea.
Art. 414 Cod Civil care instituie prezumția de paternitate, prevede prin alin. 2
posibilitatea ca paternitatea să poată fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie
tatăl copilului.
Tăgăduirea paternității înseamnă negarea sau dezavuarea paternității prin răsturnarea
prezumției de paternitate pe cale judecătorească.
Acțiunea în justiție prin care se face tăgăduirea este numită, prin art. 429 Cod Civil,
acțiune în tăgada paternității.
Potrivit art. 429 Cod Civil, legitimarea procesuală activă în acțiunea de tăgadă
aparține oricăreia dintre următoarele persoane:
- soțul mamei,
- mama,
- tatăl biologic,
- copilul, putând fi pornită sau după caz, continuată, în condițiile legii și de moștenitorii
acestora.
Dreptul la acțiune pentru copil personal și pentru tatăl biologic este imprescriptibil în
timpul vieții lor. Dacă tatăl biologic a decedat înainte de a porni acțiunea, ea poate fi
formulată de moștenitorii săi, dar numai în termen de un an de la data decesului.
Dacă tăgada paternității o pornește soțul mamei, termenul de prescripție este de 3 ani
și acesta începe să curgă fie de la data când a cunoscut că este prezumat tatăl copilului, fie de
la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde realității. Când tăgada
paternității este inițiată de mamă, ea are la îndemână un termen de prescripție de 3 ani, care
întotdeauna începe să curgă de la data nașterii copilului.

Recunoașterea paternității
Recunoașterea de paternitate reprezintă declarația făcută de bună-voie de către un
bărbat, într-una din formele prevăzute de lege prin care mărturisește că este tatăl unui anumit
copil.
Efectul principal al recunoașterii de paternitate constă în stabilirea legăturii de filiație
firească între copil și tatăl său din afara căsătoriei. Efectele care decurg sunt cele referitoare la
nume, ocrotire părintească, obligația de întreținere și se produc retroactiv din momentul
concepției.
Copilul dobândește numele de familie al părinților săi. Dacă părinții poartă nume de familie
diferite, copilul va lua numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al
acestora. Copilul va purta un prenume simplu sau unul compus din două prenume, potrivit
voinței ambilor părinți. În caz de litigiu între părinți privind numele de familie și/sau
prenumele copilului, decide autoritatea tutelară.

3. Situația legală a copilului

Apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copilului se asigură de părinți sau

persoanele care îi înlocuiesc, iar în cazurile prevăzute de lege – de procuror, autoritatea
tutelară sau de alte organe abilitate (exemplu: avocatul parlamentar pentru copii). Minorul
care a căpătat capacitatea deplină de exercițiu până la atingerea majoratului, își apără
drepturile și interesele legitime individual.
Copilul are dreptul la protecție contra abuzurilor din partea părinților sau a persoanelor care îi
înlocuiesc. În cazul încălcării drepturilor și intereselor legitime ale copilului, inclusiv prin
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către părinți (sau unuia dintre ei) a
obligațiilor de întreținere, educație și instruire sau în cazul abuzului de drepturi părintești,
copilul poate să se adreseze individual autorității tutelare pentru apărarea drepturilor și
intereselor sale legitime, iar de la vârsta de 14 ani –instanței judecătorești.
Părinții au dreptul și sunt obligați să-și educe copiii, să aibă grijă de sănătatea lor, de
dezvoltarea lor fizică, spirituală și morală, de instruirea și de pregătirea lor pentru munca
social-utilă.
Apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copiilor se pune pe seama instanței de
tutelă/autorității tutelare în cazurile de:
 deces al părinților,
 decădere a lor din drepturile părintești,
 declarare a părinților ca fiind incapabili,
 boală sau absență îndelungată,
 eschivare de la educația copiilor,
 de la apărarea drepturilor și intereselor lor legitime, inclusiv în cazul refuzului părinților
de a-și lua copiii din instituțiile educative, curative sau din alte instituții în care se află
aceștia,
 alte cazuri de lipsă a grijii părintești.

Dreptul copilului la un nume și la o cetățenie

Din momentul nașterii, copilul are dreptul la un nume și este înregistrat conform
prevederilor legale. Înregistrarea este prima recunoaștere oficială a existenței copilului – ea
reprezintă recunoașterea statutului legal al acestuia.
Datele minime prevăzute pentru a fi consemnate sunt:
 numele copilului la naștere;
 sexul copilului;
 data nașterii copilului;
 locul nașterii;
 numele părinților și adresa lor;
 naționalitatea părinților.
În conformitate cu dispozițiile art. 492 Cod Civil, părinții aleg prenumele și, când este
cazul, numele de familie al copilului, în condițiile legii. Dacă părinții poartă nume de familie
diferite, copilul va lua numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al
acestora. În situația in care părinții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care îl va purta
copilul, acesta va fi stabilit de către instanța de tutelă.
Legislația națională prevede și modul de schimbare a numelui copilului. În baza
cererii comune a părinților (sau a unuia dintre ei), oficiul de stare civilă poate schimba
numele de familie și/sau prenumele copilului. În caz de litigiu între părinți, problema privind
schimbarea numelui de familie și/sau a prenumelui copilului este soluționată de către oficiul
de stare civilă, cu concursul instanței de tutelă în a cărei rază teritorială își are domiciliul
minorul, ținându-se cont în exclusivitate de interesele copilului.
Schimbarea numelui de familie al ambilor părinți atrage după sine schimbarea
numelui de familie al copilului, iar în cazul schimbării numelui de familie al unuia dintre
părinți, numele de familie al copilului poate fi schimbat în baza acordului comun al părinților,
în lipsa unui atare acord, va decide instanța de tutelă.

Răspunderea pentru neîndeplinirea îndatoririlor părintești

Conform dispozițiilor art. 508 alin. 1 și alin. 2 Cod Civil, Instanța de tutelă, la cererea
autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, poate
pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești dacă părintele pune în pericol viața,
sănătatea sau dezvoltarea copilului prin rele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de
alcool sau stupefiante, prin purtare abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor
părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului. Cererea se judecă de
urgență, cu citarea părinților și pe baza raportului de ancheta psihosocială. Participarea
procurorului este obligatorie.
Decăderea din drepturile părintești este cea mai severă sancțiune prevăzută de Codul
Civil. Ea se aplică în cazul în care părinții, pun în primejdie sănătatea sau dezvoltarea fizică a
copilului, precum și în cazurile în care părinții nu-i dau o educație conformă cu morala. Deci,
decăderea se poate lua împotriva părinților numai pentru greșeli de o anumită gravitate în
exercitarea drepturilor ori îndeplinirea îndatoririlor părintești cu privire la persoana copilului.
Decăderea din drepturile părintești are loc numai pe cale judecătorească. Acțiunea
privind decăderea din drepturile părintești poate fi pornită de celălalt părinte, tutorele
copilului, autoritatea tutelară sau procurorul. Cererea privind decăderea din drepturile
părintești se examinează cu participarea obligatorie a procurorului.
Părinții pot fi restabiliți în drepturile părintești dacă au încetat împrejurările care au
condus la decăderea lor din aceste drepturi și dacă restabilirea în drepturile părintești este în
interesul copilului.
Restabilirea în drepturile părintești se face pe cale judecătorească, în baza cererii
persoanei decăzute din aceste drepturi, cu participarea obligatorie a procurorului.