COMUNICAREA INTERUMANA

Comunicarea – concept, funcții, structură, particularități

Procesul de învățământ este prin excelență un proces de comunicare, între

profesor și elevi având loc un permanent schimb de mesaje al căror scop principal este
realizarea (atingerea) unor obiective pedagogice, în condiții optime.1
Referindu-ne la definirea comunicării, Ion Ovidiu Pânișoară amintește în lucrarea
sa „Comunicarea eficientă”, mai multe definiții ale specialiștilor în domeniu:
„comunicarea este un proces în care oamenii își împărtășesc informații, idei și
sentimente” (Hybels, Weaver, 1986, p. 6); „comunicarea este procesul prin care o parte
(numită emițător) transmite informații (un mesaj) unei alte părți (numită receptor)”
(Baron, 1983, p. 313) ori „comunicarea se referă la acțiunea, cu una sau mai multe
persoane, de trimitere și receptare a unor mesaje care pot fi deformate de zgomote, are
loc într-un context, presupune anumite efecte și furnizează oportunități de feedback”
(DeVito, 1988, p. 4).
Totodată, Ross (Ross, 1986, p. 8) ne prezintă un inventar al definițiilor
comunicării2: „comunicarea reprezintă interacțiunea social prin sistemul de simboluri și
mesaje” (George Gebner); „comunicarea își focalizează interesul central pe acele situații
comportamentale în care o sursă transmite un mesaj unui receptor, cu intenția manifestă
de a-i influența comportamentele ulterioare.”
(Gerald R. Miller); „comunicarea este o funcție socială..., o distribuție a
elementelor comportamentului sau un mod de viață alături de existența unui set de
reguli....Comunicarea nu este răspunsul însuși, dar este, într-un mod esențial, un set de
relaționări bazate pe transmiterea unor stimuli (semne) și evocarea răspunsurilor” (Colin
Cherry); „Comunicarea se petrece în clipa în care persoanele atribuie semnificație
mesajelor referitoare la comportament” (C. David Mortensen).
După cum putem observa, definițiile comunicării pot fi de natură
instrumentală, care descriu comunicarea prin componentele sale, cum se produce aceasta
și definiții care observă comunicarea dincolo de activitatea strictă de transmitere-
receptare a unui mesaj. Comunicarea didactică este o formă particulară a comunicării
umane indispensabilă în vehicularea unor conținuturi determinate, specifice unui act de

2
învățare sistematică și asistată; ea presupune un raport bilateral profesor – elev și calitate
deosebită.3

Funcții ale comunicării umane

În ceea ce privește funcțiile comunicării, acestea sunt variate. T.K. Gamble și
M. Gamble propun trei funcții: prima se referă la înțelegere și cunoaștere; a doua funcție
vizează dezvoltarea unor relaționări consistente cu ceilalți, iar cea de-a treia privește
dimensiunea de influență și persuasiune a comunicării. Comunicarea presupune o mai
bună cunoaștere de sine cât și cunoașterea celorlalți, aceste două tipuri de cunoaștere
fiind interdependente. Atunci când comunicăm îi cunoaștem pe ceilalți, dar ne cunoaștem
și propria ființă, învățăm cum ne influențează ceilalți și măsura în care îi influențăm, la
rândul nostru.
Comunicarea îndeplinește și o funcție de socializare a persoanei pentru că
avem nevoie de relații pentru a împărtăși celorlalți realitatea noastră. Cea de-a treia
funcție a comunicării privește dimensiunea de influență și persuasiune căci prin
interacțiunea umană se creează ideea de colaborare și de efort comun. Funcția persuasivă
atestă capacitatea de a influența, prin intermediul limbajului, voința altor persoane, de a
induce altora o idee sau o stare afectivă proprie.
Comunicarea îndeplinește și o funcție emoțional-expresivă pentru că permite
exprimarea stărilor emoționale proprii și identificarea stărilor emoționale ale altor
persoane. Acest rol se realizează prin expresiile verbale utilizate (ce spunem despre ceea
ce simțim la un moment dat), dar și printr-o serie de mijloace de expresivitate specifice
de tip non-verbal și paraverbal.
Mimica, gestica, modalitățile de expresie de care e responsabil sistemul nervos
parasinaptic (tremurul, paloarea sau înroșirea feței, ritmul și amplitudinea respirației),
toate acestea sunt purtătoare de semnificații despre stările emoționale și atitudinile
persoanei față de o anumită temă. Specific este faptul că pot să apară independent de
orice exprimare orală. Mijloacele de tip paraverbal (intensitatea vorbirii, ritmul, intonația,
topica, pauzele, dificultățile de exprimare) însoțesc mesajul spus și au semnificație doar
coroborate cu înțelesul semantic al informațiilor comunicate verbal.
Cea mai importantă funcție însă este competența de comunicare deoarece un
principiu de bază este acela că „nu putem să nu comunicăm”. După Parks (1994)
„competența de comunicare reprezintă gradul în care indivizii satisfac scopurile pe care și
3
le-au propus în interiorul limitelor situației sociale, fără să-și riște abilitățile ori
oportunitățile de a urmări alte scopuri mai importante din punct de vedere individual”.
Pentru Joseph DeVito, competența de comunicare se referă la „propriile
cunoștințe asupra mai multor aspecte sociale ale comunicării” (DeVito, 1988, p. 6);
autorul face referire la o comparație pe care o considerăm utilă pentru înțelegerea
termenului: învățăm competența de comunicare în mod asemănător cu învățarea felului în
care se mănâncă cu furculița și cuțitul; observându-i pe ceilalți, prin instrucțiuni oferite
explicit, prin încercare și eroare.4

Elementele structurale ale comunicării

Funcția de comunicare desemnează rolul primordial al limbajului, de a servi ca
mijloc de transmitere și recepție a informațiilor. Actul comunicării implică în mod
obligatoriu următoarele elemente: emițătorul, receptorul, un sistem de coduri – mesajul,
canalul de comunicare și feedbackul.
Procesul de comunicare ia naștere ca urmare a relației de interdependență ce
există între elementele enumerate. Această relație de interdependență face ca orice proces
de comunicare sa se desfășoare astfel: existența emițătorului, cel care inițiază
comunicarea, și a receptorului, destinatarului, cel căruia îi este adresat mesajul. Acest
mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare deoarece presupune etape
precum codificarea și decodificarea, presupune existența unor canale de transmitere, este
influențat de dependența modului de recepționare a mesajului, de deprinderile de
comunicare ale emițătorului și destinatarului, de contextul fizic și psihosocial în care are
loc comunicarea.
Emițătorul reprezintă o persoană, un individ care posedă o informație mai bine
structurată decât receptorul, are o anumită stare de spirit, o motivație și care presupune un
scop explicit (mesajul) și unul implicit (motivul transmiterii mesajului). În plan didactic
rolurile majore de emițător sunt deținute de cadrele didactice. Într-o perspectivă modernă,
elevul preia anumite segmente ale acestor roluri pentru că există cazuri când un elev are
acces la o multitudine de surse de informare, posedând o informație mai bogată, mai
actuală decât profesorul său. Astfel, în ipostaza de emițător, cadrul didactic trebuie să
aibă un comportament flexibil și adaptat, dezvoltând simultan anumite roluri de receptor
tocmai pentru a-și îmbunătăți rolurile de emițător.5

5
 Ca parte a comunicării, i s-au atribuit emițătorului cinci baze ale puterii sau
influenței (după R.P. French și B. Raven, 1971). Puterea recompensatoare este constituită
de abilitatea de a răsplăti și de a satisface niște dorințe ale receptorului. Cadrul didactic
este învestit cu o astfel de putere, în sensul că implicarea, interesul, performanța celui
educat sunt răsplătite. Puterea coercitivă presupune că receptorul să primească o „răsplată
negativă” dacă nu se conformează încercării de influență a emițătorului. O astfel de
putere devine din ce în ce mai estompată în activitatea didactică.
Puterea referențială presupune ca receptorul să se identifice cu emițătorul, astfel
aceasta joacă un rol important la vârstele mici, cadrul didactic devenind un emițător cu
capacități de transmitere sporite. Puterea legitimă se bazează pe înțelegerea de ambele
părți că cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalți (părinte-copil, profesor-
elev). Totuși putem remarca faptul că în zilele noastre aceste roluri caracterizate de
puterea legitimă tind să-și diminueze efectul.
Astfel, profesorul educă dar este educat de elevii săi într-o anumită măsură. În
cele din urmă puterea expertului îi atribuie emițătorului cunoștințele superioare, iar
receptorul nu este în postura de a evalua corectitudinea informației primite. Cadrul
didactic beneficiază în mod tradițional de o astfel de putere.
Pentru o comunicare eficientă, cadrul didactic sau părintele trebuie să
folosească mai puțin puterea recompensatoare și coercitivă și să accentueze mai mult
puterea referențială și de expert. Receptorul este un individ sau un grup căruia îi este
adresat mesajul sau intră în posesia lui în mod întâmplător. Acesta primește mesajul în
mod întâmplător sau subliminal.
Pentru ca procesul de comunicare să aibă loc, mesajul trebuie să fie
decodificat. După ce a primit semnalele verbale și non-verbale, receptorul le procesează
în memoria de căutare, astfel încât semnalele să fie transferate în sistemul de limbaj al
receptorului. Acest mesaj decodificat nu va fi identic cu cel codificat de către emițător,
deoarece sistemul de simboluri al fiecărei persoane este creat de setul unic de percepții.
Receptorii mesajelor diferă între ei prin receptivitatea față de sursă sau mesaj,
prin abilitate și interes. Trebuie avute în vedere atât particularitățile emițătorului cât și
motivația sau orientarea receptorului, care-l fac sensibil la influența emițătorului. Există
astfel mai multe feluri de receptori după tipul de ascultare a mesajului: ascultarea pentru
aflarea de informații, ascultarea critică, ascultarea reflexivă, ascultarea pentru
divertisment. Nu se identifică un singur mod de ascultare la un receptor, ci este vorba
despre o îmbinare între toate aceste tipuri. Mesajul presupune un mozaic de informații
obiective, judecăți de valoare care privesc informațiile (subiectiv) și judecăți de valoare și
trăiri personale în afara acestor informații.6
În momentul în care emițătorul își gândește mesajul este important ca acesta să
fie generat dintr-o perspectivă empatică, în sensul că este utilă o proiecție în care
respectivul ascultător va recepționa mesajul în momentul transmiterii. Este vorba de un
repertoriu comun pentru că mesajele trimise pot fi și contradictorii, fie că provin din
diferite surse, fie că provin de la aceeași sursă, dar din forme de comunicare diferite.
Decodarea presupune descifrarea sensului mesajului primit, fiind operațiunea
corespunzătoare codării, la nivelul receptorului însă. Pentru o decodare corectă,
receptorul trebuie să se afle în posesia codului adecvat. Mesajele pot îmbrăca mai multe
forme: mesaje care există în mintea emițătorului, mesajele care sunt transmise de
emițător, mesajele care sunt interpretate (decodate de receptor), mesajele care sunt
reamintite de către receptor. Mesajul nu este numai ce se emite, ci și ceea ce se
recepționează. Din perspectiva profesorului, mesajul este – în termeni lingvistici – o
competență; din perspectiva elevului, el este o performanță.7
Feedback-ul este o componentă importantă a comunicării ce include toate
mesajele verbale și nonverbale pe care o persoană le transmite în mod conștient sau
inconștient ca răspuns la comunicarea altei persoane. Putem distinge între feedback-ul
evaluativ și feedback-ul nonevaluativ, care menține și optimizează
comunicarea.Feedback-ul evaluativ presupune dezvoltarea unei opinii despre o problemă
aflată în discuție, efectuarea unei judecăți bazată pe propriul sistem de valori.
Canalul de comunicare reprezintă calea care permite difuzarea mesajului.
Astfel, mesajele pot fi transmise prin mai multe sisteme de semne: verbale, paraverbale și
non-verbale. Acestea pot funcționa simultan în comunicarea didactică pentru că trebuie să
se realizeze o convergență funcțională și o angajare a tuturor canalelor de
transmisie.Contextul comunicării reprezintă cadrul (fizic și psihopedagogic) în care se
produce comunicarea, fiind definit de trei caracteristici: proximitate, similaritate și
apartenența la grup. Acestea sunt definite de existența unor teorii care le cuprind și le
justifică.8
Teoria proximității fizice și electronice pornește de la ideea că aflarea
persoanelor în apropiere unele de celelalte crește posibilitatea ca acestea să se întâlnească
și să intre în interacțiune.Teoria similarității crește predictibilitatea comportamentului și
6

8
dezvoltă încrederea și reciprocitatea. Similaritatea a fost studiată cu referire la vârstă,
gen, educație, prestigiu, clasă socială, funcție și ocupație. Cu privire la apartenența la
grup, s-a remarcat că intercomunicarea este mai prezentă în interiorul grupului decât între
grupuri deoarece în interiorul grupului rolurile sunt clar definite, acestea modelând fluxul
comunicațional.

Particularități privind dezvoltarea limbajului și comunicării la vârsta

preșcolară
Limbajul este o activitate umană de comunicare prin intermediul limbii, este o
funcție de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalți oameni. Gândirea este o succesiune
de operații care duc la dezvăluirea unor aspecte importante ale realității și la rezolvarea
anumitor probleme.9 Ea operează cu semne lingvistice.
Formele specializate ale comunicării umane sunt comunicarea educațională și
comunicarea didactică. Comunicarea educațională este cea care mijlocește fenomenul
educațional în ansamblul său, indiferent de conținuturile, nivelurile, formele sau
partenerii implicați. Comunicarea didactică este o formă particulară, este baza procesului
de predare-învățare a cunoștințelor într-un cadru instituționalizat și între parteneri cu
roluri determinate: profesori, elevi.
Limbajul obligă la raționalizarea și socializarea gândirii. Evoluția limbajului
este strâns legată de dezvoltarea gândirii. Învățarea conștientă a limbii este legată de
dezvoltarea psihologică a copilului, de maturizarea lui intelectuală. Perfecționarea limbii
se realizează treptat, pe măsură ce copilul își dezvoltă gândirea și începe să-și însușească
primele elemente de cultură generală. Învățarea începe din perioada preabecedară iar
înțelegerea se realizează pas cu pas, prin operații directe cu faptele de limbă.
Încă din perioada preșcolară, limbajul se îmbogățește din punct de vedere
cantitativ. De la 5-10 cuvinte pronunțate de copilul de 1 an, vocabularul activ al copilului
crește la circa 300-400 cuvinte la 2 ani, la circa 800-1000 cuvinte la 3 ani, la 1600-2000
cuvinte la 4 ani, la circa 3000 cuvinte, la 5 ani, pentru ca la 6 ani, el să ajungă la peste
3500 cuvinte. La intrarea în școală, copilul dispune de un vocabular relativ bogat
(aproximativ 3500 cuvinte) și stăpânește regulile de folosire corectă a cuvintelor în
vorbire.
Prin însușirea unor termeni noi se vizează temeinicia formării deprinderilor,
capacitatea de a opera cu ajutorul cunoștințelor însușite, se dezvoltă flexibilitatea
9
gândirii. Cultivarea și educarea limbajului implică educarea gândirii. Învățându-i pe copii
să se exprime clar și corect, aceștia gândesc clar și corect. Gândind asupra mijloacelor de
exprimare a propriilor idei, copilul reușește să imprime vorbirii sale mai multă
corectitudine, claritate, coerență, precizie. În rezolvarea exercițiilor de limbă, se reflectă,
pe de o parte, măsura în care copilul și-a însușit cunoștințele predate, iar pe de altă parte,
capacitatea sa de a opera cu acestea.
În cursul preșcolarității se dezvoltă atât limbajul oral, cât și cel scris. În ceea ce
privește limbajul oral, una dintre laturile lui importante este conduita de ascultare. În
situațiile școlare de instruire, sursele comunicării sunt diverse: mesajul educațional al
profesorului, reviste, cărți, atlase, hărți, materiale didactice, filme și diafilme didactice,
video-text, videodisc, lecții televizate.
În actul comunicării profesorul este un actor. El joacă un rol. Modul de
transmitere a informațiilor, mesajul în sine, prezența sa, entuziasmul, implicarea,
convingerea sa, pasiunea, siguranța, ținuta, postura, sunt elemente care asigură reușita
procesului didactic. Aceste elemente care alcătuiesc comunicarea didactică le vom
analiza mai departe.
Elementele comunicării didactice sunt următoarele: emiterea mesajului
didactic de către profesor sau de o altă sursă de informație, de la o anumită distanță;
canalul prin care se transmite mesajul; receptarea mesajului de către elevi; stocarea și
prelucrarea lui în scopul luării deciziilor (formularea răspunsurilor de către elev, a
corectărilor sau a completărilor de către profesor).
Analizată din perspectivă psihopedagogică, comunicarea didactică prin dialog
euristic apare ca un model interactiv, profesorul/ elevul fiind în același timp emițător și
receptor, creându-se între ei o relație de schimb de idei, de corectări și completări. Fiind o
relație de schimb de informații, interlocutorii folosesc diferite canale: auditiv, vizual,
tactil.
Cuvântul, sub formă de întrebare sau adresare directă a cadrului didactic, îl
determină pe copil să gândească, să analizeze, să compare, să clasifice, să tragă concluzii,
să opereze cu noțiuni, judecăți și raționamente. Are loc astfel dezvoltarea unitară a
gândirii și limbajului, lărgirea sferei de cunoștințe, dezvoltarea vocabularului, mărirea
posibilităților de exprimare. Limbajul devine pentru copil un instrument de exprimare și
de comunicare a impresiilor trăite, a gândurilor și emoțiilor, a dorințelor și intereselor
generate de obiectele și fenomenele cunoscute.
 Prin intermediul cuvântului, cadrul didactic are posibilitatea de a valorifica
datele perceptive și reprezentările copiilor în îmbogățirea vocabularului sub aspect
semantic, poate stimula și dezvolta vorbirea monologată prin activizarea întregului volum
de cuvinte însușit în cadrul diferitelor activități.
De asemenea, putem dezvolta la copii dragostea față de frumosul din natură,
societate, viața oamenilor, din limbă și din creațiile poporului nostru. Prin cuvânt vom
reuși să deschidem în fața copilului un orizont larg, care se va putea realiza numai în
măsura în care copilul va înțelege semnificația cuvintelor.