BIPOLARITATEA SI PERIOADA POST-RĂZBOI RECE

1. Argument:

Perioada Războiului Rece constituie o perioadă importantă în cadrul relațiilor

internaționale , specificul fiind dat de tensiunile acumulate între cele două superputeri
recunoscute ca fiind protagoniste ale Războiului Rece: Uniunea Sovietică și Statele Unite ale
Americii. Aceste două superputeri exercită presiuni enorme, natura acestor presiuni este
complexă și diferă de la un moment la altul. Astfel se explică existența unor momente de
tensiune maximă , gata să determine aparitia celui de al treilea război mondial. De cea mai mare
importanță sunt presiunile ideologice , dar și cele militare chiar dacă acestea au rămas doar la
stadiul de amenințări .De aceea un prim lucru ce îmi propun să analizez prin acest eseu este
modul cum era împărțită puterea în perioada Războiului Rece. De asemenea, o altă etapă
importantă în cadrul relațiilor internaționale este și perioada de după Războiul Rece, întrucât este
foarte importantă reacția unor puteri importante la colapsul Uniunii Sovietice și modul cum și-au
conturat politicile externe în perioada de tranziție de după Războiul Rece.
Așadar, putem afirma că Războiul Rece și sfârșitul acestuia sunt puncte de cotitură isorica
majora în evoluția politicii mondiale, cu implicații fundamentale asupra dinamicii sistemului
internațional.
Cuvinte cheie: Război Rece , Bipolaritate, Statele Unite Ale Americii, Uniunea Sovietică,
Putere, Sistem Internațional.

2. Introducere

Expresia de „război rece‟ a fost consacrată de către scriitorul spaniol din secolul al XIV-

lea Don Juan Manuel. Acesta observă că războaiele reci și cele fierbinți se disting în principal
prin modul în care se sfârșesc „Războiul care este extrem de crud și foarte fierbinte se sfârșește
fie cu moarte , fie cu pace, în timp ce un război rece nu aduce nici pace și nu conferă onoare

acelora care l-au inițiat.‟

Există mai multe teorii asupra cauzelor Războiului Rece, dar în continuare voi prezenta doar
câteva dintre acestea.
 O primă teorie ar fi cea a amenințării rusești conform căreia toate conflictele și crizele au
fost inițiate de Uniunea Sovietică și au fost produse de expansionismul rusesc, care făcea parte
integrantă din ideologia marxist-leninistă; aceasta preamărea victoria mondială a socialismului
asupra capitalismului. Prin urmare, un stat este blamat pentru toate problemele care se produc în
relațiile internaționale.
O altă teorie este cea a imperialismului american. Aceasta este imaginea în oglindă a
teoriei anterioare, doar că aici Washington-ul este privit ca sursă a răului , exponent al
capitalismului agresiv și expansionist. Iarăși responsabilitatea este atribuită acțiunilor unui
singur stat, în timp ce cealaltă parte face eforturi pentru a evita conflictul militar.
O a treia teorie este cea a cursei înarmărilor. Construirea armelor nucleare atinsese
proporții care făcea ca situația să pară scăpată de sub control și responsabilitatea aparținea atât
Estului, cât și Vestului. De aceea stoparea cursei înarmărilor și promovarea dezarmării erau
considerate de o importanța capitală. Această teorie este promovată de statele înscrise în
mișcarea pentru pace.
Deși analiza Războiului Rece la început s-a concetrat doar asupra rivalității ruso-americane,
conflictul s-a extins trepatat până ce a cuprins întreaga lume, dar în ciuda acestui fapt sistemul
internațional este clar caracterizat de bipolaritatea SUA- URSS.

3. Perioada Războiului Rece și distribuția puterii în sistemul

internațional

Posibilitatea unui război între Uniunea Sovietică și SUA a apărut prima dată în timpul
blocadei Berlinului în iunie 1948. Reacția lui Stalin la unirea teritoriilor vestice ale Germaniei, la
reconstruirea puterii industriale germane, precum și la introducerea mărcii germane în iunie 1948
a fost una defensivă. Țelul conducătorului sovietic era să asigure controlul comunist asupra
întregului Berlin și să închidă căile de acces ale puterilor occidentale.
Războiul Rece poate fi împărțit în patru perioade principale. Primul Război Rece a durat din
perioada ultimilor ani ai lui Stalin și până la moartea sa în 19531.
Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut. În schimb, cea de a doua perioadă
a Războiului Rece este una de pericol și confruntare. Un element esențial al acestei perioade este

1
Iosif Stalin a murit la 5 martie 1953, in Kuntsevo Dacha.
diplomația practicată de Hrușciov care credea cu tărie în ascensiunea Uniunii Sovietice.
Urmează o a treia perioadă, una de destindere (detente) și de manifestare a dorinței ambelor
superputeri de a-și normaliza relațiile. Această perioadă se încheie în 1979 cu invazia sovietică
în Afganistan. În perioada a patra, al doilea Război Rece, a avut loc o accelerare a cursei
înarmărilor. Dar acest proces a fost stopat de către Mihail Gorbaciov care dorea o reevaluare a
țelurilor politicii externe și negocierea unui nou tip de relație cu SUA. Astfel, Moscova nu mai
sprijină mișcările de eliberare națională și comunismul, iar prăbușirea Uniunii Sovietice a
survenit rapid , la sfârșitul Războiului Rece.
Cum am spus și mai sus sistemul internațional în perioada Războiului Rece este caracterizat de
această bipolaritate URSS – SUA, de aceea în continuare voi încerca să analizez modul cum era
distribuită puterea și câteva dintre acțiunile acestor două superputeri.

Termenul de „bipolaritate‟ în timpul Războiului Rece se referă la faptul că puterea era

împărțită între cele două superputeri URSS și SUA, și de asemenea întreg sistemul internațional
era influențat de acțiunile acestora.
În 1945, URSS era forța militară majoră în Europa, de asemenea SUA era atât o putere
militară cât și una economică. Decizia administrației SUA, luată după 1945, de a juca pentru
prima dată un rol important pe scena internațională prin instaurarea unei noi ordini mondiale și
asumarea acestui rol, datorită bogăției și puterii acesteia, poate constitui o sursă de ostilitate între
SUA și URSS.
De asemenea o altă sursă de ostilitate dintre cele două superputeri mai poate fi și calea
ideologică a celor două state, amândouă considerând că destinul lor este acela de a remodela
lumea după chipul și asemănarea lor.
URSS și SUA reprezentau două sisteme aflate în competiție. Sistemele erau înțelese drept
comunism și capitalism, libertate și tiranie, economia dirijată vs lumea liberă.
Ambele ideologii dominante pe plan mondial erau utopice. În Uniunea Sovietică, marxismul
pretindea să fi descoperit legile existenței umane, conform cărora conflictul dintre capital și forța
de muncă, dintre management și muncitori era imaginat ca o dramă în care actorii jucau roluri
predestinate , pe care erau neputincioși a le schimba. SUA avea de asemenea o ideologie utopică,
formulată de Woodrow Wilson, aceasta era născută din convingerea că americanii au dreptul și
îndatorirea de a lumina restul lumii.
 Consolidarea puterii comuniste în estul și sud-estul Europei în 1946, precum și
amenințarea comunistă din Grecia și Turcia a condus la doctrina Truman2 și planul Marshall 3.
Moscova a avut ocazia de a vedea lumea împărțită între două tabere antagonice, cea socialistă și
cea capitalistă, și de asemnea preluarea puterii de către comuniști în Cehoslovacia în februarie
1948 a făcut ca acest regim să se îndrepte spre Vest. Tot în 1948 are loc și Blocada Berlinului, și
drept consecință a avut loc înființarea Germaniei de Vest și imediat după aceea înființarea
Republicii Democrate Germane în est. De asemenea un alt eveniment important ce a avut loc în
anul 1949 este cel al înființării Republicii Populare Chineze, aceasta era privită ca un potențial
gigant comunist. Acest fapt i-a determinat pe vest –europeni să solicite instituirea NATO4. Dar
în ciuda acestui fapt în iunie 1950 au intervenit noi victorii comuniste în Asia.Relațiile dintre
cele două protagoniste ale Războiului Rece au continuat să fie destul de tensionate și acest lucru
se întâmpla în urma crizelor din Laos și Berlin(acolo era ridicat Zidul Berlinului). Cel mai
primejdios conflict dintre cele doua superputeri SUA și URSS s-a dovedit a fi criza rachetelor
cubaneze din octombrie 1962, care a dus lumea aproape de izbucnirea unui război nuclear.
Imperativul securității era alimentat de faptul că ambele părți înțelegeau sporirea arsenalelor lor
nucleare ca servind pacea și fiind destinate scopurilor defensive. Nici una dintre superputeri,
până la sfârșitul erei Gorbaciov, nu a vrut să accepte că fiecare inovație era percepută de către
cealaltă ca o nouă și îngrijorătoare amenințare. Acest conflict a rezultat întrucât președintele
sovietic Hrușciov era foarte optimist în ceea ce privește expasiunea și victoria comunismului, și
acesta credea de asemenea că îl putea înfrunta pe președintele american John F. Kennedy.
În cele din urmă, criza s-a încheiat cu semnarea unui tratat de interzicere a testelor nucleare în
anul 1963, și astfel între Moscova și Washington s-a stabilit o linie de comunicare. Cuba a
reprezentat ultima confruntare nucleară dintre URSS și SUA.
În perioada de destindere a Războiului Rece(1969-1979) s-au semnat numeroase acorduri
internaționale. SUA a recunoscut că URSS era la fel de bine pregătită din punct de vedere
nuclear fapt ce a condus la semnarea acordului SALT I, în anul 1972. Conferința asupra
Securității și Cooperării în Europa din anul 1975 a avut ca rezultat semnarea Actului final de la

2
Doctrina Truman – proclamată de Harry Truman în 1947 împotriva amenințării comuniste din Grecia și Turcia.
3
Planul Marshall- anunțat în iunie 1947, a fost conceput pentru a furniza ajutor și pentru a reînvia astfel
economiile de piață ale Europei
4
NATO- Alianță politico-militară stabilită prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949.
Helsinki, astfel sovieticii si-au atins un scop, recnoașterea inviolabilității granițelor stabilite după
1945.
Alegerea lui Mihail Gorbaciov ca lider sovietic în martie 1985 a declanșat o schimbare
majoră a naturii relațiilor internaționale. Convins că țara sa era secătuită de cursa înarmărilor, el
a acordat întâietate politicii externe și vorbea despre o nouă gândire politică. Această nouă
gândire politică sublinia faptul că securitatea internațională nu poate fi atinsă numai prin
mijloace militare, că toate statele sunt interdependente și că armele nucleare ar trebui eliminate
până în anul 2000.
Al treilea summit de la Washington din decembrie 1987 a dus la semnarea (INF5) de către
președintele american Ronald Reagan și Gorbaciov. De asemnea în anul 1989 relațiile bune cu
noul președinte american George W. Bush au condus la semnarea a două tratate istorice: tratatul
CFE6 și tratatul START7 semnat în iulie 1991. SUA și Occidentul sperau ca Gorbaciov să poată
salva o Uniune a Statelor Suverane din naufragiul URSS. Însă lumea lui Gorbaciov se destramă
în decembrie 1991când liderii Rusiei, Bielorusiei și Ucrainei s-au întâlnit la Minsk, pentru a
hotărî destrămarea Uniunii Sovietice și nașterea unei confederații deschise de state
independente.
Astfel Războiul Rece se sfârșește și SUA învinge, erau singura superputere rămasă în
picioare. Europa de Est, mult considerată esențială pentru securitatea sovietică, era acum
împrăștiată și economia sovietică centralizată se prăbușește în fața economiei capitaliste a
Occidentului. Deși SUA era superputerea câștigătoare a Războiului Rece și erau de asemenea
cea mai mare putere militară a lumii, SUA pierdea teren din punct de vedere politic și economic.
Lumea bipolară a anului 1945, devenise lumea multipolară a anului 1991.

4. Sistemul Internațional după Războiul Rece

În general se recunoaște faptul că aproape toți teoreticienii și practicienii au fost luați

prin surprindere de viteza cu care Uniunea Sovietică și imperiul ei din Europa de Est a a luat

5
INF-Tratatul armelor nucleare cu rază medie de acțiune, acesta prevedea eliminarea lor
6
CFE-Tratatul cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa (FACE) semnat de țările Tratatului de la
Varșovia și NATO, la 19 noiembrie 1990 la Paris prevede reducerea considerabilă de către ambele părți a forțelor
armate și armamentelor și respectarea de către ambele părți a unui oarecare echilibru între Occident și Orient.
7
START-Strategic Arms Reduction Treaty (= Tratatul pentru Reducerea Armelor Nucleare Strategice), de obicei
prescurtat START, este un acord de dezarmare semnat de Statele Unite și de Uniunea Sovietică în vederea
reducerii în comun, treptată a mijloacelor de transport la țintă pentru armele nucleare.
sfârșit. Totuși pe măsură ce Războiul Rece se îndepărtează de prezent teoreticienii sisitemului
internațional încep să înțeleagă ce s-a întâmplat la sfârșitul Războiului Rece și să urmărească
evoluțiile ulterioare.
Realiștii și instituționaliștii au două poziții concurente. Din perspectiva
instituționaliștilor, după sfârșitul Războiului Rece și dispariția Uniunii Sovietice structura și
caracterul sistemul internațional au rămas neschimbate pentru că în timpul secolului al XX-lea a
apărut o diversitate de instituții multilaterale, care au avut efecte cruciale și au determinat
definirea sistemului. Supraviețuirea acestor instituții după Războiul Rece garantează această
trăsătură a sistemului internațional de a rămâne neschimbat.
Realiștii au în schimb un punct de vedere diferit, ei afirmă că lumea bipolară ce a
caracterizat lumea în timpul Războiului Rece a lăsat loc unei lumi radical diferite , unipolare. La
rândul lor realiștii sunt împărțiți în două tabere: cei care afirmă că această lume unipolară este
inerent stabilă, și în cele din urmă, va ceda locul unei lumi multipolare, și cei care susțin că
există o diversitate de factori ce vor garanta, menținerea unipolarității încă mult timp.
De asemnea și neorealiștii la începutul anilor 1990 și-au folosit teoria pentru a face
predicții cu privire la sistemul internațional emergent (Mearsheimer, 1990; Waltz, 1993).
Aceștia au prezis că această schimbare(trecerea de la bipolaritate la unipolaritate8 ) , va genera
tensiuni în interiorul sistemelor de alianțe apărute în bipolaritate.
În timpul Războiului Rece, SUA și-a dezvoltat o prezență militară puternică atât în
Europa Occidentală, cât și în Asia de Est și acest lucru s-a reflectat în alianțele lor NATO (1949)
și Tratatul de Securitate cu Japonia (1954). Prin aceste instituții, SUA și-a asumat garanții de
securitate cu scopul de a proteja independența Europei Occidentale și Japoniei împotriva unui
atac sovietic cu arme convenționale sau nucleare. Neorealiștii afirmau că vor exista presiuni
asupra acestui sistem de cooperare după sfârșitul Războiului Rece întrucât dominația SUA va fi
percepută ca nedorită. Astfel statele de rangul doi vor fi încurajate să se implice în strategii de
balansare, având ca principală țintă SUA.
Neorealiștii au identificat în mod explicit Germania, Japonia și China drept candidate la
statutul de mare putere. Aceste țări considerau neorealiștii că au capacitățile pentru a contesta
dominația SUA. În primii zece ani ai perioadei post Razboi Rece , Germania, Japonia și China

8
Sistemele internaționale pot fi unipolare( cu un singur hegemon), bipolare(cu două superputeri) sau
multipolare(cu trei sau mai multe mari puteri)
au urmărit strategii diferite. Preferințele exprimate de Germania unificată sunt caracterizate de

Anderson și Goodman drept „reflexiv-instituționaliste‟. „Pe măsură ce se adaptau la tranziția de

la Războiul Rece instituțiile au remodelat și restructurat interesele germane, apartenența la

instituții nu însemna pur și simplu un instrument al politicii, ci un cadru normativ pentru luarea

deciziilor politice‟(Anderson și Goodman 1993).

Preferințele Japoniei din anii 1990 le putem caracteriza ca fiind orientate către interesele
tehnico-economice acestea fiind prioritare în raport cu interesele politico-militare, definindu-și
punctele tari în termeni de avuție și tehnologie. Conform comportamentului său mercantil,
Japonia colaborează sub aspect economic cu state asiatice ce au structuri industriale
complementare(mai ales China). Dacă este să ne raportăam la China preferințele acesteia după
1990 pot fi caracterizate realiste identitare. Realismul identității sugerează că liderii chinezi
consideră că principalele pericole din mediul lor de securitate se datorează provocărilor la adresa
coeziunii ordinii interne. Realismul identitar din China își are originile în 1989, când a realizat
că urmărirea strategiei de dezvoltare a relațiilor interdependente cu Occidentul, ca element
esențial al modernizării, avea ramificații interne majore.
În termenii conținutului strategiilor lor, Germania, Japonia și China au reacționat foarte
diferit la schimbările din sistemul internațional după 1989. Totuși un lucru poate fi generalizat în
politica externă a acestor state și anume că fiecare dintre ele a dobândit o marjă mare de acțiune
autonomă în sistemul internațional care le reflectă capacitatea mărită de auto-reflecție critică și
schimbare cultural.
Prin urmare, putem afirma despre sistemul internațional că trece printr-o tranziție
decalată, în care statele internalizează normele liberale printr-un proces de socializare.

5. Concluzii

După ce am analizat bipolaritatea în timpul Războiului Rece și relațiile internaționale

post Război Rece fără a putea fi însă exhaustiv dată fiind complexitatea subiectului abordat,
putem afirma cu tărie că atât bipolaritatea din timpul Războiului Rece căt și perioada post Război
Rece constituie o perioadă extrem de importantă a relațiilor internaționale întrucât s-au petrecut
numeroase schimbări în acest sistem al relațiilor internaționale.
Așadar,putem spune că bipolaritatea ce a reprezentat o caracteristică definitorie a Războiului
Rece a apus și așa cum am spus și mai sus putem spune că actorii sistemului internațional
internalizează normele liberale printr-un proces de socializare.

6. Bibliografie

1. Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., Relaţii Internaţionale, Editura Polirom, Iaşi,
2008
2. Deutsch, Karl, Analiza relațiilor internaționale, Editura Tehnica-Info, Chișinău, 2006
3. Nye Jr., Joseph, Descifrarea conflictelor internaționale. Teorie și istorie, Editura Antet,
Filipeștii de Târg, 2005
4. Bull, Hedley, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială,
Editura Ştiinţa, Chişinău, 1998
5. McCauley, Martin, Rusia, America şi Războiul Rece 1949-1991, Editura Polirom, Iaşi,
1999
6. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura All, Bucureşi, 2000
7. Ewan Harrison, Sistemul Internațional după Războiul Rece, Editura Institutul European,
Iași 2010