L

W
M
F
P Opinii
iaehr
ncsai
kestn
ebst
donA
F
Iogpr Motive în plus pentru care remedierea neregularităţilor
nkepi Cătălin Oncescu
re rechizitoriului nu poate fi realizată prin ordonanță, supliment de
n
rechizitoriu, referat, proces-verbal, notă, act de remediere a neregularităţilor actului
d
del sesizare etc. (I)
y
19.02.2020 | Cătălin ONCESCU

Secţiuni: Drept penal, Opinii, Selected | Toate secţiunile

Cu ceva timp în urmă am contribuit la redactarea unui material ce avea ca

obiectiv identificarea actului procedural prin care procurorul poate remedia
neregularitățile actului de sesizare în procedura Camerei preliminare, iar în urma
cercetărilor s-a ajuns la următoarea teză[1]:
„Dacă, în procedura Camerei preliminare, sunt constatate neregularităţi ale
rechizitoriului în ceea ce priveşte persoana trimisă în judecată, faptele reţinute în
sarcina inculpatului şi dispoziţia de trimitere în judecată, singurul act prin care se
poate „exprima” procurorul, în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (3)
C.pr.pen. este rechizitoriul. Însă acest rechizitoriu „remediat” nu trebuie să fie
diferit de rechizitoriul inițial sau să se refere la alte acuzații. Acest al doilea
rechizitoriu trebuie să constea în rechizitoriul emis inițial,
dar completat sau modificat (remediat) în acord cu chestiunile stabilite de
judecătorul de Cameră preliminară.”
Unele dintre motivele care au condus către această concluzie au fost următoarele
(evident, valabile și astăzi):
– 286 alin. (1) C.pr.pen. (care reglementează actele organelor de urmărire penală)
arată că procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează
cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel; iar în ceea ce priveşte sesizarea
instanței de judecată, legea chiar prevede altfel;
– 327 C.pr.pen. stabilește foarte clar cele două tipuri de acte procedurale în care se
concretizează soluţia procurorului într-o cauză:
i. rechizitoriul, prin care dispune trimiterea în judecată, fiind actul de sesizare a
instanței (situația în care ne aflăm),
ii. ordonanţa, prin care clasează sau renunţă la urmărirea penală.
– prin urmare, potrivit dispoziţiilor cuprinse de 327 – 329 C.pr.pen., actul procedural
prin care procurorul sesizează instanţa de judecata, cu privire la faptele şi persoanele
pentru care s-a efectuat urmărirea penală, este rechizitoriul, iar acest act nu poate fi
completat cu o ordonanța, deoarece procurorul nu poate rezolva cauza printr-o
ordonanță decât dacă dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea
penală (situație în care nu ne aflăm);
– există dispoziții clare care arată că rechizitoriul este unicul act de sesizare a
instanţei; 329 alin. (1) C.pr.pen. (intitulat „Actul de sesizare a instanţei”) arată
că rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată; de asemenea, art.
328 alin. (3) C.pr.pen. (intitulat „Cuprinsul rechizitoriului”) consacră regula
unicităţii actului procedural, chiar şi atunci când soluţiile sunt diferite, privesc mai
multe fapte ori mai mulţi suspecţi sau inculpaţi, procurorul fiind obligat să
întocmească un singur rechizitoriu;
– în situaţia emiterii unei ordonanțe / unui supliment de rechizitoriu care conține
doar remedierile necesare rechizitoriului emis inițial, primul rechizitoriu (care a fost
constatat neregulamentar întocmit) va rămâne în continuare neregulamentar
întocmit; practic, instanța va urma să judece în baza unui rechizitoriu constatat de
judecător ca fiind neregulamentar întocmit și a unei ordonanțe / supliment de
rechizitoriu care conține elemente suplimentare rechizitoriului neregulamentar;
– din perspectiva unicității soluției procurorului, față de emiterea unui „supliment de
rechizitoriu”, mai criticabilă este situația în care s-a emis o ordonanță în completarea
rechizitoriului, deoarece, pe lângă faptul că se regăsesc în dosar două acte de
sesizare de instanței, acestea sunt de natură diferită;
– principiul simetriei actelor juridice stabilește că, atunci când se realizează
modificarea sau completarea unei operațiuni juridice pentru care se cere legal o
anumită formă ad validitatem, se va respecta aceeași formă ad validitatem și pentru
actele care o modifică sau completează; altfel spus, un rechizitoriu nu poate fi
completat / modificat / remediat prin intermediul unui act cu forță juridică inferioară
(ordonanță);
– analizarea terminologiei folosite de legiuitor pe parcursul Codului de procedură
penală conduce la aceeași concluzie; potrivit 345 alin. (2) C.pr.pen., judecătorul
„constată neregularități ale actului de sesizare”; această formulare este similară
textului art. 281 alin. (2) C.pr.pen. care privește „constatarea” nulității absolutea
unui act, iar art. 280 alin. (3) C.pr.pen. arată că remedierea are loc prin refacerea
actului respectiv, cu respectarea dispozițiilor legale;
– având în vedere că rechizitoriile neregulamentar întocmite sunt „remediate” prin
atașarea la acestea a unor ordonanțe, suplimente de rechizitoriu, note, procese-verbale
etc., inculpații sunt puși în situația de a reconstitui acuzarea și probele pe care se
întemeiază acuzarea prin rearanjarea, în sistem puzzle, a actului de sesizare a
instanței; astfel, persoanele trimise în judecată sunt puse în situaţia de a răspunde
unor acuzaţii vagi, amestecate (descrise în două acte distincte), care fac imposibilă o
apărare efectivă;
– în practică, suplimentul de rechizitoriu, ordonanța, procesul-verbal, referatul etc. au
fost admise ca fiind modalitatea în care pot fi arătate anumite fapte care nu au fost
deloc descrise în primul rechizitoriu ori când acestea au fost neclar sau insuficient
expuse (mai precis, aspectele care țin de esența rechizitoriului erau cuprinse de
documentele respective emise ulterior, nu de rechizitoriu).
În plus față de toate aceste motive, expuse pe larg în materialul amintit, doresc să
adaug și următoarele:
I. Greșita justificare a soluției de a fi emisă o ordonanță (sau orice alt act) de
remediere a neregularităților rechizitoriului prin aceea că „ 345 alin. (3)
C.pr.pen. nu prevede expres forma/modalitatea în care parchetul trebuie să remedieze
neregularităţile rechizitoriului”.
În mod evident, suntem de acord cu faptul că art. 345 alin. (3) C.pr.pen. nu prevede
modalitatea în care procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi
comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în
judecată ori solicită restituirea cauzei.
Dar această lipsă de reglementare nu poate conduce la concluzia că parchetul poate
remedia un rechizitoriu neregulamentar întocmit prin orice modalitate este
considerată – la un moment dat – oportună (emiterea unui supliment de rechizitoriu,
referat, act de remediere, notă, ordonanță etc.), deoarece art. 1 alin. (1)
C.pr.pen. stabilește explicit că normele de
procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal.
Prin urmare, pentru a evita dublul standard, trebuie să fim de acord cu cele două
teze de mai jos, în mod egal:
– 345 alin. (3) C.pr.pen. nu prevede expres forma sau modalitatea în care
parchetul poate să remedieze neregularităţile rechizitoriului,
– nicio altă normă din Codul de procedură penală nu prevede expres forma sau
modalitatea în care procurorul poate să remedieze neregularităţile rechizitoriului.
În aceste condiții, din moment ce nici art. 345 alin. (3) C.pr.pen. și nicio altă normă
din Codul de procedură penală nu prevăd expres forma sau modalitatea în care
procurorul poate să remedieze neregularităţile rechizitoriului, se poate pune
următoarea întrebare:
Cum s-a ajuns la situația în care procurorul emite un document (diferit de
rechizitoriu) pentru a remedia un rechizitoriu neregulamentar întocmit?
Nici art. 345 alin. (3) C.pr.pen. și nicio altă normă din Codul de procedură penală nu
spun că procurorul trebuie sau că are dreptul să emită un document prin care să
remedieze neregularitățile rechizitoriului, ci spun doar că „procurorul remediază
neregularităţile actului de sesizare”.
Astfel, din moment ce legea nu prevede această practică, devine evident că avem
obligația de a respecta dispozițiile în vigoare ale Codului de procedură penală care
stabilesc că rechizitoriul constituie unicul act de sesizare a instanţei de judecată.
Dacă rechizitoriul inițial este constatat de un judecător ca fiind neregulamentar
întocmit, singura soluție de este ca acel rechizitoriu să fie remediat / refăcut (în
conformitate cu cele constatate de judecător) și transmis în forma remediată către
judecător.
Acolo unde legiuitorul a permis remedierea unor acte procedurale a prevăzut în mod
expres forma acestora, procedura de urmat și natura juridică a actului emis ulterior
(ex.: îndreptarea erorilor materiale evidente). Însă, motivul pentru care legiuitorul a
ales această procedură cu referire la actele de urmărire penală (întocmirea unui
proces-verbal) este dat de însăși simplitatea procedurii și evidența erorii
materiale[2].
Atunci când un judecător de cameră preliminară constată că un rechizitoriu este
neregulamentar întocmit, suntem cu toții de acord că nu constată doar o simplă eroare
de scriere a unui nume sau a unei date calendaristice. Ci sunt probleme serioase ale
rechizitoriului care atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor
judecăţii. În egală măsură, actul care conține o eroare materială nu este lipsit de
efecte juridice, așa cum se întâmplă în cazul unui rechizitoriu neregulamentar
întocmit [în acest sens, art. 346 alin. (3) lit. a) C.pr.pen.]. Prin urmare, sub nicio
formă nu poate fi acceptată o comparație între „remedierea unui rechizitoriu
neregulamentar” și „îndreptarea erorilor materiale”. De asemenea, sub nicio formă
nu poate fi acceptată ideea că procedura îndreptării erorilor materiale poate fi
translatată în Camera preliminară pentru a fi „remediat” un rechizitoriu a cărui
neregularitate atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii. Nu
numai că sunt încălcate dispozițiile art. 1 și art. 2 C.pr.pen., însă intrăm și pe teritoriul
art. 1 alin. (3) din Constituția României („România este stat de drept”).
Prin urmare, dacă legiuitorul nu a prevăzut expres modalitatea sau forma în care
poate fi remediat un rechizitoriu, aceasta nu înseamnă că rechizitoriul poate fi
remediat prin orice modalitate (ex.: prin atașarea unor documente sub diverse forme
și titluri), deoarece are loc încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 C.pr.pen.:
– normele de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal;
– procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
A fi emisă o ordonanță, supliment de rechizitoriu, notă, proces-verbal, referat etc. prin
care să se „remedieze” neregularitățile rechizitoriului și a fi invocat faptul că aceste
documente „fac corp comun cu rechizitoriul și au valoare egală cu rechizitoriul”
reprezintă o evidentă adăugare la lege.
Așa cum bine se cunoaște:
– nu există nicio mențiune în Codul de procedură penală care să permită
procurorului să emită o ordonanță (sau orice alt act) în procedura prevăzută de art.
345 alin. (3) C.pr.pen.;
– nu există nicio mențiune în Codul de procedură penală care să arate că o
ordonanță emisă de procuror (sau orice alt act) poate fi atașată și astfel poate
remedia rechizitoriul constatat de judecator ca fiind neregulamentar întocmit (acesta
fiind un act de o importanță deosebită în economia procesului penal);
– nu există nicio mențiune în Codul de procedură penală care să precizeze că
ordonanța respectivă (sau orice alt act) poate „face corp comun (sau corp unitar) cu
rechizitoriul, având valoare egală cu rechizitoriul”.
Mai mult decât atât, nu există (și, din punctul nostru de vedere, nici nu poate exista în
viitor) ideea că, prin această atașare a unei ordonanțe (sau a oricărui act),
acel rechizitoriu inițial neregulamentar împreună cu ordonanțarespectivă devin
împreună actul de sesizare a instanței care, pe deasupra, se transformă într-un act de
sesizare a instanței regulamentar întocmit. Schematic, ecuația de mai jos nu poate
exista în cursul procesului penal:
rechizitoriu neregulamentar + un document = rechizitoriu regulamentar
La un moment dat, este posibil ca hotărârile CEDO să vizeze chiar acest aspect, iar
hotărârile definitive, pronunțate în dosarele penale în care instanța a fost sesizată prin
această manieră vădit nelegală (rechizitoriu neregulamentar + un document), vor fi
revizuite în acord cu dispozițiile art. 465 C.pr.pen. Iar atunci când se va dispune
rejudecarea de către instanţa de fond în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului
(această instanță fiind cea sesizată cu formula „rechizitoriu neregulamentar + un
document”), se va pune problema reluării procedurii camerei preliminare, la fel ca
în cazul redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei
condamnate[3].
Apreciem că este destul de evident că, dacă CEDO va constata că situația în care o
instanță de judecată este sesizată prin formula „rechizitoriu neregulamentar întocmit
+ un document” reprezintă o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului (ex.:
drept la apărare, drept la un proces echitabil), singura soluție constă în refacerea
acelui rechizitoriu inițial neregulamentar, fără a mai fi atașate diverse documente
actului de sesizare a instanței de judecată. Iar suspendarea hotărârilor definitive,
eliberarea persoanelor condamnate din penitenciar, reluarea proceselor din cursul
urmăririi penale pentru a fi remediat rechizitoriul în mod corespunzător, cererile
privind repararea pagubelor materiale și a daunelor morale în caz de eroare judiciară
ori în caz de privare nelegală de libertate nu vor fi deloc în beneficiul sistemului
judiciar din România.
Considerăm că nu poate contestat următorul raționament: rechizitoriul inițial (odată
ce este constatat de judecător ca fiind neregulamentar întocmit) va rămâne
neregulamentar întocmit oricâte ordonanțe, suplimente, note, procese-verbale etc.
ar fi ”atașate” acestuia. Acel act procedural (rechizitoriul) nu poate fi îndreptat prin
anexarea unor documente, indiferent de titlul pe care îl poartă acestea. Niciun
document nu poate remedia prin atașare un rechizitoriu neregulamentar întocmit, fie
ordonanță sau supliment de rechizitoriu. Această procedură nu este prevăzută și,
implicit, nici permisă de Codul de procedură penală.
Astfel, din punctul de vedere al legii procesual penale, remedierea rechizitoriului
neregulamentar întocmit prin atașarea la rechizitoriu a unui document separat
este inexistentă. Și, așa cum se cunoaște, inexistența unor acte intră în acțiune ori de
câte ori actele procedurale sau procesuale au fost elaborate cu nerespectarea
condițiilor esențiale cerute de lege pentru existența lor sau în cazul în care acestea au
fost realizate de către un subiect care, în mod legal, nu avea competența necesară.
Dacă legea procesuală nu stabilește că un rechizitoriu neregulamentar întocmit
(împrejurare constatată de judecătorul de cameră preliminară) poate fi „remediat”
prin anexarea / atașarea la acel rechizitoriu neregulamentar a unei ordonanțe (sau a
oricărui alt document) care „face corp unitar cu rechizitoriul și are valoare egală cu
rechizitoriul”, înseamnă că această procedură – larg întâlnită în practica instanțelor și
a parchetelor din România – este vădit nelegală. Această atașare și modalitate de
remediere nu este prevăzută de lege și, prin urmare, nu poate fi acceptată ca fiind un
act procesual/procedural. Iar sancțiunea procedurală aplicabilă acelui act prin care
parchetul „remediază” neregularitățile rechizitoriului și pe care instanțele îl acceptă
ca fiind atașat rechizitoriului neregulamentar, respectiv în baza căruia se procedează
apoi la judecată, este inexistența.
***
A nu se uita că, imediat după intrarea în vigoare a actualui Cod de procedură penală,
practica majoritară a parchetelor era aceea de a fi emis un „supliment de
rechizitoriu”, iar instanțele acceptau această modalitate de remediere. Între timp,
această practică s-a modificat, iar în prezent nu se mai emite „suplimentul de
rechizitoriu”, ci o ordonanță care „face corp unitar cu rechizitoriul, având valoare
egală cu actul de sesizare”.
Pe lângă aceste forme majoritare, instanțele au mai acceptat îndreptarea
neregularităților rechizitoriului și printr-un răspuns al parchetului care a conținut
„precizări, lămuriri sau completări ale actului de sesizare” atunci când acest răspuns
a avut următoarele forme[4]: proces-verbal; referat; precizari; note.
Deloc amuzantă situația, ne putem imagina cum o persoană trimisă în judecată a fost
condamnată de o instanță constatându-se, „dincolo de orice îndoială rezonabilă”,
că fapta descrisă în suplimentul / procesul-verbal / referatul / notele / ordonanța
transmise de parchet în procedura prevăzută de art. 345 alin. (3)
C.pr.pen. există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Schimbare frecventă a practicii și multitudinea de forme a documentelor prin care se
„remediază” un rechizitoriu neregulamentar spun foarte multe despre nelegalitatea
acestor proceduri prin care este atașat un document rechizitoriului neregulamentar și
apoi se procedează la judecată fără nicio problemă.
Nu în ultimul rând, considerăm că sunt deja de notorietate situațiile în care procurorul
a „remediat” rechizitoriul neregulamentar în procedura prevăzută de art. 345 alin. (3)
C.pr.pen. și – prin ordonanță / supliment de rechizitoriu / note / proces-verbal / referat
– a descris în integralitate faptele și acuzațiile aduse unei persoane, deoarece
cuprinsul rechizitoriului nici măcar nu făcea referire la această persoană, ci doar era
menționat numele în dispozitiv. Și mai dese sunt situațiile în care procurorul descrie
în amănunt acuzațiile aduse unei persoane în documentul atașat rechizitoriului
neregulamentar, deoarece judecătorul de cameră preliminară constatase că activitatea
infracţională a acelui inculpat a fost descrisă insuficient sau neclar, adică într-o
modalitate care nu permitea stabilirea limitelor judecăţii. Așadar, ne aflăm în situația
în care acel document atașat (indiferent de titlul pe care îl poartă) se substituie
rechizitoriului, iar judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în
documentul atașat, nu în actul de sesizare a instanţei.
***
În concluzie, nici art. 345 alin. (3) C.pr.pen. și nici altă normă din Codul de procedură
penală nu stabilesc expres forma sau modalitatea în care parchetul poate remedia
neregularităţile rechizitoriului. Aceasta înseamnă că nu pot fi aplicate decât normele
existente în Codul de procedură penală, care stabilesc expres
că rechizitoriul constituie unicul act de sesizare a instanţei de judecată (art. 329
C.pr.pen.). Iar dacă judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţiale
rechizitoriului, procurorul (dacă dorește) are datoria să remedieze problemele prin
refacerea actului de sesizare și să-l transmită apoi (remediat) către judecătorul de
cameră preliminară.
Orice altă modalitate prin care se atașează la rechizitoriul neregulamentar o
ordonanță, un supliment, un referat, o notă, un proces-verbal etc. este inexistentă, iar
judecata în baza formulei ”unui rechizitoriu neregulamentar + un document” nu mai
poate fi considerată corectă.

[1] Disponibil aici.

[2] Gh. Mateuț, Procedură penală. Partea Generală, ed. Universul Juridic, 2019,
pag. 965
[3] Decizia ÎCCJ cu nr. 13 din 3 iulie 2017 referitoare la examinarea recursului în
interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 469 alin. (3)
C.pr.pen. (publicată în Monitorul Oficial cu numărul 735 din data de 13 septembrie
2017)
[4] C. Ghigheci, Cereri si exceptii de camera preliminara. I. Procedura,
regularitatea actului de sesizare, legalitatea actelor de urmarire penala. Comentarii
si jurisprudenta, ed. Hamangiu 2017, p. 106; același autor, în lucrarea anterior
menționată, concluzionează următoarele la pag. 107: „În opinia noastră, din moment
ce legea nu prevede un alt act prin care să fie remediate neregularitățile actului de
sesizare, atunci aceasta ar trebui făcută prin întocmirea din nou a
rechizitoriului (s.a.), cu respectarea cerințelor impuse de judecătorul de cameră
preliminară. În felul acesta, s-ar justifica și soluția, acceptată în prezent de practica
judiciară majoritară, ca rechizitoriul refăcut să fie din nou verificat sub aspectul
legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior. Altfel, ar fi mai greu de
acceptat punctul de vedere potrivit căruia procurorul ierarhic superior ar putea să
facă această verificare asupra unui alt act decât rechizitoriul, deoarece o astfel de
soluție nu este prevăzută de lege.”

Avocat Cătălin Oncescu

Doctorand, Facultatea de Drept, Universitatea din București

CJUE. Instanţa este obligată să remedieze neclaritățile şi lacunele din

rechizitoriu chiar dacă s-a depăşit camera preliminară

La 21 octombrie 2021, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunțat în Cauza

C-282/20 ZX stabilind că dreptul la informare al inculpatului se opune unei legislații
naționale care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după ședința
preliminară într-o cauză penală neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului
care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate
cu privire la acuzare.
Ce ne spune Curtea în Cauza ZX?

Curtea arată că art. 6 alin. 3 din Directiva 2012/13 privind dreptul la informare al
persoanelor acuzate în cauzele penale presupune ca rechizitoriile să poată fi
remediate în orice etapă a procesului în măsura în care neclaritățile acestuia
împiedică persoana acuzată să cunoască în mod suficient de detaliat acuzațiile care i
se aduc.

În mod similar cu legislația României, legea penală a Bulgariei a suferit o reformă în

cursul anului 2017, urmare a căreia a fost eliminată posibilitatea de a suspenda
procedura în faţa instanţei de judecată pentru trimiterea rechizitoriului (art. 248 alin.
(3) C. proc. pen.). Astfel, verificarea actului de sesizare al instanţei, potrivit legii
bulgare, poate avea loc exclusiv în cadrul unei şedinţe preliminare. Cu privire la acest
aspect, Curtea a arătat o astfel de legislaţie încalcă dreptul la apărare (art. 47 din
Carta drepturilor omului) precum şi dreptul la informare al acesteia.

În viziunea Curţii, pentru ca drepturile inculpatului să fie respectate, se impune fie ca

instanța, în cadrul fazei judiciare, să fie în măsură să remedieze ea însăși
neregularitățile de care este afectat rechizitoriul, fie procurorul, căruia îi va fi trimisă
cauza, să remedieze viciile actului de sesizare.

Totodată, Curtea a reamintit că instanţele naţionale au obligaţia de a interpreta dreptul

naţional, în conformitate cu dreptul Uniunii, în baza principiului supremaţiei
dreptului european, iar în măsura în care instanţa naţională se află în imposibilitatea
interpretării normei naţionale conform cu dreptul Uniunii, aceasta este datoare să lase
neaplicată, din oficiu, reglementarea contrară conţinută de legea naţională.

În concret, raportat la situaţia supusă atenţiei sale, Curtea a statuat că: „pentru a
respecta dreptul la apărare al persoanei acuzate, cu ocazia aplicării acestui articol
287, mai întâi instanța ar oferi procurorului posibilitatea de a face modificările
relevante în conținutul rechizitoriului, astfel încât să elimine neclaritățile și
lacunele, apoi acesta ar informa apărarea în acest sens și, în sfârșit, i-ar permite
acesteia din urmă să se pregătească în raport cu aceste modificări, inclusiv, dacă
este cazul, prin depunerea unor noi cereri de probe.”

Având în vedere că în cazul concret al Bulgariei, instanţa naţională are posibilitatea

realizării unei interpretări conforme dreptului unional, aceasta nu are obligaţia de a
lăsa neaplicată dispoziţia dreptului national.

Consecinţele acestei decizii asupra dreptului naţional român.

Decizia mai sus amintită este extrem de importantă, deoarece, în mod similar
legislaţiei Bulgariei, Codul de procedură penală al României prevede posibilitatea
verificării regularităţii rechizitoriului exclusiv în cameră preliminară.

Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale române ar trebui să procedeze la

interpretarea Codului de procedură penală în conformitate cu dispozitivul şi
considerentele iterate de Curte în cauza amintită. Cu alte cuvinte, oridecâteori
după încheierea fazei de cameră preliminară s-ar ivi situaţii în care acuzaţiile aduse
prin rechizitoriu sunt neclare sau impietează asupra dreptului la informare al
acuzatului, instanţa naţională ar trebui să poată proceda ea însăşi la remedierea
rechizitoriului sau să restituie rechizitoriului procurorului pentru ca acesta să
procedeze în consecinţă.

Având în vedere principiul separaţiei funcţiilor judiciare, precum şi dispoziţiile art.

327 C. proc. pen., consider că legea română ar permite exclusiv restituirea cauzei
la procuror, fără ca instanţa de judecată să poată „ajusta” acuzaţia, deoarece
aceasta ar reprezenta o depăşire a limitelor competenţei conferite de lege.

Pe de altă parte, în măsura în care nu ar fi posibilă interpretarea conformă a

dispoziţiilor Codului de procedură penală cu decizia amintită, instanţele române
vor avea obligaţia de a face aplicarea prioritară a dreptului unional. În cauza de faţă,
aplicarea cu prioritate a dreptului unional ar fi în sensul restituirii rechizitoriului la
procuror, în cazul existenţei unor neclarităţi ale acuzaţiei care afectează dreptul la
informare al inculpatului ori dreptul acestuia la apărare, oricând după finalizarea
camerei preliminare.

Restituirea rechizitoriilor la procuror pentru înlăturarea pasajelor din probatoriul

exclus de la dosarul cauzei.

În fine, această decizie a instanţei europene vine ca o soluţie mult aşteptată în dreptul
procesual penal român, în special ca o soluţie la situaţiile în care în cursul judecăţii
instanţele dispuneau excluderea probelor de la dosarul cauzei, însă acestea erau
detaliate pe larg în cuprinsul rechizitoriului. Deşi în baza Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 22/2018 excluderea probelor de la dosarele cauzei presupunea şi
eliminarea fizică a oricărei urme a probei din conţinutul dosarului, instanţele române
se împotmoleau în impedimente procedurale atunci când se aducea în discuţie
eliminarea fizică a pasajelor din rechizitoriu referitoare la probele excluse.

Astfel, în raport de decizia recentă a instanţei europene, pentru identitate de afectare a

dreptului la apărare al persoanelor acuzate, din punctul meu de vedere, instanţele
naţionale vor avea obligaţia restituirii rechizitoriilor la procuror pentru înlăturarea
pasajelor din probatoriul exclus de la dosarul cauzei, chiar şi ulterior depăşirii fazei
de cameră preliminară.

avocat Oana Lup

”Admite, în parte, cererile și excepțiile invocate de Asociația ”21 Decembrie 1989” în
calitate de reprezentant al persoanelor vătămate Stancu George, Bancilă Elena,
Balalau Adriana, succesorii părții civile Vinersar Florin, respectiv Vinersar Elena
Georgeta, Vinersar Silviu Alexandru și Vinersar Mihai Sebastian, inculpații Ion
Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și gl. (rtr.) Rus Iosif”
1. Constată neregularitatea rechizitoriului nr. 11/P/2014 din data de 05 aprilie
2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor
Militare din perspectiva următoarelor aspecte: - în ceea ce privește numărul total al
volumelor de urmărire penală ce conțin probele relevate de parchet în susținerea
acuzațiilor aduse inculpaților atât sub aspectul laturii penale cât și al laturii civile și
care, cu respectarea dispozițiilor legale în materia reunirii, compun dosarul nr.
11/P/2014; - verificarea sub aspectul legalității și temeiniciei a actului de sesizare de
către procurorul ierarhic superior; - descrierea faptelor reținute prin actul de sesizare
a instanței în sarcina inculpaților Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu ți gl. (rtr.) Rus
Iosif, indicarea și analiza mijloacelor de probă, identificarea și stabilirea identității
persoanelor vătămate, părților civile ori succesorilor acestora prin raportare la
acuzațiile aduse fiecărui inculpat din cauză; - nelegalitatea ”depozițiilor” persoanelor
ascultate în fața Comisiilor senatoriale și care au dobândit calitatea de
suspecți/inculpați în cauză; - nelegalitatea administrării unor depoziții de
martori/persoane vătămate, după redeschiderea urmării penale în cauză; -
nelegalitatea administrării mijloacelor de probă constând în Rapoartele întocmite de
Comisia Senatorială privind evenimentele din decembrie 1989, Sinteza aspectelor ce
rezultă din analizele efectuate de parchetul militar în perioada 1990-1994 în cauzele
privind evenimentele din decembrie 1989, punctul de vedere preliminar al SRI
privind evenimentele din decembrie 1989, Documentarul privind Marele Stat Major
din cadrul M.Ap.N., „Cartea revoluției române. Decembrie 1989” de Sergiu
Nicolaescu, documentele de arhivă ale Statului Major General privind evenimentele
din decembrie 1989 cu referire la acțiunile întreprinse de Direcția de Cercetare a
Armatei pentru perioada 17.12 - 31.12.1989, datate mai 1991. 2. Constată că numărul
volumelor de urmărire penală înaintate instanței este de 2.995, iar parte din acestea
conțin un număr mai mare de acte de urmărire penală decât cele menționate de
parchet. Constată că dosarul nr. 200/P/2007 ce are în conținut un număr de 234
volume de urmărire penală – incluzând și volumul 163 bis, lipsă fiind volumul cu nr.
174 menționat în adresa parchetului (renumerotate de instanță de la nr. 2762 la nr.
2995) -, a fost atașat prezentului dosar și îl exclude din ansamblul probator. 3.
Exclude din materialul de urmărire penală: - actele intitulate”declarații” ce conțin
relatările făcute de Gelu Voican Voiculescu și Ion Iliescu în fața Comisiei Senatoriale;
- Rapoartele întocmite de Comisia Senatorială privind evenimentele din Decembrie
1989 și documentele ce au stat la baza întocmirii acestora; - Sinteza aspectelor ce
rezultă din analizele efectuate de parchetul militar în perioada 1990-1994 în cauzele
privind evenimentele din decembrie 1989; - punctul de vedere preliminar al S.R.I.
privind evenimentele din decembrie 1989; - documentarul privind Marele Stat Major
din cadrul M.Ap.N.; - „Cartea revoluției române. Decembrie 1989” de Sergiu
Nicolaescu; - documentele de arhivă ale Statului Major General privind evenimentele
din decembrie 1989 cu referire la acțiunile întreprinse de Direcția de Cercetare a
Armatei pentru perioada 17.12.-31.12.1989, datate mai 1991. 4. Exclude din
materialul probator următoarele acte de urmărire penală: - declarațiile mai multor
persoane vătămate: - actele intitulate „declarații martor” sau „declarații” (formular
tipizat sau olografe) de la filele 18, 22-24, 29-34, 36, 106, 238, vol. 1506, plicul ce
conține mențiunea „glonț extras din mașina d-nului Secu Alexandru cu antetul R.S.R.
– M.A.I.”, fila 41 din vol. 1506, actele intitulate „declarații” (olografe sau formular
tipizat) de la filele 9-12, 23-36, 102-103, 120-124,141-142,143-149, vol. 1507, actele
intitulate „declarații” (olografe) - filele 21-24, vol. 1508; - declarațiile de persoane
vătămate/părți civile și succesori ai acestora față de care, prin ordonanța nr.
2556/C/2019 din 21 octombrie 2019 a procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a solicitat redeschiderea urmăririi penale în
dosarul nr. 11/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –
Secția Parchetelor Militare în ceea ce privește soluția de clasare dată în legătură cu
plângerile formulate de mai multe persoane (pct.2 din rechizitoriu), confirmată prin
încheierea nr. 443 din 27 noiembrie 2019, pronunțată de judecătorul de cameră
preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală, în dosarul nr.
2705/1/2019; - procesul verbal și declarația persoanei vătămate Dragovei Ion, ambele
din data de 27 iunie 2018 (filele 102-108, vol. 1907), procesul verbal și declarația
părții civile Fecioru Ștefan, ambele din data de 8 august 2018, (filele 121-123 vol.
1908), procesul verbal și declarația persoanei vătămate Gorgoș Ion, ambele din data
de 8 august 2018 (filele 136-138 vol. 1908), procesul verbal și declarația de martor a
numitei Niță Florica (filele 92-93, vol. 1910), procesul verbal și declarația persoanei
vătămate Panac Daniela Elena, ambele din data de 3 iulie 2018 (filele 68- 70, vol.
1910), declarația părții civile Dănilă Felicia (filele 12-16, vol. 1906), procesul verbal
și declarația de martor a numitului Ciola Hugo Armand din 23 iulie 2018 (filele 110-
112, vol. 1906). 5. Ia act că multe dintre părți au renunțat la cererile și excepțiile
formulate în cauză. ”Transmite încheierea motivată Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție - Secției Parchetelor Militare, pentru ca, în conformitate
cu dispozițiile art. 345 alin. 3 Cod procedură penală, în termen de 5 zile de la
comunicare, procurorul să procedeze la remedierea neregularităților actului de
sesizare și să comunice dacă menține dispoziția de trimitere în judecată a inculpaților,
ori solicită restituirea cauzei”, mai arată instanța. Decizia poate fi contestată odată cu
încheierea pronunțată conform art. 346 Cod procedură penală.

Cereri si exceptii camera preliminara admise

Judecatoria Rm. Valcea

Incheiere penala.....

Procedând la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalitătii sesizării instanței, a

legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, conform
art. 342 și urm. C.proc.pen., în raport de actele și lucrările existente la dosarul cauzei,
a cererilor și excepțiilor invocate, precum și a concluziilor formulate, se constată
următoarele:
Potrivit art. 342 Cod procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl
constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității
sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a
efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Mai întâi, sub aspectul regularității actului de sesizare, judecătorul de cameră

preliminară din cadrul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea reține că inculpatul ...., prin
apărător ales, a invocat excepția neregularității rechizitoriului, învederând în esență
că au fost încălcate dispozițiile art. 328 C.proc.pen..

Deși, se invocă și elemente ce țin de temeinicia acuzației - a căror verificare excede

competenței judecătorului de cameră preliminară în această procedură, excepția
neregularității rechizitoriului formulată de apărare vizează și o pretinsă încălcare a
exigențelor de claritate a acuzației, inculpatul aducând critici în ceea ce privește
descrierea faptei reținută în sarcina sa prin actul de sesizare.

Cu privire la legalitatea sesizării din perspectiva exigențelor de claritate a acuzației,

în analiza cererilor și excepțiilor formulate sub acest aspect, judecătorul de cameră
preliminară are în vedere atât cerințele de conținut al rechizitoriului, explicit
prevăzute în art. 328 C.proe.pen., cât și regulile cu valoare de principiu care se
desprind din jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 328 alin. (l) teza I C.proc.pen., rechizitoriul se
limitează la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde, în
mod corespunzător, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), respectiv datele
privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia,
probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, łnențiunile prevăzute la art. 330
și 331, dispoziția de trimitere în judecată, precum și alte mențiuni necesare pentru
soluționarea cauzei.
Claritatea acuzației se reflectă atât în componenta descrierii faptei penale - ca
manifestare obiectivă în sfera realității (activitate care trebuie realizată într-o manieră
detaliată, explicită, lipsită de ambiguitate, care să permită inculpatului înțelegerea
deplină a conținutului faptic al acuzației penale, iar judecătorului - individualizarea,
dincolo de orice echivoc, a obiectului și limitelor judecății) dar și în componenta
indicării detaliată a încadrării juridice a faptei, astfel descrise (cerință care este
respectată numai atunci când există o concordanță deplină între baza factuală a
acuzației și elementele de conținut legal al infracțiunii, astfel cum se desprind din
normele de incriminare, judecătorul urmărind, sub aspectul analizat, ca precizarea
acesteia din urmă și a elementelor ei de conținut juridic să aibă caracter efectiv și să
nu se limiteze la o simplă enumerare a unor dispoziții legale).

Totodată, subliniind importanța informării adecvate și detaliate a acuzatului cu privire

la natura acuzațiilor și calificarea juridică a faptelor, instanța de contencios european
a statuat mutatis mutandis că: „Art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenție îi recunoaște
acuzatului dreptul de a fi informat nu doar cu privire la cauza acuzației, adică la
faptele materiale de care este acuzat, dar și încadrarea juridică a faptelor, și aceasta în
mod detaliat. Sfera de aplicare a acestei dispoziții trebuie apreciată, în special, în
lumina celui mai general drept la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful I
din Convenție. In materie penală, o informare precisă și completă cu privire la
acuzațiile aduse unei persoane, și deci cu privire la încadrarea juridică pe care
instanța o poate reține împotriva sa, este o condiție esențială a echității procedurii”
(cauza Adrian Constantin împotriva României, hotărârea din 12 aprilie 2011, cauza
Pelissier și Sassi împotriva Franței, hotărârea din 25 martie 1999).

In aceste coordonate de principiu, judecătorul de cameră preliminară reține că

exigențele de descriere a acuzației sunt îndeplinite atunci când circumstanțele de
timp, loc și modalitate de comitere sunt indicate, în cuprinsul actului de sesizare, cu o
precizie suficientă pentru a permite acuzatului să înțeleagă, cu exactitate, conținutul
faptic, obiectiv, al învinuirii aduse, stabilirea precisă a obiectului judecății fiind
obligatorie și necesară pentru realizarea caracterului echitabil al procedurii prev. de
art. 8 C.proc.pen. și exercitării efective și depline a dreptului la apărare al
inculpatului, conform art. IO alin. 3, 4 și 5 C.proc.pen. (descrierea faptelor, actelor
pentru care se face trimiterea în judecată, întocmirea rechizitoriului în condiții de
legalitate fiind de esența caracterului echitabil al procedurii și a dreptului la apărare),
cât și pentru stabilirea obiectului judecății.

În cazul special al unității legale de infracțiune, cu referire concretă la infracțiunile

continuate, pornind de la dispozițiile art. 35 C.pen., judecătorul reține că, pentru a
respecta standardul de claritate al acuzației la care s-a făcut referire în cele ce preced,
trebuie descrise în concret acțiunile sau inacțiunile care prezintă fiecare în parte,
conținutul aceleiași infracțiuni, comise de inculpat la diferite intervale de timp, în
realizarea aceleiași rezoluții infracționale.

Descrierea în concret a actelor materiale ce intră în componența infracțiunii

continuate este cu atât mai importantă în cazul infracțiunilor cu modalități de
săvârșire alternative și cu precădere în cazul infracțiunilor cu variante agravate, fiind
important să se stabilească care dintre acțiunile/inacțiunile care prezintă conținutul
aceleiași infracțiuni poate fi încadrată ca variantă agravată a respectivei fapte.

Aplicând aceste considerații în cauza de față, judecătorul de cameră preliminară

constată că rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu
Vâlcea nu se conformează integral acestor exigențe întrucât în actul de sesizare a
instanței nu au fost descrise în mod concret, într-o manieră clară și precisă, lipsită de
ambiguitate, cele nouă acte materiale ce formează conținutul infracțiunii în formă
continuată de înșelăciune pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, rechizitoriul
cuprinzând formulări cu caracter generic asupra faptei fără a fi indicate
circumstanțelor de loc și de timp și a modalității concrete de săvârșire a fiecărui act
material reținut, cu indicarea formei elementului material — unică sau alternativă și a
variantei infracțiunii — simplă sau agravată.
Descrierea în maniera mai sus arătată este cu atât mai necesară întrucât în cauză, prin
rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea,
procurorul a dispus mai multe soluții de clasare în legătură cu acțiuni care pot realiza
varianta agravată a infracțiunii de înșelăciune, fiind necesar ca rechizitoriul să
clarifice daca s-au întrebuințat sau nu mijloace frauduloase pentru a induce in eroare
reprezentanții SC ....SRL si daca au fost folosite mijloace nereale, de natura a menține
încrederea persoanei vătămate in realitatea înțelegerii intervenite intre părți iar în caz
afirmativ în ce au constat acestea.

Așadar, în ceea ce privește standardul de claritate al acuzației aduse inculpatului din

perspectiva exigențelor impuse de art. 328 alin. I teza I coroborat cu art. 286 alin. 2,
cu referire la art. I alin. 2, art. 8 și art. 10 Cod procedură penală și art. 6 paragraf 3 lit.
d din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 6 din Directiva 2012/13/UE
privind standardul clarității acuzației de natură penală, actul de sesizare este lipsit de
vigoare în ceea ce privește prezentarea faptelor imputate eu referire la neindicarea în
descrierea faptei a actelor materiale ce compun infracțiunea continuată prev. de art.
244 alin. I și 2 din Codul penal, cu indicarea coordonatelor temporale, spațiale, de
conținut obiectiv și subiectiv, distinct pentru variantele normative prevăzute de art.
244 alin. 1 și 2 din Codul penal, împrejurare care atrage neregularitatea
rechizitoriului nr. ....din data de ...2021 al Parchetului de pe lângă Judecătoria
Râmnicu Vâlcea sub aspectul modului de descriere a faptelor pentru care s-a dispus
trimiterea în judecată a inculpatului.

În continuare, în ceea ce privește legalitatea administrării probelor și a efectuării

actelor procesuale/procedurale, prin cererile și excepțiile invocate, inculpatul aduce
critici cu privire la modalitatea în care s-a realizat administrarea probei testimoniale
privind audierea martorilor... si ...., dar și cu privire la administrarea probei cu
depoziția numitei ...., audiată în cursul urmăririi penale în calitate de persoană
vătămată.
Mai întâi, judecătorul de cameră preliminară reține că verificarea legalității probelor
și mijloacelor de probă presupune în etapa camerei preliminare o analiză a
conformității mijlocului de probă și al procedeului probatoriu din perspectiva
principiului legalității și loialității administrării probelor. În acest sens, pot fi
sancționate de judecătorul de cameră preliminară, cu sancțiunea înlăturării lor,
probele obținute cu încălcarea dispozițiilor art. 101 alin. 1-3 Cod procedură penală.

Ca atare, judecătorul de cameră preliminară se limitează la a analiza dacă au fost

respectate dispozițiile legale cu privire la fiecare probă și a mijlocului prin care
aceasta a fost administrată de organele de urmărire penală în cursul urmăririi penale,
iar atunci când constată nelegalități la înlăturarea acestora cu sancțiunea permisă de
lege.

Mai apoi, judecătorul reține că legiuitorul definește, în conținutul art. 97 C.proc.pen.,

probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii, proba reprezentând orice
element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei
infracțiuni, identificarea persoanei care săvârșit-o, la cunoașterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluționare a cauzei și contribuie la aflarea adevărului și,
enumeră, totodată, principalele mijloace de probă prin care se obțin probele în
procesul penal, printre acestea fiind declarațiile suspectului și inculpatului (lit. a),
declarațiile martorilor (lit. d), declarațiile persoanelor vătămate, părților civile (lit. b
și c ), mijloacele materiale de probă (lit. e) etc., precum și orice alte mijloace de
probă care nu sunt interzise de lege (lit. f).

Libertatea probelor este condiționată de legalitatea obținerii acestora, între probe și

mijloacele de probă există o strânsă legătură, întrucât probele pot fi folosite numai
dacă sunt obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege,

Cu privire la declarațiile persoanelor în cursul procesului penal (suspect, inculpat,

persoană vătămată, partea civilă, martori, experți etc.) se reține că acestea constituie
mijloace de probă importante și se obțin de organul judiciar (organe de urmărire
penală, judecător de drepturi și libertăți, judecător de cameră preliminară și instanța
de judecată) în cadrul unor activități procesuale și la momente procesuale
reglementate strict și concis de lege (respectiv, procedura judiciară desfășurată între
momentul începerii urmăririi penale in rem și cel al rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești, etape în raport de care legea stabilește și calitatea procesuală în care o
persoană poate da declarații).

Judecătorul de cameră preliminară observă că, în expunerea rechizitoriului la rubrica

mijloace de probă, procurorul a menționat printre elementele probatorii ce au
fundamentat aprecierea sa în legătură eu existența faptelor, vinovăția și angajarea
răspunderii penale a persoanei trinłise în judecată și declarația persoanei vătămate.

La acest mijloc de probă, având în vedere coordonatele expuse în cele ce preced, se

notează că în mod greșit ... a fost audiată de organele de urmărire penală în calitate de
persoană vătămată, persoana audiată neavând această calitate.

Trebuie precizat că mijloacele de probă constând în declarațiile persoanelor vătămate

sau părților civile pot contribui la stabilirea adevărului cu privire la existența sau
inexistența infracțiunii, persoana făptuitorului, gradul de vinovăție al acestuia precum
și alte împrejurări ce pot contribui la justa soluționare.

Pentru ea organele judiciare enumerate în conținutul art. 30 C.proc.pen. să dispună

audierea unei persoane în calitate de persoană vătămate, partea civilă sau parte
responsabilă civilmente este necesar ea acestea să fi căpătat acele calități în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 79 C.proc.pen., persoana care a suferit o vătămare fizică,

materială sau morală prin fapta penală se numește persoană vătămată.
Calitatea de persoană vătămată depinde de manifestarea voinței de a participa la
procesul penal, existența unui proces în curs de desfășurare în fața organelor judiciare
și ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la împrejurările
faptice pe care le cunoaște și care au condus la vătămarea fizică, morală sau materială
prin infracțiunea ce face obiectul cercetărilor, cerințe esențiale și pentru mijlocul de
probă prin care se obțin aceste relatări, lipsa oricăreia dintre aceste cerințe exclude
existența mijlocului de probă al declarațiilor de persoană vătămată sau parte civilă.

În cauză calitatea de persoană vătămată o are SC ..... SA care, pornind de la disp. art.
491 alin. 1 C.proc.pen., este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale și
procedurale de reprezentantul său legal.

Așa cum rezultă din actul de sesizare reprezentat de plângerea penală formulată de
SC .... SA, reprezentantul legal al persoanei juridice este domnul .... în calitate de
administrator.

SC..... SA a împuternicit pe doamna .... doar să depună plângerea penală la organele

judiciare (fila 62, vol. I) și să depună la dosar înscrisuri (fila 101, vol. II).

Ca atare, în condițiile în care relatarea persoanei conține elemente de fapt care, în

opinia procurorului, ar putea servi la constatarea existenței sau inexistenței unei
infracțiuni, identificarea persoanei care săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluționare a cauzei și ar contribui la aflarea adevărului, era
necesar ca persoana în cauză să fie audiată în calitate de martor, mijloc de probă
enumerat în conținutul art. 97 alin. 2 lit. d C.proc.pen..

Calitatea de martor procesual depinde de existența a trei condiții, respectiv, existența

unui proces în curs de desfășurare în fața organelor judiciare, a unei persoane care
cunoaște fapte și împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului și ascultarea
acelei persoane de către organele judiciare cu privire la împrejurările faptice pe care
le cunoaște, cerințe esențiale și pentru mijlocul de probă prin care se obțin aceste
relatări, lipsa oricărei cerințe exclude existenta mijlocului de probă al declarațiilor de
martor.

Ca orice alt mijloc de probă, declarațiile martorilor, pentru a putea fi obținute și a fi

incluse în materialul procesual probatoriu, impun efectuarea unor activități
procesuale, a căror desfășurare este reglementată de normele procedurale în materie,
respectiv o procedură prealabilă (art. 119 prin raportare la art. 107 Cod procedură
penală), procedura jurământului (art. 121 Cod procedură penală), procedura audierii
(art. 122 și 124 Cod procedură penală) și modalitate de consemnare a declarațiilor
(art. 123 Cod procedură penală).

Judecătorul de cameră preliminară constată că nu sunt respectate prevederile legale

instituite de dispozițiile art. 1 14 și urm. C.proc.pen. (cu referire la obligația de a
depune jurământ/declarație solemnă și de a da declarații conforme cu realitatea,
atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă)
privind administrarea acestui mijloc de probă.

Prin urmare, având în vedere că declarația de persoană vătămată dată de ... în data
de ....2016 este un mijloc de probă obținut cu eludarea prevederilor legale în materia
ascultării și consemnării depozițiilor martorilor, judecătorul de cameră preliminară va
constata nulitatea acesteia.

Constată neregularitatea rechizitoriului nr. .... din data de ...2021 al Parchetului de pe

lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea sub aspectul modului de descriere a faptelor
pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului.

Constată nelegalitatea administrării probei cu declarația dată de ... în calitate de

persoană vătămată.
Dispune ca procurorul să descrie actele materiale ce compun infracțiunea continuată
prev. de art. 244 alin. I și 2 din Codul penal, cu indicarea coordonatelor temporale,
spațiale, de conținut obiectiv și subiectiv, distinct pentru variantele normative
prevăzute de art. 244 alin. I și 2 din Codul penal.

Exclude din materialul de urmărire penală declarația de persoană vătămată dată de ....
în data de ...2016 (vol. 11, filele 102-105 d.u.p.).

Respinge, în rest, cererile și excepțiile formulate.

Încheierea motivată se va comunica Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu

Vâlcea, în vederea remedierii neregularităților constatate, procurorul urmând a
comunica potrivit articolului 345 alin. 3 C.proc.pen. în termen de 5 zile judecătorului
de cameră preliminară soluția adoptată în raport de textul menționat anterior.

Cu drept de contestație odată cu încheierea pronunțată conform art. 346 C.proc.pen..

Pronunțată în camera de consiliu, astăzi, 27.09.2021

STABILIREA PREJUDICIULUI PRIN RECHIZITORIU - ASPECT DE FOND

SAU OBIECT AL VERIFICĂRII IN CAMERA PRELIMINARA

Stabilirea prejudiciului prin rechizitoriu - aspect de fond sau obiect al verificării in

camera preliminara
1. Obiectul camerei preliminare:

În conformitate cu art. 3421 din Codul de procedură penală, "obiectul

procedurii de cameră preliminară, îl constituie verificarea, după trimiterea în
judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea
legalității administrării probelor și a efectuării actelor, de către organele de urmărire
penală."

Așadar, judecătorul de cameră preliminară va fi investit cu soluționarea unor

aspecte exterioare fondului, nu va trage concluzii cu privire la temeinicia acuzației
sau concludența probelor, ci va realiza un examen de legalitate a sesizării instanței,
ușurând astfel sarcina judecatorului fondului, care va dispune de un act de trimitere în
judecată clar și corespunzător standardelor legii, putându-se rezuma la analiza justeții
acuzației aduse.

În concret, după verificarea competenței instanței, judecătorul de cameră

preliminară va proceda la examinarea trimieterii în judecată pe două paliere:

Pe de o parte se va cerceta, dacă actul de sesizare al instanței este

regulamentar întocmit, urmând ca în caz contrar să se dispună restiuirea cazuei la

parchet în baza art.3461 alin.(3) lit.a C.proc.pen., dar numai dacă neregularitalea
atrage imposibilitatea stabilirii obiectului si limitelor judecății.

Această din urmă teză este de mare importanță, întrucât neregularitatea

rechizitoriului, prin ea însăși, nu poate determina restituirea cauzei la parchet, ci mai
este necesară îndeplinirea unei condiții cumulative și, spunem noi, care permite
judecătorului o marjă largă de interpretare, și anume ca neregularitatea să atragă
imposibilitatea stabilirii obiectului și limitelor judecății.

Cum arată, în mod sugestiv, autorul Mihail Udroiu, "noțiunea de

neregularitate are un sens mai larg, care îl înclude și pe cel de nelegalitate"[1].
 În termeni largi, legalitatea rechizitoriului se va analiza prin prisma
corespondenței între actul de trimitere în judecată și exigențele art. 28 C.proc.pen,
însă în situația în care rechizitoriul, cu toate că respectă dispozițiile care îî
reglementează existența, nu este apt să stabilească, în mod clar, obiectul și limitele
judecății, vom fi în prezența unor aspecte de neregularitate, în sensul mai larg al
noțiunii, și pe care ne vom concentra atenția în continuarea articolului.

Al doilea palier al verificărilor care trebuie înfăptuite de judecătorul de

cameră prelimininară se referă la administrarea probelor și legalitatea actelor
îndeplinite de organele de urmărire penală, care vor putea fi sancționate cu nulitatea.

Astfel, judecătorul de cameră va exclude probele obținute cu încălcarea legii,

precum și acelea care se află într-o strânsă legătură cu ele sau care nu ar fi putut fi
obținute, decât în urma concluziilor trase din probele nelegal administrate și va
sancționa cu nulitatea actele îndeplinite cu încălcarea legii. Cu excepția situației în
care se exclud toate probele, restituirea cauzei la parchet se poate realiza în această
situație, numai la cererea expresă a procurorului.

2. Exemple de verificări compatibile cu obiectul camerei preliminare

Nu de puține ori, se realizează confuzii în practică în legătură cu aspectele

care pot fi invocate în cursul acestei proceduri. Părțile și, uneori chiar reprezentanții
avizați ai acestora, din dorința de a înlătura cât mai repede acuzațiile aduse, uită
faptul că această procedură în fața judecătorului de cameră preliminară pune în
discuție excepții, care prin definiție sunt aspecte exterioare fondului, fiind considerate
uneori, în mod plastic, un refuz al persoanei care le invocă de a discuta în fond
pretenția. ( fiind vorba de procedura penală, "pretenția" poate fi transpusă în noțiunea
de "acuzație )

Codul de procedură penală nu oferă o explicație termenului de excepție, fapt

care ne determină să ne raportăm la definiția dată de Codul de procedură civilă la
art.245: " Excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea
interesată, procurorul sau instanța, invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului,
neregularități procedurale(...)". Raportarea la Codul de procedură civilă în această
situație este judicioasă, având în vedere art.2 al aceleiași legi, privind "aplicabilitatea
generală a Codului de procedură civilă", care la alineatul al doilea arată că
"dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care
le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.", acest cod fiind o procedură de
referință, atunci când legea tace, uneori, chiar și în materie procesual penală.

Revenind la tema acestui articol, vom trata "excepțiile", pe care parțile sunt
indrituite să le invoce în legătură cu neregularitatea actului de sesizare a instanței,
pentru a atinge în final problema prejudiciului.

Potrivit art.328 C.proc.pen.:" Rechizitoriul se limitează la fapta și persoana

pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde, în mod corespunzător
mențiunile perevăzute la art.286 alin.(2), datele privitoare la fapta reținută în sarcina
inculpatului și încadrarea juridică a acesteia (...) ".

Acest lucru înseamnă că rechizitoriul nu poate descrie decât fapte pentru care
s-a început urmărirea penală ( și pentru care există la dosar o ordonanță de începere a
urmăririi penale ), care au fost puse în sarcina unei persoane, prin continuarea
urmăririi penale față de o persoană, și în legătură cu care s-a pus în mișcare acțiunea
penală. În situația în care nu există identitate între faptele pentru care s-a început
urmărirea penală, s-a continuat urmarirea penală față de suspect și pentru care s-a pus
în mișcare acțiunea penală, inculpatul va putea invoca o excepție de neregularitate a
actului de sesizare.

Bineînțeles că există situații în care cursul urmăririi penale este diferit, în

sensul că organul de urmărire penală descoperă fapte noi pe parcursul desfășurării
cercetărilor și procedează la extinderea urmăririi penale, situație în care nu se mai
emite ordonanță de începere a urmăririi penale si de continuare a urmăririi penale față
de suspect, ci o ordonanță de extindere, și eventual de confirmare a extinderii
urmăririi penale cu privire la alte fapte. În situația în care urmărirea penală se
realizează față de o anumită persoană, aceasta va trebui să fie informată cu privire la
extindere, potrivit art. 311 alin. (3), pentru aceleași rațiuni pentru care se aduce la
cunoștiință și continuarea urmăririi penale față de suspect.

Nerespectarea obligației procedural pozitive de informare a persoanei

învinuite în legătură cu extinderea va putea fi invocată în procedura de cameră
preliminară, sub forma unei excepții de nulitate a actului de extindere de această dată,
nulitatea fiind una relativă și condiționată de producerea unei vătămări.

Având în vedere dispozițiile art.328 C.proc.pen., precum și faptul că

rechizitoriul este actul final prin care se aduce la cunoștiință învinuirea, înainte de
pronunțarea hotărârii, este imperativ ca descrierea faptelor, care constituie acuzația, și
față de care se vor realiza apărările în cursul judecății, să fie suficient de detaliată,
astfel încât să corespundă modelului abstract din norma de incriminare ( șă fie
descrise fapte tipice ) și să poată fi determinate cu ușurință instituțiile de drept penal,
care pot fi aplicate.

Așadar, modalitatea în care sunt descrise faptele în actul de sesizare al

instanței trebuie să permită determinarea existenței unității de infracțiune, a
participației penale, a felului pluralitații de infracțiuni, al momentului de plecare a
termenului de prescripție, a răspunderii penale etc., iar acest lucru nu se poate realiza,
decât printr-o descriere care "să se refere la toate împrejurările de loc, timp, mijloace,
mod, scop, dacă acestea au consecințe asupra încadrării faptei reținute sau la
individualizarea răspunderii penale."[2] O descriere care nu intrunește aceste exigențe
poate fi considerată o neregularitate, putând fi invocată excepția aferentă.
3. Stabilirea prejudiciului în cazul infracțiunilor condiționate de
producerea unei pagube.

Asa cum am arătat mai sus, partea expozitivă a rechizitoriului trebuie să

descrie fapte care corespund unor norme de incriminare din partea specială a Codului
penal, astfel că, atunci când judecătorul de cameră preliminară lecturează cuprinsul
unui rechizitoriu, să poată identifica toate elemntele de tipicitate specifice faptei
pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, în caz contrar, putând fi ridicată o
excepție de neregularitate a actului de sesizare.

Tipicitatea este o trăsătură esențială a infracțiunii și se traduce în prevederea

unei fapte de către legea penală. Așa cum, în mod sugestiv, se explică în doctrină,
tipicitatea este o expresie a principiului legalității incriminării, iar infracțiunea
"presupune existența unui model legal de incriminare, care să descrie fapta interzisă
sau ordonată, existența unei fapte concrete si tipicitatea ( corespondența între
trăsăturile faptei concrete și cele ale modelului legal de incriminare ).[3]
Practic, atunci când se analizează dacă o faptă este tipică, trebuie verificat
dacă aceasta corespunde normei de incriminare, din punct de vedere al laturii
subiective, obiective, al subiectului care poate săvârși infracțiunea și al obiectului
infracțiunii.

Ne vom opri atenția asupra laturii obiective, care se compune din: element
material, urmare imediată, legătură de cauzalitate între elementul material și urmarea
imediată, locul și timpul săvârlirii infracțiunii.

În cazul infracțiunilor, așa zise, "de prejudiciu", producerea unei

pagube, este o urmare imediată de care este condiționată înăși tipicitatea faptei și în
consecință, chiar existența infracțiunii.

Pot fi catalogate drept infracțiuni "de prejudiciu", spre exemplu: înșelăciunea,

gestiunea frauduloasă sau frauda informatică. În cazul acestor infracțiuni, dacă prin
săvârșirea acțiunii specifice elementului material nu s-a cauzat o pagubă, atunci fapta
nu este prevăzută de legea penală. ( pentru că nu este tipică ).

Având în vedere aceste aspecte, instanța nu poate fi legal sesizată cu un

rechizitoriu privind asemenea fapte, decât dacă există mențiuni în curpinsul acestuia
și cu privire la urmarea imediată a infracțiunii, respectiv cu privire la paguba produsă.
 În cazul majorității infracțiunilor îndreptate contra patrimoniului, cum ar fi
furtul, tâlhăria s.a.m.d., prejudiciul cauzat nu condiționeză însăși tipicitatea faptei,
întrucât nu se regăsesc mențiuni cu privire la producerea unei pagube în cuprinsul
modelului abstract al normei de incriminare, prejudiciul care s-a cauzat, putând fi
astfel discutat cu ocazia dezbaterii temeiniciei acțiunii civile, dacă o asemenea
acțiune se formulează în cauză, deși, în cazul unora dintre ele, stabilirea prejudiciului
ar putea fi semnificativă pentru încadrarea juridică a faptei în formă agravată, situație
în care, acest aspect capătă relevanță penală.

Arătăm că în cazul infracțiunilor pe care norma de incriminare le condiționeză

de producerea unei pagube, prejudiciul nu este o simplă componentă a laturii civile a
cauzei, ci un element de tipicitate al faptei, astfel că acesta trebuie determinat în
concret de către organele judiciare, procurorul având obligația de a-l stabili și
menționa în actul de sesizare, pentru că în raport cu acesta pot fi formulate cereri de
către părțile în cauză, lucru care se impune cu atât mai mult cu cât este posibilă
aplicarea în cursul judecății a procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii,
prevăzută de art. 375 C.proc.pen coroborat cu art. 377 C.proc.pen.

Se pune, așadar, o problemă foarte delicată în cazul acestor infracțiuni. În

măsura în care inculpatul ar ințelege în cursul judecății să beneficieze de procedura
simplificată a recunoașterii învinuirii, acesta s-ar vedea obiligat să recunoască fapta,
astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu, cu toate elementele sale de tipicitate, or in
condițiile în care paguba creată prin săvârșirea infracțiunii nu a fost determinată în
concret prin actul de sesizare a insțantei, inculpatul s-ar afla intr-o stare de
incertitudine asupra faptei pe care urmează să o recunoască, punându-se problema,
dacă nu cumva va fi afectat dreptul acestuia la un proces echitabil în asemenea
situație. De asemenea, inculpatul nu ar avea posibilitatea de cunoaște, care este
acuzația care i se aduce și față de care poate formula cereri și apărări.

Optica prezentată a fost extinsă de Curtea de Apel Constanța, într-o decizie de

speță, pentru o infracțiune de delapidare, ( infracțiune care în vechiul Cod penal era
încadrată între infracțiunile contra patrimoniului ). În această situație, norma de
incriminare nu condiționează existența infracțiunii de producerea unei pagube, însă
valoarea prejudiciului are relevanță pentru încadrarea juridică a faptei, întrucât
depășirea unui anumit prag valoric, impune încadrarea juridică în formă agravată.

În această situație, Curtea a considrat că stabilirea prejudiciului cauzat, incă

din rechizitoriu, este un element cu relevanță penală, ținând cont tocmai de faptul că
infracțiunea se poate reține în formă agravată în situația depășirii unui anumit prag
valoric la prejudiciului cauzat. Astfel, instanța arată că: " prejudiciul, fiind de esența
infracțiunii deduse judecății (
delapidare ), cu atât mai mult cu cât aceasta a fost reținută în formă calificată,
procurorul avea obligația de a-l stabili și menționa în actul de sesizare, pentru că în
raport cu acesta pot fi formulate cereri de către părțile în cauză, lucru care se impune
cu atât mai mult, cu cat este posbilă aplicarea procedurii speciale de judecată,

prevăzute de art.3201"[4] ( procedură simplificată de recunoaștere, în vechiul Cod

penal ).
Putem imagina o situație ipotetică, în care se dispune trimiterea în judecată a

unui inculpat pentru săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute de art.256 1 din
Codul penal.( infracțiuni în situația carora, dacă au existat "consecințe deosebit de
grave", în înțelesul art.183 din Codul penal, încadrarea juridică se va realiza în formă
agravată ). Se concluzionează, tot prin ipoteză, în rechizitoriu, ca evidența
prejudiciului reiese din materialitatea faptelor descrise, însă nu se determină
cuantumul acestuia, întrucât se consideră de reprezentanții parchetului că acest lucru
poate fi realizat în urma cercetării judecătorești, în cursul judecății (situație, de altfel,
foarte des întâlnită în practică ).

Pe de altă parte, se formulează acțiune civilă în fața instanței civile, pentru

recuperarea prejudiciului rezultat în urma infracțiunii, iar întinderea prejudiciului se
precizează a fi de 2.000.001 lei. Se presupune, de dragul exemplului, că înfracțiunea
săvârșită este una de gestiune frauduloasă.
 Poate apărea situația în care inculpatul recunoaște învinuirea fără rezerve,
înțelegând să beneficieze de procedura simplificată a recunoașterii învinuirii,
prevăzută de art.374 alin.(4) C.proc.pen., raportat la art.375 C.proc.pen., fără a
solicita schimbarea încadrării juridice, cu toate că art.377 alin.(5) permit acest lucru
și permit și administrarea de probe pentru determinarea încadrării juridice, și cu toate
că prejudiciul nu fusese stabilit prin rechizitoriu.

Instanța va rezolva, bineînțeles, acțiunea penală și va dispune o hotărâre de

condamnare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de gestiune frauduloasă, în
forma de bază, hotărâre care, prin neapelare, rămâne definitivă.

Ulterior rămânerii definitive a hotărârii penale, se soluționeză acțiunea în

fațza instanței civile, iar instanța civilă, considerând dovedite pretențiile
reclamantului, admite întru totul acțiunea civilă și îl obligă pe pârât ( inculpatul din
fața instanței penale ) la plata sumei de 2.000.001 lei, cu titlul de pretenții,
reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat în urma faptei pentru care fusese
condamnat de către instanța penală.

Situația crează o inechitate a procedurilor și o neconcordanță care înfrânge

însăși principiul autorității de lucru judecat.

Potrivit art.28 alin.(1) C.proc.pen., " hotărârea instanței penale are autoritate
de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la
existența faptei și a persoanei care a săvârșit – o. Doctrina consideră că hotărârea
instanței penale are autoritate de lucru judecat și în ceea ce privește stabilirea
prejudiciului, atunci când s-a pronunțat condamnarea, amânarea sau renunțarea la
aplicarea pedepsei.[5] În speță, aparent, instanța penală nu a stabilt prejudiciul,
astfel că instanța civilă nu este ținută de vreo soluție a acesteia cu privire la acest
aspect, putând să statueze liberă asupra întinderii prejudiciului.
Cu toate acestea articolul citat precizează că hotărârea instanței penale are
autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei și prin
urmare s-ar putea trage concluzia că, statuându-se asupra existenței unei infracțiuni
de gestiune frauduloasă, în formă simplă și nu agravată, instanța penală a decis și că
prejudiciul cauzat este sub limita valorică de 2.000.000 lei. Ori, trăgând o asemenea
concluzie, oare nu tot în aceiași manieră ar fi trebuit să aprecieze si instanța penală,
că prejudiciul în cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă este un element intrinsec
faptei și nu poate fi disociat de aceasta, motiv pentru care s-ar fi impus stabilirea lui
încă prin rechizitoriu, care este actul prin care se definesc obiectul și limitele
judecății?! Acest lucru încercăm să îl subliniem.

Pe de altă parte, art.28 alin.(2) C.proc.pen. statuează că hotărârea instanței

civile nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu privire la existența
faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției, aspect care a fost ințeles de
doctrină, prin folosirea unei tehnici de interpretare per a contrario, ca insemnând că
hotărârea civilă are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește prejudiciul[6],
născându-se astfel hotărâri a căror autoritate de lucru judecat este ireconciliabilă,
întrucât s-ar contrazice încadrarea juridică a faptei date de instanța penală.
Având în vedere toate argumentele expuse, opinăm în sensul că elementele de
tipicitate ale unei infracțiuni pentru care se dispune trimiterea în judecată ar trebui
identificate schematic de instanțe și parchete și regăsite în cuprinsul rechizitoriilor,
care, în fapt, stabilesc obiectul și limitele judecății, așa cum prevede art.371
C.proc.pen.

Bibliografie:

 Mihail Udroiu – "Codul de procedură penală – Comentariu pe articole, art.1-

603, Ed. C.H. Beck, București 2015;
 Victor Văduva – Verificarea regularității actului de sesizare și a legalei sesizări
a instanțe, Ed. Hamangiu 2013
 G.Bodoroncea,V.Cioclei,I.Kuglay,L.V.Lefterache,T.Manea,I.Nedelcu,F.M.Vasil
e – Codul penal – Comentariu pe articole, Ediția 2-a, Editura C.H. Beck, 2016
 Curtea de Apel Consțanța – Decizia nr.751/p/02.09.2011
Înch cameră preliminară. Restituirea cauzei la parchet pentru neregularitatea
actului de sesizare, ca urmare a nerespectării dreptului la apărare al
inculpatului şi anulării parţiale a actelor de urmaririi penale (printre care şi ord.
de punere in miscare

Hotărâre * din 19.07.2019

În esenţă, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că desfăşurarea aproape în

integralitate a urmăririi penale în etapa in rem o lungă perioadă de timp, deşi despre
inculpat se făcuse menţiune în chiar cuprinsul ordonanţei de începere a urmăririi
penale cu privire la faptă, coroborat cu aspectul că majoritatea mijloacelor de probă
fuseseră administrate la circa două săptămâni de la data comiterii infracţiunii, fără a
se fi formulat o acuzaţie oficială, în sensul de a se fi dispus cel puţin efectuarea în
continuare a urmăririi penale (pentru atribuirea calităţii de suspect), în contextul în
care existau suficiente indicii pentru a proceda în acest mod, constituie o încălcare a
dreptului la apărare, componentă a dreptului la un proces echitabil (art. 6 paragraful 1
CEDO) drept care trebuie garantat inclusiv în faza de urmărire penală.

De asemenea, pentru a reţine încălcarea dreptului la apărare, judecătorul de

cameră preliminară a avut în vedere şi faptul că de la momentul începerii urmăririi
penale in rem au trecut aproximativ 6 luni, iar de la data dobândirii calităţii de
suspect şi până la întocmirea rechizitoriului au trecut aproximativ 2 săptămâni, timp
în care inculpatului i-au fost respinse cererile de readministrare a unor mijloace de
probă, în contextul în care, între timp, la acest dosar de urmărire penală fusese
conexată şi plângerea sa, pentru agresiunile la care, la rândul său, a fost supus.

Prin Încheierea din data de 12.06.2019, definitivă prin respingerea contestaţiei,

judecătorul de cameră preliminară a admis excepţia invocată de inculpatul BUTUC
STELICĂ privind nerespectarea dreptului la apărare a inculpatului numai în raport de
actele de urmărire penală efectuate ulterior datei de 14.02.2019, când inculpatului i-a
fost adusă la cunoştinţă calitatea de suspect (procesul-verbal de aducere la cunoştinţă
a calităţii de suspect din data de 14.02.2019) şi în raport de art. 282 C. proc. pen., cu
referire la art. 6 par. 3 CEDO, a dispus anularea actelor de urmărire penală efectuate
ulterior datei de 14.02.2019.

Prin urmare, a constatat neregularitatea întocmirii rechizitoriului ca urmare a

anulării ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul BUTUC
STELICĂ.

Totodată, a respins ca neîntemeiate celelalte cereri şi excepţii invocate de către

inculpat, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. 2 C. proc. pen. încheierea
motivată se va comunica procurorului în vedere înlăturării neregularităţilor constatate
în termen de 5 zile de la comunicare, urmând ca acesta să înştiinţeze judecătorul de
cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată sau solicită
restituirea cauzei.

Pentru a dispune în acest sens, judecătorul de camera

Potrivit dispoziţiilor art. 342 C. proc. pen., obiectul procedurii camerei

preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi
legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi
a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Verificarea legalităţii și regularității sesizării instanţei presupune ca judecătorul

de cameră preliminară să verifice dacă rechizitoriul a fost întocmit de un procuror din
cadrul parchetului competent, dacă actul de sesizare cuprinde menţiunile prevăzute de
art. 328 Cod de procedură penală, dacă sunt descrise toate faptele pentru care s-a
dispus trimiterea în judecată, dacă procurorul a dispus cu privire la toate faptele şi la
toţi inculpaţii şi dacă rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi
temeiniciei.

Potrivit art. 328 C. proc. pen.: (1) Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana
pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile
prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului
şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare,
menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi
alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Rechizitoriul este verificat sub
aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit
de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de
un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de
acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu
arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării
preventive. (2) În rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor care trebuie
citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează a fi citate.
(3) Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale
privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau
acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327.

Din această perspectivă, în opinia judecătorului de cameră preliminară, regularitatea

actului de sesizare vizează în primul rând o descriere a faptelor clară și completă, prin
indicarea datei sau a unor elemente apte să determine intervalul de săvârșire al
activității presupus infracționale, a locului și a celorlalte împrejurări concrete în care
aceasta a fost comisă, a acțiunii sau inacțiunii reținute în sarcina inculpatului, inclusiv
prin configurarea participației sale penale, aspecte care sunt necesare în vederea
determinării obiectului și limitelor judecății, dar care trebuie să-i permită și celui
trimis în judecată să se informeze asupra acuzațiilor ce-i sunt aduse, în vederea
pregătirii apărării sale. În plus, prezentarea împrejurărilor faptice trebuie să se
realizeze de o asemenea manieră încât să existe suficiente elemente care să își
găsească corespondent în norma de incriminare, fără ca prin aceasta să se înțeleagă că
în etapa camerei preliminare se pot aduce critici cu privire la încadrarea juridică dată
faptelor și care poate fi corectată doar în cursul judecății, sau în legătură cu lipsa
cerințelor de tipicitate a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, aspecte care țin
exclusiv de fondul cauzei, analizarea lor urmând a fi făcută în etapa ulterioară a
procesului penal.
 Cerința indicării probelor și a mijloacelor de probă ce susțin teza acuzării este
realizată atunci când rechizitoriul cuprinde trimiteri explicite la elementele faptice
care au fundamentat concluzia procurorului sub aspectul existenței unei fapte
prevăzute de legea penală, comisă cu vinovăția cerută de lege, de către persoana
inculpată și la mijloacele de probă prin intermediul cărora au fost obținute aceste
elemente. Întinderea acestor trimiteri sau explicații depinde de particularitățile cauzei.
Fără a fi necesar ca orice afirmație a organului judiciar să fie însoțită de precizarea
elementelor de probă care au fundamentat-o, este însă esențial ca rechizitoriul să
indice de o manieră rezonabilă suportul probator – direct ori indirect – al elementelor
esențiale, obiective și subiective, circumscrise conținutului legal al infracțiunii, astfel
încât acuzatul să înțeleagă baza probatorie a acuzației și, eventual, să îi poate contesta
temeinicia în faza judecății.

Se mai verifică în cadrul procedurii camerei preliminare și îndeplinirea unor

condiții formale, cum ar fi: existența semnăturii procurorului care a emis
rechizitoriul, verificarea acestuia sub aspectul legalității și temeiniciei de către
procurorul ierarhic superior, includerea în conținutul rechizitoriului a dispozițiilor
privitoare la persoanele care urmează a fi citate și calitatea acestora, sau a precizărilor
referitoare la măsurile preventive, asigurătorii sau la cheltuielile judiciare.

Verificarea legalității sesizării instanței nu se poate realiza din perspectiva

îndeplinirii condițiilor necesare pentru emiterea rechizitoriului, prevăzute la art. 327
alin.1 lit. a) C. proc. pen., respectiv nu poate viza caracterul complet sau incomplet al
urmăririi penale și nici existența probelor necesare trimiterii în judecată. Judecătorul
de cameră preliminară nu poate examina temeinicia acuzației, substanța probelor sau
numărul lor și nici încadrarea în drept a faptelor ce formează obiectul trimiterii în
judecată, toate acestea reprezentând chestiuni ce țin exclusiv de fondul cauzei și care
urmează a fi analizate în etapa ulterioară a procesului penal. Ca atare, în analiza
efectuată prin prisma dispozițiilor art. 342 C. proc. pen., judecătorul de cameră
preliminară nu poate verifica aparența de temeinicie a probelor, suficiența acestora
sau aptitudinea lor de a dovedi săvârșirea faptelor ce formează obiectul acuzației
penale, această examinare constituind atributul exclusiv al instanței de fond, după
dispunerea începerii judecății, în cadrul efectuării cercetării judecătorești în cauză.

Analizând, în concret, regularitatea actului de sesizare prin prisma cererilor şi

excepţiilor formulate de către inculpatul BUTUC STELICĂ prin avocatul său ales,
judecătorul de cameră preliminară apreciază că instanţa nu a fost legal sesizată,
deoarece nu a fost respectat dreptul la apărare al inculpatului, ulterior aducerii la
cunoştinţa a acuzaţiei, în contextul în care acest drept trebuie să fie unul efectiv şi nu
teoretic şi iluzoriu.

Aşadar, judecătorul de cameră preliminară va analiza cu prioritate excepţia

invocată la punctul al doilea din cererea inculpatului, apreciind că este şi singura
excepţie întemeiată urmând ca celelalte să fie respinse pentru motivele ce vor fi
arătate cu ocazia examinării acestora din urmă.

Revenind la critica referitoare la nerespectare dreptului la apărare, judecătorul

de cameră preliminară constată şi faptul că inculpatul a solicitat anularea întregii
urmăriri penale, urmând însă a se constata că acest drept nu a fost respectat, în mod
efectiv, numai de la momentul aducerii la cunoştinţă a acuzaţiei, respectiv la data de
14.02.2019. Cu toate acestea, în mod necesar, la efectuarea analizei respectării acestui
drept, judecătorul de cameră preliminară apreciază că se impune a se face o raportare
şi la perioada anterioră, respectiv de la data începerii urmăririi penale in rem şi până
la dispunerea efectuării în continuare a urmării penale faţă de inculpatul BUTUC
STELICĂ, respectiv aducerea la cunoştinţa acestuia a acuzaţiei în materie penală.

În fapt, judecătorul de cameră preliminară reţine că la data de 15 august 2018 s-

a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul comiterii infracţiunii de
tentativă la omor calificat prev. de art. 32 rap. la art. 188 alin. 1 C. pen., rap. şi la art.
189 alin. 1 lit. a C. pen., reţinându-se că la data de 15.08.2018, în jurul orelor 20:45,
numitul Milea Ion din comuna Traian, jud. Ialomiţa a sesizat prin SNUAU 112 faptul
că nepotul său Zamfir Alexandru Valentin a fost înjunghiat în abdomen cu un cuţit de
către Butuc Stelică, consătean, la stâna pe care persoana care a făcut sesizarea o
deţine în zona islazului comunal.
 Aşadar, deşi la data de 15.08.2018 nu existau încă administrate mijloace de
probă, totuşi inculpatul BUTUC STELICĂ era indicat ca fiind autorul faptei, iar
procurorul de caz a făcut referire la acesta în ordonanţa de începere a urmăririi penale
in rem.

În continuare, se reţine că până la data de 30.08.2018 au fost audiaţi/reaudiaţi în

cauză toţi martorii, după caz de către organele de cercetare penală ori de către
procurorul de caz. De asemenea, au fost administrate şi celelalte mijloace de probă
sau s-a dispus şi efectuarea celorlalte procedee probatorii. Cel mai probabil, după
această dată s-a aşteptat eliberarea raportului de primă expertiză medico – legală
(eliberat la data de 24.10.2018 conform menţiunii înscrise pe raport). În afară de
aceste mijloace de probă, exceptând declaraţiile luate lui BUTUC STELICĂ în
calitate de suspect şi de inculpat, niciun alt mijloc de probă nu a mai fost administrat
sau readministrat, în raport de presupusa faptă de tentativă de omor, chiar dacă
inculpatul a formulat noi cereri probatorii.

Pe de altă parte, la data de 07.11.2018, prin ordonanţa Parchetului de pe lângă

Judecătoria Slobozia nr. 2108/P/2018 s-a dispus declinarea cauzei având ca obiect
infracţiunea de loviri sau alte violenţe prev. de art. 193 alin. 1 C. pen., presupus a fi
comisă de Milea Ion şi Zamfir Alexandru împotriva lui BUTUC STELICĂ, către
Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, în vederea reunirii la dosarul nr.
173/P/2018. Pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa a fost înregistrată la
data de 13.11.2018 sub nr. 246/P/2018, fiind ulterior reunită la dosarul nr. 173/P/2018
prin ordonanţa din data de 10.01.2019.

Analizând cuprinsul acestor ordonanţe nu rezultă că acestea ar fi fost

comunicate inculpatului BUTUC STELICĂ, ori că acestuia i-a fost comunicată
această măsură, astfel încât să se poată susţine că, începând cel mai devreme cu data
de 13.11.2018, ar fi avut acces la dosar, deoarece are calitatea de persoană vătămată
în raport de infracţiunea de lovire sau alte violenţe (ulterior vătămare corporală)
pentru care a făcut plângere faţă de persoanele de mai sus. Ba, chiar mai mult decât
atât, această dublă calitate în acest dosar este dobândită, în opinia judecătorului de
cameră preliminară, de la data la care s-a emis ordonanţa de reunire a cauzelor,
respectiv 10.01.2019.

Revenind la inculparea numitului BUTUC STELICĂ, judecătorul de cameră

preliminară reţine că la data de 11.02.2019, prin ordonanţa nr. 173/P/2018 s-a dispus
efectuarea în continuare a urmării penale faţă de acesta, iar prin ordonanţa din data de
19.02.2019 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, sub aspectul
comiterii infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 32 rap. la art. 188 alin.
1 şi art. 189 alin. 1 lit. a C. pen. Totodată, se reţine că, în mod oficial, acuzaţia i-a fost
adusă la cunoştinţă la data de 14.02.2019 (când i s-a comunicat că are calitatea de
suspect), iar la data de 21.02.2019 i-a fost adusă la cunoştinţă calitatea de inculpat.
Ulterior, la data de 28.02.2019 a fost întocmit rechizitoriul, iar la data de 04.03.2019
acesta a fost înaintat instanţei.

Între timp, după ce i-a fost adusă la cunoştinţă acuzaţia, inculpatul, prin avocat
ales, a formulat mai multe cereri, respectiv de schimbare a încadrării juridice şi alte
două prin care a solicitat readministrarea unor mijloace de probă ori administrarea
altor probe noi. Toate aceste solicitări au fost respinse de procurolul de caz, deşi
aproape toate celelalte mijloace de probă au fost administrate în cursul etapei in rem
a urmăririi penale.

În drept, conform capitolelor III - VI din Titlul al III-lea al Părţii generale a

Codului de procedură penală sunt părţi sau subiecţi procesuali principali în procesul
penal şi beneficiază de drepturile expres prevăzute numai suspectul, persoana
vătămată, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În schimb,
făptuitorul nu are nicio calitate în cadrul procesului penal şi pe cale de consecinţă nu
beneficiază de drepturile suspectului sau inculpatului.

Conform art. 83 C. proc. pen., printre altele, inculpatul/suspectul are

următoarele drepturi: dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este
cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a
propune administrarea de probe în condiţiile legii, de a ridica excepţii şi de a pune
concluzii ori dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale
şi civile a cauzei.

Potrivit art. 10 C. proc. pen.: (1) Părţile şi subiecţii procesuali principali au

dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat. (2) Părţile, subiecţii
procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile
necesare pregătirii apărării. […] (5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura
exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii
procesuali principali în tot cursul procesului penal.

Analizând dispoziţiile alin. 5 rezultă că dreptul la apărare trebuie garantat în tot

cursul urmăririi penale, deci inclusiv în cursul urmăririi penale şi raportat la actele
îndeplinite de organele judiciare în această fază procesuală. Mai mult decât atât,
contrar opiniei exprimate de către parchet în răspunsul formulat la cererile şi
excepţiile inculpatului, în opinia judecătorului de cameră preliminară, este
inadmisibil a se pleca de la ideea că nu contează dacă este respectat dreptul la apărare
al inculpatului (mai ales din perspectiva probelor încuviinţate sau a modului de
administrare a acestora) cât timp în fazele ulterioare instanţele ar putea corecta acest
aspect în faza judecăţii prin readministrarea probelor ori prin încuviinţarea de noi
mijloace de probă. Dimpotrivă chiar, reţinând existenţa unei încălcări a dreptului la
apărare, în condiţiile art. 282 şi urm. C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară
trebuie să dea efect sancţiunii nulităţii relative a actelor efectuate cu încălcarea
acestui drept.

Conform art. 282 C. proc. pen.: (1) Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara
celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea
cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali
principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. […] (4)
Încălcarea dispoziţiilor legale prev. la alin. 1 poate fi invocată: a) până la închiderea
procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi
penale sau în această procedură; […].
 De asemenea, potrivit art. 280 C. proc. pen.: (1) Încălcarea dispoziţiilor legale
care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condiţiile
prevăzute expres de prezentul cod. (2) Actele îndeplinite ulterior actului care a fost
declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă
între acestea şi actul declarat nul. (3) Atunci când constată nulitatea unui act, organul
judiciar dispune, când este necesar şi dacă este posibil, refacerea acelui act cu
respectarea dispoziţiilor legale.

Analizând aceste dispoziţii legale şi având în vedere motivele invocate de către

pârât, judecătorul de cameră preliminară va analiza motivul invocat din perspectiva
incidenţei unei nulităţi relative, urmând a fi îndeplinite condiţiile referitoare la
aceasta, deoarece cazul invocat nu se găseşte printre cele enumerate expres de art.
281 C. proc. pen.

Aşadar, judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice dacă: există o

încălcare a unei dispoziţii legale referitoare la desfăşurarea procedurilor penale fie
prin acţiunea, fie prin inacţiunea organului judiciar; s-a produs o vătămare prin actul
nelegal (respectiv dacă s-a adus atingere bunei desfăşurări a procesului penal,
echitabilităţii procedurilor ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale părţilor sau a
subiecţilor procesuali principali) şi dacă vătămarea nu poate fi înlăturată în alt mod
decât prin anularea actului.

Aşa cum s-a arătat şi mai sus, în opinia judecătorului de cameră preliminară,
prin modalitatea în care a fost efectuată urmărirea penală a fost încălcat dreptul la
apărare al inculpatului prev. de art. 10 C. proc. pen., drept care, aşa cum prevăd şi
dispoziţiile acestui text de lege trebuie să poată fi exercitat deplin şi efectiv şi nu
trebuie să fie doar iluzoriu, ca în cauza de faţă. Or, procedând în maniera descrisă mai
sus, este evident că a fost încălcat acest drept atât timp cât cea mai mare parte a
urmăririi penale a fost efectuată in rem, deşi făptuitorul fusese indicat încă de la
început, iar mijloacele de probă pe care s-a bazat formularea oficială a acuzaţiei
fuseseră administrate încă de la debutul urmăririi penale. Totodată, dreptul la apărare
al inculpatului a fost unul iluzoriu, chiar şi după naşterea acestui drept, de la
momentul dobândirii calităţii de suspect, moment după care i-au fost respinse toate
cererile sale probatorii, fiindu-i admisă doar cererea de studiere a dosarului.

Prin urmare, văzând durata scurtă de timp de la data formulării unei acuzaţii
oficiale faţă de inculpat şi până la trimiterea acestuia în judecată, raportat la faptul că
anterior urmărirea penală a fost efectuată in rem pentru o lungă perioadă de timp,
(deşi mijloacele de probă care au stat la baza emiterii ordonanţei de efectuare în
continuare a urmăririi penale faţă de suspect au fost administrate la scurt timp de la
data comiterii faptei), judecătorul de cameră preliminară apreciază că a fost încălcat
dreptul la apărare, în contextul în care ulterior dobândirii calităţii de suspect nu s-a
mai administrat nicio probă (cu excepţia audierilor inculpatului), iar inculpatului i-au
fost respinse toate cererile de administare a unor probe noi ori de readministrare a
celor din etapa cercetărilor in rem.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară reţine că această încălcare a

persistat şi se referă la întreaga perioadă de după momentul aducerii la cunoştinţă a
calităţii de suspect, respectiv 14.02.2019 şi până la momentul întocmirii
rechizitoriului, astfel încât toate actele procedurale efectuate în acest interval de timp
sunt lovite de nulitate, inclusiv ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, ceea
ce, conform art. 280 alin. 2 C. proc. pen., atrage şi nulitatea rechizitoriului, punerea în
mişcare a acţiunii penale fiind o condiţie prealabilă şi necesară pentru trimiterea în
judecată.

În ceea ce priveşte condiţia ca vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel decât

prin desfiinţarea actelor, judecătorul de cameră preliminară revine asupra aspectelor
menţionate anterior, arătând că, în opinia sa respectarea dreptului la apărare trebuie să
se raporteze nu doar global la întregul proces penal, ci şi la fiecare fază în parte, astfel
încât exercitarea dreptului la apărare să fie deplină şi efectivă în orice fază/etapă şi să
nu se plece de la premisa că oricum instanţa, ulterior, poate să îndrepte acest aspect
prin readministrarea mijloacelor de probă ori prin completarea probatoriului. De
altfel, un proces penal nu trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, toate fazele şi
etapele, iar prin garantarea dreptului la apărare al oricărei persoane acuzate de
comiterea unei fapte penale, trebuie să se dea posibilitatea acelei persoane de a se
apăra încă din faza de urmărire penală, tocmai pentru a se evita o eventuală trimitere
în judecată în cazul în care aceasta dovedeşte netemeinicia acuzaţiilor care planau la
un moment dat. Aşadar, într-o astfel de situaţie, judecătorul de cameră preliminară
apreciază că nu poate complini lipsa posibilităţii inculpatului de a-şi fi exercitat
dreptul la apărare în faza urmăririi penale, astfel încât se impune anularea actelor
menţionate, realizate cu încălcarea acestui drept.

În legătură cu criticile referitoare la neregularitatea actului de sesizare, deşi

judecătorul de cameră preliminară constată că acestea sunt neîntemeiate, fiind
îndeplinite toate condiţiile de formă şi de fond prevăzute de lege, se reţine, totuşi, că
acestea au rămas fără obiect, având în vedere că urmare anulării ordonanţei de punere
în mişcare a acţiunii penale, urmează a se constata neregularitate acestui, dar din cu
totul alte motive decât cele invocate de către inculpat.

În ceea ce priveşte caracterul complet al urmăririi penale, aşa cum s-a arătat mai
sus, acest aspect nu poate face obietul camerei preliminare, având în vedere că
inclusiv procurorul are o marjă de apreciere şi are posibilitatea de a aprecia cu privire
la temeinicia probelor, suficienţa sau insuficienţa acestora, încadrarea juridică etc.

În legătură cu criticile referitoare la nelegalitatea unora dintre probele

administrate şi solicitarea de excludere a tuturor declaraţiilor de martor, a proceselor
– verbal de investigaţii şi a procesului – verbal de ascultare a inculpatului, judecătorul
de cameră preliminară are în vedere următoarele.

În opinia judecătorului de cameră preliminară, dispoziţiile art.102 C. proc., pen.

sunt foarte clare în cee ace priveşte analiza legalităţii administrării probelor în
procesul penal, subsumând sancţiunii excluderii, doar situaţiile în care este incidentă
nulitatea relativă sau absolută a actului procesual de dispoziţie cu privire la probă ori
a actului procedural de obţinere în mod efectiv, de administrare a acestei probe
(Probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite
în cadrul procesului penal. Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în
procesul penal. Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autoritzat administrarea unei
probe ori princ are aceasta a fost administrate determină excluderea probei. Probele
derivate se exclude dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod
nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod).

Principiul loialităţii, component a legalităţii administrării probelor în procesul

penal este instituit în mod expres prin prevederile art. 101 C. proc. pen., după cum
urmează: Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de
constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe. Nu
pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de
a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntary faptele care constituie obiectul
probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la
utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. Este interzis organelor
judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o
persoană să săvârşescă ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii
unei probe.

Prin urmare, atât prin raportare la criticile inculpatului cât şi din oficiu,
judecătorul de camera preliminară nu a putut identifica incidenţa vreunuia dintre
cazurile ce determină nulitatea absolute, expres prevăzute la art. 281 C. proc. pen. şi
nici a vreunei încălcări a unei dispoziţii legale în afara acestora, care să producă o
vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului (nulitate
relativă). De asemenea, în cauză nu a fost identificată vreo situaţie de admnistrare
neloială a probelor în faza de urmărire penală şi care să fie valorificată în cadrul
procedurii de camera preliminară, aşa cum se va arăta în continuare.

Astfel, în ceea ce priveşte declaraţiile martorilor, judecătorul de cameră

preliminară reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 123 C. proc. pen., audierea
martorului se înregistrează cu mijloace tehnice audio – veideo numai dacă organul
judiciar consideră necesar sau dacă martorul solicită în mod expres, nefiind
obligatorie ca în cazul inculpatului. Prin urmare, nu se poate reţine existenţa unei
nelegalităţi.
 De asemenea, judecătorul de cameră preliminară nu poate reţine nici existenţa
unor motive de nelegalitate a proceselor – verbale indicate, astfel încât acestea nu vor
fi anulate, urmând ca, în cazul în care se va ajunge în etapa judecăţii, instanţa să
aprecieze cu privire la valoarea probatorie a acestora, în contextul celorlalte mijloace
de probă administrate.

Cameră preliminară. Nulitatea relativă a ordonanței de schimbare a încadrării

juridice prin care s-a extins acuzația cu privire la un act material, fără ca în
prealabil să se fi dispus extinderea urmăririi și acțiunii penale. Neregularitatea
rechizitoriului.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca a

constatat nulitatea relativă a ordonanței prin care s-a dispus schimbarea încadrării
juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului A.A. din infracțiunea de delapidare în
formă continuată prev. de art. 295 alin. (1) C.pen. rap. la art. 308 alin. (1) C.pen. cu
aplic. art. 35 alin. (1) C.pen. – 3 acte materiale în infracțiunea de delapidare în formă
continuată prev. de art. 295 alin. (1) C.pen. rap. la art. 308 alin. (1) C.pen. cu aplic.
art. 35 alin. (1) C.pen. – 4 acte materiale.

Inițial, în aceeași speță, s-a constatat neregularitatea actului de sesizare sub aspectul
omisiunii indicării numărului de acte materiale în încadrarea juridică reținută și a
modalității de stabilire a acestuia. În concret, judecătorul de cameră preliminară a
reținut că ultimul act procedural întocmit în cauză relevă faptul că inculpatul ar fi
comis 3 acte materiale, de vânzare a bunurilor în trei zile diferite, în timp ce acest
număr nu a mai fost indicat în cuprinsul actului de sesizare, iar din situația de fapt ar
rezulta că s-au reținut mai multe acte materiale, respectiv 4, deși nu rezultă
modalitatea de identificare a acestora.

În consecință, procurorul a solicitat restituirea dosarului de urmărire penală, după

care a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului
dintr-o infracțiune continuată formată din 3 acte materiale într-o infracțiune
continuată formată din 4 acte materiale.

Or, acțiunea penală a fost pusă în mișcare față de inculpatul A.A. cu privire la
săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată, alcătuită din numai 3 acte
materiale.

Prin extinderea acuzației cu privire la cel de-al 4-lea act material direct prin
ordonanța de schimbare a încadrării juridice, procurorul de caz și-a depășit în mod
flagrant atribuțiile. Acesta avea obligația de a dispune inițial extinderea urmăririi
penale și ulterior a acțiunii penale cu privire la cel de-al 4-lea act material în
conformitate cu dispozițiile art. 311 C.proc.pen. și abia apoi trimiterea în judecată a
inculpatului pentru săvârșirea celor 4 fapte.

Raportat la dispozițiile art. 311 C.proc.pen., ordonanța atacată este nulă în condițiile
art. 282 C.proc.pen., vătămarea cauzată inculpatului, constând în încălcarea dreptului
la un proces echitabil dată de lipsa unui cadru procesual, mai exact lipsa unei urmăriri
penale sub aspectul săvârșirii celui de-al 4-lea act material descoperit și, implicit,
lipsa unei acuzații clare, neputând fi înlăturată altfel decât prin anularea ei.

Totodată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca a

constatat neregularitatea rechizitoriului, întrucât inculpatul A.A. a fost trimis în
judecată pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată (4 acte
materiale), deși urmărirea penală a fost efectuată numai în ceea ce privește 3 acte
materiale.

În acest sens, în Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție și Curților de Apel din 16-17 mai 2019, la pct. 19, s-a reținut că „În
practica judiciară s-a pus problema sancțiunii aplicabile în cazul în care prin
rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată pentru un număr de infracțiuni mai
mare decât cel reținut în cuprinsul ordonanței de punere în mișcare a acțiunii
penale”, opinia INM, însușită în unanimitate de participanți, a fost în sensul că „prin
ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale se stabilește cadrul procesual
penal, orice schimbare intervenită de la momentul exercitării acțiunii penale și până
la sesizarea instanței trebuind să fie marcată de acte procedurale specifice
(extinderea acțiunii penale, schimbarea încadrării juridice). De aceea, în doctrină și
jurisprudență, trimiterea în judecată pentru fapte pentru care nu a fost pusă în
mișcare acțiunea penală a fost considerată în mod constant o neregularitate a actului
de sesizare care duce la imposibilitatea stabilirii judecății și sancționată cu
restituirea cauzei la procuror”.

Pe cale de consecință, în speță au fost încălcate dispozițiile art. 328 alin. (1)
C.proc.pen., art. 2 C.proc.pen., art. 305 C.proc.pen., art. 309 C.proc.pen., art. 311
C.proc.pen. și art 6 din Convenția europeană.

Soluția:

În temeiul art. 345 alin. 1 CPP admite cererile şi excepţiile formulate de către
inculpatul -A.A. – , -trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în
formă continuată prev. de art. 295 alin. 1 C.pen. rap. la art. 308 alin. 1 C.pen. cu
aplic. art. 35 alin. 1 C.pen. (4 acte materiale); în sensul că -admite excepţia
referitoare la nulitatea relativă a ordonanței nr. 8235/P/2018 din 12.01.2021 a
Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca cu referire la schimbarea
încadrării juridice din infracţiunea de delapidare în formă continuată prev. de art.
295 alin. 1 C.pen. rap. la art. 308 alin. 1 C.pen. cu aplic. art. 35 alin. 1 C.pen. (3
acte materiale) în infracţiunea de delapidare în formă continuată prev. de art. 295
alin. 1 C.pen. rap. la art. 308 alin. 1 C.pen. cu aplic. art. 35 alin. 1 C.pen. (4 acte
materiale); -admite excepţia referitoare la neregularitatea rechizitoriului nr.
8235/P/2018 din 18.01.2021 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca; În
temeiul art. 345 alin. 2 CPP prezenta încheiere se comunică de îndată Parchetului de
pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca pentru ca în termen de 5 zile de la comunicare să
aducă la cunoştinţa judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de
trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei. Fără cale directă de atac.
Pronunţată în camera de consiliu, azi, 08.07.2021.

Inculpatul a fost reprezentat în faza camerei preliminare de echipa de avocați formată

din Răzvan-Adrian Trușcă și Diana Șteau.

RT Law Office – Choose wisely