I.

Sediul materiei
În ceea ce privește expertiza extrajudiciară, legiuitorul a fost destul de puțin preocupat în a
reglementa o atare instituție din perspectiva dreptului procesual civil, iar în doctrina și
practica judiciară, analiza sa a fost diferită, fiecare dintre opiniile exprimate fiind
argumentate pe larg de către toți autorii și, uneori, la fel de convingător.
Astfel, în Codul de procedură civilă există norme procedurale privind expertiza, în general,
astfel că în cuprinsul art. 330-340 regăsim norme privind încuviințarea de către instanță a
expertizei.
Dacă art. 330 alin. (1) din C. pr. civ. face referire inițial la „specialiști” atunci când
reglementează încuviințarea expertizei, în textele ce urmează, referirea se face la „experți
autorizați” sau „experți”.
Coroborând textele de drept comun din Codul de procedură civilă cu O.G. nr. 2/2000 privind
organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, rezultă că cele două
reglementări nu cuprind norme similare cu privire la cele două categorii de expertiză.

În timp ce Codul de procedură civilă se referă la specialiști în anumite domenii de activitate,

părând că extinde sfera „experților”, care pot lămuri instanțele de judecată în procesele
aflate pe rolul acestora, din O.G. nr. 2/2000 rezultă că numai experții judiciari (adică cei
recrutați și autorizați în condițiile art. 4 și următoarele din ordonanță) ar putea efectua
expertize judiciare, ceea ce restrânge în aparență, sfera specialiștilor care să își dea
concursul la realizarea justiției.

Pe de altă parte, O.G. nr. 2/2000 reglementează expertiza tehnică extrajudiciară, însă din
economia reglementării pare că expertul tehnic extrajudiciar, cu privire la care sunt norme
diferite atât de recrutare, cât și de organizare în cadrul profesiei, nu ar fi inclus în categoria
specialiștilor la care face referire art. 330 din C. pr. civ. (mai ales că, ulterior, legiuitorul face
referire la experții din evidența birourilor locale de expertiză), ceea ce creează unele
dificultăți de interpretare a normelor.

Coroborând normele amintite sumar mai sus, rezultă că legiuitorul utilizează mai mulți
termeni pentru persoana care poate efectua o expertiză judiciară, respectiv: „specialiști”
[art. 330 alin. (1) din C. pr. civ., art. 330 alin. (3) din C. pr. civ.], „experți” [art. 330 alin. (1) din
C. pr. civ., „experți autorizați” [art. 330 alin. (3) din C. pr. civ.), „personalități ori specialiști în
domeniul respectiv” [art. 330 alin. (3) din C. pr. civ.], „persoanele înscrise în evidența sa (a
biroului local de expertize – s.n.) și autorizate, potrivit legii”, precum și „expertul tehnic
extrajudiciar” (art. 26-31 din O.G. nr. 2/2000).

II. Regula de drept procesual privind administrarea nemijlocită a probelor

Așa cum rezultă din dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. pr.
civ., „Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor
în care legea prevede altfel”, regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce
guvernează procesul civil, respectiv sub denumirea de principiul nemijlocirii[1].
Excepțiile de la acest principiu sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel că potrivit
Codului de procedură civilă, o probă administrată în afara instanței ar putea să nu fie luată
în considerare[2], fie pentru că e nulă, fie pentru că e inadmisibilă, nelegală etc.
De pildă, administrarea unei probe prin comisie rogatorie este considerată excepție de la
principiul nemijlocirii, cu toate că și o atare probă este administrată tot de o instanță de
judecată, ceea ce face ca natura sa să fie tot una judiciară, dar operațiunea strictă de
administrare este efectuată de altă instanță decât cea care judecă procesul.

Pentru tema de față însă, ne interesează analiza probei cu expertiză extrajudiciară sub
aspectul forței sale probante, dacă nu chiar a admisibilității sale ca probă în proces, fapt ce
ne îndepărtează de la procedeul comisiei rogatorii.

III. Expertiza extrajudiciară în sensul art. 26-31 din O.G. nr. 2/2000 (sens restrâns) și
expertiza extrajudiciară în sensul dedus din conținutul art. 330-340 din C. pr. civ.
(sens larg) – aspecte controversate
Așa cum am arătat mai sus, Codul de procedură civilă nu utilizează în reglementarea de
drept comun cuprinsă în art. 330-340, expertiza extrajudiciară, ci numai expertiza judiciară,
deoarece, cum era și firesc, legiuitorul a reglementat procedura în fața instanțelor de
judecată referitoare la administrarea probei cu expertiză, iar nu procedura în afara instanței.

Per a contrario, s-ar putea considera că legiuitorul nu admite caracterul de „probă cu

expertiză” în procesul civil, expertizei extrajudiciare.
Înțelegem aici că pentru tema propusă avem în vedere că expertiza extrajudiciară este
aceea efectuată în afara procesului civil (expertiză extrajudiciară în sens larg), la
cererea uneia sau a mai multor părți, iar nu neapărat în sensul art. 26-31 din O.G. nr.
2/2000, care restrânge sensul expertizei extrajudiciare pornind de la categoriile de experți
tehnici extrajudiciari atestați de ministere și alte instituții centrale, fiecare în domeniul său
de activitate, spre deosebire de experții tehnici judiciari, recrutați de Ministerul Justiției și
incluși în evidența birourilor locale de expertiză.
Printr-un raționament simplu, se poate considera că o expertiză extrajudiciară nu poate fi
admisă drept probă într-un proces civil, devreme ce aceasta a fost administrată nelegal, cu
încălcarea principiului nemijlocirii ce guvernează procesul civil (art. 16 din C. pr. civ.), dar și a
dispozițiilor cuprinse în art. 330-340 din C. pr. civ.

Dacă însă analizăm dispozițiile art. 30 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 rezultă că expertul tehnic
judiciar poate efectua și expertize tehnice extrajudiciare, la solicitarea persoanelor fizice și
juridice, caz în care expertiza efectuată de un expert judiciar, care nu este ordonată de
instanță, ci efectuată la cerere, capătă caracterul unei expertize extrajudiciare.
Deoarece norma ce reglementează principiul nemijlocirii, interpretată cu strictă referire la
proba cu expertiză, nu distinge după calitatea/calificarea persoanei, rezultă că indiferent de
calificarea, de specializarea, de autorizarea sau neautorizarea persoanei care o efectuează,
proba cu expertiză efectuată în afara procesului civil, reprezintă expertiză extrajudiciară.

IV. Forța probantă a expertizei extrajudiciare

Deși din interpretarea simplistă a dispozițiilor legale amintite doar exemplificativ mai sus, ar
părea să rezulte că expertiza extrajudiciară nu poate avea forță probantă în procesul civil,
pentru argumentele de asemenea, sumar amintite mai sus, considerăm că în raport cu un alt
principiu ce guvernează procesul civil, respectiv principiul rolului judecătorului în aflarea
adevărului (art. 22 din C. pr. civ.), expertiza extrajudiciară trebuie să aibă aceeași forță
probantă ca și expertiza judiciară, dacă nu există impedimente care să conducă la
neprimirea sa ca atare, fie pentru nulitatea raportului de expertiză, la neutilitatea probei, la
neconcludența sau nepertinența acesteia ori alte fine de neprimire argumentate în fapt și în
dret.
De altfel, chiar și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 130/19.02.2008[3], fiind sesizată cu
o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor cuprinse în art. 4 alin. (5) din Titlul XIII al
Legii nr. 247/2005 („Accelerarea judecăților în materia restituirii proprietăților funciare”) cu
referire și la art. 201-214 din vechiul Cod de procedură civilă, pentru contrarietatea acestor
dispoziții – din legea specială, cu art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție, a statuat că
dispozițiile reclamate[4], vechile dispoziții procedurale conferă expertizelor extrajudiciare
valoare probantă egală cu a expertizelor judiciare, cu condiția efectuării acestora de către
experți autorizați de Ministerul Justiției.
Deși în ceea ce ne privește, considerăm că limitarea dată de Curtea Constituțională numai cu
privire la experții autorizați de Ministerul Justiției (perfect valabilă în raport cu obiectul
excepției de neconstituționalitate) nu se justifică neapărat în raport cu noua reglementare
din Noul Cod de procedură civilă, dar nici cu prevederile O.G. nr. 2/2000, de vreme ce
instanței de judecată îi revine rolul de a pune în discuția contradictorie a părților atât
legalitatea, cât și necesitatea, utilitatea, pertinența, concludența probei, iar nu în ultimul
rând, posibilitatea părților de a formula obiecțiuni.

Așa cum reține și Curtea Constituțională, de vreme ce dreptul la apărare al părților este
garantat, iar instanța de judecată poate supune dezbaterii toate elementele privind forța
probantă a unei expertize extrajudiciare, în principiu, considerăm și noi că nu există
suficiente argumente care să înlăture de plano expertiza extrajudiciară din rândul probelor
din procesul civil.
În practica judiciară, așa cum am arătat, expertiza extrajudiciară, în sens larg, fie că se referă
la expertiza efectuată de un alt expert decât expertul judiciar, fie că este efectuată de
expertul judiciar dar nu în același proces, în care este solicitată proba, nu are o forță
probantă predeterminată, existând uneori chiar opinia potrivit căreia nu constituie probă în
procesul civil[5] sau, cum s-a mai spus în doctrină, nu are o „funcție determinată în procesul
judiciar de probațiune”[6], ceea ce creează dificultăți și controverse în procesele civile în
care se pune această problemă.
V. Propunerea noastră
Deoarece am arătat pe scurt în rândurile ce preced elementele de conținut ale controversei
propuse spre soluționare, în ceea ce ne privește considerăm că se pot trage câteva concluzii
ce se doresc a fi propuneri de înlăturare a acestor controverse

5.1. În primul rând, considerăm că în raport de reglementarea de drept comun cuprinsă în

art. 255 din C. pr. civ. (admisibilitatea probelor) raportat la art. 22 (principiul rolului
judecătorului în aflarea adevărului), expertiza extrajudiciară reprezintă o probă admisibilă în
procesul civil (dacă nu este interzisă de vreun text de lege special cuprinsă într-o altă
reglementare).

5.2. În al doilea rând, expertiza extrajudiciară are aceeași forță probantă cu expertiza
judiciară, de vreme ce instanța a apreciat deja asupra admisibilității, utilității, concludenței și
pertinenței sale într-un proces civil. Dincolo de argumentele de text, de doctrină și de
practică judiciară exprimate mai sus, apreciem că o atare concluzie se bazează și pe
argumente ce țin de calitatea de specialiști ori experți (cu distincțiile arătate mai sus) ale
autorilor unor expertize extrajudiciare, pe prezumția de bună-credință ce guvernează
procesul civil în ce privește drepturile și îndatoririle părților în procesul civil, dar mai ales, pe
necesitatea ca relațiile dintre oameni atât cele din cadrul unui proces judiciar, cât și cele din
afara procesului judiciar, să se bazeze pe încredere și pe respect, premise absolut necesare
pentru funcționarea unui stat de drept.

Cu alte cuvinte, considerăm că excluderea de plano a unei probe cu expertiza extrajudiciară,

fie pe motive de nelegalitate, fie pe motive de netemeinicie a modului de întocmire sau de
eliminare a forței sale probante, se îndepărtează de la principiul necesității aflării
adevărului, astfel că dezideratul acestui principiu nu poate fi atins fără elementele de bază
ale unei societăți civilizate, între care încrederea și respectul reciproc, apreciem noi, ocupă
un rol primordial.
De aceea, credem că ar fi util ca în reglementarea specială, respectiv în procesul de
elaborare a modificărilor aduse O.G. nr. 2/2000, să se clarifice aspectele controversate
expuse mai sus, fie și cu luarea în considerare a propunerilor noastre exprimate sumar în
cele câteva rânduri!

[1] V.M. Ciobanu și M. Nicolae (coord.), Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I, art. 1-526, Ed.
Universul Juridic, București, 2013, pp. 790-809; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I. Teoria generală, Ed.
Universul Juridic, București, 2013, pp. 126-129; Al. Velescu, Semnificația și rolul principiului procedural al
nemijlocirii în soluționarea cauzelor civile, în Revista română de drept nr. 10/1976, pp. 37-40.
[2] CSJ, completul de 7 judecători, dec. nr. 969/1974, Repertoriu II, p. 376, nr. 137, apud G. Boroi, D.
Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. ALL, București, 1995 (notă: lucrarea și practica
judiciară citată, deși fac referire la vechiul Cod de procedură civilă, în raport cu noua reglementare, aprecierea
asupra probei cu expertiză extrajudiciară își păstrează aceleași rațiuni, astfel încât este utilă trimiterea și la
aceste lucrări).
[3] Publicată în M. Of. nr. 172/06.03.2008.
[4] Art. 4 alin. (5) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005, reglementă: „Expertizele extrajudiciare prezentate de
către părți în cadrul proceselor funciare au aceeași valoare probantă ca și expertizele ordonate de către
instanța de judecată, cu condiția ca acestea să fie efectuate de experți autorizați de către Ministerul Justiției”.
[5] A se vedea nota de subsol 2.
[6] G. Boroi (coord.), V. Dănăilă, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu,
București, 2013, p. 665.