CURSUL 3

(Probele, partea a III-a)

4. Proba prin rapoartele de expertiză

4.1. Noţiune şi reglementare. Există anumite situaţii când pentru lămurirea

anumitor fapte sau împrejurări sunt necesare cunoştinţe de specialitate pe care
judecătorul nu le are. În acest sens, legea prevede posibilitatea instanţei de a
dispune efectuarea unei expertize.
Expertiza este activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt în
legătură cu obiectul litigiului, ce necesită cunoştinţe de specialitate, activitate
desfăşurată de un specialist, numit expert, care este desemnat de instanţa de
judecată1. Strâns legată de noţiunea de expertiză este cea de raport de expertiză.
Raportul de expertiză este urmarea expertizei în timp ce expertiza este activitatea
de cercetare pe care se bazează raportul de expertiză.
CPC reglementează expertiza în art. 330-340 care însă se completează cu
alte legi speciale privind expertiza tehnică şi contabilă, expertiza asupra metalelor
preţioase, expertiza criminalistică, expertiza medico-legală etc. Dintre acestea
amintim O.G. nr. 2/2000 privin organizarea activităţii de expertiză tehnică
judiciară şi extrajudiciară, aprobată prin Legea nr. 156/2002.

4.2. Administrarea probei prin rapoarte de expertiză. Potrivit art. 330 alin.1
CPC se poate recurge la acest mijloc de probă când pentru lămurirea unor
împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să se cunoască părerea unor
specialişti. Potrivit art. 2 din OG nr. 2/2000, aşa cum a fost modificat prin Legea
nr. 208/2010, expertiza tehnică efectuată din dispoziţia organelor de urmărire
penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale, de
către expertul sau specialistul numit de acestea, în vederea lămuririi unor fapte sau
împrejurări ale cauzei, constituie expertiză tehnică judiciară.
Când este necesar, instanţa va solicita efectuarea expertizei unui laborator
sau unui institut de specialitate (art. 330 CPC, coresp. art. 201 alin.2 CPC). In
domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la
cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia

1
Potrivit art. 2 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară,
expertiza tehnică judiciară este „expertiza tehnică efectuată de experţi sau specialişti, în condiţiile prevăzute de
prezenta ordonanţă, din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu
atribuţii jurisdicţionale, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei”.

1
sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv (art. 330 alin.3
CPC, coresp. art. 201 alin.3 CPC).
În lipsa experţilor tehnici judiciari din specialitatea cerută, expertizele
tehnice judiciare pot fi efectuate şi de alţi specialişti care nu au calitatea de expert
tehnic judiciar, dacă îndeplinesc condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de
expert tehnic judiciar (art. 13 din O.G. nr. 2/2000).
La efectuarea expertizei judiciare pot participa experţi aleşi de părţi şi
încuviinţati de instanţă, avand calitatea de consilieri ai părţilor, dacă prin lege nu se
dispune altfel. In acest caz, ei pot să dea relaţii, să formuleze întrebări şi observaţii
şi, dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele
expertizei (art. 330 alin.5 CPC, art. 18 din OG nr. 2/2000).
De cele mai multe ori, efectuarea expertizei este facultativă, fiind lăsată la
aprecierea instanţei aceasta având posibilitatea să decidă dacă expertiza este
concludentă, dacă este necesară sau nu părerea unui expert pentru lămurirea unor
împrejurări de fapt.
Există însă câteva cazuri, expres prevăzute de lege în care expertiza este
obligatorie, lipsa ei ducând la nulitatea hotărârii. Dintre acestea amintim expertiza
psihiatrică, în materia punerii sub interdicţie (art. 938 alin.2 CPC) sau expertiza
pentru stabilirea valorii aportului în natură, când se înfiinţează o societate cu
răspundere limitată de către un singur asociat (art. 13 alin.3 din Legea nr. 31/1990)
etc.
De regulă în procesele civile se administrează expertize judiciare2,
efectuarea expertizei fiind dispusă de către instanţa de judecată prin încheierea de
şedinţă ( art.17 din O.G. nr. 2/2000). Unele acte normative recunosc aceeaşi forţă
probantă şi pentru expertizele extrajudiciare3. În acest sens, amintim dispoziţiile
art. 5 din Titlul XIII din Legea nr. 247/2005 privitor la accelerarea judecăţilor în
materia restituirii proprietăţilor funciare potrivit căruia expertizele extrajudiciare
prezentate de către părţi în cadrul proceselor funciare au aceeaşi valoare probantă
ca şi expertizele ordonate de către instanţa de judecată, cu condiţia ca acestea să fie
efectuate de către experţi autorizaţi de Ministerul Justiţiei.
Practica judiciară nu a fost unitară în ceea ce priveşte admisibilitatea
rapoartelor de expertiză efectuate în alte cauze, de natură civilă sau chiar
penală. Există unele soluţii care au fost pronunţate în baza unor expertize efectuate
în alte dosare. În acest sens, într-o decizie pronunţată in recurs, instanţa civilă a
considerat legală soluţia instanţei de apel de a refuza administrarea probei cu

2
Expertiza tehnică judiciară este reglementată în Capitolul III – Reguli procedurale privind expertiza tehnică
judiciară (art.17- 25) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi
extrajudiciară.
3
Expertiza tehnică extrajudiciară este prevăzută de Capitolul IV –Organizarea activităţii de expertiză tehnică
extrajudiciară (art.26 - 31) din O.G. nr. 2/2000.

2
expertiza scrisului ca lipsită de utilitate atâta timp cât la dosar exista o asemenea
probă, administrată de către Serviciul Criminalistic al IPJ, în faza de urmărire
penală4.
Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că lucrarea constituie o probă
opozabilă ambelor părţi din litigiul, deoarece s-a dispus şi administrat la cererea
recurentului, de către organele de urmărire penală, rezultatul său a fost cunoscut de
părţi iar caracterul special al unei asemenea lucrări nu presupune prezenţa parţilor
la efectuarea lucrării, ca în cazul expertizelor care necesită constatări personale ale
expertului faţa de o situaţie de fapt. Chiar dacă proba nu a fost administrată de
instanţa civilă, ea poate fi folosită în procesul civil tocmai datorită faptului că este
opozabilă părţilor şi a fost administrată în cadrul unei proceduri oficiale, cu
caracter penal.
Pe de altă parte, instanţa supremă consideră că administrarea probei prin
rapoartele de expertiză trebuie să respecte regula nemijlocirii5.
Considerăm că proba prin rapoartele de expertiză administate în alte cauze
este admisibilă doar în măsura în care sunt respectate principii ale procesului civil
cum ar fi nu doar cel al nemijlocirii ci şi cel al contradictorialităţii, al dreptului la
apărare şi cel a egalităţii de tratament. Astfel, de principiu, o probă administrată
într-un proces la care au participat aceleaşi părţi este opozabilă acestora. Trebuie
recunoscut însă dreptul părţii interesate de a înlătura cele reţinute în această
expertiză printr-o expertiză contrară. În acest sens, considerăm că soluţia de
respingere a cererii de efectuare a unei noi expertize nu poate fi motivată prin
faptul că partea nu a solicitat o contraexpertiză în dosarul din care provine acea
expertiză.
De asemenea considerăm greşită practica unor instanţe care judecă procese
funciare şi care, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 5 din Titlul XIII din Legea nr.
247/2005, care recunosc validitatea unor expertize extrajudiciare, soluţionează
pricinile pe baza unor expertize efectuate în cauze având alte părţi respingând
solicitările părţii interesate de efectuare a unei noi expertize.
Obiectul expertizei îl constituie împrejurări de fapt asupra cărora expertului
i se cere să îşi exprime părerea, să dea lămuriri sau să le constate ca specialist,
împrejurări care au legătură cu obiectul pricinii şi ajută la soluţionarea acesteia.
4
În speţă, în faţa primei instanţe pârâtul reclamant a susţinut nulitatea testamentului încheiat de autorul său pe
considerentul ca semnătura nu aparţine acestuia. Paralel cu judecata civilă, partea a declanşat şi procedura penală,
împotriva reclamantei şi a notarului în faţa căruia testamentul a fost încheiat. Decizie nr. 447 din 29 martie 2010, a
secţiei civile a Curţii de apel Craiova de pe http://www.legenet.net/?page=view.
5
S-a susţinut că raportul de expertiză întocmit într-o cauză penală ce viza săvârşirea unor infracţiuni de către
reprezentanţii unei societăţi comerciale constituie, în litigiul având ca obiect contestarea de către respectiva societate
a legalităţii unor acte administrativ-fiscale, un mijloc de probă extrajudiciar, care, prin excepţie de la regula
nemijlocirii probelor, poate fi folosit numai în cazul în care nu pot fi administrate probe judiciare în cauza respectivă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5115/13 noiembrie 2009,
Din soluţiile instanţelor judecătoreşti, Dreptul nr.8/2010, p. 267 .

3
Expertiza nu poate avea ca obiect lămurirea unei probleme de drept, întrucât
judecătorii trebuie să o cunoască singuri. Odată cu propunerea probei, partea
trebuie să arate şi împrejurările de fapt ce vor forma obiectul expertizei, pentru ca
instanţa să aprecieze dacă expertiza este pertinentă şi concludentă.
Dacă expertiza se face prin comisie rogatorie, obiectivele expertizei şi
termenul de depunere sunt stabilite de instanţa care a încuviinţat proba, pentru că
potrivita art. 340 CPC., instanţa delegată are doar posibilitatea să numească
experţii şi să stabilească onorariul ce li se cuvine.
Propunerea expertizei se face de către părţi sau din oficiu de căte instanţă
(art. 330 CPC), după ce în prealabil a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor.
Art. 331 alin.1 CPC, permite părţilor să se învoiască asupra persoanei care urmează
a fi însărcinată cu efectuarea expertizei, însă dacă părţile nu cad de acord, expertul
va fi numit de către instanţă prin tragere la sorţi, în şedinţă publică.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile 331 alin.1 CPC există două modalităţi de a
desemna experţii: prin acodul părţilor şi prin tragere la sorţi, de către instanţă,
atunci când părţile nu se învoiesc asupra numirii. Dacă părţile nu se învoiesc
asupra numirii experţilor, ei se vor numi de către instanţă, prin tragere la sorţi, de
pe lista întocmită şi comunicată de către biroul local de expertiză cuprinzând
persoanele înscrise în evidenţa sa şi autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize
judiciare.
Acest tabel se întocmeşte de Biroul central de expertize tehnice judiciare
potrivit art. 32 lit.c din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză
tehnică judiciară şi extrajudiciară, aprobată prin Legea nr. 156/2002. Potrivit art.
18 din O.G. nr.2/2000, partea interesată are dreptul să solicite ca pe lângă persoana
numită în calitate de expert să mai participe la efectuarea expertizei, pe cheltuiala
sa, şi un expert sau un specialist, nominalizat de ea şi încuviinţat de organul
judiciar care a dispus efectuarea expertizei, în calitate de consilier al părţii, din
categoria persoanelor prevăzute la art. 11-14.
Potrivit art. 331 alin.2 CPC, încheierea de numire a expertului va stabili
obiectivele asupra cărora acesta urmează sa se pronunţe, termenul in care trebuie sa
efectueze expertiza, onorariul provizoriu al expertului si, dacă este cazul, avansul
pentru cheltuielile de deplasare. In acest scop, instanţa poate fixa o audiere in
camera de consiliu, in cadrul căreia va solicita expertului sa estimeze costul lucrarii
ce urmează a fi efectuată, cat si termenul necesar efectuarii expertizei. Tot astfel,
instanţa poate fixa un termen scurt pentru când va solicita expertului sa estimeze in
scris costul lucrarii ce urmează a fi efectuată, cat si termenul necesar efectuarii
expertizei.
Poziţia părţilor va fi consemnată in incheiere. In functie de poziţia
expertului si a părţilor, instanţa va fixa termenul de depunere a raportului de
expertiza si condiţiile de plata a costurilor necesare efectuarii expertizei. Termenul
4
de efectuare a expertizei va fi stabilit în aşa fel încât expertul să poată depune
raportul de expertiză cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată
(art. 336 alin.1 CPC).
Dovada plăţii onorariului se depune la grefa instanţei de partea care a fost
obligată prin incheiere, in termen de 5 zile de la numire sau in termenul stabilit de
instanţă potrivit alin. (2). Onorariul poate fi majorat, in condiţiile prevăzute la art.
339 alin. (2) – art. 331 alin.3 CPC. Onorariul definitiv va fi fixat la depunerea
lucrării şi a decontului de cheltuieli.

Dacă expertiza este dispusă din oficiu, instanţa va stabili şi partea care
trebuie să depună onorariul. De regulă această sarcină revine părţii căreia îi profită
expertiza. În acest sens, art.262 CPC (coresp.art. 1711 CPC) prevede că în cazul
probei dispuse din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta în
condiţiile art. 92 alin.1 instanţa va stabili, prin încheiere, cheltuielile de
administrare a probei şi partea care trebuie să le plătească, putându-le pune şi în
sarcina ambelor părţi.
Experţii se pot recuza pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii. Recuzarea
trebuie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul ei există la
această dată; în celelalte cazuri termenul va curge de la data când s-a ivit motivul
de recuzare. Recuzările se judecă cu citarea părţilor şi a expertului (alin.1-3 din art.
332 CPC, coresp. art. 204 C.proc.civ.)
Dispoziţiile privitoare la citarea martorilor, aducerea cu mandat şi
sancţionarea martorilor care lipsesc sunt deopotrivă aplicabile şi experţilor (art.333
alin.1 CPC, coresp. art. 205 alin.1 C.proc.civ.). Astfel, expertul care fără motiv
întemeiat refuză să primească lucrarea sau nu depune lucrarea la termenul fixat, ori
refuză să dea lămuririle cerute va putea fi obligat prin încheiere executorie la o
amendă civilă şi la despăgubiri faţă de partea vătămată (art.187 alin.1 lit.d şi art.
190 CPC)6. Dacă expertul nu se înfăţişează, instanţa poate dispune înlocuirea lui
(art. 333 alin.2 CPC coresp. art. 205 alin.2 C.proc.civ.). Expertul va putea fi
înlocuit şi în situaţiile când din cauze neimputabile lui nu depune raportul de
expertiză.
Când problema asupra căreia i s-a cerut părerea expertului poate fi lămurită
printr-o simplă părere a acestuia, el va fi ascultat chiar în şedinţă publică, răspunsul
său fiind consemnat într-un proces-verbal întocmit potrivit regulilor privind
consemnarea depoziţiilor martorilor (art. 334 CPC coresp. art. 207 C.proc.civ.).

6
Potrivit art. 34 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară,
neefectuarea expertizei tehnice datorită unor cauze imputabile sau efectuarea acesteia cu nerespectarea
dispoziţiilor legale atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală a expertului tehnic
judiciar ori a expertului tehnic extrajudiciar vinovat.

5
 Dacă pentru expertiza este nevoie de o lucrare la fata locului sau sunt
necesare explicaţiile părţilor, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin
scrisoare recomandata cu conţinut declarat si confirmare de primire, in care li se
vor indica ziua, ora si locul unde se va face lucrarea. Citaţia, sub sancţiunea
nulitatii, trebuie comunicata părţii cu cel putin 5 zile inaintea termenului de
efectuare a lucrarii. Confirmarea de primire va fi alăturata raportului de expertiza.
Părţile sunt obligate sa dea expertului orice lămuriri in legătură cu obiectul lucrarii
(art. 334 alin.1-2 CPC).
In cazul in care una dintre părţi opune rezistenţă sau impiedică in orice alt
mod efectuarea lucrării, instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute de
partea adversă cu privire la imprejurarea de fapt ce face obiectul lucrarii, in
contextul administrarii tuturor celorlalte probe (art. 334 alin. 3 CPC).
Cheltuielile efectuate cu expertiza până la data refuzului vor fi suportate de
partea care s-a opus efectuarii expertizei. In mod excepţional, când aflarea
adevărului in cauza este indisolubil legata de efectuarea probei cu expertiza
tehnica, instanţa va autoriza folosirea fortei publice in scopul efectuarii expertizei,
prin incheiere executorie pronunţată în cameră de consiliu, după ascultarea părţilor
(art. 334 alin.4-5 CPC).
Raportul de expertiză (art. 336 alin.1-3CPC). Constatarile si concluziile
motivate ale expertului sau ale laboratorului ori ale institutului specializat căruia i
s-a cerut efectuarea expertizei vor fi consemnate într-un raport scris, care va fi
depus cu cel putin 10 zile inainte de termenul fixat pentru judecată. In cazuri
urgente termenul pentru depunerea raportului de expertiza poate fi micşorat. Când
sunt mai mulţi experti cu păreri deosebite lucrarea trebuie să cuprindă părerea
motivată a fiecăruia. În cazurile anume prevăzute de lege, depunerea raportului se
va face numai după obţinerea avizelor tehnice necesare ce se elibereaza numai de
organismele de specialitate competente.
Potrivit art. 21 din OG. nr.2/2000 raportul de expertiză cuprinde:
a) partea introductivă, în care se menţionează organul care a dispus efectuarea
expertizei, data la care s-a dispus depunerea acesteia, numele şi prenumele
expertului sau ale experţilor, specialitatea acestuia/acestora, data întocmirii şi
finalizării raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul
sau experţii urmează să răspundă, bibliografia pe baza căreia expertiza a fost
efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul
lucrărilor la care au fost convocate;
b)descrierea operaţiunilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile
părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii pe baza celor constatate de
expert sau de specialist;
c) concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului
sau a specialistului asupra obiectului expertizei.
6
 Dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiza ori
dacă există o contradicţie intre părerile experţilor, instanţa, din oficiu sau la cererea
părţilor, poate solicita experţilor, la primul termen după depunerea raportului, sa il
lămurească sau să il completeze(art.337 CPC). Aşa cum rezultă din textul de lege,
lămurirea sau completarea raportului de expertiză trebuie solicitată la primul
termen după depunerea raportului. In acest caz instanţa va dispune completarea
raportului de expertiză printr-un raport suplimentar. Raportul suplimentar se face
de către expertul care a efectuat expertiza.
Art. 338 CPC reglementează posibilitatea efectuării unei noi expertize. Spre
deosebire de lămurirea sau completarea raportului de expertiză care se efectuează
de acelaşi expert, noua expertiză (în practică se foloseşte termenul de
contraexpertiza) se realizează de către un alt expert. Astfel, instanţa poate dispune,
pentru motive temeinice, efectuarea unei noi expertize atât la cererea cât şi din
oficiu. Art. 338 alin.2 CPC prevede şi un termen de decădere în care trebuie
solicitată noua expertiză: O nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancţiunea
decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat
obiecţiuni, la termenul imediat urmator depunerii răspunsului la obiecţiuni ori,
după caz, a raportului suplimentar.
Raportul de expertiză fiind un act de procedură, el este anulabil în cazul în
care viciile acestuia ar fi cauzat vătămarea unei părţi, în măsura în care această
vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea raportului de expertiză (art.175
CPC).
Astfel dacă raportul de expertiză nu a fost semnat de toţi experţii sau de unul
dintre experţi ori unul din experţi nu şi-a motivat opinia nulitatea va putea fi
înlăturată prin semnarea sau motivarea ulterioară. Dacă raportul de expertiză nu
cuprinde răspunsurile la întrebările puse de către instanţa de judecată, aceasta va
restitui experţilor raportul, pentru a da răspunsurile.

4.3. Forţa probantă a raportului de expertiză nu diferă de a celorlalte

probe, fiind lăsată la aprecierea judecătorului şi constituie doar un element de
convingere la fel ca toate celelalte probe. Indiferent dacă acceptă sau nu concluziile
rapotului de expertiză, instanţa trebuie să-şi motiveze soluţia. Există însă unele
situaţii în care expertiza nu poate fi înlăturată decât printr-un alt mijloc de probă de
o valoare ştiinţifică egală. De pildă, expertiza de excludere de la paternitate nu
poate fi înlăturată prin depoziţiile unor martori.
Când s-au administrat în aceeaşi pricină expertize cu concluzii
contradictorii, instanţa trebuie să accepte motivat una din ele, sau să le înlăture tot
motivat pe amândouă şi va recurge la alte mijloace de probă, având chiar
posibilitatea de a admite o nouă expertiză. Instanţa nu va putea însă combina două
7
rapoarte de expertiză pentru a ajunge la un compromis între ele. În doctrină s-a
susţinut că în cazul expertizelor medico-legale contradictorii instanţa este obligată
să le supună spre avizare Comisie superioare medico-legale, iar nu să îşi însuşească
una din ele fără sesizarea respectivă.
În ceea ce priveşte constatările de fapt ale experţilor, cuprinse în raportul de
expertiză (ex.data, prezenţa părţilor, susţinerile părţilor), acestea fac dovadă
deplină până la înscrierea în fals cu menţiunea că experţii se pot pronunţa numai
asupra aspectelor de fapt, nu şi a celor de drept care constituie atributul instanţei.
Raportul de expertiză are natura juridică a unui înscris autentic considerându-se că
experţii lucrează în calitate de delegaţi ai instanţei.

5. Mijloacele materiale de probă

Această categorie de mijloace de probă nu a fost reglementată de CPC

anterior. În prezent, CPC se referă la mijloacele materiale de probă în art. 341-344
stabilind reguli privind păstrarea şi administrarea lor. Sunt consideraţi mijloace
materiale de probă lucrurile care prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele
sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la
soluţionarea procesului. Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi
fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului,
precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea
legii ori a bunelor moravuri (art. 341 alin.1 şi 2 CPC).
Legea distinge după cum mijloacele materiale de probă au fost puse sau nu
la dispoziţia instanţei. În ceea ce le priveşte pe cele puse la dispoziţia instanţei,
acestea vor fi păstrate până la soluţionarea definitivă a procesului. Dacă aducerea la
instanţă a mijloacelor materiale de probă prezintă greutăţi datorită numărului,
volumului sau altor însuşiri ale lor ori locului unde se află, acestea vor fi lăsate în
depozitul deţinătorului sau al altei persoane (art. 342 alin.1 şi 2 CPC). Mijloacele
materiale de probă, aflate în păstrarea instanţei, se aduc în şedinţa de judecată (art.
343 alin.1 CPC).
Dacă mijloacele materiale de probă nu se află în păstrarea instanţei, aceasta
poate ordona, după caz, fie aducerea lor, fie verificarea la faţa locului, dispoziţiile
art. 293-300 (privitoare la obligaţia prezentării înscrisurilor în instanţă) fiind
aplicabile în mod corespunzător. În încheierea sau în procesul-verbal, după caz,
conţinând constatările instanţei, se va face menţiune şi despre starea şi semnele
caracteristice ale mijloacelor materiale de probă verificate (art. 343 alin.2 şi 3
CPC).
În cazul în care instanţa a dispus restituirea bunurilor care au servit ca
mijloace materiale de probă şi cei în drept a le primi nu le ridică în termen de 6
luni de la data când au fost încunoştinţaţi în acest scop, instanţa, în camera de
8
consiliu, citând părţile interesate şi organul financiar local competent, va da o
încheiere prin care aceste lucruri vor fi considerate ca abandonate şi trecute în
proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale unde îşi are sediul instanţa.
Încheierea poate fi atacată numai cu apel la instanţa ierarhic superioară (art. 344
CPC).
Aşa cum putem observa, textul mai sus citat reglementează un mod de
dobândire a dreptului de proprietate privată a unităţilor administrativ teritoriale.
Dreptul de proprietate va fi dobândit în temeiul încheierii definitive.

6. Cercetarea la faţa locului

Cercetarea la faţa locului este un act procedural care are ca scop cercetarea
în afara instanţei a unor probe materiale. Prin acest mijloc de probă instanţa poate
constata direct şi nemijlocit starea şi situaţia unor bunuri, locul şi modul de
aşezare al unor lucruri. În practică, cercetarea la faţa locului este întâlnită în
procesele privind servituţile, grăniţuirea, degradările imobilelor, spaţiile locative
etc. Dovada o constituie bunul cercetat şi nu cercetarea locală. Cercetarea la faţa
locului este reglementată de Codul de procedură civilă în art. 345- 347 CPC.
Cercetarea la faţa locului se poate face, la cerere sau din oficiu, când
instanţa apreciază ca ea este necesară pentru lămurirea procesului. Proba va fi
admisă printr-o încheiere care va determina împrejurarile de fapt ce urmează sa
fie lămurite la fata locului. Instanţa poate, de asemenea, încuviinţa ca ascultarea
martorilor, experţilor si părţilor sa se facă la fata locului (art. 345 alin.1 şi 2 CPC).
Din art. 346 CPC rezultă că cercetarea la faţa locului se poate face de către
întregul complet de judecată sau de către judecătorul delegat. Cercetarea la faţa
locului se face cu citarea părţilor şi cu prezenţa obligatorie a procurorului când
participarea acestuia la judecată este cerută de lege.
Cercetarea la faţa locului poate fi făcută şi prin comisie rogatorie când
obiectul supus cercetării se află la o distanţă mare de instanţă.
Despre cele constatate şi măsurile luate la faţa locului, instanţa va intocmi
un proces-verbal, in care se vor consemna si susţinerile ori obiecţiunile părţilor,
care va fi semnat de către cei prezenţi. Desenele, planurile, schiţele sau fotografiile
făcute la faţa locului vor fi alăturate procesului verbal şi vor fi semnate de către
judecător şi de părţile prezente la cercetare (art. 347 CPC). Acest proces-verbal va
avea un cuprins asemănător cu cel al unei încheieri de şedinţă, deoarece cercetarea
la faţa locului nu este altceva decât o şedinţă de judecată desfăşurată în afara
sediului instanţei, la locul de situare a probei materiale cercetate.

7. Mărturisirea
9
7.1. Noţiune şi condiţii. Potrivit art. 348 CPC, constituie mărturisire recunoaşterea
de către una dintre părţi, din proprie initiativa sau in cadrul procedurii
interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă isi intemeiaza pretenţia sau,
după caz, apararea. Natura juridică a mărturisirii este mixtă, în sensul că
mărturisirea reprezintă atât un mijloc de probă cât şi un act de dispoziţie al părţii.
Mărturisirea trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- voinţa celui care face recunoaşterea trebuie să fie conştientă şi liberă (să nu fie
afectată de vicii de consimţământ);
- cel care face mărturisirea trebuie să aibă capacitatea necesară pentru încheierea
actelor de dispoziţie;
- fiind un act unilateral de voinţă, mărturisirea îşi produce efectele şi fără
acceptul celeilalte părţi şi este irevocabilă cu menţiunea că în mod excepţional
ea poate fi revocată pentru o eroare de fapt scuzabilă (art. 349 alin.3 CPC);
- fiind un act personal ea nu poate fi făcută decât de titularul dreptului sau de un
mandatar cu procură specială; prin excepţie reprezentanţii legali sau curatorul
pot fi chemaţi personal la interogatoriu dar numai pentru actele încheiate sau
faptele săvârşite în această calitate (art. 354 CPC coresp. 220 C.proc.civ.);
- mărturisirea trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă din tăcerea părţii; în mod
excepţional, art.358 CPC (coresp.225 CPC) prevede că instanţa poate socoti
refuzul nejustificat de a răspunde la interogatoriu sau neprezentarea la
interogatoriu, fără motive temeinice, ca o mărturisire deplină.

7.2. Felurile mărturisirii şi admisibilitatea acesteia. Potrivit art. 348 CPC

(coresp. art.1204 Codice civ.) mărturisirea poate fi judiciară sau extrajudiciară.
Mărturisirea judiciară este făcută în timpul judecăţii în faţa instanţei cu
ocazia interogatoriului luat părţii. Ea poate fi făcută şi spontan fiind consemnată în
încheierea de şedinţă. Mărturisirea judiciară poate fi:
- mărturisirea simplă, când se recunoaşte integral şi fără rezerve faptul pretins
de adversar;
- mărturisire calificată, când se recunoaşte faptul pretins de adversar dar se
adaugă alte elemente sau împrejurări anterioare sau concomitente acestuia
care îi schimbă consecinţele juridice (ex. pârâtul recunoaşte suma primită de
la reclamant dar nu cu titlu de împrumut ci ca preţ al unei vânzări).
Mărturisirea complexă, când se recunoaşte faptul pretins de adversar dar se
adaugă un alt fapt ulterior celui recunoscut care tinde să anihileze sau să diminueze
efectele juridice ale faptului mărturisit (ex. pârâtul recunoaşte că a împrumutat
suma de bani dar susţine că a restituit-o sau că a operat compensaţia).
Mărturisirea judiciară face deplina dovada împotriva aceluia care a facut-o,
fie personal, fie prin mandatar cu procura speciala (art. 349 alin.1 CPC).
10
 Mărturisirea judiciară nu poate fi divizata împotriva autorului decat in
cazurile când cuprinde fapte distincte si care nu au legatura intre ele. De asemenea,
mărturisirea judiciară nu poate fi nici revocata, afară numai dacă se face dovada ca
a fost urmarea unei erori de fapt scuzabile. (4) Mărturisirea judiciară nu produce
efecte dacă a fost făcută de o persoana lipsită de discernamânt sau dacă duce la
pierderea unui drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune (art. 349
alin.2 – 4 CPC).
Mărturisirea extrajudiciară este făcută în afara procesului unde se foloseşte
acest mijloc de probă. Mărturisirea extrajudiciară poate fi scrisă sau verbală.
Prezintă caracterul unei mărturisiri extrajudiciare scrise: declaraţiile părţii
într-o cerere adresată unui organ de stat, declaraţia consemnată într-un proces
verbal al executorului judecătoresc, mărturisirea făcută în faţa organelor de
urmărire penală sau mărturisirea judiciară dintr-un alt proces, mărturisirea cuprinsă
într-o scrisoare sau testament.
Mărturisirea extrajudiciară este un fapt supus aprecierii judecătorului,
potrivit regulilor generale de probaţiune. Mărturisirea extrajudiciară verbală nu
poate fi invocata in cazurile in care proba cu martori nu este admisă (art. 350
coresp. art. 1205 Codice civ.).

Sub aspectul admisibilităţii mărturisirii este de reţinut că mărturisirea este

în principiu admisibilă în toate materiile. Prin excepţie, se consideră că nu este
admisibilă mărturisirea:
- când este expres prohibită de lege (de ex. art. 51 alin.3 CPC).
- când prin admiterea mărturisirii s-ar eluda dispoziţii legale imperative;
- când prin admiterea mărturisirii s-ar ajunge la pierderea unui drept de care cel
care face recunoaşterea nu poate dispune (art. 349 alin.4 CPC);
- dacă legea cere ca unele fapte juridice să fie dovedite numai prin anumite
mijloace de probă.

7.3. Administrarea mărturisirii. Interogatoriul. În articolele 351 – 358 CPC

(coresp. art. 218 – 225 CPC) reglementează modalitatea de obţinere a mărturisirii
judiciare provocate prin procedura interogatoriului. Propunerea şi încuviinţarea
interogatoriului se face după regulile de drept comun în materia probelor. Luarea
interogatoriului poate fi ordonată şi din oficiu de către instanţă.
Potrivit art. 351 CPC (art. 218 CPC.), instanţa poate încuviinţa, la cerere sau
din oficiu, chemarea la interogatoriu a oricăreia dintre părţi, cu privire la fapte
personale, care sunt de natura sa duca la soluţionarea procesului. Din interpretarea
textului de lege rezultă două cerinţe pentru încuviinţarea interogatoriului: faptele să
fie personale ale părţii chemate la interogatoriu şi faptele să fie de natură să ducă la
soluţionarea procesului.
11
 Pot răspunde la interogatoriu numai părţile din proces: reclamantul, pârâtul,
intervenientul, chematul în garanţie, cel chemat în judecată întrucât ar pretinde
aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, cel arătat ca titular al dreptului. Persoanele
străine de proces pot fi ascultate doar ca martori sau folosite ca experţi sau
interpreţi.
În scopul luării interogatoriului, partea va fi citată cu menţiunea „personal la
interogator”. Potrivit art. 358 CPC, dacă partea, fără motive temeinice, refuză să
raspundă la interogatoriu sau nu se infăţişează, instanţa poate socoti aceste
imprejurări ca o mărturisire deplina ori numai ca un inceput de dovada in folosul
aceluia care a propus interogatoriul. In acest din urma caz, atât dovada cu martori,
cat si alte probe, inclusiv prezumţiile, pot fi admise pentru completarea
probatoriului.
Fiind un act personal, partea este obligată să se prezinte personal în faţa
instanţei. Este admisă reprezentarea prin mandatar cu procură specială doar în
cazul în care partea chemată la interogator vrea să facă o recunoaştere
necondiţionată nu şi atunci când înţelege să îşi menţină poziţia contradictorie în
proces. În acest din urmă caz este obligatorie prezenţa părţii la interogatoriu.
Această concluzie rezultă din interpretarea disp.art. 81 CPC (art.1206 alin.1 Codice
civ. şi art. 69 alin.1 CPC).
Deşi în cazul persoanelor fizice regula este că acestea trebuie să se
prezinte personal la interogatoriu, totuşi CPC, asemeni CPC admite şi o derogare
în ceea ce priveşte interogatoriul părţii aflate în străinătate (art.356 CPC). Dacă
prin tratate sau convenţii internaţionale la care Romania este parte ori prin acte
normative speciale nu se prevede altfel, partea care se afla in străinătate şi este
reprezentată in proces printr-un mandatar va putea fi interogată prin acesta. In acest
caz, interogatoriul va fi comunicat in scris mandatarului, care va depune răspunsul
părţii dat in cuprinsul unei procuri speciale şi autentice. Dacă mandatarul este
avocat, procura speciala certificata de acesta este suficienta.

Art. 352 alin.1-5 CPC se referă la luarea interogatoriului în cazul

persoanelor fizice. Cel chemat în persoană va fi intrebat de către preşedinte asupra
fiecărui fapt in parte. Cu încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre judecători,
procurorul, când participă la judecată, precum şi partea adversă pot pune direct
întrebări celui chemat la interogatoriu.
Partea va răspunde fără să poată citi un proiect de răspuns scris în
prealabil. Ea se poate folosi însă de însemnari, cu încuviinţarea preşedintelui, dar
numai cu privire la cifre sau denumiri. Dacă partea declară că pentru a răspunde
trebuie să cerceteze înscrisuri, registre sau dosare, se va putea fixa un nou termen
pentru interogatoriu. Când ambele părţi sunt de faţă la luarea interogatoriului, ele
pot fi confruntate.
12
 Reprezentantul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau
cel care asista persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi chemat
personal la interogatoriu numai in legătură cu actele încheiate şi faptele săvârşite în
această calitate (art. 353 CPC).
Răspunsurile la interogatoriu vor fi trecute pe aceeaşi foaie cu întrebările.
Interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagina de preşedinte, grefier, de cel care l-a
propus, precum si de partea care a răspuns după ce a luat cunoştinţa de cuprins. Tot
astfel vor fi semnate adăugirile, ştersăturile sau schimbările aduse, sub sancţiunea
de a nu fi ţinute in seama. Dacă partea interogată sau cealalta parte nu voieste ori
nu poate să semneze, se va consemna in josul interogatoriului. In cazul in care
interogatoriul a fost dispus din oficiu, precum si in cazul prevăzut la art. 352 alin.
(2), vor fi consemnate in incheierea de şedinţă atât întrebările, cat si răspunsurile.

CPC prevede în art. 355 reguli speciale privind luarea interogatoriului

persoanelor juridice. Astfel, statul si celelalte persoane juridice de drept public,
precum si persoanele juridice de drept privat vor răspunde in scris la interogatoriul
ce li se va comunica in prealabil, in condiţiile prevăzute la art. 194 lit. e). Se
excepteaza societatile de persoane, ai caror asociaţi cu drept de reprezentare vor fi
citati personal la interogatoriu.

Legea reglementează şi posibilitatea luării interogatoriului prin comisie

rogatorie. Instanţa poate încuviinţa luarea interogatoriului la locuinţa celui chemat
la interogatoriu, printr-un judecător delegat, dacă partea, din motive temeinice, este
impiedicata de a veni in fata instanţei. In acest caz, răspunsurile la întrebări se vor
consemna in prezenta părţii adverse sau in lipsa, dacă aceasta a fost citata si nu s-a
prezentat. Partea care locuieşte in circumscripţia altei instante, in cazurile
prevăzute la alin. (1), se va asculta prin comisie rogatorie (art. 357 CPC) .
Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau
nu se infatiseaza, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplina
ori numai ca un inceput de dovada in folosul aceluia care a propus interogatoriul.
In acest din urma caz, atât dovada cu martori, cat si alte probe, inclusiv
prezumţiile, pot fi admise pentru completarea probatoriului (art. 358 CPC).

13