Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane

Tema 1 din cadrul Planului de formare continuă pentru anul 2013

Sediul materiei: art. 78 şi 79 din Noul Cod de Procedură Civilă.

Art. 78. Condiţiile. Termenul

(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă,
judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă
părţile se împotrivesc.
(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune,
judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor
persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar
judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va
respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.
(3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea
cercetării procesului înaintea primei instanţe.
(4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu
ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor.
(5) Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2) este supusă
numai apelului.

Definiţie.
În mod tradiţional, dreptul nostru procesual nu a cunoscut, cu titlu de principiu
general, instituţia introducerii din oficiu a unei terţe persoane în procesul civil.
Jurisprudenţa a simţit nevoia unei asemenea instituţii procesuale, destinate a evita
pronunţarea unor hotărâri care să afecteze interesul unor terţe persoane neintroduse iniţial
în procesul civil. NCPC răspunde unui asemenea deziderat legitim, instituţia fiind de
natură a evita posibilitatea unor litigii ulterioare.
Introducerea forţată în cauză este acea instituţie procesuală care, în situaţiile
determinate de lege, impune soluţionarea procesului civil şi în raport cu o terţă persoană
asupra căreia s-ar putea răsfrânge efectele hotărârii judecătoreşti.

Domeniu de aplicare şi condiţii.

Textul comentat se referă la două situaţii distincte în primele sale alineate. Cele
două ipoteze vizează atât domeniul, cât şi caracterul introducerii în cauză din oficiu. De
aceea se cuvine să analizăm în mod distinct aceste situaţii. Deşi legea nu o spune în mod
expres şi cu titlu general, este evident că introducerea în cauză din oficiu nu poate fi
dispusă fără existenţa unui interes justificat de necesitatea unei soluţionări corecte a
raporturilor judicioase dintre părţi. Altminteri o atare instituţie ar fi lipsită de orice
legitimitate. Ideea este sugerată într-o anumită măsură şi de modul de redactare a
primelor două alineate ale textului comentat.
În prima situaţie, introducerea în cauză se dispune din oficiu, chiar dacă părţile se
împotrivesc, dar numai „în cazurile expres prevăzute de lege” şi în procedura
necontencioasă. Cele două ipoteze sunt distincte, chiar şi sub aspectul efectelor pe care le
determină introducerea în cauză.
 Prima ipoteză este cea care instituie obligativitatea introducerii unui terţ în cauză
din oficiu „în cazurile expres prevăzute de lege”. Drept urmare, introducerea unui terţ în
cauză nu este posibilă în lipsa unui text expres care să impună o atare soluţie. În atare
situaţii, introducerea terţului în proces este obligatorie în raport cu părţile principale. Este
ceea ce rezultă şi din partea finală a primului alineat al textului comentat, care foloseşte
formula „chiar dacă părţile se împotrivesc”.
În prezent, în legislaţia noastră există un număr foarte redus de situaţii în care este
prevăzută posibilitatea introducerii din oficiu a unei terţe persoane în cauză. Un asemenea
caz este prevăzut de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Potrivit art. 161
din Legea nr. 544/2004: „Instanţa de contencios poate introduce în cauză, la cerere,
organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea
introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept” (text introdus prin
art. I pct. 24 din Legea nr. 262/2007). Textul nu excelează printr-o rigoare deosebită.
Remarcăm că textul citat cuprinde două ipoteze distincte. Prima se referă la
introducerea, la cerere, a unor organisme sociale interesate. Subliniem că această
introducere în cauză se poate dispune numai la cererea organismelor sociale interesate.
Ne aflăm, aşadar, într-o situaţie particulară, care excede incidenţa textului comentat. A
doua ipoteză se referă la posibilitatea instanţei de a pune în discuţie, din oficiu,
necesitatea introducerii în cauză a organismelor sociale interesate, „precum şi a altor
subiecte de drept”. Textul, în forma sa iniţială şi în absenţa NCPC, nu oferea instanţei
temeiul de a dispune, din oficiu, introducerea unui terţ în litigiul de contencios
administrativ. Ea avea doar posibilitatea de a pune în discuţia părţilor introducerea unui
terţ în litigiu. În baza NCPC şi a prevederilor legale cuprinse în art. 16 1 din Legea nr.
554/2004 instanţa poate dispune introducerea în cauză din oficiu chiar dacă părţile se
împotrivesc. De remarcat faptul că acest text permite introducerea în cauză din oficiu nu
doar a unor organisme sociale interesate, ci şi a „altor subiecte de drept”.
Legea este lacunară sub aspectul efectelor pe care le poate determina introducerea
terţului în litigiul de contencios administrativ. Introducerea în cauză a terţului poate fi
utilă pentru clarificarea unor elemente de fapt şi de drept ale cauzei. Socotim că o atare
introducere în cauză se face în scopul de a face opozabilă hotărârea şi faţă de terţul
introdus în proces. O atare soluţie este sugerată şi de prevederile art. 78 alin. (2) NCPC.
A doua ipoteză vizează introducerea din oficiu în cauză în materia procedurii
necontencioase. Dispoziţiile textului comentat sunt extrem de lapidare în această materie,
în special în ceea ce priveşte statutul celui introdus în cauză din oficiu. Precizăm că în
materie necontencioasă prevederile privitoare la introducerea terţului în cauză „chiar dacă
părţile se împotrivesc” sunt superflue. Aceasta deoarece în materie contencioasă nu avem
părţi cu interese contrare.
În aceste condiţii, se ridică problema interesului introducerii unui terţ în cauzele
necontencioase şi efectele instituţiei faţă de acesta. Sub acest aspect, nu putem face
abstracţie de prevederile art. 525 alin. (2) NCPC. Acest text, în primul său alineat,
dispune că: „Instanţa poate dispune, chiar din oficiu, orice măsuri utile cauzei”.
Interpretarea logică şi raţională pe care o sugerează această prevedere procedurală, în
consonanţă cu dispoziţiile textului comentat, este aceea că instanţa poate dispune chiar şi
introducerea unui terţ din oficiu în cauză. Dar întrebarea cardinală rămâne aceeaşi: care
este interesul unei atari introduceri a terţului într-o „cauză” necontencioasă?
 Un răspuns posibil este cel oferit de cea de-a doua teză a art. 525 alin. (2) NCPC,
text potrivit căruia instanţa „are dreptul de a asculta orice persoană care poate aduce
lămuriri în cauză, precum şi pe acelea ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre”.
Nu credem că introducerea în cauză a terţului se dispune în scopul de a aduce „lămuriri în
cauză”. Pentru realizarea acestui scop este suficientă citarea terţului. Socotim că trebuie
să avem în vedere situaţia în care interesele terţului „ar putea fi afectate de hotărâre”.
Susţinem acest punct de vedere, deşi argumente puternice în sens contrar ne sunt oferite
de chiar dispoziţiile textului comentat, precum şi de cele ale art. 78 NCPC (a se vedea, de
asemenea, I. Deleanu, Consideraţii generale şi unele observaţii cu privire la Proiectul
Codului de procedură civilă, p. 44).
Într-adevăr, în esenţă, aceste din urmă dispoziţii procedurale vizează termenul
până la care terţul va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare.
Or, asemenea apărări sunt specifice procedurii contencioase, iar nu şi procedurii
necontencioase judiciare (denumire dată de NCPC acestei proceduri speciale).
Textul comentat conţine o reglementare distinctă în privinţa introducerii în cauză
din oficiu în cadrul procedurii contencioase. În această materie, judecătorul este obligat
să pună „în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane”.
Judecătorul trebuie să procedeze în modul arătat de lege doar atunci „când raportul
juridic dedus judecăţii o impune”. În mod evident, legiuitorul are în vedere existenţa unor
raporturi juridice complexe derivate dintr-o indivizibilitate a obligaţiilor deduse judecăţii
sau a unor acţiuni care implică participarea tuturor coproprietarilor, cum este cazul
acţiunilor de partaj.

Soluţiile judecătorului.
Potrivit celui de-al doilea alineat al textului comentat, în materie contencioasă,
dacă „niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul
apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea,
fără a se pronunţa pe fond”. Prin urmare, este incontestabil că în această materie
introducerea în cauză a terţului nu este obligatorie. În asemenea cazuri, legiuitorul nu a
înţeles să treacă peste „suveranitatea” părţilor exprimată prin principiul disponibilităţii
procesuale.
În cazul evocat, respingerea cererii se pronunţă doar în situaţia în care judecătorul
apreciază că pricina nu poate să fie soluţionată fără participarea terţului. În caz contrar,
cauza se va soluţiona în continuare fără participarea terţului.
Potrivit celui de-al treilea alineat al textului comentat, introducerea în proces se
dispune, atunci când este cazul, printr-o încheiere, pronunţată până la „terminarea
cercetării procesului înaintea primei instanţe”. Textul are şi semnificaţia de a limita în
timp posibilitatea de introducere a unui terţ în cauză din oficiu. Soluţia are ca finalitate
respectarea, în ultimă instanţă, a principiului dublului grad de jurisdicţie.
Este posibil ca instanţa să constate necesitatea introducerii, din oficiu, a unui terţ
în proces, cu ocazia deliberării. Într-o atare circumstanţă „instanţa va repune cauza pe rol,
dispunând citarea părţilor”. Ea va trebui să procedeze, după părerea noastră, şi în acest
caz, cu respectarea dispoziţiilor art. 77 alin. (2) NCPC. Prin urmare, introducerea terţului
în cauză se va dispune numai dacă cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru.
Dacă niciuna din părţi nu solicită introducerea terţului în proces, iar instanţa consideră că
pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se
pronunţa pe fond. În toate cazurile de respingere a cererii, inclusiv în cel prevăzut de
alineatul (2) al textului comentat, judecătorul se va pronunţa printr-o hotărâre, care „este
supusă numai apelului”.

Art. 79 Procedura de judecată.

(1) Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie,
şi încheierea prevăzută la art. 77 alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea,
precum şi înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la
care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care
înţelege să se folosească.
(2) El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în
proces. Instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea
probelor sau administrarea de noi probe. Actele de procedură ulterioare vor fi
îndeplinite şi faţă de acesta.

Comunicarea cererii.
Textul pe care-l comentăm, în acest context, ne sugerează că procedura de
judecată a cererii de introducere a terţului în cauză este comună tuturor situaţiilor
determinate de art. 77 NCPC. Cu toate acestea, astfel cum deja am anticipat, avem
rezerve în privinţa incidenţei tuturor acestor norme procedurale în cazul introducerii
terţului în cadrul cererilor necontencioase.
Prima regulă enunţată de text vizează citarea celui introdus în proces, căruia i se va
comunica, în copie, odată cu citaţia, şi încheierea de admitere a introducerii în cauză, a
cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, precum şi a înscrisurilor anexate acestora.
În mod inevitabil, citarea terţului introdus în cauză este necesară în toate cazurilor,
inclusiv în cauzele necontencioase. Problema comunicării cererii de chemare în judecată
şi a întâmpinării nici nu se pune în cadrul unei proceduri prin care nu se urmăreşte
stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.
În ceea ce ne priveşte ni se pare discutabil şi imperativul pronunţării unei încheieri, în
sensul prevederilor art. 77 alin. (3) NCPC, în cadrul procedurii necontencioase. Textul nu
distinge între cererile contencioase şi cele necontencioase, ceea ce sugerează
aplicabilitatea sa în ambele situaţii.

Excepţii, dovezi şi mijloace de apărare.

Textul comentat stabileşte şi principiul potrivit căruia terţului i se va comunica,
prin citaţie, şi „termenul până la care va putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte
mijloace de apărare de care înţelege să se folosească”. Textul este aplicabil cu deosebire
în cazul introducerii în cauză în procedura contencioasă.
A doua regulă fundamentală este cea privitoare la obligaţia terţului de a lua
procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces. Actele de
procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de terţ. O dispoziţie importantă este aceea
potrivit căreia instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune
readministrarea probelor sau administrarea de noi probe. Observăm că textul are o
redactare parţial inedită, în sensul că-i permite terţului să solicite chiar readministrarea
probelor. Ne aflăm în prezenţa unei importante şi veritabile excepţii de la regula potrivit
căreia terţul este obligat să preia procedura în starea în care se află în momentul
introducerii în proces.
De remarcat faptul că în materie de probaţiune drepturile terţului introdus din
oficiu în proces sunt mai ample decât cele recunoscute intervenientului. Acesta din urmă
nu are dreptul de a solicita readministrarea dovezilor.