VOINEA Liana- Andreea

ITA anul I

Alcătuiţi un eseu pe baza rugăciunii lui Socrate:

“Iubite Pan şi voi, zeităţi de aici, câte sunteţi, faceţi să dobândesc frumuseţea lăuntrică.
Iar din afara mea să fie toate prietene celor din mine. Fie, apoi, să-l socotesc pe înţelept
bogat. Să am parte de o avere nici mai mare, nici mai mică decât aceea pe care numai
omul cumpătat poate şi să o poarte şi să o mâne.”

Această rugăciune din partea finală a dialogului Phaidros sintetizează expresiv

problematica diversă a acestui text considerat de unii, printre care şi Gabriel Liiceanu,
emblematic pentru creaţia lui Platon.
Adresarea rugăciunii tocmai celor care i-au inspirat primul discurs, pe care l-a rostit
nevoit de Phaidros şi cu capul acoperit, conştient că jigneşte pe marile zeităţi , pare pentru
unii nejustificată (Hackforth : „daca zeităţile ar constitui sursa inspiraţiei inferioare în
opoziţie cu cea superioară- daimonică, atunci nu se mai poate înţelege de ce le adresează
tocmai lor, rugăciunea finală”) Din punctul meu de vedere, răspunsul poate fi găsit chiar în
rugăciune : năzuinţa lui Socrate ca cele din interiorul (daimonul cu semnele lui) şi exteriorul
lui(zeităţile locului şi Pan) să fie în armonie. Eros ar reprezenta tocmai această concordanţă
pentru că iubirea e văzută atât ca venind din interior, inexplicabil(la cel îndrăgostit)cât şi ca
proiecţie din afară(la cel iubit care va ajunge să iubească la rândul său ca urmare a pătrunderii
sale de „ valul purtător de dor „)
Aceste zeităţi sunt menţionate şi la 263 d(tot spre nedumerirea lui Hackforth):
“nimfele, fiicele lui Achelos şi Pan, fiul lui Hermes sunt mult mai presus în arta cuvântării
decât Lysias” însă nu cu scopul de a le preamări pe ele, ci indirect, pe însuşi Socrate, autor al
unui discurs mult mai inventiv decât al lui Lysias.
Astfel, invocarea lor în rugăciune este pusă în altă lumină: Socrate se adresează de fapt lui
însuşi . Este o interpretare în deplin acord cu altă afirmaţie esenţială din text, în care Socrate
spune că, neînţelegând legendele „ ia de bun” tot ce îl învaţă tradiţia şi nu pe ele le cercetează
ci pe sine însuşi.
Frumuseţea lăuntrică pe care o caută Socrate e poate cel mai bine descrisă de
caracteristicile celui „care a văzut cel mai mult şi e născut pentru prima oară”: ”iubitor de
înţelepciune, frumuseţe, închinător la muze şi îndrăgitor de Eros”. Dintre acestea, iubirea de
înţelepciune are clar întâietate: numai ea poate sustrage sufletul de la legea la care celelalte
sunt supuse şi poate face ca doar după 3000 de ani acesta să îşi recapete aripile şi să se „ducă
de aici”. Dar fără celelalte elemente care o urmează ea nu poate fi dobândită în mod plenar: în
viziunea bine argumentată a lui M. Heidegger erosul produce “înălţarea-dincolo-de-sine şi
atragerea de către Fiinţa însăşi” iar frumosul „luminează cel mai puternic, strămută cel mai
departe şi face cu putinţă redobândirea, înnoirea constantă şi grijulia păstrare a privirii ce
vizează fiinţa”. De asemenea, în adevărata odă a dragostei pe care o face, Socrate spune că,
dacă în dragostea celor doi bărbaţi iese biruitor ce e mai bun în cuget, înţelepciunea şi virtutea
care duc la o viaţă fericită în care domină înţelegerea, atunci sufletele lor ies din viaţă
învingătoare în prima din cele trei înfruntări cu adevărat olimpice.
Frumuseţea lăuntrică reprezintă de asemenea armonia celor 3 forţe ale sufletului: cele
două forţe ale inconştientului (una primitivă, negativă şi una pură, pozitivă) reprezentate de
caii cu înfăţişare contrastantă; şi forţa catalizatoare a conştientului simbolizat de vizitiu. Prin
sforţări repetate „calul cel rău e lecuit de neastâmpăr; tot numai supuşenie urmează gândul
chibzuit al celui care mână carul” şi în materie de dragoste îşi schimbă atitudinea: ”îl urmează
pe iubit plin de cuviinţă şi teamă, îl înconjoară o grijă fără seamăn ca şi cum ar fi deopotrivă
unui zeu”
Când iubitul răspunde sentimentelor îndrăgostitului, în plan erotic „cele din afara”
sufletului sunt „prietene” „celor dinăuntrul” său. Aceasta se produce treptat: îndrăgostitul îşi
înfrânge instinctele, egoismul, este plin de grijă faţă de celalalt, astfel că „iubitul ajunge să
resimtă o firească prietenie pentru el” şi „îl îngăduie în preajma lui în ciuda vorbelor
celorlalţi”. Apoi, pe măsură ce creşte intimitatea între ei, „valul căruia Zeus îndrăgind pe
Ganymedes i-a zis purtător de dor pătrunde în iubit şi apoi curge în afară”, iubitul nedându-şi
seama că se îndrăgosteşte la rându-i pentru că în celălalt se vede pe el însuşi.
Chiar dacă viaţa celor doi îndrăgostiţi nu continuă în virtute aşa cum am menţionat anterior ci
este „covârşită de dorul de onoruri şi de caii nărăvaşi”, iubirea singură contează, înnobilând
fiinţa astfel încât sufletele lor, pentru că “au apucat deja drumul pe sub bolta cerului, nu vor
coborî în neguri ca sa înceapă pe sub pământ colindul ci sunt sortiţi să prindă deopotrivă, la
vremea cuvenită, aripi.”.
Despre statutul aparte al înţelepciunii şi corelaţia lui cu celelalte aspecte ale vieţii am
vorbit dar trebuie să îl analizăm şi din perspectiva raportului său cu textul scris. Civilizaţia
scrierii modifică în opinia lui Platon mai ales într-un sens negativ relaţia dintre cunoaştere,
memorie şi limbaj.
Exemplul cel mai ilustrativ îl constituie diferitele opere ale sofiştilor şi in cazul de faţă opera
lui Lysias, pe care Phaidros, deşi spune că o poate prezenta oral pentru că i-a reţinut ideile
principale, ajunge să o citească pentru că, parcă, desprinsă de forma ei scrisă, meşteşugită,
opera nu mai poate convinge.
Este vorba aici de acea retorică literară care, aşa cum spune Henri Joly,” decupează
forma de fond, semnificantul de semnificat”, este autoreferenţială (nu trimite la adevăr ci doar
la ea). Platon opune prin Socrate acestei retorici a scrisului şi a înşelătoriei una a vorbirii şi a
veracităţii.
Singura scriere permisă este cea” a vorbirii”, ce constă în „transcrierea discursurilor
scrise în suflet ce poartă asupra realităţilor drepte, frumoase, bune”. De lucrul ăsta pare să fie
capabil doar cel iubitor de filozofie, care, spre deosebire de poet, de autorul de discursuri sau
de legi nu „îşi tot suceşte opera” pe care o consideră cea mai de preţ ci „e în stare să îşi susţină
cu argumente ideile şi totodată să afirme singur, despre propriile-i scrieri, cat de puţin
înseamnă ele”. De asemenea, doar el scrie cu ştiinţa a ce înseamnă adevărul. Platon face aici
referire iarăşi la sofişti pentru care adevărul este neglijat şi nu contează decât utilitatea
discursului.
In al treilea rând, înţelepciunea reprezintă cumpătare: de dorit e doar averea pe care o
poate duce şi gestiona. Formularea sugerează iar ideea acordului interior-exterior. Astfel,
toate dorinţele lui Socrate se întrepătrund şi se completează, definind sfera de semnificaţii a
înţelepciunii: armonie la toate nivelurile existenţiale.
Aşadar cum sa nu subscriem la replica lui Socrate din finalul dialogului: “Oare,
Phaidros, ar mai fi ceva de cerut? Mie ruga mea îmi este pe măsură."