Mitul androginului

Tema- 20.12.2022

Mitul androginului, al ființei perfecte, complete, precum și ideea de

coincidentia oppositorum (unitatea contrariilor) este probabil la fel de
vechi precum omenirea. Unitatea simbolizează o stare de grație, în timp ce
separarea simbolizează că derea.
De aceea, încă din epoca de piatră ființele umane își reprezentau
divinitățile, ființele perfecte, ca un tot unitar; ele sunt autosuficiente,
fiind capabile să (pro)creeze fă ră contribuția unei alte ființe. De abia recent
androginul este vă zut printr-o prismă superficială – ca un hermafrodit ce
are organele genitale ale ambelor sexe. Nu aceasta este esența ființei
androgine – ci unitatea, perfecțiunea, coexistența într-unul a tot.
Androginul nu este bărbat și femeie doar pe plan sexual, el este
ființa completă, ce nu are nevoie de o alta, aflată într-o stare de grație și
beatitudine. Omul, ființă decă zută , este incomplet, suferă de un gol, o lipsă ,
de aceea caută sensul și împlinirea prin dragoste, prin gă sirea perechii care
să îl aducă mai aproape de androginitate.
Honore de Balzac exprimă liric această că utare a perfecțiunii și fericirii
prin unitate în nuvela Seraphita. Seraphita este în același timp Seraphitus și
este iubit de o femeie ce îl vede ca bărbat și de un bă rbat ce o vede ca
femeie. Starea ce se apropie pe Pă mâ nt cel mai mult de divinitate: a iubi și a
fi iubit de o femeie și un bă rbat în același timp.
Unii teoreticieni vorbesc despre existența mitului androginului chiar în
creștinism: inițial, Adam era nu om, ci o ființă apropiată de divinitate, și
bă rbat și femeie. Dar Adam, deși atâ t de aproape de perfecțiune, nu este
totuși perfect și va fi într-un final separat. Odată cu separarea și crearea
Evei, omul se îndepă rtează prea mult de perfecțiune și cade în pă cat.
De altfel, mitul androginului este universal: de la religiile primitive
și până la religiile orientale și europene. Multe mituri cosmogonice –
cele ce descriu creația universului – au la bază o ființă androgină ce creează
lumea pe cale asexuată . Existau și multe ritualuri care simbolizau nostalgia
omului spre redobâ ndirea unită ții.
 Mitul androginului este cunoscut și prin opera Banchetul a lui
Platon (povestea este spusă de că tre Aristofan).
Filosoful ne dă ruiește o variantă frumoasă a acestui mit, care ne arată și
originea iubirii. Astfel, în vechi timpuri, Pă mâ ntul era populat de ființe
complete, de androgini, ce aveau o formă de sferă , trupul lor fiind format
dintr-o femeie și un bă rbat, din doi bă rbați sau din două femei. Androginii
era fericiți, puternici și atâ t de aproape de perfecțiune, încâ t zeii,
temă tori, îi vor despă rți în două ființe incomplete. Dar odată separați,
ființele rezultate mureau de tristețe. Astfel că zeii, dorind să îi salveze, îl
fac pe Eros, care creează iubirea. De atunci, ființele omenești, jumă tă ți ale
ființei originare, își caută cealaltă pereche. Câ nd și dacă o gă sesc, ajung
iară și să cunoască starea de fericire și de beatitudine din timpurile vechi.

Omul a pierdut această stare de grație și este blestemat să tră iască într-o
lume și într-un trup incomplet, insuficient, imperfect, este blestemat să
gâ ndească în termeni de diferențe, de opuși și nu de coincidență , unitate.
Androginul nu este hermafroditul la care se gândesc astăzi oamenii
ce aud acest cuvânt. Este o ființă totală , care îmbină , precum explică
Mircea Eliade, nu numai caracteristicile fizice ale femeii și bă rbatului, ci și
toate forțele lor intelectuale, afective, magice.