Nu este un secret faptul că

miturile din diferite culturi

conțin
modele arhetipale de gânduri
umane, sentimente,
comportament
în relațiile umane și reacții la
evenimentele destinate sorții
Text:
Emilia Wróblewska-Ćwiek
, Ţ ar ă : Polonia , Image: Christina Adams
Nu este un secret faptul că miturile din diferite culturi
conțin modele arhetipale de gânduri umane,
sentimente, comportament în relațiile umane și
reacții la evenimentele destinate sorții. Se poate
simți că sunt un fel de matrice care își imprimă
pecetea în psihicul nostru, făcându-ne să copiem
aceleași tipare timp de mii de ani.
Cei care au avut vreun contact cu astrologia au
observat cu siguranță o convergență între numele
planetelor și numele zeilor greci. Această
coincidență este un indiciu că situațiile specifice în
care zeii s-au găsit sunt o descriere metaforică a
interacțiunii dintre energiile planetelor care poartă
același nume. Fiecare corp ceresc are propria
conștiință și o anumită calitate energetică. Prin
mișcarea și poziționarea lor în unghiuri specifice
unele față de altele, aceste corpuri creează sisteme
armonioase sau nearmonioase (numite, printre
altele, conjuncții, trigoane, inconjucții, sextile,
cuadraturi), producând astfel o energie puternică, de
o calitate strict definită, care se „descarcă” în sine în
dramele care au loc pe Pământ. Actorii acestor
drame sunt toate ființele care locuiesc pe planeta
noastră - oameni, animale, plante și chiar minerale.
Dispunerea planetelor în momentul nașterii unei
ființe umane lasă o anumită amprentă asupra
corpurilor sale subtile, programându-le în
consecință. Prin urmare, un astrolog experimentat,
în timp ce examinează mandala, pe care este
plasată imaginea configurației de naștere a
planetelor unei anumite persoane, este capabil să
descrie cu exactitate caracterul, punctele tari și
punctele slabe ale unei persoane, felul în care
reacționează în situații specifice, etc. Mai mult, prin
verificarea configurațiilor pe care planetele se mișcă
constant pe cer, va crea o diagramă personală de
naștere, cu ajutorul căreia astrologul va stabili prin
ce va trebui să treacă o anumită persoană la un
moment dat, căror provocări va trebui să le facă
față, ce îi va fi ușor și ce va fi dificil.
Astfel, după o vizită la un astrolog bun, în om se
poate ridica întrebarea dacă soarta sa a fost stabilită
dinainte. Oare nu seamănă deplasarea pe calea
vieții lui cu o bilă metalică rostogolită pe pista gata
pregătită a unui labirint de jucărie? Și dacă da,
atunci cine a scos piesele? Și cine i-a programat
caracterul, tipul de personalitate, virtuțile și viciile?
Răspunsul automat care vine la această ultimă
întrebare este că el a fost în mare parte modelat de
mediul în care a crescut, de condițiile sale de viață și
de gardieni. Dar cine a avut atunci o influență
asupra acestui mediu? Și este de remarcat faptul că
o persoană nu este întotdeauna complet
asemănătoare cu membrii familiei sale. Se poate
întampla ca propriul caracter să nu semene deloc cu
al celorlalți. Deci, de unde a venit individualitatea
lui?
Răspunsul la această întrebare poate părea evident
pentru cei interesați de științele esoterice. Toate
acestea au fost influențate de condițiile karmice,
care sunt moștenirea încarnărilor anterioare. Soarta
prezentă a omului este o altă verigă dintr-un lung
lanț al încarnărilor. Aceste verigi sunt multicolore,
dar într-un fel similare unele cu celălalte. Fiecare
verigă este un circuit închis, un cerc în care ființa
umană s-a întemnițat, așa cum este prezentat de
înțelepciunea universală:
Uită-te la gândurile tale, ele devin cuvintele tale;
Uită-te la cuvintele tale, ele devin acțiunile tale;
Uită-te la acțiunile tale, ele devin obiceiurile tale;
Uită-te la obiceiurile tale, ele devin caracterul tău;
Uită-te la caracterul tău, el devine destinul tău.
Și aici, se ridică întrebările: ce legătură au toate
acestea cu nașterea planetelor?
Cum s-a întâmplat ca omul să se regăsească în
lumea în care a devenit prizonierul destinului său?
Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit în
poveștile mitologice ale culturilor native, antice,
răspândite pe întregul pământ. Se dovedește că
poveștile arhetipale care ne fertilizează psihicul și ne
influențează comportamentele pot fi de asemenea
înțelese la un nivel mult mai profund și, în același
timp, universal.
Miturile egiptene, de exemplu, ai căror protagoniști
sunt Nun, Ra, Nut, Geb, Osiris, Isis, Horus, Seth,
Nephthys, și alții, precum și teme primitive precum
lupta fratricidă, gelozia, moartea unui iubit, trădarea
conjugală, seducția, nașterea unui copil dintr-o
legătură nelegiuită, lupta împotriva fiarelor, toate se
referă, nu numai la dramele care au loc în psihicul
uman, ci mai ales, la realitatea spirituală. Ele
descriu, într-un mod metaforic, procesul puternic al
căderii conștiinței umane, în legătură cu crearea
unui nou univers nedivin.
De asemenea, ele descriu cum ne putem întoarce în
patria noastră cerească.
Într-un text egiptean antic, provenind din mormintele
faraonilor Tutankhamon, Seti I, Ramesses II,
Ramesses III și Ramesses VI, intitulat "Cartea vacii
cerești", găsim o descriere a rebeliunii omenirii
împotriva zeului Ra despre care se credea că a
devenit prea bătrân pentru a face față treburilor
lumii. Ra, după ce a aflat despre aceasta, a chemat
un consiliu de zei pentru a-l sfătui ce să facă. După
consiliu, el își trimite "Ochiul" (zeița Hathor) pentru a-
i pedepsi pe oamenii răzvrătiți. Hathor îndeplinește
voința lui Ra și ucide mii de rebeli. Dintr-o mamă
prietenoasă, care hrănește, ea devine Sekhmet, un
demon însetat de sânge. Atunci Ra începe să-și
regrete decizia, are milă de omenire și o roagă pe
Sekhmet să oprească activitățile însetate de sânge.
Ea refuză, însă, pentru că a gustat sângele uman.
Apoi Ra folosește un truc și toarnă pe câmpuri șapte
mii de borcane de bere amestecate cu ocru roșu
similar cu sângele. Confuză, Sekhmet bea hectolitri
din această băutură, leșină și apoi se trezește
schimbată. Ea redevine Hathor cea prietenoasă.
Rebeliunea este stinsă, dar Ra, obosit de
ingratitudinea umană, îi cere lui Nut să-l mute în
zone mai înalte ale cerului. Și aceasta se întâmplă.
Ra, pe spatele lui Nut, transformată într-o vacă, se
retrage în regiunile superioare ale cerului. Osiris și
Thot îl înlocuiesc în guvernarea lumii. Înainte de a
pleca, Ra creează câmpuri de stuf pentru oameni -
viața de apoi, locul în care vor merge după moarte.
Din acest moment, omenirea devine muritoare și ea
însăși trebuie să aibă grijă de maat - menținerea
armoniei și a ordinii. De la retragerea zeului Ra,
cerul și trupurile cerești sunt guvernate de zei
inferiori. Forțele planetare, controlate de Ra, au
degenerat și s-au amestecat cu principiile răului,
haosului și ignoranței.
Echivalențele grecești pentru zeița Hathor și zeul Ra
erau Atena și Zeus. În mitul grecesc despre
Gorgone/Medusa, găsim un alt fir care se referă la
căderea umanității.
Medusa, care poate fi considerată conștiința umană,
a fost inițial o fată frumoasă. A fost fermecată de
Poseidon - conducătorul mărilor (în acest context,
Poseidon este același cu zeul egiptean Seth /
Typhon, considerat a fi, printre altele, domnul mării)
și a sedus-o în templul Atenei. Aceasta din urmă, ca
pedeapsă, a transformat-o pe Gorgone/Medusa într-
un monstru care avea șerpi veninoși în loc de păr.
Gorgone/Medusa, conștiința noastră inițial
frumoasă, a fost legată de principiul răului, haosului,
anarhiei, al cărui simbol este Poseidon / Seth, și a
pierdut legătura cu înțelepciunea divină. De aceea,
templul originar al înțelepciunii, care obișnuia să fie
capul nostru, este acum un templu locuit de
gândurile agitate și dezordonate care ne provoacă
suferința. Șerpii sunt o aluzie la focul de șarpe care
curge în măduva spinării, care este cel mai
important purtător al conștiinței noastre. Merită să
adăugăm aici că planeta Neptun, numită după
echivalentul roman al lui Poseidon, gestionează
glanda pineală umană. Putem relaționa acest lucru
cu degenerarea acestui organ, ca urmare a fuziunii
cu principiul căzut al lui Neptun.
Prin urmare, mințile noastre sunt tot timpul „în
mișcare”. Dar aceasta nu este o mișcare sacră, o
mișcare rațională, simbolizată de Isis. Este un
zgomot mental neîntrerupt ce ne însoțește peste tot
și în orice moment. Suntem înconjurați de acesta.
Cei mai mulți dintre noi considerăm gândurile
noastre ca fiind realitatea sau adevărul despre
lumea din jurul nostru. Este foarte dificil pentru noi
să observăm ce se întâmplă în capul nostru. În
general, gândurile ne conduc, evocă anumite stări în
noi, și provoacă acțiuni impulsive, imprudente.
Nu vedem lucrurile așa cum sunt. Le vedem prin
filtrele gândurilor și credințelor noastre, care s-au
dezvoltat adesea în urma experiențelor dominate de
teamă, traumatice.

„Universul este mai larg decât

părerile noastre despre el.”
Text:
Emilia Wróblewska-Ćwiek
, Ţ ar ă : Polonia , Image: Pixabay CCO
Către partea 1
Thoreau a spus odată: „Universul este mai larg
decât părerile noastre despre el”. Și, similar, noi, noi
înșine, suntem mai vaști decât părerile noastre
despre noi înșine. Credem că suntem ființe
separate. Ne identificăm cu un set particular de
calități, vicii și virtuți, puncte de vedere, emoții,
reacții, roluri pe care le performăm și care alcătuiesc
personalitatea noastră pământească.Ca ființe
umane nu ne dăm seama cât suntem de vaști, de
înalți și de perfecți. La nivelul sufletului spiritual,
suntem una cu tot ceea ce există și una cu cel mai
înalt principiu divin, numit Nun și Ra în Egipt.
Cu nivelul actual al conștiinței, nu putem simți
această unitate sau să trăim din ea luând decizii, să
ne ghidăm prin bunătatea ei, pentru că nu avem un
suflet spiritual. Conștiința noastră este egocentrică.
Această egocentricitate este o caracteristică a
focului nostru de șarpe, și de aceea fiecare dintre
noi rămâne concentrat asupra lui însuși, văzându-se
pe sine ca buricul lumii. Este chiar cazul persoanelor
care se consideră umaniști altruiști, dedicați
omenirii, muncind pentru cei nedreptățiți, cei slabi și
bolnavi. Dacă nu ne putem vedea egocentricitatea,
este doar pentru că nu ne-am cunoscut suficient.
Acest adevăr nu este transmis cu intenția de a
moraliza și condamna, ci de a aduce informații
neutre. Aceasta este ceea ce suntem acum - lipsiți
de lumina cunoașterii ce provine dintr-o corectă
funcționare a glandei pineale. De aceea Iisus,
murind pe cruce, a rostit cu empatie: „Tată, iartă-i,
căci nu știu ce fac”.
Egiptenii au numit conștiința omului modern
cufundat în materie -
Nephthys. Numele ei înseamnă „sfârșit, graniță”,
care, precum a scris Plutarh, înseamnă că aceasta
„ajunge la cele mai îndepărtate capete ale
pământului” și „are în posesia ei puterea de a
distruge”. Aceasta înseamnă că această conștiință
se scufundă cât poate în lumea materiei, ceea ce
implică pe de o parte o încetinire uriașă a vibrațiilor,
iar pe de altă parte o poluare mentală. Prin urmare,
la fel ca Gorgone/Medusa, ea distruge și spurcă
armonia și ordinea divină.
Nephthys era fiica și soția lui Typhon, ceea ce
înseamnă că s-a născut dintr-un element al
întunericului, al haosului, al ignoranței, al anarhiei
spirituale și al răului. În calitate de soție a acestui
principiu, ea a rămas infertilă. Acest lucru ne
amintește de infertilitatea Elisabetei din Biblie.
Ambele personaje simbolizează faptul că utilizarea
conștiinței pământești pentru desăvârșirea divină
este, în avans, sortită eșecului.
Totuși, numele „Nephthys” înseamnă și „victorie”.
Când personalitatea noastră își realizează propria
imperfecțiune, confuzie și faptul că este incompletă,
și se îndreaptă spre aspectele Spiritului, numai
atunci va fi posibil ca acesta să înceapă o dezvoltare
reală în spirală. Simbolul acestei dezvoltări este
legătura de iubire dintre Nephthys și Osiris, al cărei
rod este Anubis. Acest zeu era reprezentat cu capul
unui câine sau șacal. Capul câinelui simboliza
capacitatea de a vedea corect ziua și noaptea.
Șacalul, pe de altă parte, ca un animal care
devorează cadavrele, a fost asociat cu moartea și
renașterea mistică. Anubis, rodul dintre Nephthys și
Osiris, era stăpânul lumii subterane, care l-a ajutat
pe Osiris în renașterea sa. Aceasta înseamnă că el
a fost considerat a fi aspectul personalității
pământești care ne permite să ne cunoaștem pe noi
înșine, întunericul și suferința noastră. El a fost, de
asemenea, un simbol al puterii de a discerne și a
anihila ceea ce este vechi, muritor și care nu
slujește divinității care se dezvoltă în noi.
În inima noastră există un nucleu al conștiinței diferit
de conștiința pământească actuală. Acest nucleu
este singurul „atom” nemuritor în noi, singura relicvă
a fostei noastre divinități. Acest atom în multe
persoane rămâne latent. Se trezește atunci când
conștiința noastră, după ce a trecut prin multe
încarnări și experiențe, în cele din urmă își
realizează propria infertilitate și ariditate. Când simte
că, în ciuda atâtor încercări de a atinge fericirea, în
ciuda faptului că a atins atâtea obiective, tot este
goală și tânjind după o altă lume, după Dumnezeu,
și atunci își simte propria neputință, neputința și
incapacitatea de a-și realiza divinitatea prin ea
însăși. Radiația Erei Vărsătorului servește, de
asemenea, la trezirea acestei conștiințe, dar nimeni
nu este în măsură să stabilească când se va
întâmpla la o anumită persoană. „Vântul bate încotro
dorește. Îi auzi sunetul, dar nu poți spune de unde
vine sau de unde merge. La fel este cu toți cei
născuți din Spirit”, după cum Iisus îi spune lui
Nicodim.
Când acest element este trezit și conștiința noastră
este îndreptată către problemele Spiritului, când
legătura cu Dumnezeu devine cea mai mare dorință
a noastră, atunci vom deveni ca Nephthys, sau
Elisabeta din Biblie – un sol fertil capabil să aducă
roade. Vom începe să realizăm că suntem mai mult
decât micul nostru eu. Vom începe să ne ascultăm
inima din care provine vocea „Celuilalt”.
Mitul grec spune că era imposibil să o omori pe
Gorgone/Medusa fără ajutor divin. Gorgone/Medusa
a fost învinsă de Perseus, cu ajutorul lui Graeae și
Atena. Noi, „eroii” moderni, care vrem să ne
învingem propria conștiință egocentrică, avem
nevoie de ajutor divin. Acest ajutor ne este oferit de
Bodhisattvas, o Fraternitate a Luminii, care trăiește
în Vacumuul Shambalei.
Perseus a ucis-o pe Gorgone/Medusa stând cu
spatele la ea și privindu-i imaginea în scutul de
cupru pe care Atena însăși îl ținea pentru el. Apoi,
cu sandale cu aripi (un atribut al lui Hermes/Mercur),
s-a ridicat și a tăiat capul monstrului. Noi, de
asemenea, trebuie să ne observăm egoul în lumina
iubirii divine și a înțelepciunii, simbolizate de scutul
de cupru al Atenei. Întoarcându-ne spatele
înseamnă că nu ne mai identificăm cu sinele nostru.
Datorită puterii lui Mercur, datorită Luminii gnostice,
suntem capabili să ne ridicăm vibrațiile și să tăiem
capul șarpelui cu sabia recunoașterii.
Această decapitare înseamnă că nu mai încercăm
să ne îmbunătățim personalitatea pământească.
Căci știm că nu poate fi îmbunătățită. Vechea
noastră conștiință trebuie "devorată de Anubis". Nu
trebuie să existe un pelerin separat pe potecă. El
urmează să se dizolve. El trebuie să devină una cu
atotputernica Iubire a lui Dumnezeu. Deci, nu trebuie
să devenim un „mare om”,"mare maestru", "guru",
"exemplu pentru alții", "sfânt", etc. Trebuie să
devenim Liniște. „Fericiți cei blânzi, pentru că vor
stăpâni pământul”, adică își vor îmblânzi
personalitatea și o vor supune lui Dumnezeu.
Uneori, dorința noastră de a ne dezvolta devine, în
mod paradoxal, o dorință care ne separă de
Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă atunci când
dorim în mod inconștient glorie pentru noi înșine.
Când ne gândim la noi înșine ca fiind spirituali, sfinți,
buni, mai buni, atunci dezvoltăm așa-numitul „ego
spiritual”.
Cheia căii este acceptarea. A accepta totul fără
rezistență, fără revoltă, fără judecată. Un lucru este
să te judeci pe tine însuți și un altul să poți face
distincția. Trebuie să vedem ce este lumină în noi și
ce este întuneric, ce dorințe aparțin lumii pământești
și care sunt cele îndreptate către Dumnezeu. Iar
ceea ce este întuneric în noi trebuie să se stingă,
trebuie dat lui Anubis pentru a fi devorat. Dar nu
trebuie să ne condamnăm și să ne judecăm pe noi
înșine. Avem nevoie de blândețe și răbdare pentru
noi înșine și pentru ceilalți. Când ne judecăm pe noi
înșine sau pe alții, creăm zgomot, creștem numărul
șerpilor din capul nostru, creăm idei suplimentare
despre cine suntem. „Mintea noastră este ucigașul
realității” și „discipolul trebuie să ucidă ucigașul”.
Conceptele care ies din minte sunt căile bătute ale
gândirii, labirintul în care am fost prinși atâta timp.
Aceste căi bătute ne-au făcut să reciclăm propriile
experiențe. Ne putem elibera din cercul vicios al
propriului nostru destin, să rupem lanțul
nenumăratelor încarnări. Ne putem elibera din
„normalitatea” noastră, despre care Van Gogh
spunea: „Normalitatea este un drum pavat: Este
confortabil de a-l urma, dar pe el nu mai cresc flori”.
"Florile" se nasc din Liniște. Din Liniște apare un
drum pe care nimeni nu l-a urmat până acum.
Această cale este Dumnezeu, renăscut în toți cei
care supun, reduc la tăcere, își sting micul eu în
fiecare zi, pas cu pas.
Prin urmare, „să nu umblăm Calea, ci să fim Calea”.
Dumnezeu așteaptă răspunsuri pentru florile pe care
ni le trimite,
nu pentru Soare și Pământ.
Nu întârziați să adunați flori pentru a le păstra,
ci mergeți mai departe, căci florile vor înflori singure
de-a lungul drumului.
Norii întunecați devin florile cerului
când sunt sărutați de lumină.
Apa dintr-un vas este scânteietoare;
apa din mare este întunecată.
Micul adevăr are cuvinte clare;
marele adevăr are o mare tăcere.
Praful cuvintelor moarte se agață de voi.
Spălați-vă sufletul în tăcere.[1]
[1] Rabindranath Tagore, „Păsări rătăcite”, versetele
26, 102, 249, 176, 147.