COLEGIUL NAȚIONAL „GIB MIHĂESCU”

PROIECT EDUCAȚIONAL
„O ISTORIE CULTURALĂ A IUBIRII. MITURI
ȘI CUPLURI CELEBRE DIN LITERATURĂ”

„MITUL ANDROGINULUI”

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC, COMPONENȚA GRUPEI,

Prof. Alina Drăgușin Denis Cosac
Alina Costeanu
Daniel Dinculescu
Crina – Elena Ilina
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

DRĂGĂȘANI,
2020- 2021

CALENDARUL PROIECTULUI:

Pregătire: 9 decembrie 2020-17 ianuarie 2021

Susținere:18 ianuarie 2021
Bibliografie:
 Surse primare:
 Platon, ,,Banchetul”, Editura Humanitas București , 2011, pag. 44-49
 L. Rebreanu, ,,Adam și Eva”, Editura Litera București,2001, pag.24-25
 M. Eliade, ,,Nuntă în cer”, Editura Tana,2007,pag. 49-53
 Surse secundare:
 https://www.fundatiacaleavictoriei.ro/
 https://yorick.ro/gustav-klimt-un-sarut-pe-marginea-prapastiei/
 http://mirceazgardau.ro/2012/05/30/mitul-androginilor-in-banchetul-lui-platon/
 .https://gorjeanul.ro/sarutul-lui-brancusi-pe-scena-teatrului-dramatic-elvira-godeanu/
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Androgin

 https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/09/26/mitul-androginului-platon-
banchetul-189d-%E2%80%93-193b/

 http://istoria-artei.blogspot.com/2009/10/mitul-androginului.html

2
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

 http://www.isj.gl.edu.ro/RED/LRO/Soft%20educational%20-%20Lumi
%20fantastice/dictionar.html

 ht https://misa.yoga/androginul/tps://ro.scribd.com/document/98718550/57825130-
Mitul-Androginului-c

 https://prezi.com/x6fjgg9o4th4/mefistofel-si-androginul-de-mircea-eliade/

 https://mythologica.ro/androginul-mit-si-simbol/

 https://pdfslide.tips/documents/mitul-androginului.html

 https://www.wattpad.com/90814225-legende-pentagrama-elementala

 https://www.didactic.ro/materiale-didactice/26027_-cuplu-de-ana-blandiana-analiza-
pe-text

 http://revistanoastra.lufo.ro/files/2017_revista_noastra_nr_47-48.pdf

 http://doctorate.uab.ro/upload/99_2289_abstract_romanapdf.pdf

 https://prezi.com/qkkxyck3sfew/eliade-nunta-in-cer/

 https://ro.wikisource.org/wiki/Avatarii_faraonului_Tl%C3%A0

 https://www.fundatiacaleavictoriei.ro/

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………...…...……..….4
CAPITOLUL 1: La început a fost mitul …………..………………...…….... 6
1.1: Discursul lui Aristofan ……..…………………………………...…......….. 6
CAPITOLUL 2: Hermeneutica textului ………………………..…...……....8

2.1: Androginul primordial …………………………………………...….…......8

3
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

2.2: Simboluri ale androginului ………………………..……………….......…..8

CAPITOLUL 3: Transpuneri ale mitului în tiparele literaturii ………..…11

3.1: ,,Cuplu” de Ana Blandiana …………………………………………….....11
3.2:,,Avatarii faraonului Tlà”de Mihai Eminescu………….……………..…....13
3.3: ,,Adam și Eva” de Liviu Rebreanu …...……………………….……….....14
3.4: ,,Nuntă în cer” de Mircea Eliade …………………………………………15
CAPITOLUL 4: Reprezentări în celelalte arte …………………………….18
4.1: ,,Sărutul” de Constantin Brâncuși ……………………………………...…18
4.2: ,,Sărutul” de Gustav Klimt ………………………………………………..19

CONCLUZII……………………………………………………..…………...20

INTRODUCERE

Existența iubirii și dorința omului de a o avea a reprezentat,

din cele mai vechi timpuri, un mister pentru care ființa umană a
găsit diferite răspunsuri. Astfel, în literatură, se observă diferite
abordări ale acestei teme. Printre ele se află și mitul androginului
(gr. andros – „bărbat” + gyne – „femeie”), mit fecund ce a
influențat puternic spațiul european și nu numai.

4
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

Mitul androginului, relatat de Platon, aminteşte vag de

antropologiile experimentale, pare mai mult o fabulă filozofică, Androgin
neiscusită de ironia indiscretă a filozofului Aristofan şi poate, tocmai
de aceea, anume Aristofan este pus să povestească, în Banchetul,
mitul despre androgin. Dar, de fapt, teza mitului este în primul rând
explicarea motivului apariţiei dragostei de cuplu. Acesta poate fi
considerat un mit literar, provenit din Grecia antică. El a devenit o
temă culturală importantă ce a dus la apariția unor subteme ce
prezintă androginul în diferite moduri, permițându-i cititorului o
mulțime de interpretări, iar autorilor o anumită libertate în operele
lor. Pe parcursul devenirii sale, integritatea omului va fi distrusă,
cât şi dimensiunea sa androgină. Omul îşi pierde puterea nelimitată
şi autosuficiența, dar continuă să lupte pentru a redobândi unitatea,
căutându-şi jumătatea, sufletul pereche, fiind gata să dea totul pentru
el. Mitul prezintă, poate, cel mai bine, dorința de perfecțiune, vechea Narcis
aspirație a oamenilor de pretutindeni. De la Platon la gnosticii și misticii
Evului Mediu, mai apoi la romanticii europeni, toți aspiră la acest tip de desăvârșire, mai
rudimentar ori mai sofisticat, inițiind ritualuri care să permită accesul la unitatea primordială.
Acesta a dat naștere și altor mituri ce reprezintă varietăți ale poveștii cum este și mitul lui
Narcis, în care căutarea jumătății este suspendată, pentru că ființa, așa cum este ea,
înjumătățită după mitul platonician își este sieși suficientă.
Mitul androginului este un mit originar al unei situații de
la începutul lumii, completând mitul cosmogonic al nașterii
universului cu cel al populării sale, iar, mai apoi, al alienării.
Cu rădăcini în preistorie, miturile s-au transmis iudaismului,
creștinismului și islamismului. În creștinism, chiar primul om,
Adam, a fost androgin, acesta fiind împărțit în două de către
Dumnezeu în momentul când acesta îi rupe o coastă în care
suflă pentru a da naștere Evei și în sincron femeii. Astfel,
căsătoria a devenit demers inițiatic prin care „omul nu devine cu
adevărat om (adică om originar) decât în momentul în care
finalizează această uniune între femeie și bărbat, demers ce a
dus la apariția unui număr mare de legende și povestiri ce
reprezintă în direct dorința de reîntregire a omului, dintre care,
Adam si Eva printre cele mai importante de menționat sunt basmele,
prezente în aproape toate popoarele la finalul cărora cel mai des
prințesa se mărită cu eroul, arătând fericirea pe care o aduce
desăvârșirea individului prin totalizare” (Eliade, 2003: 82). O
abordare a acestei teme a avut-o și Liviu Rebreanu în opera

5
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

,,Adam și Eva” ce reinterpretează principiile metempsihozei,

sufletul călător dorește o contopire finală cu jumătatea sa.
Moartea surpă reîncarnarea, pentru a le oferi completarea în cea
de-a șaptea viață.
Viziuni, idei, rituri
similare se regăsesc și în
culturile mediteraneene și ale
antichității Orientului
Apropiat, în India, unificarea
contrariilor, a părților în
întreg, este atributul
Spiritului.
Basm
Mitul
își face simțită prezența chiar și
în literatura română, fiind
reinterpretat și de mari clasici,
în opere precum: ,,Cuplu” de Ana Blandiana, ce implică tema
literaturii din toate timpurile, iubirea, ce reprezintă sentimental
înălțător care încununează existența oricărei persoane și în
,,Avatarii faraonului Tlà” de Mihai Eminescu ce prezintă o viziune
diferită față de cea a lui Liviu Rebreanu, privind androginul ca pe
un demon și nu ca pe căutarea sufletului pereche și este
considerată ca fiind o “capodoperă fantastică neterminată”
(G.Călinescu), ce ilustrează credinţa în metempsihoză
(transmigrația sufletelor individuale, care străbat, în vederea purificării, un lung ciclu de
reîncarnări), potrivit căreia fiinţa este împărţită în două domenii distincte: învelişul perisabil şi
sufletul nemuritor. Eminescu ilustrează ideea că omul este doar o
Phoenix, reprezentant
umbră, adică ceva efemer şi insignificant, concepţie întâlnită şi în
important al metempsihozei
filozofia lui Platon care considera că “umbra întruchipează lumea
aparenţelor, ce se opune lumii reale, adevăratelor esenţe”.
Androginul își face apariția la fel de proeminent și în sculptura lui Brâncuși ,,Sărutul”,
unde cele două ființe, un bărbat și o femeie, unite prin sărut simbolizează recuperarea
androginului originar, perfect, numit Evadam, care sfârşeşte prin a fi un simbol al dragostei,
primită chiar de la natură, simplă și eternă datorită materialului folosit, piatra. Aceasta aduce
de la sine diverse interpretări în toată lumea, ,,Poarta sărutului” fiind o altă sculptură ce
simbolizează, într-un mod diferit, aceeași temă.

6
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

Cele două opere ale lui Brâncuși

1.La început a fost mitul…
Mitul androginului prezintă procesul prin care omul a apărut iar teza mitului este în
primul rând explicarea motivului pentru care omul își caută jumătatea cât și importanța
acesteia. Acesta poate fi considerat un mit literar, provenit din Grecia antică. El a devenit o
temă culturală importantă ce a dus la apariția unor subteme ce prezintă androginul în diferite
moduri, astfel că mitul a reprezentat o rampă de pornire pentru un număr mare de simboluri și
teme literare, în timp ce acesta a început încet să fie uitat.
Mitul apare în opera literară ,,Banchetul” de Platon. Acesta este un dialog Socratic
scris de filosoful grec Platon, discipol al lui Socrate, unde este prezentat un Banchet la care
iau parte mai mulți bărbați ce alcătuiesc diferite povestiri pe tema iubirii. Printre aceștia se
numără și filosoful Socrate, figura general și politică  Alcibiade  și dramaturgul
comic Aristofan, ce este prezentat ca fiind creatorul mitului.

1.1. Discursul lui Aristofan

Aristofan își începe istorisirea descriind faptul că omul

nu a fost mereu așa cum îl știm noi ,,Trebuie însă mai întâi să
lămuresc care este natura omenească şi la ce prefaceri a fost ea
supusă.”, omul nu era doar de două feluri, ci de trei, genul
pierdut fiind androginul. Fizic aceștia erau alcătuiți dintr-un trup
cu formă de sferă (simbol al perfecțiunii) cu patru mâini și patru
picioare și cu un singur cap ce avea două fețe ,,întrutotul la fel,
care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi
Pământul(femeia) ruşinoase şi toate celelalte pe măsură”.
Aristofan a simțit nevoia de a descrie și modul lor de
deplasare : ,,mergeau, ţinându-se drept şi putând să se mişte
înainte şi înapoi, ca şi noi cei de acum, iar când doreau să alerge
se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor şi se învârteau în
cerc, dându-se de-a rostogolul, ca nişte saltimbanci care fac

7
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

roata aruncându-şi picioarele în sus şi apoi revenind cu ele pe

pământ”.1
Nici forma, nici modul lor de a se deplasa nu era
întâmplător, acestea se asemănau perfect cu cele ale corpurilor
Luna(androginul) cerești din care provin. Bărbatul
provine din Soare, Femeia din
Pământ, iar Androginul provine
din Lună.
În mit este descris și faptul
că aceste creaturi aveau talent în
luptă, dar cu acest dar a venit și
mândria care i-a împins să facă greșeala de a ataca Olimpul.
Văzând asta, Zeus a chemat toți zeii pentru a decide soarta
Soarele(bărbatul) acestor ființe. Decizia a fost greu de luat deoarece ,,pe de o parte
nu puteau nici să le
omoare, nici să le trăsnească, cum au făcut cu Giganţii, stârpindu-le neamul (pentru că astfel
ar fi trebuit să se lipsească
de cinstirea şi de jertfele pe care ei le aduceau)” dar pe de altă parte nu puteau lăsa nepedepsit
acest comportament.
După o lungă gândire, Zeus găsește o soluție de mijloc prin care le poate slăbi puterea
oamenilor fără a-i distruge.
Planul era să îi taie în două, astfel fiindu-le chiar mai de folos, iar dacă nu opreau
asediul urmau să fie tăiați în două încă o dată ,,dacă, totuşi, nu se vor potoli şi vor stărui în
trufia lor, o să-i mai tai încă o dată în două, ca să nu mai poată merge decât sărind într-un
picior”.
După ce i-a tăiat ,,ca pe un ou fiert” cu
ajutorul unui fir de păr, Zeul zeilor l-a rugat pe
Apollon să le întoarcă oamenilor capul pentru a
vedea întotdeauna rezultatul acțiunilor lor. De
asemenea, Zeus i-a poruncit și să vindece
toate rănile rămase. Iar Apollon aşa a şi făcut, le-a
întors feţele şi ,,adunând din toate părţile pielea către
ceea ce astăzi numim pântece, i-a tras marginile
cum ai trage de băierile unei pungi, strângându-
Tăierea oamenilor originari
le în jurul unei singure deschizături, făcută
în mijloc, care a căpătat numele de buric”.
La final, le-a și netezit cea mai mare parte a cutelor folosind o unealtă asemănătoare
calapodului, o unealtă folosită de pielari pentru aceeași utilizare, astfel dând naștere pieptului,
1
Platon, ,,Banchetul”, Editura Humanitas București , 2011, pag. 44.

8
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

dar le-a lăsat câteva cute cu același scop ca și întoarcerea capului în jurul buricului.
Astfel
fiecare om a
început să își caute
jumătatea. În
momentul în care
o găseau, încercau
să se reîntregească
cu ea, datorită
dorului de a fi una,
așa că cele două jumătăți se țineau strâns în brațe.
Până la urmă, din cauza faptului că nu puteau da naștere altei generații, numărul lor a început
să scadă: ,,Şi astfel, trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare
jumătate a început să tânjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzându-se cu
braţele şi ţinându-se strâns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să
piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţă de a mai face orice altceva,
Zeus
pentru că niciuna nu vroia să facă nimic fără cealaltă.”
Văzând că numărul lor scade, Zeus a decis să le mute organele reproducătoare, ,,părți
rușinoase”, așa cum le spunea Platon, în față pentru a le permite să se reproducă cu ușurință
folosindu-se de modul în care aceștia încercau să se refacă.
Aristofan își termină discursul spunând: ,,Aşadar, din acest îndepărtat trecut există
dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea
noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, din doi, să redevenim iarăşi unul, şi aducându-i astfel firii
omeneşti tămăduire. […] Iar dragostea nu este altceva decât un nume pentru dorinţa noastră
pătimaşă de a fi din nou întregi. Întregi cum am spus că eram dintru început şi nu despărţiţi în
propria noastră fiinţă, despicaţi, pentru încumetarea noastră, de către Zeus, aşa cum spartanii
au despărţit în două neamul arcadienilor.”.Astfel, mitul androginului a ajuns una dintre
operele cu o mare influență în toată lumea.

2. Hermeneutica textului

2.1. Androginul primordial

Androginul primordial este o imagine a reunirii elementelor polar opuse,

complementare şi chiar a celor contradictorii ale fiinţei umane. El realizează, de asemenea,
fuziunea plenară a aspectelor complementare ale acesteia şi reprezintă starea sa primară.
Aceasta explică de ce „omul universal“ este reprezentat la origine prin ansamblul Adam-Eva
(care are, de altfel, aceeaşi valoare numerică precum Allah, arătând astfel similitudinea sa cu

9
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

Identitatea Supremă), ceea ce semnifică faptul că omul a fost creat iniţial masculin (bărbat) şi
feminin (femeie), altfel spus, în sensul propriu al cuvântului, într-o stare androginală, stare
care se află în germene în universul său lăuntric. Tocmai de aceea, putem afirma că starea
androginului este starea umană completă, în care aspectele complementare, departe de a se
opune, se echilibrează în mod ideal. Astfel, putem observa că Identitatea Supremă este într-un
fel deja realizată virtual în stadiul edenic.
Androginul, realizând uniunea armonioasă a aspectelor complementare, este
simbolizat prin forma sferică, ce este cea mai puţin diferenţiată dintre toate figurile
geometrice, întrucât ea se poate extinde în toate direcţiile simultan. Acesta este, de altfel,
motivul pentru care pitagoricienii o considerau ca fiind figura geometrică perfectă, care
reprezintă Totalitatea Universală. Vom remarca, de asemenea, apropierea figurii Androginului
de Rebisul hermetic din Ştiinţa Secretă a Alchimiei, care este alcătuit dintr-un trup având
două capete, unul masculin (+) şi celălalt feminin (-), şi reprezintă fiinţa umană care este
perfect reintegrată în totalitatea potenţialităţilor umane şi naturale, gata să se înalţe către
stările superioare, divine, ale Manifestării.
Androginul iniţial nu reprezintă decât un aspect sau cu alte cuvinte, el este o figurare
antropomorfică a Oului Cosmic, pe care îl întâlnim
în zorii oricărei cosmogonii, ca şi la încheierea
oricărei escatologii, căci în punctele alfa şi omega
ale lumii şi ale fiinţei manifestate se situează
plenitudinea unităţii fundamentale, unde contrariile
se contopesc în unitate, fie că sunt doar
potenţialitate, fie că împăcarea (integrarea) lor
finală a fost îndeplinită. Mircea Eliade citează
numeroase astfel de exemple, preluate din religiile
greacă, egipteană, iraniană sau din cele nordice,
chineze ori indiene. Este deci firesc ca această
imagine a unei unităţi primordiale, odată aplicată
omului, să capete o expresie sexuală, înfăţişată adesea drept inocenţa sau virtutea dintâi, drept
vârsta de aur ce trebuie redobândită.
Mistica tuturor curentelor spirituale autentice o spune limpede: dualitatea lumii în care
trăim este aparentă, falsă, iluzorie, înşelătoare. Căderea în robia ei constituie starea de păcat şi
nu există izbăvire decât în contopirea perfectă cu Realitatea divină, adică în întoarcerea la
unitatea fundamentală.
Această primă diviziune care, la nivel
cosmic, creează, adică diferenţiază ziua de
noapte, Cerul de Pământ, este similară cu cea a

10
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

principiilor yang (+) şi yin (–), care adaugă acestor contrarii fundamentale pe cele ale căldurii
şi frigului, ale susului şi josului, ale masculinului şi femininului.

2.2. Simboluri ale androginului

Androginul este caracterizat prin intermediul mai multor simboluri:

Simbolul androginului este investit cu puteri neobișnuite, androginia reprezentând rezistența
crescută la uzura timpului.
Pasărea Phoenix, care reînvie periodic din propria cenușă, a devenit încă din Antichitate
simbolul renașterii promise.

--- Renașterea Păsării Phoenix

Aceste mituri ale androginiei dezvăluie

modele exemplare pentru comportamentul
uman. Androginia este simbolic reactualizată
prin ritualuri.
În Grecia, Plutarh vorbește despre câteva
obiceiuri neobișnuite. În Sparta, cea care se
ocupa de pregătirea miresei, o rădea în cap și o îmbrăca în haine bărbătești. În Argos, mireasa
purta o barbă falsă.
În șamanismul siberian, șamanul cumula simbolic ambele sexe, ca semn al
spiritualității, refăcând astfel unitatea dintre Cer și Pământ, asigurând comunicarea între Zei și
oameni. De la îngeri androgini până la moda din viața modernă, la poeziile suprarealiștilor,
acest motiv și-a găsit o altă viață, un alt rol, un alt sens, a încetat să fie sacru și s-a scufundat
în profan.
Balzac a reușit să dea o strălucire aparte acestui mit al androginului. Într-un castel
situat la marginea unui sat, trăia o ființă stranie, care ascundea un mare secret. Misterul său
ține de structura propriei sale existențe. Personajul o iubește și este iubit de Minna, care îl
vede ca pe un bărbat, Seraphitus. El e iubit și de Wilfred, care îl vede ca pe o femeie,
Seraphita. Seraphitus-Seraphita nu poate părăsi viața pământească înainte de a fi cunoscut
iubirea. Aceasta e cea mai de preț perfecțiune: a iubi cu adevărat și în același timp doua ființe
de sexe opuse.
Decadentismul francez și englez revin sporadic la tema androginului, dar acesta e
văzut că un hermafrodit morbid, satanic. Simbolul este degradat și înțeles în planuri din ce în
ce mai vulgar-concrete. Androginul, conform decadentismului, era considerat ca o aberație a
Naturii, un semn de mânie a zeilor, și prin urmare, era suprimat.

11
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

Precum unor elemente le sunt atribuite simboluri astfel și Pentagrama elementară

reprezintă un amalgam de simboluri grecești care are diferite întrebuințări și explicații oculte
și alchemice, iar simbolurile care se află în cele cinci colțuri ale pentagramei sunt elementele
grecești ce marchează cele cinci elemente de bază . Dintre ele, patru elemente sunt cele
fizice: aer, apă, foc și pământ, care compun întreaga lume, acestea fiind reprezentate prin
simboluri triunghiulare, iar al cincilea element, care se găsește într-o cantitate mult mai mică,
ceea ce îl face și mai prețios, este spiritul său, sufletul. Lui îi este asociat drept simbol un cerc,
având în vedere că spiritul reprezintă în sine un întreg care nu are neapărată nevoie de alt
element pentru a exista. În teoriile oculte vestice, elementele sunt orânduite în următorul fel:
spirit, foc, aer, apă și pământ – marcând trecerea de la spiritul-perfect la material sau basic. În
anumite credințe păgâne sau wiccane elementele poartă o importanță egală unele cu celelalte.

12
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

3. Transpuneri ale mitului în tiparele literaturii

Mitul androginului relatat de Platon aminteşte vag de antropologiile experimentale,

pare mai mult o fabulă filozofică, neiscusită de ironia indiscretă a filozofului împotriva
comediografului Aristofan, detractorul lui Socrate, şi poate tocmai de aceea anume Aristofan
este pus să povestească, în Banchetul, mitul despre despicarea androginilor primordiali. Dar,
de fapt, teza mitului este în primul rând explicarea cauzală a apariţiei dragostei de cuplu,
uneori, din perspective diferite, teza este prezentată în mai multe mituri ale facerii omului, în
Biblie, ca şi în mitologia vedică sau în cea chineză. Acest mit ne vorbeşte despre Zeus, care
uneşte bărbatul cu femeia şi din unirea lor se produce un miracol acela de naştere a urmaşilor,
această unire fiind sădită în dragostea ce leagă o femeie de bărbat acea dragoste care reuşeşte
să facă din doua fiinţe una singură, dar şi să vindece firea omenească.
Acesta poate fi considerat un mit literar, moştenit din tradiţia antică greacă. El a
devenit o formă de expresie care îi permite cititorului o mulțime de interpretări. iar autorilor o
anumită libertate in reconsiderarea, rescrierea din diverse perspective şi cu varii intenții a
aceleiaşi scheme mitice. Fascinaţia fiinţei androgine străbate întreaga lume mitică, pornind de
la sugestia textului biblic şi atestată în rândul lumii antice prin prezenţa fiinţei primordiale
androgine. Pe parcursul devenirii sale, integritatea omului va fi distrusă, cât şi dimensiunea sa
androgină. Omul îşi pierde puterea nelimitată şi autosuficienţa, dar continuă să lupte pentru a
redobândi unitatea, căutându-şi jumătatea, sufletul pereche.

3.1. ,,Cuplu” de Ana Blandiana

Un exemplu de operă literară în care întâlnim

mitul androginului este poezia ,,Cuplu” de Ana
Blandiana care implică tema literaturii din toate
timpurile, iubirea, ce reprezintă sentimentul etern uman,
sentimentul înălțător care încununează existența oricărei
persoane. De asemenea, semnificaţia titlului are o
rezonanţă aparte, cuvântul ,,cuplu” sugerând conexiunea
ce se bazează pe iubire, care are mai multe aspecte:
iubirea ca iniţiere, iubirea pasională şi implicit, iubirea
tragică. Mitul androginului aparţine iubirii ca iniţiere,
încât mentalitatea arhaică resimte iubirea ca pe o forţă
atât de puternică, primul impact al sentimentului fiind

13
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

atribuit unei fiinţe supranaturale şi presupunând un proces de iniţiere configurat în aceste

mituri erotice.
Prin opera ,,Cuplu”, Ana Blandiana îşi mitologizează meditaţia lirică, descriind în
cuvinte de mare expresivitate monologul liric al lui Platon, ceea ce acesta prezenta în
opera ,,Banchetul” . În text predomină substantivele, verbele și pronumele la persoana I şi a
II-a, ce se constituie în mărci ale subiectivității eului liric. Din acest motiv lirismul este
subiectiv, iar tipul liricii este lirica rolurilor şi a eului, după clasificarea făcută de Tudor Vianu
în opera ,,Atitudinea şi formele eului în lirica lui Eminescu”, vocea reprezentată prin acea
persoană I a pronumelui şi a verbului aparţinând unui androgin. De fapt, poezia promovează
în mod absolut ruptura dintre eul subiectiv-poetic şi eul empiric psihologic. Eul liric vrea să se
despartă de experienţa biografică, să caute dincolo de sentiment şi să se erijeze într-un eu
poetic absolut, superior, un eu imaginar al fiinţei.
In plan stilistic, cuvintele se țes în figuri de stil ce
conferă discursului liric o expresivitate deosebită. Eul liric
utilizează sintagma ,,atât de perfect”, evidenţiind astfel
faptul că cele două persoane formează un tot unitar
imposibil de vizualizat în întregime, acest lucru putând fi
posibil doar dacă cineva ar locui pe acea ,,muchie”. Cu
ajutorul imaginii vizuale („Și nimeni nu îndrăznește să
locuiască pe muchia/ De unde putem fi văzuți amândoi”),
eul poetic își exprimă adorația profundă pentru contemplarea
iubirii sale. Această poezie dezvoltă motivul dublului,
conform căruia cuplurile erau lipite, formând astfel un
întreg, așadar eul liric îi privește pe cei doi îndrăgostiți, ca nefiind niște jumătăți, deoarece
jumătățile sunt dependente una de cealaltă, iar cei doi se contopeau întru totul. Platon descria
în ,,Banchetul” că androginul putea fi observat în toată splendoarea sa doar de către zei, cele
două fiinţe neputând să privească una către alta.
Aceasta imagine a androginului evocă celebrul dialog platonician în substanţa și
semnificaţia lui: ,,Avem patru picioare să alergăm/Dar tu poţi fugi numai în partea ta/avem
patru braţe să ne apărăm/Dar eu pot lovi numai duşmanul din faţa mea”. Metaforele din
expresia „Tu vezi numai luna/ Eu văd numai soarele/ Tu duci dorul soarelui/ Eu duc dorul
lunii,/ Stăm spate în spate.” prezintă locul de naştere al
fiecărui tip de persoană, cel bărbătesc având obârșia în soare,
cel femeiesc, în pământ, iar cel bărbătesc-femeiesc, în lună.
Totodată, prin aceeași secvență este surprinsă iubirea,
un sentiment intrinsec, plin de mister, greu de priceput din
afară, o trăire imaterială şi diafană, duală însă, privită mereu
din cele două perspective, ale fiecărui component al cuplului

14
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

erotic, ca un păcat originar, o pedeapsă de a nu reconstitui niciodată întregul. Cuplul erotic,

reunit sub semnul androginului, are totuşi imperfecţiunile tardivei reîntregiri, idee accentuată
de metaforele : „Oasele noastre s-au unit de mult/ Sângele duce zvonuri/ De la o inimă la
alta”. Interogația retorică „Cum eşti? ” alături de epitetele metaforice ,,clavicula dulce” și
,,sfintele buze” sugerează concepția că întotdeauna rămâne mereu o zonă de mister greu de
explorat, cu zvonuri nelămurite ale fiinţei, cu dulci senzaţii tactile, devenite un dulce joc al
cunoaşterii . Despărţirea celor două trupuri contopite în aceasta unire simbiotică imperfectă
devine imposibilă, iubirea însemnând o viziune profundă asupra vieţii şi a morţii, idee
evidențiată și de interogațiile retorice din secvența : „Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe
moarte./ Suntem egali?/ Vom muri deodată sau unul va purta,/ Încă o vreme,/ Cadavrul
celuilalt lipit de el./ Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?” Fericirea într-un cuplu
înseamnă asumarea totală a existenţei, cu toate transformările și fenomenele ei, inclusiv
fenomenul extincţiei, al morţii individuale. În condiţiile pierderii nemuririi originare, cuplul
nu mai e privit ca o formă paradiziacă de existenţă umană, de refacere a ordinii iniţiale, ci
despărţirea devine o povară a vieţii pentru celălalt: „Sau poate nici nu va muri întreg./ Şi va
pune în eternitate/ Povara dulce-a celuilalt,/ Atrofiată pe vecie,/ Cât o cocoaşă,/ Cât un neg.”
Fiinţele umane nu pot atinge iubirea deplină, paradiziacă, prin urmare nici contopirea perfectă
ce ar rezulta de aici: „Oh, numai noi cunoaştem dorul/ De-a nu putea privi în ochi”.
Astfel , poezia Anei Blandiana frapează ,,în planul sensului poetic,al fondului principal
de sentimente şi de idei, al stării lirice deci, tendinţa de adâncire în metafizică”, aşa cum
afirma Laurenţiu Ulici. De aceea, prin cele ilustrate şi prin dibăcia de care dă dovadă
scriitoarea realizează prin opera ,,Cuplu” o adevărată bijuterie a literaturii române, ce are ca
temă mitul androginului.

3.2. ,,Avatarii faraonului Tlà” de Mihai Eminescu

Un alt text literar care abordează această temă este ,,Avatarii faraonului Tlà” ,
considerată ca fiind o “capodoperă fantastică neterminată”(G.Călinescu), ce ilustrează
credinţa în metempsihoză, potrivit căreia fiinţa este împărţită în două domenii distincte:
învelişul perisabil şi sufletul nemuritor. Definit doar ca “o clipă suspendată”, omul nu este
nici măcar pulbere, ci doar o formă prin care trece, căci pulberea “există dintotdeauna”,
trecerea timpului determină o succesiune de schimbări care se sfârşesc o dată cu moartea, însă
aceste metamorfoze au loc doar în ceea ce priveşte realitatea ce se ascunde în spatele acestui
arhetip, iar singurul care rămâne acelaşi tot timpul vieţii este numele.
Eminescu ilustrează ideea că omul este doar o umbră, adică
ceva efemer şi insignificant, concepţie întâlnită şi în filozofia lui
Platon care consideră că “umbra întruchipează lumea aparenţelor, ce

15
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

se opune lumii reale, adevăratelor esenţe”. De aici şi afirmaţia zeiţei : ,,În mine, în pieire şi
renaştere este eternitatea… Voi… o umbră ce mi-a plăcut a zugrăvi în aer... voi vreţi să mă
prindeţi pe mine...Nebuni! ” ).
Ideea de femeie devine pe parcurs o reflectare a eroului liric (Mircea Cărtărescu)
pentru că imaginea androginului se poate realiza doar prin apropierea dintre el și ea. Deși
masculinul este gândit ca eu (G. Călinescu), acest factor masculin este pasiv. El doar caută o
împlinire, pe când femininul este corporalizat și în continuă mișcare. Aflat în căutarea
împlinirii androginului (Cristian Tiberiu Popescu), îndrăgostitul își găsește strălucirea doar
într-un trecut în care entitatea feminină se apropie de atributele perfecțiunii: trecutul
echilibrului primordial al genezei (care corespunde chipului matern) sau trecutul unei
împlinirii nostalgice (asociat iubitei) .
Permanența regretului arată această stare de bine dată de trecut tocmai pentru că
edenul erotic nu apare ca o necesitate a împlinirii iubirii. Reconstrucția ideală a atmosferei
erotice despre care vorbește G. Călinescu face ca proiecția împlinirii să fie iluzorie, poetul
ajungând să fie postum sieși (G. Călinescu) tocmai prin evocarea acestui trecut. Unirea
androginică nu e realizată, rămâne o căutare continuă, prezentă ipotetic la nivelul dorinței.
Dorința de apropiere e androginică, însă rezultatul mai totdeauna nu-i corespunde, căci el
asigură atmosfera necesară trecerii spre androgin, dar (din vina ei sau nu) se rămâne la
trecere: continua trecere (Cristian Tiberiu Popescu).
Ioana Em. Petrescu afirmă că singura realizare androginică poate fi doar una
demonică, remarcată în cazul cuplului Cezar – Cezara: ,,- A, zise Angelo, apropiindu-se de
foc, ce dulce căldură... Cum te cheamă,frumosul meu demon?;⁄ - Cezar sau Cezara, zise
demonul surâzând c-o firească echivocitate. - O,grațioasă androgină, zise el beat de strălucirea
arătărilor, vin de-mi dă o sărutare”. Deși remarcăm împletirea registrului profan cu cel sacru
în realizarea chipurilor feminine, erotica din poezia eminesciană nu e mistică. Așa cum spune
G. Călinescu, erotica e numai prezența celor două sexe și dorința de întregire a factorului
masculin prin cel feminin. Încolo totul e metaforă și femeia nu-i decât un simbol al fericirii
paradisiace.
Deși romantismul nu accentuează latura divină a femeii, cea care ajută sufletul să se
mântuiască, se evidențiază antiteza dintre căderea prin femeie și salvarea prin ea. Astfel,
iubita alături de care îndrăgostitul vrea să formeze un întreg este și înger și demon, și veneră
și madonă, și iubită și mamă, ea îl farmecă pe îndrăgostit sau îi otrăvește sufletul. În
structurarea eului eminescian, această cădere urmată de o salvare, corespunde antitezei dintre
înger și demon pe care o observăm în realizarea androginică demonică Cezar – Cezara din
Avatarii faraonului Tlà.

3.3. ,,Adam și Eva” de Liviu Rebreanu

16
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

Mitul androginului, al căutării sufletului pereche, este surprins și în câteva reprezentări

ale literaturii române din secolul al XX-lea, precum opera literară ,,Adam și Eva”, de Liviu
Rebreanu. Povestea-cadru din ,,Adam și Eva” de Liviu Rebreanu reiterează principiile
metempsihozei, sufletul călător dorește o contopire finală cu jumătatea sa. Moartea surpă
reîncarnarea, pentru a le oferi completarea în cea de-a șaptea viață. Cuplul pendulează între
început și sfârșit, cu scopul reîntregirii rotundului ființial. Permanent un altul se interpune,
altul fiind spațiul, timpul, societatea, soțul/soția, credința, moartea, bărbații vrăjiți de
frumusețea femeii etc.
Ideea de iubire de care suntem fascinați se regăsește în
roman într-un stil mai aparte , cât și credința în reîncarnare . Iubirea
aduce cu sine deznădejdea și nu o singură dată .În această operă
literară , mitul androginului , mai ales originea omului și
transformarea acestuia din ființa perfectă într-un bărbat și o femeie
ce se caută unul pe celălalt neîncetat .
Am putea aduce în discuție mitul androginului fiindcă
personajul masculin (Mahavira–păstor în India, Unamonu-
guvernator în Egiptul Antic, Gungunum -scrib în Babilon, Axius
-cavaler în Roma Antică, Hans-călugăr în Germania medievală,
Gaston-medic în Franța revoluționară și Toma Novac-profesor
universitar în România interbelică) își caută jumătatea spre a se
reîntregi, timp de șapte vieți.  „Un bărbat din milioanele de bărbați
dorește pe o singură femeie, din milioanele de femei. Unul singur și una singură! Adam și
Eva! Căutarea reciprocă, inconștientă și irezistibilă e însuși rostul vieții omului.”Pentru a
înlesni căutarea aceasta se fac, se refac și se desfac toate legile și convențiile morale și
sociale, tot ceea ce se numește emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscența
originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a
redeveni parte din lumea spirituală.2
  Numărul șapte, ne spune autorul, este un număr magic, iar abia după ce personajul
masculin se îndrăgostește pe rând de Navamalika, Isit, Hamma, Servilla, Maria, Yvonne, și de
Ileana, se pot regăsi și pot realiza ”unitatea desăvârșită prin dualitate”.
Iubirea transcende timpul şi spaţiul, aşa cum ne învaţă eroii lui Rebreanu. Romanul
este împărțit in 7 povești și îi are în centru pe: indianul Mahavira, egipteanul Unamonu,
babilonianul Gungunum, cavalerul roman Axius, călugărul german Adeodatus, doctorul
francez Gaston Duhem şi, în final, românul Toma Novac, care la un moment dat în viață se
îndrăgostesc de Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Yvonne, Maria și Ileana. Acțiunea se
desfășoară de-a lungul a șapte vieți ale aceluiași suflet, în decoruri și perioade de timp
diferite, amintind astfel de mitul androginului. Finalul este întotdeauna același, culminând cu
moartea personajului de sex masculin. Iubirea lor rămâne neîmplinită până la a șaptea moarte
când sufletele se vor uni. Liviu Rebreanu crede că 7 e un număr sfânt și că a șaptea viață
aduce în sfârșit unirea cu celălalt suflet : “ Câte vieţi terestre alcătuiesc o viaţă adevărată?…

2
L. Rebreanu, ,,Adam și Eva”, Editura Litera București,2001, pag.24.

17
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

Şapte! De ce tocmai şapte? O, Doamne, Doamne, de ce şapte? Dar pentru că şapte e numărul
sfânt! A fost sfânt totdeauna, în toate sufletele!A şaptea viaţă pământeasca e sfârşitul carierei
materiale a sufletului. În viaţa a şaptea deci bărbatul trebuie să întâlnească pe femeia care
întrupează perechea lui sufletească şi să se unească negreşit cu ea. Rodul material al acestei
uniri va fi animat de asemenea de un suflet care îşi începe a şaptea existenţă materială.
Moartea ce încheie ultima viaţă pământească înseamnă însă izbăvirea cea mare a sufletului. O
viață omenească nu ajunge însă pentru a prilejui întâlnirea bărbatului cu femeia. Spațiul și
timpul sunt piedici de care sufletul strâns în obezile materiale numai treptat le poate învinge.
Apoi chiar când le-a învins, intervin obstacolele convențiilor sociale care de multe ori sunt
mai puternice decât puterile oricărui om. Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al
vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din
milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă,
inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului.”

3.4. ,,Nuntă în cer” de Mircea Eliade

Romanul erotic ,,Nuntă în cer” de Mircea Eliade ilustrează mitul Androginului,

celebru în Grecia antică și simbolizează ideea unității primordiale a făpturii omenești.
Cuvântul ,,androgin” vine de la grecescul ,,aner, andros”, care înseamnă ,,bărbat” și de la
grecescul ,,gyne”, însemnând ,,femeie”, sensul întregului cuvânt fiind acela de ,,bărbat-
femeie” ca ființă unică. Mitul Androginului este o legendă mitologică străveche, care explică,
alegoric, atracția erotică pe care o exercita, reciproc, bărbatul și femeia.
Mircea Eliade ilustrează în acest roman erosul și mitul Androginului pentru a reface
unitatea și plenitudinea ființei umane prin comuniune erotică, dorind să reconstituie unitatea
primordială a spiritului uman.
În aproape toate operele lui Mircea Eliade, mitul dragostei eterne și al cuplului
predestinate să se regăsească, formează prezențe constante, dar în romanele ,,Maitreyi” și
,,Nuntă în cer” ele constituie însăși substanța lor narativă.
Încă din titlu este relevată ideea de iubire perfectă, ce
înseamnă predestinare, regăsirea jumătății pereche, refacerea
făpturii primordiale unice. Omul este dator să caute marea
iubire, să se pregătească pentru ea ca să fie demn și capabil de a
face față exigențelor pe care i le impune. Comuniunea erotică
este sinonimă cu unirea deplină, desăvârșită, în care se
contopesc bărbatul și femeia. Ca ideal erotic, nunta veșnică este
posibilă numai în cer, unde sufletele se împletesc în eternitate:
“noi nu suntem din lumea asta, nu ne putem împotrivi
destinului care ne-a ales unul altuia pentru o astfel de nuntă”.

18
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

Romanul este o confesiune lucidă, ca o ispășire a nefericirii celui ce a fost pedepsit de a

rămâne singur, având o singură eroină feminină, Ileana, care întâlnește două versiuni erotice,
concretizate prin cei doi bărbați ce par a fi in opoziție ideatică, deoarece unul dorește să obțină
de la ea exact ceea ce respinsese celălalt. Fiecare dintre cei doi eroi își povestește experiența
erotică celuilalt.
Această operă literară este concepută sub forma relatărilor a doi bărbaţi, Andrei
Mavrodin şi Barbu Hasnaş, care se îndrăgostesc de aceeaşi femeie, fără a fi capabili să-i
păstreze dragostea, întâlnindu-se mult timp după dispariţia Ilenei, își fac confidenţe, fără a
bănui rolul unuia în povestea celuilalt. Primul care își începe mărturia este Andrei Mavrodin,
un scriitor cunoscut al vremii sale. Inițial un om care trăia la suprafață, fără a acorda prea
multă atenţie iubirii, Andrei cunoaşte dăruirea totală, dragostea fără limite, în clipa în care o
întâlneşte, în casa unui arhitect, pe Ileana, o tânără recent sosită din Germania. Cei doi se
îndrăgostesc.
Ileana, care fugise din ţară pentru a se elibera de iubirea unui alt om, vede în relaţia cu
Andrei şansa unui nou început. Dar Mavrodin descoperă că, prin vârtejul vieţii a ajuns în
imposibilitatea de a mai scrie ceva. Inițial geloasă pe munca lui, Ileana sfârșește prin a-1
stimula pe Andrei să scrie. Totodată îi dezvăluie iubitului dorinţa ei de a oferi continuitate
iubirii printr-un copil, dar Mavrodin refuză, considerând că dragostea le este suficientă. Ileana
dispare apoi fără urmă. Încercând să retrăiască marea lui iubire, Mavrodin scrie un roman,
intitulat „Nuntă în cer" dar constată că a ajuns să falsifice fapte, cartea neavând nicio
asemănare cu „paradisul pierdut".
A doua confesiune, cea a lui Barbu Hasnaş surprinde imaginea propriei sale căsnicii
ratate. Hasnaș se conturează ca un om opus lui Mavrodin: vulgar, lipsit de aspirații superioare,
el este întruchiparea fidelă a moravurilor ce caracterizau Bucureștiul interbelic. Într-un salon
bucureștean, Hasnaș o întâlnește pe Lena și recunoaște în ea copila, pe care, în timpul
războiului o cunoscuse într-un tren. Cei doi călătoresc împreună în Veneția unde Hasnaş
sfârșește prin a se îndrăgosti de Lena. La rândul ei, Lena declară acestuia că îl iubise din
prima clipă. Cei doi se căsătoresc şi timp de trei ani întruchipează cuplul perfect. Dar, după
trei ani de căsnicie, Hasnaş ajunge la concluzia că viața lui este incompletă: îşi doreşte un
copil. Punând această dorinţă pe seama unui impuls Lena îl refuză. Cei doi se ceartă și
sfârșesc prin a divorța. Finalul romanului îi surprinde pe cei doi bărbați care, privind
retrospectiv, constată cu resemnare că Lena (Ileana) probabil a murit .
Tema romanului este iubirea ca experiență totală, ,,dragostea perfectă”, așa cum afirmă
autorul, cartea având în centru mitul androginului. În romanul ,,Nuntă în cer”, Mavrodin face
aluzie la mitul androginului după ce începe să trăiască povestea de dragoste cu Ileana ,,: cel
care a cunoscut, ca mine, desăvârșită integrare, unirea aceea de neînțeles pentru experiența și
mintea omenească, știe că la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit, că omul moare pentru
că e singur, e despărțit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrățișare se regăsește pe sine
într-o ființă cosmică, autonomă, eternă…'. De asemenea, mitul androginului este expus de

19
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

Mavrodin, nu prin reflecţii memorabile, dar care trimit la teoria integrării din filosofia veche
greacă: „Viaţa are sfârşit aici, pe pământ pentru că e fracturată, despicată în miliarde de
fragmente. Dacă cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînțeles
pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit,
că omul moare pentru că singur e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare
se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă...”3
Moses ben Leon, autorul probabil al „Zōhārului” a spus că „nunta pe pământ nu este
decât împlinirea celor două jumătăţi care, în al şaptelea cer, alcătuiau o entitate androgină.
Pogorând în lume, sufletul a trebuit să se scindeze şi să se întrupeze într-un bărbat şi o
femeie, care se caută unul pe altul «până la capătul pământului» ca să-şi refacă unitatea în
conformitate cu arhetipul celest. După căutarea laborioasă, entităţile despărţite se regăsesc şi
indisolubilitatea lor este de atunci înainte marcată de ritul căsătoriei.” Aceste cuvinte, ce fac
trimitere la discursul lui Aristofan din „Banchetul” lui Platon au constituit o sursă de
inspirație pentru Mircea Eliade în scrierea operei literare ,, Nuntă în cer”.

4. Reprezentări în celelalte arte

4.1. ,,Sărutul” de Constantin Brâncuși
În măsura în care, după cum crede Eliade, „a reuşit să uite ceea ce a învăţat la şcoală şi
a regăsit astfel Universul spiritual al Neoliticului”, Brâncuşi a reamintit omului modern
arhetipurile existenţei, modelele profunde de gândire şi de raportare la realitate. Pe acestea

3
M. Eliade, ,,Nuntă în cer”, Editura Tana,2007,pag. 51.

20
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

le-a (re)accesat printr-un lung efort de rememorare (sau de „excavare”) artistică şi le-a
vizualizat printr-o intuiţie rară, pe care am putea-o considera un profetism nu îndreptat spre
viitor, ci întors spre timpul arhaic. Din felul în care acestea au fost evocate în sculpturi, poate
fi dedus mesajul pierdut al unei vârste ingenue a umanităţii.
De aceea, citirea unui mit arhaic – precum cel al iubirii eterne, pe care o ilustrează
androginul – prin intermediul operei lui Brâncuşi poate provoca şi orienta o reflecţie profundă
şi autentică. Dacă într-adevăr „izbutise, printr-o extraordinară anamneză, să readucă la viaţă
forme, simboluri şi semnificaţii arhaice, uitate în Europa de multe mii de ani”, Brâncuşi
regăseşte tocmai urmele pierdute necesare în reparcurgerea drumului spre centru (ceea ce
înseamnă şi spre început). Solidarizând din nou materia cu forma – şi pe acestea două cu
unele conţinuturi ale conştiinţei –, sculptura brâncuşiană redeschide accesul spre arhetip. În
entuziasmul, sincopele şi dilemele acestei aventuri, această operă este un ghid obligatoriu.
Mitul androginului este lecturat de Brâncuşi – după cum consideră, în bibliografia
românească, în special Cristian Robert Velescu – în binecunoscutul Sărut, a cărui morfologie
şi ale cărui variante lasă să se înţeleagă inclusiv reflecţia brâncuşiană asupra temei erotice şi a
destinului iubirii în temporalitate. Pe de altă parte, însă, observându-se rezonanţa intimă dintre
universul formelor brâncuşiene şi cele ale lumii arhaice, precum şi atitudinea sculptorului
însuşi faţă de materie, faţă de gestul sculptural şi faţă de rezultatele simbolice ale acestuia, s-a
considerat că „misterul” operei lui poate fi pătruns cu ajutorul arhetipologiei (care caută,
identifică şi explică semnificaţiile operelor plecând de la arhetipurile pe care acestea se
structurează sau pe care le exprimă).
„Sărutul”, ne încredinţează Doina Lemny – e o operă
majoră a tinereţii brâncuşiene, alături de „Rugăciunea” şi
„Cuminţenia pământului”. Sidney Geist i-a dedicat acestei triade
sculpturale un studiu aprofundat, dar şi un articol separat.
Constantin Brâncuşi a consacrat temei „Sărutul” vreo 40 de ani,
într-un suprem efort de voinţă, inteligenţă şi imaginaţie. Cele două
fiinţe unite prin sărut simbolizează recuperarea androginului
originar numit Evadam, care sfârşeşte prin a fi semn. Iar semnul –
aşa cum îl defineşte Charles Morris – funcţionează prin procesul
semiozei: tetradic (vehiculul semnului, designatum, interpretantul,
interpretul, iar în cronica dramatică de faţă interpretantul e
regizorul, iar interpreţii sunt actorii).
Ideea că sculptura „Cuminţenia” devine „Sărutul”, îi prilejuieşte lui Constantin Noica
alcătuirea unei fiinţe bogate şi complexe care ar cuprinde „Multiplul în Unu – o jumătate ar fi
cea a naturii şi cealaltă a reflecţiei, a umanului, a culturii”. Ideea androginului o dezvoltă pe
larg Cristian-Robert Velescu care mizează pe faptul că sculptorul ar fi fost influenţat de

21
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

Banchetul lui Platon.„L-am auzit cum a potrivit oglinzile, una sprijinită de peretele din spatele
meu și una de șevalet. Nu puteam să stăm amândoi, fiindcă eu eram mai înaltă. M-a pus să
îngenunchez în profil, apoi mi-a întors capul să-l privesc. Mi-am înclinat bărbia cât am putut
și mi-am adus mâinile spre față. Am închis ochii. Apoi am simțit o mână pe ceafă și una pe
bărbie. Un sărut pe obraz. Am deschis ochii și m-am privit în oglindă. M-am simțit bizar de
impersonală, aproape că nu m-am recunoscut. Era o poziție calculată, o copie a iubirii. Gustav
nu s-a gândit deloc la iubire când a lucrat la pictură. S-a gândit la spațiu și la greutate, la mii
de elemente de compoziție, atât de familiare pentru el, încât acum doar înregistra ce era bine
și ce nu”.

4.2. ,,Sărutul” de Gustav Klimt

Reinterpretând temele antice, cărora le impune forța
prezentului, Gustav Klimt face un pas în fața simbolismului și
a impresionismului. Alege să dezbrace arta și femeile de
tabuuri, cu riscul bine asumat al unei revoluții. Motivele
bizantine, grecești, egiptene în care învăluie moartea, sexul și
viața se contopesc până ce ajung într-o formă fluidă, unică,
această contopire decorativă reprezentând, atunci și acum,
marca originalității artistice.
Lider al avangardei vieneze, fondator al noului grup de
artiști, Secesiunea, Gustav Klimt a încercat prin fiecare act să
redea artei libertatea cuvenită, să se rupă de convențiile
tradiționale, resuscintând astfel puterea pierdută a erotismului,
atât de scandalos și descalificant la sfârșit de secol al XIX-lea.
Pentru el, adevărata artă trebuia să fie independentă de cererile pieței și, ieșind de sub tutela
academismului și a conservatorismului, Klimt integrează Viena în peisajul cultural european,
aducând astfel de peste hotare lucrările unor artiști străini și promovând competiția de natură
estetică și interacțiunea dintre arte.

22
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

CONCLUZII

Apărându-se de fragmentarea selfului propriu printr-o fuziune cu alte obiecte ale

selfului, androginii narcisiști functionează aparent autonom, însă transformând anxietatea și
angoasele de fragmentare în omnipotență și nevoie de a lua în stăpânire, de a controla propriul
destin. Cu toate acestea, dorința cuceririi Olimpului are cel puțin dubla origine: dorința de a
lua în stăpânire anxietățile și angoasele (în scopul atenuării lor) prin dorința de identificare cu
obiectul bun/rău (zeii și lumea lor) și de a introiecta relația lor cu acestea. La rândul lor
structuri narcisiste, în zei s-au reactivat propriile lor frici de identificare, angoase de fuziune și
agresivități narcisiste care au dus la pedepsirea cu tentă moralizatoare a androginilor: “Dacă
au îndrăznit să spere la ceea ce este al zeilor ….au fost pedepsiți”. Nu rareori întâlnim la
structurile narcisiste o nevoie de identificare cu figura materno-parentală, identificare
nerealizată datorită temerilor și angoaselor paranoide de pedeapsă și distrugere dacă o vor
face. Spre deosebire de zei, care par a fi structuri bine constituite și chiar caracteriale,
androginii sunt deci copiii zeilor (în sensul de structuri care au luat naștere ca urmare a
relațiilor lor cu oamenii, în sensul de urmași ai acestor relații), și ele structuri de tip narcisist,
însă fragile și modelabile. Androginii încă mai poartă cu ei speranța și nevoia de funcție
maternă, de figură idelizantă cu care să se identifice pentru a-și regăsi echilibrul fragil și
instabil (pe care o vor găsi însă în ipostaza Erosului). În timp, datorită Erosului dar nu numai,
probabil că la un moment dat acești androgini au reușit să vadă și să înțeleagă ființele din
jurul lor, să iasă din dualitatea lor funcțională, să înțeleagă diferențierea dintre ei ca ființe
duale și oamenii din jur ca ființe distincte, fără a ieși însă din a le considera și pe acestea
extensii ale propriului lor self. Și poate că aceștia erau atât de diferiți de ei incât exista riscul
să se rupă de fantasma de a fi obiecte ale selfului lor și au căutat să își stăpânească această
anxietate de a-i pierde, printr-o mândrie, omnipotentă și cucerire agresivă.
De cele mai multe ori, aceasta face ca tragismul inițial al androginului și al
personalității narcisiste în mod particular să capete valoare repetitivă și regăsibilă în
contemporaneitate. Kohut afirma că nevoia de obiecte ale sinelui nu este niciodată depășită, ci
persistă de-a lungul vieții, avem nevoie de obiecte ale Sinelui în mediul nostru pentru
supraviețuirea emoțională.
Psihologia sinelui consideră separarea Sinelui de obiectul sinelui ca fiind imposibilă
de aceea este esențial ca de-a lungul vieții să existe o oarecare formă de răspuns de tip obiect
al Sinelui din partea celorlalți din mediu.
În același timp, fanteziile grandioase de omnipotență ale androginilor (ca personalități
narcisiste) au scopul de a repara diferite răni adresate self-reprezentărilor și a îndepărta
temerile de dizolvare si dezintegrare. Într-o primă etapă există sentimentul trăirii unui

23
 Mitul androginului
CLASA a-IX-a A

sentiment de rușine al androginilor care au la bază sentimentul de inadecvare, de a fi

neconcordant cu dorința zeilor, dorință introiectată (părintele intern) și încorporată în selful
fals al acestora. Aici instanța critică fiind cea externă - în afara selfului (rușinea are conotații
de neajutorare, urâțenie și impotență/neputință inițială). Mai târziu, odată cu conturarea
ambivalenței, apare și sentimentul de vină. Vina, invidia, poartă cu ea flagelul potențial al
râului, demonicului, agresivului, așa cum apare în mit în cucerirea Olimpului. Narcisiștii
tocmai datorită rușinii primare de fond (datorită relației cu obiectul primar peste care se
activează sentimente de vină legate de relații inerente cu self-obiecte secundare) au nevoie de
afirmare și confirmare externă așa încât să se simtă validați interior. A se vedea narcisismul și
invidia narcisică față de aceia care au ceva ce lipsește selfului narcisic, care mai întâi a fost
față de ceea ce avea tatăl/autoritatea, dar pe care narcisistul nu îl putea introiecta datorită fricii
(angoasele paranoiei). Astfel, dorința de a avea acel ceva s-a păstrat însă a fost deplasată de la
self-obiectul primar către obiecte secundare.
Invidia poate fi rădăcina tendinței de a judeca a narcisistului, de a se judeca pe sine cât
și pe cei din jur. Cu toate acestea, într-un context social stabil și securizat, astfel de androgini
își pot găsi calea de echilibru în existența cotidiană . Printr-o îngrijire parentală adecvată pe de
altă parte, Sinele grandios narcisic este transformat în ambiții sănătoase, iar imaginea
parentală idealizată devine internalizată, sub forma de idealuri și valori. Dintr-un alt punct de
vedere o urmă a rănilor narcisice de acest gen regăsim în fiecare din noi, având nevoie într-o
măsură mai mare sau mai mică de self-obiecte care să regularizeze afectiv procesele noastre
interne în ceea ce privește stima de sine. Dacă am privi lucrurile mai puțin psihanalitic ci mai
degrabă filosofic, putem vedea că mitul se concentrează pe ideea sufletelor pereche asemenea
cum îl privește Rebreanu. Acest suflet separat râvnește perpetuând după starea de echilibru
anterioară, el începând o căutare involuntară și inconștientă pentru jumătatea pierdută. Prin
Eros și sexualitate, oamenii încearcă obsesiv și inconștient să distrugă dualitatea
(ambivalența), să spargă bariera dintre eu și non-eu, dintre eu și tu, dintre eu și celălalt, să
abroge de tot diferențierea. Omul dorind, iubind, căutându-se pe sine în celălalt se confirmă și
validează pe sine și participă la recrearea ființei absolute precum și la diminuarea neliniștii
sale existențiale.
Dincolo de o privire superficială, potrivit căreia mitul n-ar fi altceva decât o metaforă,
o legendă, o sursă moralizatoare prin finalitatea sa, sau pur și simplu un basm, acesta are
incontestabil valoarea unei chei, a unui cod (asemeni unui vis), ce încorporează în esența sa
un adevăr ce ne transpare ca fiind criptat și codificat.

24