MITUL ANDROGINULUI

ÎN „BANCHETUL” LUI PLATON

„Banchetul” este un dialog socratic scris de filosoful grec Platon, discipol al

lui Socrate.
Acesta descrie un concurs prietenos de discursuri extemporanat dat de un
grup de oameni notabili care frecventează un banchet. Printre bărbați se
numără și filosoful Socrate, figura generală şi politică Alcibiade și dramaturgul
comic Aristofan.
Discursurile trebuie să fie date în lauda lui Eros, zeul iubirii și al dorinței,
și fiul Afroditei.
Data dialogului nu poate fi fixată decât cu o destul de largă aproximație, în
perioada 384-379, pe când Platon avea între 44 și 50 de ani și întemeiase deja,
în 387, Academia.
În religia greacă, iar mai apoi în cea romană, banchetul reprezintă un
moment important în sărbători și rituri. Mai toate sărbătorile aveau un moment
dedicat banchetului comun. Desfăşurarea banchetului la atenienii cultivați este
ilustrată în Banchetul lui Platon, de unde se desprinde imaginea unor ospețe
care, la plăcerile mîncării și vinului, ale bunei tovarășii și distracției, adăugau
căutarea unor satisfacții spirituale mai sofisticate, oferind spiritelor alese prilejul
de a discuta și de a schimba idei pe cele mai felurite subiecte. Ca atare,
banchetul constituia un moment important în viața culturală și socială a Atenei
și a Greciei clasice.
În Banchetul, Platon prezintă o explicație iubirii și formării acesteia. Aici
cititorul află "mitul androginului", povestit de un personaj al lui Platon-Aristofan.
După această legendă, la început trăiau pe pământ ființe androgine. „Acele
făpturi omeneşti din vremurile acelea erau un bărbat-femeie, numit androgin,
iar alcătuirea lui, ca și numele, ținea și de bărbat și de femeie".Androginii
aveau patru mâini și patru picioare, și un singur cap cu două fețe, formind un
tot intreg.
Ei „erau înzestrați cu o putere uriaşă, iar mindria lor era nemăsurată,
încit s-au încumetat să-i înfrunte şi pe zei".
Androginii erau atât de aproape de perfecțiune, încât zeii, temători, i-au
despărțit în două ființe incomplete. "Nu puteau nici să le omoare, nici să le
trăsneasă, cum au făcut cu Giganții, stârpindu-le neamul (pentru că astfel ar fi
trebuit să se lipsească de cinstirea și de jertfele pe care ei le aduceau), iar pe
de altă parte nici nu puteau să le mai rabde trufașa încumetare. Zeus, după
lungă și grea gândire, a spus: „Cred că am găsit un mijloc care, păstrând
seminţia oamenilor, dar slăbind-o, să pună capăt deșănţării lor. Chiar acum o
să-i tai în două pe fiecare dintre ei, și în felul acesta vor deveni mai slabi și
totodată, sporindu-le numărul, ne vor fi nouă mai de folos.
Vor merge drepţi, pe câte două picioare. Iar dacă totuși nu se vor potoli
și vor stărui în trufia lor, o să-i mai tai încă o dată în două, ca să nu mai poată
merge decât sărind într-un picior.“ Și, după ce a vorbit așa, i-a tăiat pe oameni
în două, așa cum se taie niște fructe de sorb, ca să le pui la uscat, sau niște
ouă fierte, cu un fir de păr. Apoi, i-a poruncit lui Apolon ca tuturor celor astfel
despicaţi să le întoarcă faţa și jumătatea de gât în partea tăieturii, pentru ca
oamenii, având mereu sub ochi dovada despicării, să se poarte mai cu
măsură. De asemenea, Zeus i-a poruncit lui Apolon să vindece toate rănile
rămase. Iar Apolon așa a și făcut, le-a întors feţele și, adunând din toate părţile
pielea către ceea ce astăzi numim pântece, i-a tras marginile cum ai trage de
băierile unei pungi, strângându-le în jurul unei singure deschizături, făcută în
mijloc, care a căpătat numele de buric. Și, dintre cutele rămase, pe cele mai
multe le-a netezit, dând formă pieptului prin întinderea pielii cu o sculă
asemenea calapodului de care se folosesc pielarii ca să netezească cutele
pieilor. A lăsat doar câteva chiar pe pântec, în jurul buricului, ca să le rămână
un semn de amintire a străvechii pedepse."
Dar odată separați, ființele rezultate mureau de tristețe. "Numai că,
procedând așa, zeii ne-au făcut inapţi pentru viaţă, pierduţi în căutarea noastră
și apoi, când găsim ceea ce lipsea din noi, simetricul nostru infinit dezirabil,
întâlnirea și împreunarea noastră ne absoarbe în așa măsură, ca regăsirea
unei fericiri de care am fost cu cruzime și poate îndelung lipsiţi, ca vindecarea
după o grea boală, încât uităm de lume, încât frenezia regăsirii vechii stări, în
loc de vindecare și de redobândirea vechii forţe, ne aduce într-o stare
autodistructivă, nu ne mai hrănim, nu mai facem nimic din ce e de făcut, nu ne
mai pasă de nimic altceva. E ca și când puterea de demult a fiinţei întregi s-ar
anula în puterea unei dezastruoase reînsumări care pare prea deznădăjduită
pentru a semăna cu fericirea și care, în loc de vindecare, ne îmbolnăvește și
mai rău. Iar puterea aceasta ar fi iubirea.”
Astfel este creat Eros, cu scopul de a semăna iubire în lume. „Alarmaţi că-
și pierd închinătorii, zeii ne-au trimis atunci în ajutor pe Eros, care apare ca un
principiu de regenerare și, în perspectivă, de mântuire. Întâi, prin înzestrarea
vechilor androgini cu capacitatea de reproducere pe care o aduce împreunarea
dintre bărbat și femeie. Apoi, în al doilea rând, conferindu-i lui Eros o funcţie
soteriologică. Dacă vom fi din nou cucernici faţă de cei care ne-au înjumătăţit
fiinţa și puterea și dacă ne vom supune, tot cu pietate, călăuzirii binefăcătoare
a lui Eros, ni se va da o șansă. Aceea că, regăsindu-ne jumătatea de care ne-
am rătăcit, să ne unim cu ea: 1. fără să ne pierdem viaţa în această unire și 2.
fără să redevenim fiinţele fără măsură și agresive care am fost la început.
Văzându-ne îmblânziţi, zeii ne vor ierta, iar noi ne vom vindeca și ne vom
regăsi fericirea, potoliţi și împăcaţi."

Aristofan sustine că Eros este zeul care ne călăuzeşte către făptura

noastră adevărată, cea originarā, „dându-ne marea nădejde că el ne va
reaşeza în vechea noastră stare și, vindecându-ne rănile, ne va dărui fericirea
deplină".

Prin acest mit Aristofan încearcă sā explice de ce oamenii își cautā

perechea potrivită și aduce drept argument următoarea afirmație: „trupul dintru
început al omului fiind despicat în două părți, fiecare jumātate a început să
tânjească dupā cealalt", și de aceea „fiecare ne căutăm mereu jumătatea, ca
să ne întregim".
Aşadar, Aristofan consideră că dragostea ne aduce la condiția inițială,
atunci când eram măreți și atotputernici, „îngăduindu-ne ca, din doi, să
redevenim iarăși unul, și aducindu-i astfel firii omeneşti tămăduire".
Oratorul are convingerea că anume din tendința noastră pătimașă de a fi
din nou întregi survine sentimentul iubirii. În discursul său, Aritosfan reproduce
ideea de dragoste adevărată, care apare doar atunci când cele două jumătăți
ale întregului inițial se regăsesc. El spune că atunci „când norocul scoate în
calea cuiva propria sa jumătate, el este cuprins de un avânt nespus de
prietenesc, de înrudire și de dragoste, iar el și perechea lui nu mai vor să
trăiască despărțiți nici mācar o clipă".
Astfel, conform concepției lui Aristofan, iubirea, și anume iubirea
adevărată, se manifestă prin dorința de a fi mereu alături de persoana iubită,
de a petrece întreaga viață împreună. Atunci când acestă dorință devine
realitate, oamenii acced la fericirea supremă, „întorcându-se astfel la starea
cea dintâi".
Unitatea androginilor simbolizează o stare de grație, în timp ce
separarea simbolizează căderea. De aceea, încă din epoca de piatră ființele
umane îşi reprezentau divinitățile, ființele perfecte, ca un tot unitar; ele sunt
autosuficiente, fiind capabile să (pro)creeze fără contribuția unei alte ființe.
De abia recent androginul este văzut printr-o prismă superficială - ca un
hermafrodit ce are organele genitale ale ambelor sexe.
Nu aceasta este esența ființei androgine - ci unitatea, perfecțiunea, coexistența
într-unul a tot. Androginul nu este bărbat și femeie doar pe plan sexual, el este
ființa completă, ce nu are nevoie de o alta, aflată într-o stare de grație și
beatitudine.
 Omul, ființă decăzută, este incomplet, suferă de un gol, o lipsă, de aceea
caută sensul și împlinirea prin dragoste, prin găsirea perechii care să îl aducă
mai aproape de androginitate.
Fleșeriu Raluca ; Prigoană Raluca – Clasa a X-a B