OMUL ȘI D

DESTINUL
Stăvaru Valentin
 Cuprins
 Destinul – în viziunea mitologică
 Destinul- viziunea stoicilor
 Destin - Liber arbitru
 DESTINUL în Oedip Rege
 Destinul – în viziunea mitologică
Noţiunea de Destin a fost formulată încă din Antichitate, pentru antici destinul
reprezentând caracterul predestinat şi implacabil al vieţii fiecărui individ.
Destinul era întruchipat într-o formă umană aflată mai presus de voinţa
zeilor. Poporul grec credea cu tărie că viaţa fiecarui om era hotărâtă de destin,
întruchipat de Moire, zeiţe neândurătare de care se temeau chiar şi zeii. Grecii
considerau că durata vieţii şi data morţii erau decise în momentul naşterii, astfel
încât nimeni nu se putea sustrage destinului. Unele expresii din literatură conduc
la interpretarea că Zeus însuşi se supunea destinului. El ştia că orice încercare de
a-l modifica ar avea drept urmare anularea legilor fundamentale ale Universului, a
echilibrului şi ordinii sale perfecte. Concepţia despre destin a generat o anumită
filozofie a vieţii care tindea spre atingerea perfecţiunii în timpul existenţei
pământeşti, redescoperind sensul religios al bucuriei de a trăi. Ei erau mai
preocupaţi de viaţa pe pământ decât de cea de după moarte, despre care aveau o
imagine destul de sumbră : un întunecat tărâm unde umbrele celor ce au fost
cândva duceau o semiexistenţă lipsită de rost, vegheaţi de  Hades. 
 Destinul- viziunea stoicilor
Stoicii considerau că totul este Divinitate şi Divinitatea este în tot. Prin
urmare, esenţa lucrurilor şi ordinea ce leagă lucrurile între ele într-un
tot unitar  sunt de natură divină. După stoici,  universul este un
mecanism uriaş, în care nimic din ceea ce i se înâmplă fiecăruia nu
este întâmplător si tot ceea ce i se întâmplă omului duce la
desăvârşirea universului. Totodata, stoicii susţin  şi existenţa libertăţii
înscrisă în planul cosmic. În acest sens, destinul îl ghidează pe cel care
i se opune, iar refuzul acestuia nu ar schimba cu nimic ordinea
cosmică. În acest sens, Marcus Aurelius afirmă: “există o singură
armonie universală şi, după cum universul este alcătuit şi desăvârşit
de toate corpurile, tot aşa şi soarta apare întregită de către celelalte
cauze particulare.”Potrivit acestei armonii, omul nu trebuie să se
opună evenimentelor, în caz contrar, armonia universală ar fi
perturbată. De asemenea, Boetius afirma că “tot ceea ce are fiinţă
deţine o ordine”.   
 Destin - Liber arbitru
Conceptul de “destin” este strâns legat de cel de “liber
arbitru”. Liberul arbitru este posibilitatea sau raţiunea de a
alege între bine şi rău.  Relaţia dintre destin şi liber arbitru
sunt cel mai bine ilustrate în tragedia greacă a lui
Sofocle, Oedip rege. Aceasta este o tragedie a cunoaşterii,
eroul fiind stăpânit de patosul adevărului pe care îl va afla
cu preţul propriei sale distrugeri. ”, Ileana Berlogea afirmă
că “Oedip întruchipează desăvârşit lupta omului cu
destinul, dar si eroul capabil sa faca orice pentru a afla
adevarul”. Prin urmare, adevărul este cel care îi conferă
omului libertatea, însă pentru a ajunge la adevăr şi la
cunoaşterea lui, personajul Oedip are nevoie de liber arbitru.
 DESTINUL în Oedip Rege
Structura piesei lui Sofocle "Oedip rege", urmăreşte
înaintarea lui Oedip spre adevărul care îi va fi fatal, marcând
loviturile pe care i le dă destinul o data cu fiecare
revelaţie. Regele Laios concepe un copil, fie din neglijenta sa,
fie printr-un siretlic al locastei, pe care sotul ei nu o prevenise
asupra profetiei apolini­ce, conform căreia, nou-născutul va fi
ucigaşul tatălui său. Conştient de răul înfăptuit, regele
hotărăşte să-şi abandoneze băiatul pe un munte aflat între
ape,  nu înainte însă de a-i lega picioarele. Astfel,  viitorul
ucigaş este îndepărtat  de centrul sacru al cetăţii şi al familiei
regale şi in acelaşi timp, el este lăsat în voia zeilor. Legarea în
sine a picioarelor, simbolizează împiedicarea destinului lui
Oedip. 
Odată ajuns la vârsta maturităţii, Oedip pleacă la oracolul din Delhi,
pentru a afla dacă sunt sau nu adevărate cele spuse de un corintean,
conform cărora el ar fi fiul natural al regelui Polib. Pythia îl alungă însă
din templu, din cauza impurităţii destinului său viitor. Oedip se sperie de
profetia oracolului potrivit căreia el urmează să-şi ucidă tatăl, aşa încât
decide să nu se mai întoarcă în Corint, convins fiind că el este fiul regelui
din acel ţinut. Aşadar, prin încercarea eroului de a-şi evita soarta, el devine
instrumentul ei. 
Datorită vinovăţiei lui Oedip care-şi ucisese tatăl, ciuma ce se abate asupra
cetăţii Theba ca o formă de manifestare a miasmei, forţa malefică
infernală, secătuind apele, distrugând holdele, decimând animalele şi
provocînd sterilitatea femeilor. Cetatea bîntuita de miasmă, trimite o
delegaţie la Delhi, pentru a afla cine este mortul care a provocat-o şi ce
trebuie făcut pentru a linisti mânia acestuia. Din nou personajele cu
facultati mantice, Pythia si mai apoi Tiresias, intervin în destinul lui
Oedip, îndemnîndu-l sa-l găsească pe ucigaşul necunoscut şi indicându-l
pe acesta în Oedip însuşi. Regele nu înţelege  sensul  profeţiilor, semn că
înţelegerea umană nu este la acelaşi nivel cu cea divină.
Oedip află în cele din urmă că necunoscutul pe care cu multi ani în urma îl omorâse
era chiar tatal sau, Laios, iar Iocasta, regina văduva cu care s-a căsătorit, este chiar
mama sa. Orbit de furie o caută ca să o ucidă. Un slujitor aduce vestea că regina s-
a spânzurat, înnebunita de păcatul săvârşit. Astfel, Oedip îsi întelege destinul aşa cum
îi fusese acesta ursit de către Moire şi cum i-l prezisese Pythia. O dovadă a liberului
arbitru de care Oedip dă dovadă este acela că el nu alege moartea, întrucât nu suporta
gândul sa-şi întâlneasca parintii pe lumea cealalta. Acesta alege să părăsească Teba
după ce, reflectând la consecinţele pe care le vor suporta fetele sale, îşi ia ramas bun
de la ele.
Asumându-şi destinul şi în acelaşi timp vinovăţia faptelor sale, Oedip decide să se
pedepsească singur, scoţându-şi ochii. Prin orbirea fizică, Oedip obţine vederea şi
cunoaşterea interioara, profundă. De fapt, vina pe care şi-o recunoaşte eroul nu este
nici paricidul, nici incestul, ci ignoranţa în care s-a aflat, îndepărtându-se de
adevăr. Cu alte cuvinte, ochii sunt instrumentul hybrisului eroului din tragedia lui
Sofocle. Aşadar, odată cu scoaterea ochilor, Oedip îşi depăşeşte condiţia
umană,  admiţând  existenţa destinului aşa cum a fost el scris de Moire, vede lumea
aşa cum este ea făcută de zei şi este capabil să vadă cu ochi de profet, asemeni Pythiei
sau a lui Tiresias.
Prin urmare, superioritatea omului asupra destinului stă în cunoaşterea atât a
adevărului cât şi a propriului sine. Ucigandu-şi tatăl, Oedip execută justiţia divină. El
este practic un instrument pe care zeii îl folosesc pentru a-l pedepsi pe Laios care nu a
ascultat de spusele oracolului. Chiar dacă aparent Oedip este învins de destin, el se
ridică deasupra lui prin demnitatea cu care într-un final îl acceptă şi cu care îl
înfruntă.
 Biblografie
 https://prezi.com/o29hsq80vr29/oameni-si-ze
i-umanizati
/
 https://
ro.scribd.com/doc/95287968/Omul-si-destinul
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Oedip_rege