Teatrul absurdului şi logica sa dramatică.

Opera lui Samuel Beckett

Absurdul (latină absurdus; franceză absurde, lipsit de sens) este o categorie estetico-literară
derivată din cultivarea în fertilele câmpuri ale artei cuvântului a principiului aristotelic, reductio ad
absurdum, valorificând în „materie sensibilă“ sensuri „invers-logice“, încât „reversul realului“, „negativul
existențial“ se constituie, de fapt, în „soluție revelatoare“ a ceea ce este „pozitiv“, și invers. In context
modern, absurdul înseamnă ridicol, nefiresc, hilar, contrar rațiunii si bunului simt. Autorii „teatrului
absurdului” erau preocupați de omul dezorientat si singur intr-un univers lipsit de sens.
Dramaturgii preocupați de teatrul absurdului au locuit in special în Franța deși nu toți erau de
origine franceza: Samuel Beckett era irlandez; Eugene Ionesco s-a născut dintr-un tata roman si o
mama franțuzoaică; Arthur Adamov era de origine rusă.
Fiecare dintre acești dramaturgi se considera înstrăinat si singur, intr-o lume ostila. Punctul lor
de vedere era adânc pesimist: umanitatea se lupta in zadar pentru a-si controla destinul, pentru a găsi
un scop atât în viața personala cat si in general. Părea ca întreaga acțiune era lipsita de orice rațiune și
înțeles si nu numai ca omenirea era perceputa ca fiind dizarmonia cu ceilalți indivizi si cu mediul
înconjurător dar se insinua chiar ca nu ar exista mijloace de comunicare valide intre membrii acesteia.
Teatrul absurdului a apărut la sfârşitul anilor 1950, în Europa, având lucrări ce abordau în
principal tema existenţei umane care nu are un scop anume, lucru care duce la ruperea efectivă a
comunicării. Stilul pieselor de teatru era ilogic, dominat de discursuri fără noimă şi concluzii care nu
aveau legătură cu conţinutul.
Termenul de absurd a fost introdus de către criticul Martin Esslin, care a menţionat noţiunea în
titlul lucrării sale Teatrul Absurdului din 1961. În prima ediţie a cărţii, autorul susţine că scriitorii de
absurd s-au inspirat din tema lucrării Mitul lui Sisif scrisă Albert Camus (carte care aborda ideea vieţii
fără sens a omului), numind ca principali autori ai acestei mişcări literare pe Samuel Becket, Arthur
Adamov, Eugene Ionesco şi Jean Genet.
Alte elemente prezente în piesele de teatru absurd sunt: un univers fără sens, omul care este
controlat de mai multe forţe, personaje care sunt prinse într-o rutină, nonsensul, inserarea unor imagini
tragice, scene care se repetă/care durează prea mult sau jocul de cuvinte.
Cei mai importanţi reprezentanți ai acestui gen de teatru sunt: Samuel Becket, Eugene Ionesco,
Jean Genet, Harold Pinter şi mulţi alţii.

Caracteristici teatrale
Personajele: De obicei, personajele sunt banale, blocate într-o anumită rutină şi stereotipice. Ele sunt
prezentate pe perechi independente (2 bărbaţi, 2 femei sau un bărbat şi o femeie) şi trăiesc într-un
univers bizar şi fără logică. De fiecare dată când un personaj devine mai complex, lumea în care trăieşte
devine şi mai incomprehensibilă.
Limbajul: Este unul ilogic, cu termeni care îşi pierd sensul original care în mod logic creează confuzie.
În unele cazuri are un ritm specific poeziei.
Scenariu: Sunt scene care se repetă şi acţiuni care lasă publicul în derivă.

Opera lui Samuel Beckett

Samuel Beckett (n. 13 aprilie 1906, d. 22 decembrie 1989) a fost un dramaturg, nuvelist și poet
irlandez de expresie engleză și franceză. În anul 1969 a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură.
Beckett s-a născut la Dublin, însă a studiat și a predat la Paris unde s-a stabilit în 1937.
Majoritatea operelor lui sunt scrise în limba franceză. Și-a tradus piesele în limba engleză. Primul său
roman, Murphy, a apărut în 1938 și reprezintă un model al operelor lui ulterioare. Inovația constă în
respingerea elementelor tradiționale ce țin de intrigă, personaje și decor. Ca alternativă, teatrul lui

1
Beckett ilustrează experiența așteptării și luptei însoțite de o inutilitate epuizantă. Chinul și agonia de a
exista într-o lume deșartă sporesc în următoarele romane ale lui Becket.
Scrierile lui Beckett dezvăluie erudiţia sa imensă. Opera sa este plină de aluzii subtile la o
multitudine de surse literare, precum şi la nenumăraţi filozofi şi teologi. Gândirea lui Beckett a fost
influenţată de poetul italian Dante, de filozoful francez René Descartes şi de filozoful olandez din sec.
XVII Arnold Geulinex— elev al lui Descartes care a discutat felul în care interacţionează laturile fizice şi
spirituale ale omului – şi, în sfârşit, de colegul său irlandez şi prieten respectat, James Joyce. Dar,
pentru a înţelege lucrările lui Beckett, nu este esenţial să recunoaştem toate aluziile literare, filozofice şi
teologice.
Aşteptarea tragică, viaţa fără nici un orizont, decepţia, imposibilitatea comunicării într-o lume
marginală şi absurdă, degradarea şi căderea sunt temele obsesive ale operei bilingve a lui Samuel
Beckett. Aproape toate trăsăturile psihologiei artistice irlandeze, de la depresie, anxietate, gustul pentru
excentric, la forţarea limitelor morale, sondarea limbajului, paradoxul şi compunerea de cuvinte se
regăsesc la Beckett; la fel cum trăsăturile existenţialismului francez şi în general ideile filosofice de la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial se întâlnesc în opera sa. Austeră şi minimalistă, opera lui
Beckett este interpretată ca o expresie a unui pesimism profund faţă de condiţia umană, chiar dacă
autorul l-a negat în mărturisirea către criticul Lucien Attoun: „Nu cred ca opera mea să fie pesimistă. Nu
vreau să spun că deznădejdea personajelor mele ar fi optimistă. Dar ceea ce pot spune este că oamenii
mei se încăpăţânează să meargă totuşi mai departe.” Cu altă ocazie, scriitorul afirma: „Acolo unde
coexistă şi obscuritatea şi lumina, există pentru noi şi inexplicabilul. De aceea, cuvântul cheie ale
pieselor mele este poate.”
Ideea larg răspândită, promovată de presa populară, conform căreia lucrările lui Beckett
abordează în primul rând latura sordidă a existenţei umane, cu vagabonzi şi ologi care trăiesc în
tomberoane de gunoi, este fundamental greşită. EI a descris oameni aflaţi în astfel de situaţii extreme
nu pentru că îl interesau aspectele sordide şi maladive ale vieţii, ci pentru că se concentra pe aspectele
esenţiale ale experienţei umane. Temele centrale într-o parte atât de mare a literaturii mondiale –
relaţiile sociale între indivizi, comportamentele şi proprietăţile lor, luptele pentru rang şi poziţie sau
pentru cucerirea obiectelor sexuale – îi apăreau lui Beckett drept simple concretizări externe ale
existenţei, aspecte accidentale şi superficiale care maschează problemele de bază şi anxietatea
fundamentală a condiţiei umane. Întrebările esenţiale pentru Beckett păreau a fi: Cum ne putem împăca
sufleteşte cu faptul că, fără a fi cerut asta vreodată, am fost aruncaţi în lume, forţaţi să existăm? Şi cine
suntem noi, care este adevărata natură a fiinţei noastre? Ce înseamnă pentru un om să spună „eu”?
Ceea ce pare la prima vedere o concentrare asupra sordidului se dovedeşte astfel a fi o
încercare de a înfrunta cele mai importante aspecte ale condiţiei umane. Cele două personaje din
Aşteptându-l pe Godot, de exemplu, sunt numite frecvent vagabonzi de către critici, deşi Beckett nu i-a
descris niciodată astfel. Ei sunt două fiinţe umane în cea mai fundamentală situaţie umană, aceea de a
exista în lume fără a şti pentru ce sunt acolo. Pentru că omul este o fiinţă raţională şi nu poate concepe
că faptul de a fi aruncat într-o situaţie oarecare este sau ar putea fi complet lipsit de sens, cei doi
presupun în termeni vagi că prezenţa lor în lume, reprezentată de o scenă goală cu un copac solitar,
trebuie să se datoreze faptului că aşteaptă pe cineva. Dar nu au nici o dovadă concretă că această
persoană, pe care o numesc Godot, a stabilit vreodată o astfel de întâlnire – sau chiar că el există cu
adevărat. Aşteptarea lor răbdătoare şi pasivă este prezentată de Beckett în contrast cu drumurile
iraţionale şi la fel de lipsite de sens care umplu existenţa unui al doilea cuplu de personaje.
În cea mai cunoscută dintre piesele sale, Samuel Beckett, al cărui nume este asociat de cele
mai multe ori cu teatrul absurd, îşi plasează personajele la marginea unui drum de ţară, lângă un copac,
pândind venirea unui anume Godot. Piesa urmăreşte de-a lungul celor două acte ale sale dialogul
născut între Estragon şi Vladimir în timpul celor două zile de aşteptare, precum şi intervenţiile unui alt
cuplet de personaje alcătuit din Pozzo şi Lucky. Practic, nimic nu se întâmplă în cele două acte. La

2
apariţie, piesa a avut un real succes şi continuă până în ziua de azi să fascineze. În fapt, scrierea lui
Aşteptându-l pe Godot nu a constituit pentru Beckett altceva decât un exerciţiu literar, inspirat de
tabloul lui Caspar David Friedrich Bărbat şi femeie contemplând luna. Simplitatea structurii, precum şi
cea aparentă a dialogului permite multiple interpretări. Din moment ce identitatea lui Godot rămâne
necunoscută până la sfârşit, fiecare interpretare îi atribuie un sens specific. Am citit că Peter
Woodthrope, actorul care l-a interpretat pe Estragon, l-a întrebat pe autor despre ce este în realitate
piesa iar acesta i-ar fi răspuns că despre simbioză.
Aşteptându-l pe Godot este piesa care se poate citi fără să înţelegem “ce a vrut să spună
autorul”, dacă alegem astfel. Lectura piesei poate fi un exerciţiu de retorică a interpretării şi tot atât de
bine, o experienţă care lasă cititorul să se confrunte cu propriile angoase. Asemenea unei şedinţe de
psihanaliză, piesa poate să spună câteva adevăruri despre noi înşine. Godot ne face să ne gândim la
propria noastră salvare. Cu toate acestea, subiectivismul nostru nu poate fi extrem de pronunţat. Există
totuşi un anumit nivel de înţelegere comună. Vom afla câteva lucruri despre Vladimir şi Estragon şi pare
destul de clar că Godot este speranţa de care ei se agaţă. Înţelegem situaţia existenţială a personajelor
suspendate în aşteptare şi le putem admira (dispreţui, ironiza, empatiza cu etc.) naivitatea. Mai departe
de atât, Beckett nu ne oferă multe indicii. Aşteptându-l pe Godot este o construcţie dramatică
imprevizibilă pentru că nu îndeplineşte orizontul de aşteptare şi nu oferă confortul mental al unei intrigi,
unei escaladări de situaţie, unui sens.
Aşteptându-l pe Godot este un alt fel de text. La Beckett, dacă se doreşte, se pot găsi
semnificaţii fiecărei scene în parte. Putem găsi în Godot personificarea salvării noastre de la neant (sau
lipsa salvării ca situaţie existenţială) şi de aici putem face speculaţii numeroase în funcţie de aspiraţiile
noastre în raport cu acesta. Însăşi natura omului este predispusă să caute semnificaţii criptate, tâlcuri
ascunse, explicaţia unică ce revelează totul. Farmecul piesei există şi din faptul că se mulează întocmai
pe dorinţa umană de a descifra enigme şi de a rezolva intelectual o problematică. Din acest punct de
vedere, de la un anumit nivel al nuanţelor, Beckett ne permite să fim creatori de sens.