Caragiale

CARAGIALE
(De la Caragiale la Caragiale)
Vol. XX
Cronologia operei
(1903 – 1912)
Antologie de
MANEA ADRIAN
1|Page
Copyright © 2021 by Manea Adrian
Caragialele Antologic -
(De la Caragiale la Caragiale)
Vol. XX
Cronologia operei
(1903 - 1912)
Antologie de
Manea Adrian
First Printing: LULU <2020>
Second edition
ISBN 978-1-716-41218-9
2|Page
Table of Contents
Cap. 33 – Marile serbări culturale de la Blaj ..........................................................................9
1911-06-13 – Scrisoare către Paul Zarifopol [343]..........................................................9

1911-07-01 – Proiect drama istorică ‘’Didona, regina Cartaginei’’ ...............................11
1911-07-14- Scrisori către Emil Isac [2] .......................................................................11
1911-08-28 - 1911-08-30..............................................................................................13
Ziarul ‘’Românul’’ (Arad), anul II, nr.127, duminică, 10/ 23 iunie 1912, p.7, ............... 14
Ziarul ‘’Românul’’ (Arad), nr. 178, dumineca 14/27 august 1911, p.7 ..........................16
Ziarul ‘’Romănul’’(Arad), anul I, nr.180, joi, 18/ 31 august 1911, p.6, .........................27
Agârbiceanu despre Caragiale la Blaj. ..........................................................................31
1911-09-01- Scrisoare către Octavian Goga [2] ............................................................32
1911-09-02- Scrisoare către Ṣtefan Pop ........................................................................34
1911-09-03- Scrisoare către Emil Gârleanu ..................................................................35
1911-11-05- Scrisoare către Aurel C. Domṣa. ...............................................................41
1911-11-26- Scrisori către Al. Vlahuṭă [9], [10], [11] ...................................................42
Cum am cunoscut pe Caragiale – Flacăra, I, nr.7, 3 decembrie 1911, p.51-52 ...............45
Cum am cunoscut pe Caragiale – Democraṭia, anul III, nr.1, 1 ianuarie 1912, p.5-8......51
Legenda ‘’vieṭii liniṣtite’’ pe care a dus-o Caragiale la Berlin .......................................66
1911-12-15- Scrisoare către O. Goga [3] ......................................................................70
1912-01-01- Scrisoare către Benedetto de Luca – Liga culturală (Bîrlad), ianuarie-martie
1912, p.15 ....................................................................................................................71
1912-01-01- Telegramă de felicitare către Garabet Ibrăileanu .......................................73
1912-01-04- EPISTOLE în versuri – (postume) – Către Ionel Duṭescu-Duṭu [5] – 4
ianuarie 1912, Berlin ....................................................................................................74
1912-01-05- Scrisoare către Aurel Popovici [4] ............................................................75
1912-01-11- ANUL NOU – (catren) - Scrisoare – Către Paul Zarifopol [384], Berlin, 11
ianuarie 1912; ..................................................................................................................77
Cap. 34 – 1912-02-01 – Aniversarea....................................................................................78
1912-01-20- Din corespondenṭa lui Vlahuṭă cu Ion Luca Caragiale ‘’Revista Fundaṭiilor
Regale, 1 decembrie 1939 ............................................................................................78
1912-01-23- Scrisori către Al. Vlahuṭă [12], [13], [14] .................................................79
Fabulă. Lui A. Vlahuṭă – manuscris autograf din 30 ianuarie 1912 ...................................86
3|Page
1912-02-27 - Din corespondenṭa lui Vlahuṭă cu Ion Luca Caragiale (după Jubileu) ...... 94
TELEGRAME ............................................................................................................. 96
Telegramele de mulṭumire pentru felicitări sunt publicate într-un grupaj de către Ṣerban
Cioculescu, în vol.7, 1942, p.369-382 .......................................................................... 97
Alte telegrame de mulṭumire pentru felicitări au fost publicate în diferite periodice:
Adevărul, Dimineaṭa, Flacăra, Românul, Universul, Viitorul, etc ............................... 121
1912-02-02- Scrisoare către Constantin Mille – Adevărul, anul XXV, nr.8042, joi, 2
februarie 1912, p.3 ..................................................................................................... 122
1912-02-04- Scrisoare către Ion C. Bacalbaṣa [2] ....................................................... 123
1912-02-04- Scrisoare către Dr. I. Kiriak – Adevărul, XXV, nr.8044, sîmbătă, 4
februarie 1912, p.3 ..................................................................................................... 124
1912-02-08- Scrisoare către redacṭia ziarului ‘’Universul’’ [2] – Universul, 8 februarie
1912, p.3 .................................................................................................................... 127
Între două poveṭe - Cosînzeana (Orăṣtie), anul II, nr.6, 11 februarie 1912, p.89 ............. 128
1912-02-11- Telegramă către Directorul revistei ‘’Flacăra’’ – [11 februarie 1912, Berlin]
.................................................................................................................................. 140
1912-02-12- Telegramă către Emil D. Fagure - 12 februarie 1912 .............................. 141
1912-02-13- Telegramă pentru ziarul ”Românul’’ - Românul (Arad), anul II, nr.25,
miercuri, 1/ 14 februarie 1912, p.7 ............................................................................. 142
1912-02-13- Telegramă către G. Ibrăileanu ................................................................ 143
Caragiale - Viaṭa Romănească’’, anul VII, nr.1, ianuarie 1912, p.98-101.................... 145
1912-02-14- Telegramă către Octavian Goga [4] ........................................................ 151
1912-02-16- Scrisoare către Ioan Anestin -Viitorul, V, nr.1445, 16 februarie 1912, p.2
.................................................................................................................................. 153
1912-02-20- Scrisoare către Ioan Urban Jarnik – Românul (Arad), anul II, nr.29, marṭi,
7/20 februarie 1912, p.7 ............................................................................................. 156
1912-02-20- Scrisoare către Dr. Kiriac - Românul (Arad), anul II, nr.29, marṭi, 7/20
februarie 1912, p.10 ................................................................................................... 159
1912-02-21- Scrisoare către Ṣt. Georgescu-Sergent – Adevărul, marṭi, 21 februarie 1912,
p.3.............................................................................................................................. 160
1912-02-09- Scrisori către Paul Zarifopol................................................................... 161
1912-02-03- Scrisoare către Solomon Alcel ............................................................... 165
1912-02-04- Telegramă de mulṭumire către Prof. Th. Ionescu .................................... 166
1912-02-08- Scrisoare către Dr. I. Duscian ................................................................. 168
1912-02-12- Telegramă către Dobrogeanu-Gherea [17].............................................. 171
4|Page
1912-03-05- Telegramă către Eduard S. Konya .......................................................... 173
1912-02-12- Scrisoare către Emil D. Fagure ............................................................... 175
Alte texte publicate în ziarele vremii despre aniversarea lui Ion Luca Caragiale. ........ 178
Cosînzeana (Orăṣtie) - Revistă literară ilustrată, anul II, nr.7, 18 februarie (stil nou),
1912, p.101 ................................................................................................................ 178
Viaṭa Romînească (Iaṣi) ............................................................................................. 179
Revista ‘’Flacăra’’ ...................................................................................................... 185
Revista ‘’Țara Nouă’’................................................................................................. 185
Noua Revistă Română (Bucureṣti) .............................................................................. 187
1912-02-01- Scrisoare către Emil Isac [4]................................................................... 195
‘’Noua Revistă Română’’, nr.16, duminică, 12 februarie 1912, p.243 ......................... 198
Albina (Bucureṣti) ...................................................................................................... 202
Adevărul (Bucureṣti) .................................................................................................. 205
Adevărul, anul XXV, nr.8036, vineri, 27 ianuarie 1912, p.2 ....................................... 205
Adevărul, anul XXV, nr.8037, sîmbătă, 28 ianuarie 1912, p.3 .................................... 207
Adevărul, anul XXV, nr.8038, duminică, 29 ianuarie 1912, p.2 .................................. 208
Adevărul, anul XXV, nr.8039, luni, 30 ianuarie 1912, p.1 .......................................... 209
Adevărul, anul XXV, nr.8039, luni, 30 ianuarie 1912, p.2 .......................................... 221
Adevărul, anul XXV, nr.8041, miercuri, 1 februarie 1912, p.1.................................... 222
Adevărul, anul XXV, nr.8041, miercuri, 1 februarie 1912, p.2.................................... 229
Adevărul, anul XXV, nr.8042, joi, 2 februarie 1912, p.3............................................. 232
Adevărul, anul XXV, nr.8043, vineri, 3 februarie 1912, p.4 ........................................ 234
Adevărul, anul XXV, nr.8044, sîmbătă, 4 februarie 1912, p.3 ..................................... 235
Adevărul, anul XXV, nr.8061, marṭi, 21 februarie 1912, p.3....................................... 237
Revista ‘’Facla’’ ......................................................................................................... 238
Romănul (Arad), anul II, nr.25, miercuri, 1/ 14 februarie 1912, p.7 ............................ 240
Periodicele de peste munṭi sunt enumerate într-un Almanah publicat la Orăṣtie, în 1912,
p.187 – 212 ................................................................................................................ 241
Revista ‘’Cosînzeana’’ (Orăṣtie) ................................................................................. 254
Cosînzeana (Orăṣtie), anul II, nr.6, 11 februarie 1912, p.84 ........................................ 255
Neamul românesc literar (Vălenii-de-Munte).............................................................. 260
Neamul romănesc literar, anul IV, nr.15, 12 februarie 1912, p.79-80 .......................... 263
Furnica (Bucureṣti) ..................................................................................................... 265
5|Page
Furnica, anul VIII, nr.22, joi, 2 febr. 1912, p.13 ......................................................... 271
Gazeta ilustrată (Bucureṣti) ........................................................................................ 274
Gazeta ilustrată, anul I, nr.8, 4 februarie 1912, p.14,................................................... 275
Luceafărul (Sibiu) ...................................................................................................... 275
Luceafărul (Sibiu), nr.7, 1 martie 1912, p.141 ............................................................ 281
Luceafărul (Sibiu), nr.11, 11 martie 1912, p.222-223 ................................................. 287
Tribuna (Arad) ........................................................................................................... 291
Românul (Arad) ......................................................................................................... 297
Romănul (Arad), anul II, nr.26, joi, 2/ 15 februarie 1912, p.7 ..................................... 298
Romănul (Arad), anul II, nr.29, sîmbătă, 4/ 17 februarie 1912, p.2 ............................. 302
Romănul (Arad), anul II, nr.32, vineri, 10/ 23 februarie 1912, p.8 .............................. 303
Răspunsul către Societatea Academică ‘’Petru Maior’’ din Budapesta........................ 304
Universul literar ......................................................................................................... 305
Universul literar, anul XXIX, nr.6, luni, 6 februarie 1912, p.2 .................................... 306
Adevărul, nr.8047, marṭi, 7 februarie 1912, p.2 .......................................................... 316
1912-02-12- Telegramă către Vlahuṭă ........................................................................ 317
1912-02-07- Scrisoare către Al. Davila - .................................................................... 317
1912-02-08- Scrisori către Steuerman-Rodion ............................................................ 319
1912-02-07- Telegrame către Emil Girleanu – (25 ianuarie 1912, stil vechi) .............. 320
Luca I. Caragiale – ‘’Amintiri despre Caragiale’’ ....................................................... 331
1912-02-20 Scrisoare către Constantin Petrescu (traducător) ...................................... 338
1912-02-25- Scrisoare către Nicolae N. Caragiale ...................................................... 339
1912-03-07- EPISTOLE în versuri – (postume) Către Ionel Duṭescu-Duṭu [6] – 7/20 III
1912] ............................................................................................................................. 340
1912-03-07- Scrisoare către V. Lohan ........................................................................ 343
1912-03- Scrisori către Paul Zarifopol........................................................................ 345
Noua revistă română, vol.XI, nr.19, duminică, 4 martie 1912, p.289 .......................... 347
1912-03-11- Scrisoare către C. Rădulescu-Motru ....................................................... 349
1912-03-12- Scrisoare către Vlahuṭă [19] ................................................................... 350
Cap. 35 – 1912 - Ultimul capitol ....................................................................................... 353
1912 – Toate poveṣtile au un sfîrṣit. ........................................................................... 353

‘’Scrisul e meseria cea mai grea din lume’’ ................................................................ 357
6|Page
1912-03- ULTIMA FOTOGRAFIE ............................................................................... 361
1912-04-01 – ULTIMA POEZIE ................................................................................... 365
Cum scria Bolintineanu - Luceafărul (Sibiu), anul XI, nr.14, 1 Aprilie 1912, pp.279-280
...................................................................................................................................... 365
Paṣa din Silistra – Luceafarul, XI, nr.14, 1912, p.279-280 .............................................. 365
1912-04-04- Scrisoare către Dr. Adolphe Stern .......................................................... 371
1912-05-06- Scrisoare către Emil Isac [5]................................................................... 373
1912-05-08 – Scrisoare către Emil Gârleanu ............................................................... 374
1912-05-23- Scrisorile lui Vlahuṭă către Caragiale ..................................................... 377
ULTIMA VIZITĂ ÎN ȚARĂ............................................................................................. 381
1912-05-06 – Scrisoare către Dr. Steuerman-Rodion .................................................. 381

De la Caragiale la Caragiale ........................................................................................... 382
Ecaterina Logadi – ‘’Din Amintirile mele despre tata’’............................................... 391
I.L. Caragiale printre scriitori – M. Sevastos............................................................... 392
6 mai 1912 – Scrisoare către G. Ibrăileanu ................................................................. 393
De la Caragiale-tatăl la Caragiale-fiul ......................................................................... 395
MATEI ION CARAGIALE ....................................................................................... 395
LUCA ION CARAGIALE ......................................................................................... 428
Triptic Madrigalesc - Flacăra, 1916, nr.31, 14 mai. ..................................................... 429
Caragiale – Viaṭa Romănească, nr.5-nr.6, mai-iunie 1912, p.354-356 (de M. Sadoveanu)
................................................................................................................................... 434
1912-06-04 – Scrisoare către Societatea academică ‘’Romania Jună’’ din Viena ........ 438
1912-06-08- ULTIMA SCRISOARE ............................................................................. 441
1912-06-27- ULTIMA SCRISOARE – Scrisoare către Al. Ciura – Unirea (Blaj), XXII,
nr.67, 27 iunie 1912, p.2 ............................................................................................. 441
1912-06-09 – ULTIMA ZI ............................................................................................. 445
ULTIMELE CUVINTE ................................................................................................. 447
ULTIMUL TREN .......................................................................................................... 451
De la Caragea la Carageale – Un secol de Carageali....................................................... 453
EVENIMENTE ÎN EUROPA SI ÎN LUME ............................................................... 453
D’ale lui Caragiale ..................................................................................................... 455
EVENIMENTE IN PRINCIPATELE ROMANE – ROMANIA ..................................... 459
1912-11-23 -D’ale lu Nenea Iancu – ........................................................................... 466
7|Page
„Vestea morţii lui Caragiale nu pricinui nicio mişcare” .............................................. 467
Funeraliile lui Caragiale ............................................................................................. 474
Scrisori ale lui Ion Luca Caragiale publicate în periodice ............................................... 476
ADDENDA ...................................................................................................................... 478
Postumele lui Caragiale ................................................................................................. 478

1912-06-12- Corespondenţa lui Caragiale cu ziarul “Românul” - Românul, (Arad), II,
nr.128, marţi 12/25 iunie 1912; p.6 ................................................................................ 482
1912-06-12- Notiṭe risipite - Românul, (Arad), II, nr.128, marţi 12/25 iunie 1912;......... 482
1912-06-12- Scrisoare către Vasile Goldiṣ - Românul, 12/25 iunie 1912, p.6 ................. 482
1912-06-13- Scrisoare către Societatea academică România Jună din Viena – Românul,
(Arad), 13/26 iunie 1912, p.5 ......................................................................................... 482
Ziarul ‘’Dimineaṭa’’ 1912-06-16- Caragiale si linotipul’’ - Scrisoare – Către Adevărul (din
1910) ............................................................................................................................. 482
1912-06-24- Scrisoare către Octavian Goga [3] – Luceafărul, XI, 24 iunie st.v. 1912, p.467
...................................................................................................................................... 486
Ziarul ‘’Unirea’’ 1912-06-27- Scrisoare - Către Aurel C. Domṣa – Unirea, (Blaj), nr.67, 27
iunie 1912, p.2 ............................................................................................................... 486
Ziarul ‘’Rampa’’ 1912-07-08- Scrisori către Emil Isac – Rampa, I, nr.213, 8 iulie 1912,
p.1-2 .............................................................................................................................. 486
VOLUME POSTUME................................................................................................... 487
Repertoriu de nume proprii] – vol. OPERE, II, 1931, p.370-383 .................................... 489
L-au cunoscut pe Caragiale ........................................................................................ 516
Caragiale la Blaj – de Ion Agîrbiceanu ....................................................................... 517
Ion Luca Caragiale intim – Tribuna (Arad), anul XI, nr. 150, sîmbăta, 7/20 iulie 1907,
p.1-3 .......................................................................................................................... 521
’Titircă, Sotirescu et Comp.’’......................................................................................... 530
Biografia lui Ion Luca Caragiale – între istorie ṣi legendă .............................................. 571
SĂ TE NUMEṢTI CARAGIALE .................................................................................. 607
8|Page
Cap. 33 – Marile serbări culturale de la Blaj
1911-06-13 – Scrisoare către Paul Zarifopol [343]

Opere, vol.7, 1942, p.186
9|Page
George Coşbuc, doamna Vaida-Voievod, doctorul Ciuta, Alexandru Vaida-
Voievod şi Ion Luca Caragiale, în iunie 1911, în Karlsbad, în Imperiul German.
10 | P a g e
1911-07-01 – Proiect drama istorică ‘’Didona, regina Cartaginei’’
Aflat la Karlsbad, la băi, Ion Luca Caragiale îi arată lui George Cosbuc un proiect
de dramă istorică, în versuri, cu subiect din viaṭa Didonei, regina Cartaginei.
1911-07-14- Scrisori către Emil Isac [2]
[refuză politicos să scrie o prefaṭă la un nou volum]
11 | P a g e
12 | P a g e
1911-08-28 - 1911-08-30
La începuturile secolului XX, legăturile culturale dintre românii de pe ambii
versanţi ai Carpaţilor au luat o amploare fără precedent. Au confirmat-o din plin
festivităţile organizate de „Astra” la Sibiu în 1905, pentru aniversarea unui
mileniu şi opt veacuri de la cucerirea dacilor de către romani, serbările de la
Arenele Romane din Bucureşti, „şezătoarea scriitorilor români” ţinută la Sibiu în
1911, şi mai ales, cea mai importantă manifestare a „Astrei” – Adunarea jubiliară
de la Blaj din 1911.
Ziarele consacră spaṭii largi pregătirii şi întâmpinării acestei serbări culturale care
va fi „cea mai eclatantă dovadă despre unitatea năzuinţelor noastre, despre idealul
cultural”, care timp de 50 de ani „a împlinit o misiune naţională contribuind la
întărirea şi solidarizarea elementului românesc pe teritoriul ţării noastre”.
‘’Radicalizarea mişcării revoluţionare şi democratice impulsionează şi mai mult
mişcarea cultural-naţională. Prin „Astra” şi celelalte societăţi culturale din
Transilvania, fruntaşii vieţii culturale şi politice îşi intensifică legăturile cu
masele populare. „Astra” avea la 1900 nu mai puţin de 60 de despărţăminte -
corespunzătoare la tot atâtea cercuri electorale- cu 259 agenturi, ce-şi desfăşurau
activitatea în 3232 comune. Sutele şi miile de conferinţe şi manifestări cultural-
artistice, răspândirea publicaţiilor „Bibliotecii poporale”, în zeci de mii de
exemplare, erau tot atâtea prilejuri pentru fruntaşii vieţii cultural-politice de a
alimenta ideea şi tendinţele de emancipare şi unitate politică. Mai ales că aceeaşi
conducători politici erau, în acelaşi timp, şi conducătorii „Astrei”, cei mai mulţi
tineri protagonişti ai politicii activiste.
Într-adevăr, serbările de la Blaj din 28-30 august 1911, au fost de o inegalabilă
grandoare. Nici o altă manifestare din timpul glorioasei existenţe de până atunci
a „Astrei” nu poate fi asemănată cu cea de la Blaj din august 1911. Niciodată nu
se întruniseră la un loc atâţia reprezentanţi de elită ai culturii şi vieţii politice din
Transilvania (vreo 30 000 pers.), niciodată nu veniseră la o adunare cultural-
naţională atâta popor – transformându-se de altfel, într-un adevărat „congres
general al tuturor românilor”. (apud Prof. Melania Mutu)
Ion Luca Caragiale participă la Blaj la marile serbări ale semicentenarului "
Astrei". Cu această ocazie asistă la zborul demonstrativ al lui Aurel Vlaicu,
efectuat cu avionul construit de el.
13 | P a g e
Ziarul ‘’Românul’’ (Arad), anul II, nr.127, duminică, 10/ 23 iunie 1912, p.7,
Face o descriere a monoplanului lui Aurel Vlaicu.
Întîmplător, cu o zi înainte, murise la Berlin Ion Luca Caragiale – eveniment pe
care ziarul îl anunṭă abia pe 12 iunie 1912.
14 | P a g e
15 | P a g e
În anul anterior, ziarul ‘’Românul’’ (Arad) anunṭa evenimentul de la Blaj.
Ziarul ‘’Românul’’ (Arad), nr. 178, dumineca 14/27 august 1911, p.7
16 | P a g e
17 | P a g e
ṣi la pagina 11 publică programul festivităṭilor.
18 | P a g e
19 | P a g e
20 | P a g e
21 | P a g e
Cu mare entuziasm au fost primiţi străluciţii mesageri ai culturii şi ştiinţei din
România între care se aflau N. Iorga, I.L. Caragiale, George Coşbuc, şt. O. Iosif,
I. Bianu, S. Mehedinţi, G.M. Murgoci şi alţii.
O puternică impresie asupra celor prezenţi a lăsat defilarea portului popular,
serbarea populară care în tablou viu prezenta „grupurile de flăcăi şi fete îmbrăcaţi
în straie populare din toate satele de pe valea Târnavelor şi Mureşului”.
Prezenţa lui Aurel Vlaicu la Blaj a conferit serbărilor jubiliare caracterul unei
mari şi emoţionante sărbători naţionale, reuşind să înalţe nimbul serbărilor prin
zborul său, ziarul ”Unirea” numind biruinţa lui Vlaicu ca o biruinţă a neamului
românesc întreg şi în special a ardelenilor care aveau mândria de a se înşirui
printre fii săi. „Zborul tău înalt va fi un simbol pentru a ne încrede din ce în ce
mai mult în vitalitatea neamului nostru…”
[Notă - Nu am găsit menṭionat nici un discurs al lui Caragiale la Marea Adunare
de la Blaj.
22 | P a g e
23 | P a g e
24 | P a g e
25 | P a g e
26 | P a g e
Ziarul ‘’Romănul’’(Arad), anul I, nr.180, joi, 18/ 31 august 1911, p.6,
descrie pe coloana a II-a masa festivă, ṣi apoi, pe coloana a III-a, zborul lui
Vlaicu.
27 | P a g e
28 | P a g e
29 | P a g e
30 | P a g e
Zeci de oameni au scris zeci de cărṭi cu amintirile lor despre Ion Luca Caragiale.
Printre ei ṣi Agârbiceanu, probabil un ‘’tribunist’’, probabil nu aṣa un mare
admirator al Caragialului.
Agârbiceanu despre Caragiale la Blaj.
Volumul „Amintiri despre Caragiale” (antologie și prefață de Ștefan Cazimir,
tabel cronologic de Șerban Cioculescu, Humanitas, ediția a doua, 2013) îi are ca
protagoniști pe Ion Luca Caragiale și Ion Agârbiceanu, primul din postura de
personaj principal, cel de-al doilea din calitatea de martor și povestitor. Acțiunea
se petrece la Blaj, în 1911, cu ocazia jubileului de 50 de ani al „Astrei”.
Un Agârbiceanu puṭin ironic îṣi aminteṣte:
„Două erau locurile unde-i plăcea lui Caragiale să poposească. Să poposească?
Nu! Unde rămânea cu ceasurile: grădina umbroasă a seminarului teologic și un
pavilion de vară la marginea satului Veza, pe care îl despărțea de Blaj numai
podul vechi de lemn de pe Târnava Mare. Era umbră și răcoare în pavilionul acela
și vin tot așa de bun ca și din pivnița seminarului teologic. Era același vin pe care
însoțitorii lui îl duceau cu o damigeană pântecoasă, traversând piața însorită a
Blajului, către podul Târnavei”. Implicat Nenea Iancu în serbările Astrei, nu
glumă! Ia, să vedem mai departe!
„Cine l-a cunoscut pe Caragiale la Blaj cred că l-a văzut sau traversând piața cu
suita sa personală sau în grădina seminarului, ori în pavilionul lui Achim din
Veza. Aflându-se în aceste locuri la o masă lungă cu însoțitorii săi intelectuali,
nu trecea mult și se făcea o roată de curioși în jurul mesei. Și ascultau, ascultau,
ascultau. Vorbea aproape numai Caragiale și în atâtea domenii diferite și cu o
ușurință nemaipomenită și totuși atât de clar și de categoric, încât părea că
vorbește numai în sentințe și aprecieri care nu sufereau nici o contrazicere”,
rememorează Agârbiceanu, uluit de istețimea și verva munteanului.
„Câmpia Libertății n-a mai văzut de la adunarea din 1848 atâta lumea ca în ziua
zborului lui Aurel Vlaicu. O agitație uriașă în cuprinsese pe toți și toate privirile
erau îndreptate spre cer. Un murmur surd trecea peste marea de capete. Nu știu
cum, în marea strâmtoare, tot înghesuindu-mă, am ajuns lângă Caragiale. (…)
Zvelta pasăre măiastră a lui Vlaicu începu să se înalțe, iar când aeroplanul se
înstăpâni în văzduh începură urale și strigăte. Caragiale îmi luă mâna și mi-o
apăsă pe pieptul lui în dreptul inimii: «Vezi cum bate?», mă întrebă el, cu ochii
după pasărea de metal. Adevărat că bătea să-i spargă pieptul. Când Vlaicu a
început să coboare, Caragiale nu mai era lângă mine”.
31 | P a g e
1911-09-01- Scrisoare către Octavian Goga [2]
32 | P a g e
33 | P a g e
1911-09-02- Scrisoare către Ṣtefan Pop
34 | P a g e
1911-09-03- Scrisoare către Emil Gârleanu
După Adunarea de la Blaj (din 28-30 august 1911), începe o corespondenṭă cu
Emil Gârleanu, (1911-09-01 – 1912), pe atunci directorul Teatrului Naṭional din
Craiova, pentru a se autoriza organizarea unei săptămîni ‘’Caragiale’’
[în ‘’Opere’’, vol.VII, 1942, corespondenṭa cu Emil Gârleanu este grupată la
pagile 401-406. Lectura întregului grup de scrisori poate să dea o imagine mai
clară a evenimentelor din februarie 1912, legate de aniversarea scriitorului.
Această scrisoare este un răspuns adresat ofertei Teatrului din Craiova, ṣi expune
condiṭiile în care va putea avea loc această colaborare. Urmează aproape o duzină
de scrisori prin care Ion Luca Caragiale îṣi cere drepturile de autor. Caragiale a
păstrat ciornele acestei corespondenṭe într-un caiet special, intitulat ‘’Afacerea
Teatrului Craiova- Caragiale. 1911-1912’’
35 | P a g e
36 | P a g e
37 | P a g e
38 | P a g e
39 | P a g e
40 | P a g e
1911-11-05- Scrisoare către Aurel C. Domṣa.
[A fost publicată după moartea lui Caragiale
1912-06-27- Scrisoare - Către Aurel C. Domṣa – Unirea, (Blaj), nr.67, 27 iunie
1912, p.2, = Datată 5/XI. St.n. 1911 - urmată de Scrisoarea către Al. Ciura) - O-
5 – p.107
41 | P a g e
1911-11-26- Scrisori către Al. Vlahuṭă [9], [10], [11]
{anterior, Caragiale primise două scrisori de la Vlahuṭă, la care se pare că nu a
răspuns.
Scrisori publicate în ‘’Revista Fundaṭiilor Regale’’, 1 decembrie 1939
42 | P a g e
Urmează apoi Scrisorile lui Caragiale către Vlahuṭa
43 | P a g e
44 | P a g e
Cum am cunoscut pe Caragiale – Flacăra, I, nr.7, 3 decembrie 1911, p.51-52
(cu semnatura: Mircea Radulescu, Ernest Ene) O-4, 2015, – pag.1036/
1249-1250
45 | P a g e
46 | P a g e
47 | P a g e
48 | P a g e
49 | P a g e
Într-un ziar din Craiova, după un articol pentru Take Ionescu, sunt cîteva
destăinuiri interesante despre Ion Luca Caragiale.
50 | P a g e
Cum am cunoscut pe Caragiale – Democraṭia, anul III, nr.1, 1 ianuarie 1912, p.5-8
51 | P a g e
52 | P a g e
53 | P a g e
54 | P a g e
55 | P a g e
56 | P a g e
57 | P a g e
58 | P a g e
59 | P a g e
60 | P a g e
61 | P a g e
62 | P a g e
63 | P a g e
64 | P a g e
65 | P a g e
Legenda ‘’vieṭii liniṣtite’’ pe care a dus-o Caragiale la Berlin
„M-am exilat şi atâta tot. Aerul aici îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi nu am
ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul vieţii
demne de compătimit", mărturişeşte, lezat, Caragiale – ‘’Nu ‘’îmi place’’
Germania, ci o iubesc!’’
La Berlin, îşi cultivă mai departe pasiunile din ţara pe care a părăsit-o nesilit de
nimeni: citeşte gazetele româneşti şi stă la masă cu prietenii (primeşte mereu
vizite), cu sticla în faţă, un Pfungstaedter, un pilsneraş, o „bericică proaspătă ca
chihlimbarul”, un vin şi o apă minerală Apollinaris, sifon (Soda) şi „cafea cu
clăbuc”. Caragiale nu a fost niciodată mare amator de plimbare şi cu atât mai
puţin de frumuseţi ale naturii: o masă rezervată permanent, „o Stammtisch
burghezească”, afirmă el în noiembrie 1909, este cel mai frumos colţ din natură.
Scrisorile „pline de buchet” de la prieteni, asemenea licorilor bahice, sunt
savurate picătură cu picătură, iar dulciurile literare sunt gustate cu poftă şi
împărtăşite de îndată.
Corespondent privilegiat e Paul Zarifopol, zis Herr Doktor pentru că tocmai îşi
luase doctoratul la Leipzig. Cei doi ajung să-şi scrie constant, uneori şi zilnic şi
să se viziteze ca şi cum ar locui în acelaşi oraş. Un alt destinatar al misivelor lui
e Costică Gherea însuşi, pe care-l ironizează, ca întotdeauna, pentru opţiunile
politice „rosiane” şi, în fine, un al treilea este doctorul (în medicină) Alceu
Urechea, care-i inspiră adevărate nuvele epistolare. În 1905, ca să-l atragă în
Germania pe acesta din urmă, un împătimit de sport, îi descrie bicicliştii
autohtoni: „În fiecare stol de biciclişti, cari ca păsările cutreeră ţara asta mândră,
bravă şi plină de frumuseţi incomparabile, parcă te văz şi pe tine, cu bluza ta de
mătăsică umflată de vânt, pedalând la întrecere cu zugul ori cu şiful, ca să ne-
ntâlnim seara la cină în cutare loc favorit, în piaţa vreunul Rathaus bătrân, ori în
vreun parc secular, la Waldschäne.” Vizitează diverse staţiuni, expoziţii de artă,
parcuri, merge la Tiergarten (Grădina zoologică) şi, mai presus de toate, este
bucuros, la fel ca Zarifopol, de muzica clasică din sălile de concert (o preferă pe
cea de la Leipzig, Gewandthaus). Are, la fel ca oraşul, „mare neastâmpăr”.
Despre acest ‘’Un alt Caragiale, uman, necolțuros. În casa lui, „când nu se
dormea, se râdea perpetuu…”
„…oleacă de necaz și spaimă degeabă nu strică din când în când: e ca un praf de
piper peste o mâncare prea dulce – deschide poftă omului pentru bunătățile
vieții.”
După ce mai multe luni a călătorit prin Europa, în primăvara anului 1905 I.L.
Caragiale s-a stabilit cu familia la Berlin. Din acea perioadă, o bogată
corespondență a avut-o cu Paul Zarifopol, istoric și publicist, „ultimul lui
confident”.
66 | P a g e
„Perioada berlineză, lipsită de griji materiale, e desigur cea mai liniștită din viața
lui Caragiale. Scrisorile către P. Zarifopol ni-l arată în ipostaza unui pensionar
(era de fapt rentier!), ipohondru la variațiile climaterice care-l izgoniseră din țară
dar îl urmăreau și în Germania, tabietliu, ahotnic de ‘’Stammtisch’’ -ul de la
Sachsenhof din Lipsca, de berea blondă Pfungstädter și de concertele de
laGewandhaus. Ar fi chiar vegetativ, către bătrânețe, de nu l-ar îmboldi scrisul,
din când în când, dar mai ales nevoia informației literare și politice din țară, care-
i menține treaz spiritul critic. Cu aceeași sensibilitate, ca și în trecut, Caragiale
notează și cenzurează tot ce-i irită bunul simț. A păstrat, ca un vechi junimist,
pasiunea pentru «dosarul», colector de inadvertențe, din câmpul vast al
publicisticei daco-române. Ca un vrednic ironist, se preface a gusta și admira
«bunătățile» și «frumusețile» culese, întrecându-se cu Zarifopol în această ageră
îndeletnicire. Mai e însă și muzica, regulator al seninătății sufletești, și uneori,
când intervine zeul său, Beethoven, care-i descue izvorul lacrimelor, atinge
pragul chiliei secrete, a vieții sufletești impenetrabile. Beethoven știa să-l facă să
plângă și tot el reușea să-l entuziasmeze…”, scria Șerban Cioculescu în prefața
volumului VII Opere – Corespondență, publicat în 1942 la Fundația Regală
pentru Literatură și Artă.
Tot Șerban Cioculescu a oferit o imagine rară despre atmosfera din casa lui
Caragiale, așa cum a aflat-o de la cumnatul lui Paul Zarifopol, Ionel Gherea
(cunoscut și cu numele de Ioan Dobrogeanu-Gherea, fiul lui Constantin
Dobrogeanu-Gherea):
„În casa lui Caragiale, îmi spunea odată I. D. Gherea, când nu se dormea, se râdea
perpetuu; inclusiv slugile, toată lumea o ținea dintr-un hohot în altul. Cel care
dădea tonul era, firește, marele umorist, mimul genial, care știa să împrumute
toate graiurile și să imite pe toți, păstrându-și totodată originalitatea… […] Acest
râs purta cuta unei deprinderi foarte vechi, a copilului fermecat de șotiile și
snoavele unchiului său, Iorgu Caragiali, peste ea, viața își așternuse drojdiile,
adâncind-o; în râsul bătrânului, surprindem însă și cordialul împotriva «adâncii
plictiseli», a «fleșcăirii», a «ipohondriilor», a «pesimismului». ”
În volumul Cele mai frumoase scrisori, Dan C. Mihăilescu scria: „pentru mine,
scrisorile lui Caragiale, mai ales cele din epoca berlineză, constituie cea mai
strălucitoare și mai captivantă caligrafie a plăcerii din literatura română. Nicăieri
în corespondența scriitorilor noștri nu mai există atâta epicureism fervent alintat,
atâta sfântă vitalitate a senescenței, așa o poftă de boierie senzorială, de tihnă,
colportaj și taclale, de cumințenie și drăcărie, de înțelepciune și ghidușie totodată.
Pe scurt: atâta spectacol în sine.”
Într-o scrisoare datată 4 mai 1905, în timp ce asculta uvertura la Wilhelm Tell, l-
a informat pe confidentul lui, Paul Zarifopol, adresându-i-se cu „Iubite Coane
Păvălucă”:
67 | P a g e
„Cu părere de bine – ca optimist ce sunt – trebuie să te anunț că prevestirile d-
tale meteorologice s-au desmințit cu desăvârșire: primăvara, ca o mândră fecioară
de împărat, pășește înainte molcom, zâmbitoare și tot mai zâmbitoare, spre
întâmpinarea adoratorului ei, junele voevod – Mitică; așa că, săptămâna viitoare,
le vom săruta împreună cu d-voastre cununiile în Zoologischer Garten. Foarte
nerăbdători așteptăm lunia viitoare. Răcitoarea s-a înființat; un grătar sistematic
pentru fripturi à la daco-romaine arde de nerăbdare să fie inaugurat…”
Scrisorile au scos la iveală, nota Șerban Cioculescu, „un alt Caragiale, necolțuros,
tratabil, uman, afectuos, apt să întrețină devotamentele, prin solicitudine
delicată”, „un temperament apolitic și o inteligență nespeculativă, un partizan
instinctiv al ordinii și autorității… și mai ales un om de litere”.
După ce, într-o alt epistolă, l-a anunțat pe „Păvălucă” de faptul că inelul nu a
apărut (într-un tren, la toaletă, și-a pierdut verigheta), i s-a plâns omenește că nu
a mai primit o veste de la un prieten comun: „Așa este omenirea noastră – cât îi
pasă – depeși și scrisori! – cum nu-i mai pasă, nici măcar o Ansichtspostcarte
(Ansichtskarte, carte poștală) cu turnul lui Eiffel!” și a încheiat cu umor: „Pe aici
vreme splendidisimă. Era să merg la Hamburg, dar trebue să stau să expediez
întâiu pe Mateiu (primul lui copil) […] Îndată ce pleacă Mateiu, mă plimb o zi și
apoi mă pun la lucru pe brânci. Asta nu mă va împiedica să beau cu d-ta un pahar
de Pfungstädter, urându-ne reciproc succesele meritate ce ne așteaptă cu celebrele
noastre opere”.
Din Berlin, la 30 ianuarie 1906, îi scria dragului Păvălucă: „Mare bucurie mi-au
făcut veștile voastre bune. Tout est bien qui finit bien. Și oleacă de necaz și
spaimă degeabă nu strică din când în când: e ca un praf de piper peste o mâncare
prea dulce – deschide poftă omului pentru bunătățile vieții. […] Aici, după o
vreme infamă, trei nopți și trei zile de furtună și întuneric, de azi dimineață norii
se risipesc, și Phoebus par’că ne-ar face cu ochiul – ca un ofițeraș jermân
încercându-și întâia curte cu monoclul. Eu, cochetă petrecută, nu mă las sedus cu
una cu două: îmi trebuește mai mult decât ocheade de agiamiu. Să-l văd pe tânărul
ce poate o zi întreagă.”
Iar după trei zile, în 1 februarie 1906, a revenit cu vești: „Greva birjarilor s’a
isprăvit; a lui Phoebus, nu. Aici ne aflăm în toiul unei ierne de bărăgan daco-
român: viscol clasic. Dacă ține așa până deseară, umblâm la noapte cu sania.
Barometrul arată tempestă mare; iar termometrul coboară la patinaj. E numai bine
de trăit – în casă. Păcat că nu sunteți și voi aici, să-i tragem pe’nfundate un chef
la căldurică”.
Despre vremea năzuroasă a amintit aproape în fiecare scrisoare. În 2 martie 1909
scria: „…De 24 de ore ninge’ntr’una – ninsoare deasă, ninsoare repede, ninsoare
grea, ninsoare bogată, stăruitoare, neîntreruptă, din plin, din dăstul! Iar
barometrul s’a’ntors pe dos, aproape să nu mai aibă unde merge d’a’ndărătele:
68 | P a g e
dacă mai coboară două milimetre, plesnește – se rupe ața! Și pe urmă, ustură.
Marele Berlin, ca o nobilă și tânără inoțentă mireasă din povești, adormită prin
vraja baghetei unei vrăjitoare, dacă putem pentru ca să ne exprimăm astfel,
doarme învălit într-un lințoliu alb, dar rece, visând cu dor pe Făt-frumos April
sau pe frate-său Maiu și mai june… […] En attendant, eu am un gutunar de chept,
pe care-l combat – cu bravură – cu toate armele din arsenalul meu; luptă pe față,
luptă francă, luptă leală: bere rece, cafea fierbinte…”
[https://editiadedimineata.ro/un-alt-caragiale-uman-necolturos-in-casa-lui-cand-
nu-se-dormea-se-radea-perpetuu
69 | P a g e
1911-12-15- Scrisoare către O. Goga [3]
[Nota mea – Caragiale nu a fost bine tratat în revista ‘’Luceafărul’’ din Sibiu]
70 | P a g e
1912-01-01- Scrisoare către Benedetto de Luca – Liga culturală (Bîrlad), ianuarie-martie 1912,
p.15
[ – O-5 – p.282 //p.1004
71 | P a g e
72 | P a g e
1912-01-01- Telegramă de felicitare către Garabet Ibrăileanu
73 | P a g e
1912-01-04- EPISTOLE în versuri – (postume) – Către Ionel Duṭescu-Duṭu [5] – 4 ianuarie
1912, Berlin
] – [Tizului mai mic precum ṣi fratelui ṣi surorii acestuia urează: La mulṭi ani cu
sănătate, noroc ṣi veselie! (semnat: Tizul mai mare, ‘nea Iancu – O-5 – p.175
74 | P a g e
1912-01-05- Scrisoare către Aurel Popovici [4]
75 | P a g e
76 | P a g e
1912-01-11- ANUL NOU – (catren) - Scrisoare – Către Paul Zarifopol [384],
Berlin, 11 ianuarie 1912;
- catren – „ Anul nou cu bucurie / Şi cu toate ce doriţi / Mulţi ani Domnul să vă

ţie / Todeauna fericiţi!’ – semnat: Car. - V
[– carte poṣtală felicitare, cu ocazia Anului Nou 1912 - ANUL NOU – (catren) –
OPERE, vol.7, 1942, p.189, Berlin, 11 ianuarie 1912; -
– „ Anul nou cu bucurie / Şi cu toate ce doriţi / Mulţi ani Domnul să vă ţie /
Todeauna fericiţi!’ – semnat: Car. – V – O-5 – p.850
77 | P a g e
Cap. 34 – 1912-02-01 – Aniversarea
1912-01-20- Din corespondenṭa lui Vlahuṭă cu Ion Luca Caragiale ‘’Revista Fundaṭiilor
Regale, 1 decembrie 1939
78 | P a g e
1912-01-23- Scrisori către Al. Vlahuṭă [12], [13], [14]
În volumul de Opere, VII, Corespondenṭă, 1942, p.385-387, sunt numerotate
scrisorile [I – VI].
În volumul de Opere, V, 2015, p.591, numerotarea începe cu [12], dintr-un total
de 19 scrisori.
Pe 30 ianuarie Caragiale împlinea 60 de ani. [S-a născut pe 30.01.1852 sau pe
data de 01.02.1852, (stil vechi), în satul Haimanale, de lîngă Ploieṣti. Proiectul
lui Gîrleanu se referea la o sărbătorire oficială a lui Caragiale, în ṭară.
79 | P a g e
80 | P a g e
81 | P a g e
82 | P a g e
Este evident că refuzul de a veni în ṭară a fost determinat ṣi de unele cuvinte
‘’neprietenoase’’ ṣi ironice folosite la adresa sa în presa vremii. Telegrama din 8
februarie citează că s-a vorbit despre ‘’fosila Caragiale’’.
83 | P a g e
84 | P a g e
85 | P a g e
Din această corespondenṭă reies clar motivele pentru care Ion Luca Caragiale
refuză să vină în ṭară ṣi să participle la ceremoniile oficiale. ‘’Fabula’’ pe care a
scris-o chiar în ziua jubileului, deṣi este cu dedicaṭia ‘’Lui A. Vlahuṭă’’ cuprinde
de fapt un ‘’autoportret’’, o fabulă ‘’auto-biografică’’.
Fabulă. Lui A. Vlahuṭă – manuscris autograf din 30 ianuarie 1912
Fabulă - (lui A. Vlahuţă) - 1912-01-30 - Manuscris autograf, din 30 ianuarie

1912; publicat în „OPERE, vol.4, ediţie îngrijită de Ş. Cioculescu, Bucureşti,
1938, p.364; - = Fabulă – (lui A. Vlahuţă) – v – [ A fost odată un băiat./ O
secătură, un stricat... //Morala / După prea amară viaţa / Nu fi lacom la dulceaţă/]=
Fabulă. Lui A. Vlahuṭă – O-3 – pag.1081 / 1271
86 | P a g e
Manuscrisul autograf din 30 ianuarie 1912
(ziua jubileului).
87 | P a g e
88 | P a g e
89 | P a g e
Contemporanii lui Caragiale nu au înṭeles ṣi micile elemente concrete,
amănuntele cotidiene, care l-au determinat pe Caragiale să nu participe la
festivităṭi. Acesṭia nu ṣtiau precis nici data naṣterii scriitorului, ṣi grupul de la
Junimea nici nu i-a pomenit numele, aṣa cum făcuseră ṣi la Jubileul revistei
‘’Convorbiri literare’’. Din citatele din presa vremii se vede clar ṣi o atitudine
anti-Caragiale (vezi mai jos exemple).
Despre această ‘’Fabulă’’ găsită ṣi publicată postum, C. Săteanu scrie, la p.62-
65, fără titlul menṭionat.
90 | P a g e
91 | P a g e
92 | P a g e
93 | P a g e
1912-02-27 - Din corespondenṭa lui Vlahuṭă cu Ion Luca Caragiale (după Jubileu)
Revista Fundaṭiilor Regale, 1 decembrie 1939
94 | P a g e
1912-01-30 Refuza propunerea avansată de Emil Gârleanu, în numele Societăṭii
Scriitorilor Români, de a fi sărbatorit cu prilejul aniversării a 60 de ani, pretextînd
un acces de sciatică.
1912-01-31 Festivalul de la Teatrul Comedia, sub patronajul si cu participarea
Principesei Maria, dat in cinstea domnului Ion Luca Caragiale
95 | P a g e
TELEGRAME
96 | P a g e
Telegramele de mulṭumire pentru felicitări sunt publicate într-un grupaj de către Ṣerban
Cioculescu, în vol.7, 1942, p.369-382
La final se menṭionează că nu sunt publicate toate răspunsurile lui Caragiale
Prima telegramă, adresată lui Al. Davila, este importantă ṣi prin faptul că
felicitarea pe care o primise cu ocazia aniversării zilei de naṣtere era semnată ṣi
de regina Elisabeta. (cf. notă subsol)
97 | P a g e
98 | P a g e
99 | P a g e
100 | P a g e
101 | P a g e
102 | P a g e
103 | P a g e
104 | P a g e
105 | P a g e
106 | P a g e
107 | P a g e
108 | P a g e
109 | P a g e
110 | P a g e
111 | P a g e
112 | P a g e
113 | P a g e
114 | P a g e
115 | P a g e
116 | P a g e
117 | P a g e
118 | P a g e
119 | P a g e
120 | P a g e
Alte telegrame de mulṭumire pentru felicitări au fost publicate în diferite
periodice: Adevărul, Dimineaṭa, Flacăra, Românul, Universul, Viitorul, etc.
121 | P a g e
Totuṣi, nimeni de la ‘’Junimea’’ ṣi de la ‘’Convorbiri literare’’ nu i-a transmis
un singur cuvînt. La banchet nu a luat parte nici vechiul său prieten P. Missir, ṣi
nici Iacob Negruzzi, cu care a colaborat scriind operetele ‘’Hatmanul Baltag’’ ṣi
‘’Beizadea Epaminonda’’.
1912-02-02- Scrisoare către Constantin Mille – Adevărul, anul XXV, nr.8042, joi, 2 februarie
1912, p.3
(la rubrica ‘’Ultime informaṭiuni’’) –
O-5 – p.302 //p.1014
122 | P a g e
1912-02-04- Scrisoare către Ion C. Bacalbaṣa [2]
123 | P a g e
1912-02-04- Scrisoare către Dr. I. Kiriak – Adevărul, XXV, nr.8044, sîmbătă, 4 februarie 1912,
p.3
= (cu titlul ‘’Sărbătorirea lui Caragiale’’, sunt reproduce atît telegrama de
felicitare trimisă de dr. I. Kiriac, cît ṣi răspunsul lui I.L. Caragiale);
=ṣi în ‘’Dimineaṭa’’, IX, nr.2844, 5 februarie 1912, p.4
= republicat în ‘’Românul’’ (Arad), II, nr.29, 7/20 februarie 1912, p.10, cu titlul
‘’Telegramă’’
124 | P a g e
125 | P a g e
= în – Opere, vol.5, 2015, p.267 este altă dată.
126 | P a g e
1912-02-08- Scrisoare către redacṭia ziarului ‘’Universul’’ [2] – Universul, 8 februarie 1912,
p.3
[O-5 – p.519 //p.1080
Publicată în ‘’Universul’’, XXX, nr.37, 8 februarie 1912, p.3, sub titlul ‘’O
scrisoare a dlui I.L. Caragiale’’. Aceasta este scrisoarea de răspuns la felicitările
primite din partea directorului ṣi a redactorilor ziarului la care colaborase.
127 | P a g e
Între două poveṭe - Cosînzeana (Orăṣtie), anul II, nr.6, 11 februarie 1912, p.89
Unele reviste, pe lîngă articole dedicate omagierii lui Ion Luca Caragiale,
retipăresc ṣi texte publicate de scriitor în alte reviste.
‘’Între două poveţe’’ a mai fost publicată în:
- 1897-04-02 - Epoca, 2 aprilie 1897;
- retipărit şi în „Literatura şi arta romănă”, I, 1897, pag.274;
- şi în „Notiţe şi fragmente literare”, Buc. 1897; - Între două povețe...
Schiță
- Literatură şi artă romănă, Anul I, 1896, vol.1, p.274-278; semnat:
Caragiale I. L.;
- Între două poveţe – nuvelă - – OPERE, vol.1, Nuvele ṣi schiṭe, 1930,
p.124 /
Paul Zarifopol, p.XXXI, scrie:
128 | P a g e
129 | P a g e
130 | P a g e
131 | P a g e
132 | P a g e
133 | P a g e
134 | P a g e
135 | P a g e
136 | P a g e
Între două poveṭe… Schiṭă – Opere, vol.1, 2015, – pag.179-185 / p.708-710.
137 | P a g e
138 | P a g e
139 | P a g e
1912-02-11- Telegramă către Directorul revistei ‘’Flacăra’’ – [11 februarie 1912, Berlin]
[‘’Regret. Imposibil amîndouă. Mulṭumesc atenṭie. Caragiale’’. –
- Publicată în ‘’Flacăra, I, nr.16, 4 februarie 1912, p.126, în articolul-
reportaj ‘’Sărbătorirea lui Caragiale. Cum a fost sărbătorit marele scriitor.
Cum era să fie sărbătorit. De ce n-a venit Caragiale în ṭară. Două
telegrame’’
O-5 – p.197
140 | P a g e
1912-02-12- Telegramă către Emil D. Fagure - 12 februarie 1912
– ‘’Mulṭumiri cordiale. Noroc, sănătate. (semnat; Caragiale. – [din 12 februarie
1912] [pentru] Fagure / ‘’Adevărul’’, Bukarest – {Telegramă de mulṭumire
pentru urările cu prilejul împlinirii a 60 de ani. Un articol al lui Emil D. Fagure a
fost publicat în ‘’Adevărul, 2 iunie 1910, p.1, cu titlul ‘’O după-amiază la
Caragiale – iunie 1910’’}
– O-5 – p188
141 | P a g e
1912-02-13- Telegramă pentru ziarul ”Românul’’ - Românul (Arad), anul II, nr.25, miercuri,
1/ 14 februarie 1912, p.7
142 | P a g e
1912-02-13- Telegramă către G. Ibrăileanu
Prin această telegramă Caragiale mulṭumeṣte pentru articolul omagial publicat de

G. Ibrăileanu în ‘’Viaṭa Romănească’’, anul VII, nr.1, ianuarie 1912, p.98-101
143 | P a g e
144 | P a g e
Caragiale - Viaṭa Romănească’’, anul VII, nr.1, ianuarie 1912, p.98-101
145 | P a g e
146 | P a g e
147 | P a g e
În arhiva familiei Caragiale s-a păstrat ṣi un concept de scrisoare, probabil
neexpediată.
148 | P a g e
149 | P a g e
150 | P a g e
1912-02-14- Telegramă către Octavian Goga [4]
151 | P a g e
152 | P a g e
1912-02-16- Scrisoare către Ioan Anestin -Viitorul, V, nr.1445, 16 februarie 1912, p.2
(scrisoarea datata - 10/23 februarie 1912) semnat: Caragiale
Opere, vol.5, 2015, p.4
153 | P a g e
Scrisoarea este republicată în revista ‘’Universul literar’’, anul XXIX, nr.8, luni,
20 februarie 1912, p.5
154 | P a g e
155 | P a g e
1912-02-20- Scrisoare către Ioan Urban Jarnik – Românul (Arad), anul II, nr.29, marṭi, 7/20
februarie 1912, p.7
[ – O-5 – p.264 //p.996
156 | P a g e
157 | P a g e
[vezi scrisoarea către Ioan Urban Jarnik în Opere, vol.7, 1942]
158 | P a g e
1912-02-20- Scrisoare către Dr. Kiriac - Românul (Arad), anul II, nr.29, marṭi, 7/20 februarie
1912, p.10
159 | P a g e
1912-02-21- Scrisoare către Ṣt. Georgescu-Sergent – Adevărul, marṭi, 21 februarie 1912, p.3
(notă cu titlul ‘’Sărbătorirea lui Caragiale’’ – Scrisoare din 1912-03-31, semnată:
Carageale - O-5 – p.210
160 | P a g e
1912-02-09- Scrisori către Paul Zarifopol
[Horia Petra-Petrescu îṣi susṭinuse teza de doctorat despre ‘’Viaṭa ṣi opera lui Ion
Luca Caragiale’’.]
161 | P a g e
Pe 12 februarie urmează o telegramă cu mulṭumiri pentru felicitările primite cu
ocazia împlinirii vîrstei de 60 de ani.
Pe 10 februarie ṣi 14 februarie mai expediază încă două scrisori.
162 | P a g e
163 | P a g e
164 | P a g e
În perioada Jubileului, Caragiale a mai trimis ṣi altor prieteni scrisori de
mulṭumire:
1912-02-03- Scrisoare către Solomon Alcel
165 | P a g e
1912-02-04- Telegramă de mulṭumire către Prof. Th. Ionescu
[Opere, vol.5, 2015, p.259]
166 | P a g e
167 | P a g e
1912-02-08- Scrisoare către Dr. I. Duscian
168 | P a g e
169 | P a g e
170 | P a g e
1912-02-12- Telegramă către Dobrogeanu-Gherea [17]
Raspuns la felicitările primate cu ocazia împlinirii vîrstei de 60 de ani
171 | P a g e
172 | P a g e
1912-03-05- Telegramă către Eduard S. Konya
[Opere, vol.5, 2015, p.268]
173 | P a g e
174 | P a g e
1912-02-12- Scrisoare către Emil D. Fagure
175 | P a g e
[NOTĂ -
Nu a făcut nimeni o Antologie a textelor publicate în periodice despre aniversarea
celor 60 de ani împliniṭi de Caragiale.
176 | P a g e
177 | P a g e
Alte texte publicate în ziarele vremii despre aniversarea lui Ion Luca Caragiale.
Cosînzeana (Orăṣtie) - Revistă literară ilustrată, anul II, nr.7, 18 februarie (stil nou), 1912,
p.101
178 | P a g e
Viaṭa Romînească (Iaṣi)
În scrisoarea sa, Caragiale îi mulṭumeṣte nu numai lui G. Ibrăileanu, ci ṣi lui T.
Arghezi.
179 | P a g e
180 | P a g e
La rubrica ‘’Cronica teatrală’’, p.123-124 (articol semnat de T. Arghezi)
181 | P a g e
La p.127-128 sunt menṭionate două articole din revista ‘’Flacăra’’: unul semnat
de D. Anghel, celălalt de Radu Rosetti.
182 | P a g e
183 | P a g e
184 | P a g e
Revista ‘’Flacăra’’
Revista ‘’Țara Nouă’’
Publicase articolul ‘’Jubileul lui Caragiale’’, semnat de Mihail Dragomirescu.
185 | P a g e
Apud ‘’Viaṭa Românească’’ nr.2, februarie 1912, p.302
În revista ‘’Viaṭa Românească’’ I.L. Caragiale publicase în 1909 ṣi ‘’Kir Ianulea’.
186 | P a g e
Noua Revistă Română (Bucureṣti)
În timp ce revista ‘’Viaṭa Romănească’’ a prezentat ‘’Festivalul Caragiale’’ de la
Teatrul Naṭional, ‘’Noua Revistă Română’’, vol.XI, nr.15, duminică, 5 februarie
1912, anunṭă, tot pe prima pagină, ‘’Sărbătorirea lui Caragiale’’ de la Teatrul
Comoedia.
La spectacolul din 29 ianuarie 1912 participase ṣi Regina.
Să nu uităm că Regina Elisabeta se asociase la telegrama pe care i-o trimisese Al.
Davila, telegram la care Ion Luca Caragiale răspunde cu formula: ‘’Mulṭumesc.
Rog spune cîndva sus strălucitei stăpîne cel mai de jos profund miṣcat augusta
atenṭiune’’.
187 | P a g e
188 | P a g e
189 | P a g e
190 | P a g e
191 | P a g e
192 | P a g e
193 | P a g e
194 | P a g e
1912-02-01- Scrisoare către Emil Isac [4]
Este singura scrisoare pe care Ion Luca Caragiale o scrie de ziua lui, ṣi nu are nici
o legătură cu aniversarea sa.
195 | P a g e
196 | P a g e
197 | P a g e
‘’Noua Revistă Română’’, nr.16, duminică, 12 februarie 1912, p.243
198 | P a g e
199 | P a g e
200 | P a g e
201 | P a g e
Albina (Bucureṣti)
202 | P a g e
203 | P a g e
Evenimentul de la Teatrul ‘’Comoedia’’, deṣi este organizat de un grup de
scriitori importanṭi, are un ecou nesemnificativ în revista lui G. Coṣbuc.
[Organizatorul festivităṭilor era Emil Gârleanu, Preṣedintele Societăṭii
Scriitorilor Români.]
204 | P a g e
Adevărul (Bucureṣti)
Adevărul, anul XXV, nr.8036, vineri, 27 ianuarie 1912, p.2
205 | P a g e
ṣi, pe aceeaṣi pagină, la rubrica ‘’Informaṭii’’, ‘’Adevărul’’ anunṭă încă din 27
ianuarie 1912 că Ion Luca Caragiale NU va participa la festivităṭi.
206 | P a g e
Adevărul, anul XXV, nr.8037, sîmbătă, 28 ianuarie 1912, p.3
207 | P a g e
Adevărul, anul XXV, nr.8038, duminică, 29 ianuarie 1912, p.2
(cu o zi înainte de Jubileu) La rubrica ‘’Informaṭiuni’’
208 | P a g e
Adevărul, anul XXV, nr.8039, luni, 30 ianuarie 1912, p.1
209 | P a g e
210 | P a g e
211 | P a g e
212 | P a g e
213 | P a g e
214 | P a g e
215 | P a g e
216 | P a g e
217 | P a g e
218 | P a g e
219 | P a g e
220 | P a g e
Caragiale, care a colaborat la ziarul ‘’Adevărul’’, îi mulṭumeṣte fostului său
director într-o telegramă de pe 2 februarie 1912, zi în care C. Mille devenea socru
mic.
Adevărul, anul XXV, nr.8039, luni, 30 ianuarie 1912, p.2
221 | P a g e
Adevărul, anul XXV, nr.8041, miercuri, 1 februarie 1912, p.1
La rubrica ‘’ Cronica teatrală’’
222 | P a g e
223 | P a g e
224 | P a g e
225 | P a g e
226 | P a g e
227 | P a g e
Pe lîngă mulṭumirile adresate lui E. Fagure într-o telegramă din 12 februarie
1912,
Vezi ṣi Scrisoarea din 17 februarie 1912.
228 | P a g e
Adevărul, anul XXV, nr.8041, miercuri, 1 februarie 1912, p.2
229 | P a g e
ṣi în continuare, la pagina 3
230 | P a g e
[Notă – Caragiale, după ce a colaborat la ziarul ‘’Adevărul’’, a încercat în luna
aprilie 1907 să publice în ziarul ‘’Epoca’’ o fabulă ironică la adresa lui C. Mille.
231 | P a g e
Adevărul, anul XXV, nr.8042, joi, 2 februarie 1912, p.3
[căsătoria religioasă are loc în ziua următoare]
232 | P a g e
233 | P a g e
Adevărul, anul XXV, nr.8043, vineri, 3 februarie 1912, p.4
234 | P a g e
Adevărul, anul XXV, nr.8044, sîmbătă, 4 februarie 1912, p.3
235 | P a g e
236 | P a g e
Adevărul, anul XXV, nr.8061, marṭi, 21 februarie 1912, p.3
237 | P a g e
Revista ‘’Facla’’
În ziarul ‘’Adevărul’’, vineri, 17 februarie 1912, p.3, găsim o referire la un articol
‘’Caragiale ṣi Iorga’’
238 | P a g e
Informaṭia se repetă ṣi în numărul din 19 februarie 1912, al ‘’Adevărului’’, p.3
239 | P a g e
Adevărul, 25 februarie 1912, p.3, anunṭă că au încetat rivalităṭile dintre
‘’Tribuna’’ ṣi ‘’Romănul’’, amîndouă ziare din Arad.
Romănul (Arad), anul II, nr.25, miercuri, 1/ 14 februarie 1912, p.7
240 | P a g e
Periodicele de peste munṭi sunt enumerate într-un Almanah publicat la Orăṣtie, în 1912, p.187
– 212
241 | P a g e
242 | P a g e
243 | P a g e
244 | P a g e
245 | P a g e
246 | P a g e
247 | P a g e
248 | P a g e
249 | P a g e
250 | P a g e
251 | P a g e
252 | P a g e
253 | P a g e
Revista ‘’Cosînzeana’’ (Orăṣtie)
254 | P a g e
Cosînzeana (Orăṣtie), anul II, nr.6, 11 februarie 1912, p.84
255 | P a g e
256 | P a g e
257 | P a g e
258 | P a g e
259 | P a g e
Neamul românesc literar (Vălenii-de-Munte)
Neamul romănesc literar, anul IV, nr.14, 5 februarie 1912, anunṭă pe prima
pagină, sub semnătura lui N. Iorga, ‘’O sărbătorire’’
260 | P a g e
261 | P a g e
262 | P a g e
Neamul romănesc literar, anul IV, nr.15, 12 februarie 1912, p.79-80
[notă – Nu apare în ‘’Sumar’’
263 | P a g e
264 | P a g e
Furnica (Bucureṣti)
George Ranetti, fostul colaborator al lui Caragiale (amintit într-o scrisoare ‘’toṭi
caionii ṣi raneṭi’’), scrie 2 texte în revista sa
Furnica, anul VIII, nr.22, joi, 2 febr. 1912, p.2// p.13
265 | P a g e
266 | P a g e
267 | P a g e
268 | P a g e
269 | P a g e
270 | P a g e
Furnica, anul VIII, nr.22, joi, 2 febr. 1912, p.13
271 | P a g e
272 | P a g e
273 | P a g e
Gazeta ilustrată (Bucureṣti)
274 | P a g e
Un alt ‘’cunoscut’’ al lui Caragiale, reporterul ‘’Papamihalopol’’ publică 16
cuvinte în revista sa. În total 36 (treizeci ṣi ṣase) de silabe:
‘’Maestrul Caragiale, care
Se află la Berlin,
Primeṣte un număr foarte mare
De telegrame de felicitare. (punct)
Gazeta ilustrată, anul I, nr.8, 4 februarie 1912, p.14,
la rubrică ‘’Efemeride’’, jos în colṭ, 2 rînduri printre alte rînduri:
Ṣi în revistele de peste munṭi unii scriitori încearcă să diminueze importanṭa

jubileului, sau încearcă să treacă sub tăcere evenimentul (de exemplu, ‘’Voinṭa
naṭională’’ nu scrie un singur rînd)
Luceafărul (Sibiu)
În ‘’Luceafărul’’ (Sibiu), nr.6, din 5 februarie 1912, nu este nici un singur rînd
întreg scris despre Ion Luca Caragiale.
(director era prietenul lui, Octavian Goga)
Luceafărul (Sibiu), nr.4, februarie 1912, pe ultima pagină (p.100), îi pomeneṣte
doar numele, printre alṭii.
275 | P a g e
276 | P a g e
277 | P a g e
278 | P a g e
Doar pe ultima pagină (p.140) e menṭionat numele său, într-un context ‘’rural’’
Mai multe rînduri se scriseseră în Luceafărul, nr.3, ianuarie 1912, p.61-65, într-o
analiză privind ‘’Viaṭa literară în 1911’’, afirmă că pînă ṣi un ziar ca
‘’Universul’’ nu mai publică decît rareori texte semnate de asemenea
scriitori ca Vlahuṭă ṣi Caragiale, etc…etc.
279 | P a g e
…. ….
280 | P a g e
Luceafărul (Sibiu), nr.7, 1 martie 1912, p.141
281 | P a g e
282 | P a g e
283 | P a g e
284 | P a g e
p.159 – art. ‘’Goga în temniṭă’’ {este probabil perioada cînd I.L. Caragiale îl
vizitează pe O. Goga în închisoarea din Seghedin.]
285 | P a g e
286 | P a g e
Luceafărul (Sibiu), nr.11, 11 martie 1912, p.222-223
287 | P a g e
288 | P a g e
289 | P a g e
p.224
290 | P a g e
Tribuna (Arad)
Ziarul ‘’Tribuna’ din Arad, în rivalitate cu ziarul ‘’Romănul’’ din Arad, unde
colaborase Ion Luca Caragiale, pomeneṣte despre aniversarea scriitorului într-un
singur număr, Tribuna (Arad), anul XVI, nr.25, miercuri, 1/14 februarie 1912,
p.2-4.
291 | P a g e
292 | P a g e
293 | P a g e
294 | P a g e
295 | P a g e
296 | P a g e
Românul (Arad)
Ca ṣi scriitorii din Regat, ṣi scriitorii de peste munṭi sunt împărṭiṭi în două tabere.
La ziarul ‘’Românul’’(Arad), unde Caragiale a colaborat, aniversarea împlinirii
celor 60 de ani ai scriitorului este un prilej de sărbătoare.
297 | P a g e
Romănul (Arad), anul II, nr.26, joi, 2/ 15 februarie 1912, p.7
298 | P a g e
299 | P a g e
300 | P a g e
301 | P a g e
Romănul (Arad), anul II, nr.29, sîmbătă, 4/ 17 februarie 1912, p.2
302 | P a g e
Romănul (Arad), anul II, nr.32, vineri, 10/ 23 februarie 1912, p.8
303 | P a g e
Răspunsul către Societatea Academică ‘’Petru Maior’’ din Budapesta
este publicat de Ṣerban Cioculescu în Opere, vol. VII, 1942, p.377
Pe 13 februarie 1912 Caragiale trimisese o telegram prin care mulṭumea

Societăṭii pentru Cultura ṣi Literatura Română din Bucovina.
Iar pe 25 februarie 1912 răspunde unei telegrame de felicitare, adresîndu-se către
Societatea Studenṭilor Români ‘’Patria’’ din Munchen (Opere, VII, p.377).
O hartă a corespondenṭei lui Caragiale din luna februarie 1912 ar putea arătă că
evenimentul Jubileului depăṣea graniṭele Regatului Romăniei, căpătînd un contur
european. Caragiale-scriitorul, cel care a crea o Caragialume, era egalat de
Caragiale-omul, devenit o piatră de temelie la Dinastia Caragialeṣtilor. Caragialii
erau propriul lor univers.
304 | P a g e
Universul literar
305 | P a g e
Universul literar, anul XXIX, nr.6, luni, 6 februarie 1912, p.2
306 | P a g e
307 | P a g e
308 | P a g e
309 | P a g e
310 | P a g e
311 | P a g e
312 | P a g e
313 | P a g e
314 | P a g e
[notă – într-o formă diluată, i se reproṣează lui Caragiale că nu a venit în ṭară.
- De ce nu a participat Caragiale la Festivităṭi?
- Ṣi de ce interzice reprezentarea pieselor sale după 8 februarie 1912?
=După ce pe 7 februarie 1912 scria telegrame prin care motiva politicos că are
sciatică (=boală diplomatică) ṣi nu poate veni în ṭară [în paranteză fie spus, el era
hotărît să nu vină],
=Caragiale schimbă brusc tonul, ṣi pe 8 februarie 1912 devine foarte supărat,
interzicînd punerea a scenă a pieselor sale.
Această modificare a comportamentului său poate că a fost influenṭată ṣi de
publicarea unei liste cu medalii acordate de rege unor prieteni ṣi colaboratori ai
săi, pentru merite culturale. Ion Luca Caragiale nu a fost băgat în seamă, deṣi era
aniversarea celor 60 de ani de viaṭă.
315 | P a g e
Adevărul, nr.8047, marṭi, 7 februarie 1912, p.2
316 | P a g e
1912-02-12- Telegramă către Vlahuṭă
1912-02-07- Scrisoare către Al. Davila -
317 | P a g e
După ce pe data de 7 februarie 1912 îi scrie lui Al. Davila că regret mult că nu
poate veni, ṣi nu poate răspunde afirmativ la chemarea reginei de a ṭine o
conferinṭă la Teatrul Modern.
318 | P a g e
În ziua următoare, pe 8 februarie 1912, îi scrie lui Rodion, cerînd interzicerea
reprezentării pieselor sale pe scenele teatrelor din Romănia.
1912-02-08- Scrisori către Steuerman-Rodion
319 | P a g e
1912-02-07- Telegrame către Emil Girleanu – (25 ianuarie 1912, stil vechi)
Urmărind succesiunea epistolelor adresate lui Emil Gîrleanu vom putea înṭelege
cum se suprapune Jubilelul cu măsura interzicerii pieselor sale.
Corespondenṭa cu Emil Gîrleanu, în Opere, vol.7, 1942, p.401-406. Sunt 13
scrisori în care problema banilor cuveniṭi pentru drepturile de autor se leagă cu
problema refuzului politicos de a participa la festivităṭi, culminînd cu măsura de
a interzice ca piesele sale să mai fie jucate.
După ce de Crăciun ṣi de Anul Nou trimite insistent scrisori prin care solicită
suma de bani care i se cuvenea:
320 | P a g e
ṣi 5 ianuarie 1912.
321 | P a g e
În luna ianuarie scrie aproape săptămînal cîte o scrisoare
322 | P a g e
Următoarea telegramă este datată 13/26 ianuarie, dimineaṭa
323 | P a g e
Următoarea telegramă [9], de miercuri, 18/31 ianuarie 1912, este adresată către
‘’Directorul Teatrului. Preṣedintele Societăṭii Scriitorilor Români. Craiova’’.
324 | P a g e
325 | P a g e
326 | P a g e
ṣi aceasta telegramă este datată: Luni, 5 febr. Ora 4 ¼ d.a.
Deoarece nu primise încă suma de bani care i se cuvenea, în dimineaṭa zilei de
miercuri, 7 februarie /25 ianuarie stil vechi, 1912, expediază celebra telegram de
refuz.
327 | P a g e
În ziua următoare, după ce primeṣte banii, tonul scrisorilor lui Caragiale se
schimbă, devenind prietenos ṣi politicos.
328 | P a g e
329 | P a g e
330 | P a g e
Corespondenṭa dintre Ion Luca Caragiale va continua ṣi în luna mai 1912, dar se
vede că relaṭiile sunt reci.
[vezi scrisoare din 8 mai 1912]
Luca I. Caragiale – ‘’Amintiri despre Caragiale’’

Poate cel mai clar explică absenṭa lui Caragiale de la festivităṭile din ṭară fiul său
cel mai mic, Luca.
‘’ Caragiale scria fără plăcere. L-am auzit, deseori, blestemându-şi „meşteşugul
ingrat” şi afurisind clipa când s-a apucat de literatură. Conştient, în fond, de
valoarea lui, rămânea un veşnic jignit în viaţă. În anul când a împlinit şaizeci de
ani, în anul când a murit, până şi ultima oară mi-a vorbit cu adâncă sinceritate, cu
scârbă şi cu necaz. Fusese poftit în ţară pentru un jubileu al lui de şaizeci de ani,
şi răspunsese printr-o scrisoare către prietenii lui, astăzi morţi amândoi, Vlahuţă
şi Delavrancea. L-am întrebat ce hotărâse şi mi-a răspuns, întunecat, ca refuzase.
L-am întrebat, mai departe, din ce
motive. Atunci a vorbit mult, cu patos şi aproape cu lacrimi în voce. Mi-a povestit
toată viaţa lui. Cum luptase; cum, hulit de unii, neluat în serios de alţii, pus la o
parte de toţi oamenii influenţi, în fine tot ajunsese. Cum, odată celebru, tot nimeni
nu lua cuvântul lui în seamă. Atunci mi-a povestit cum odată, când era cunoscut
de toţi, subt un regim politic de prieteni, dorise să ocupe un loc de deputat şi cum
fusese refuzat pentru lipsă de încredere. Tot atunci mi-a făcut şi bilanţul
câştigurilor lui de autor. În anul cel mai bun reţeta totală era de 2300 lei. Şi a
încheiat: „Am muncit o viaţă întreagă, mi-am cheltuit averea ca să trăiesc şi să
vă cresc, am dat, în mine, un om celebru pentru România, dar un om celebru care
ar muri de foame dacă ar trebui să trăiască din munca lui”. Am înţeles că avea
dreptate să refuze jubileul şi avea dreptate să trăiască, mai mult sau mai puţin, în
exilul voluntar de la Berlin.’’
‘’Amintirile mele despre tata, dinainte de plecarea noastra la Berlin, sant tulburi.
Eram prea mica atunci pentru a-l intelege si n-am putut retine decat fapte
izolate’’.
Volumul "Amintiri despre I.L. Caragiale" (Editura Karta-Graphic, 2012 - tipărit
cu sprijinul Casei de Cultură "I. L. Caragiale" Ploiești) reprezintă un volum în
care antologatorul Constantin Hârlav (cercetător la Institutul academic „G.
Călinescu” din București) adună evocări, interviuri, scrisori, mărturii provenind
de la două dintre ființele cele mai apropiate ale dramaturgului: Alexandrina
Caragiale - soția scriitorului și de la Ecaterina Logadi-Caragiale - fiica lor.
331 | P a g e
- Alexandrina Burelly (n. 1865 - d. 1954). Pe 7 ianuarie 1889 se
căsătorește cu Ion Luca Caragiale. Împreună, au avut 4 copii. Primii doi
332 | P a g e
copii i-au murit de bebeluṣi. Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n.
10 noiembrie 1890), s-au stins la scurt timp după naṣtere, din cauza tusei
convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891).
- La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion (Luchi a murit la 28 de ani,
bolnav de pneumonie).
- 1894 avea să se nască Ecaterina (Tuski). Ecaterina Logadi Caragiale,
mezina familiei, a trăit 90 de ani. Fiul Ecaterinei Logadi (m. 1987), Vlad,
a fost ṣi el scriitor. Odată cu moartea lui, în 2006, la Busset, s-a stins
ultimul descendent al lui Ion Luca Caragiale
- Din această fotografie lipseṣte Mateiu Caragiale, primul fiu al lui
Caragiale.
Se spune că Al. Macedonski este autorul primei cărṭi poṣtale illustrate din
Romănia.
333 | P a g e
Cine era ṭărăncuṭa de pe prima carte poṣtală romănească?
Pe prima carte poştală ilustrată în țara noastră, care se află în colecţia „Fotografii,
cărți poştale și clișee fotografice” a Muzeului Municipiului București, este o
reprezentare a portului popular românesc. Aceasta înfăţişează o ţărăncuţă
româncă prezentată lângă pavilionul Expoziției Cooperatorilor de la Bucureşti,
1894. Semnată Constantin Jiquidi, ilustrata este un desen după natură.
O ilustrată din seria „Portul național român”, expediată de inegalabilul dramaturg
Ion Luca Caragiale, conţine specificaţia că ţărăncuţa româncă nu este alta decât
soţia sa, Alexandrina Burelly, când era domnişoară.
Ilustratorul, pictorul şi graficianul Constantin Jiquidi a folosit ca model pentru
ilustrata din 1894 un clişeu fotografic anterior căsătoriei (1889), când domnişoara
Burelly (născută în 1865) avea ceva mai puţini ani decât în 1894.
Ţărăncuţele sunt identice (costumaţie, fizionomie, decor), în afara faptului că
aceea din 1894 ţine în mâini un mănunchi de spice (specific manifestării), iar
aceea din ilustrata lui Caragiale o floare, prezentă şi pe o altă carte poştală,
realizare anterioară a editurii Stengel & Co., din Dresda. Este posibil ca şi alte
ilustrate din seria „Port naţional român” să o aibă ca model, cu o costumaţie
specifică, pe domnişoara Burelly, viitoarea doamnă Caragiale.
334 | P a g e
Cine a fost Alexandrina Burelly? Frumoasa țărăncuță româncă nu este alta decât
una dintre cele trei fiice ale cunoscutului arhitect Antonio Gaetano Burelly (care
face parte din contingentul de „venetici” veniţi în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea pe plaiurile româneşti după instaurarea regelui lui Carol I). Burelly vine
în ţară cu mai multe neamuri ale sale, iar în 1858, în catastiful mănăstirii
Mărgineni apare semnătura lui Petre Burelli, inginer hotarnic, mănăstire unde
secretar este Luca Caragiale, tatăl viitorului dramaturg.
Se pare că întâlnirea dintre Ion Luca Caragiale ṣi Alexandrina s-a produs la un
spectacol al Teatrului Naţional. Dramaturgul şi frumoasa sa ţărăncuţă au locuit
în casa ridicată de architectul Antonio Gaetano Burelly. După Gaetano Burelly,
casa va fi ocupată de Ion Luca Caragiale şi apoi de arhitectul Ion Mincu, pe la
1890.
Ţărăncuţa româncă, din seria Portul naţional românesc, prima carte poştală
ilustrată, după desen de C. Jiquidi, model Alexandrina Burelly (Caragiale),
Colecţia Fotografii, cărţi poştale și clișee fotografice, Muzeul Municipiului
București
https://muzeulbucurestiului.ro/en/cine-era-tarancuta-de-pe-prima-carte-postala-
romaneasca/
335 | P a g e
Ion Luca Caragiale a ocolit întotdeauna orice detaliu autobiografic şi mai ales
intim. Când Horia Petrea-Petrescu, fiul unui amic arădean, şi-a ales ca temă de
doctorat viaţa şi activitatea sa literară, i-a solicitat lui Caragiale date despre el.
336 | P a g e
Scriitorul, mai mult constrâns, i-a făcut favoarea de a-i da ceva informaţii, care
s-au dovedit extrem de sumare. Astfel, la 19 februarie 1908, i-a transmis aproape
telegrafic doar anul, luna şi ziua naşterii sale, fără a preciza şi locul în care
deschisese ochii. Câţiva ani mai târziu, după publicarea tezei de doctorat,
Caragiale îi scria lui Paul Zarifopol, în parte amuzat, dar mai ales agasat de
indiscreţiile „junelui doktor Horilă”: „…Iubeşte-mă, dar nu intra te rog frumos,
ca într-un dulap de lemn în sertarele mele unde se ascund măruntaiele mele, căci
asta, mă rog frumos, mă doare”
337 | P a g e
1912-02-20 Scrisoare către Constantin Petrescu (traducător)
338 | P a g e
1912-02-25- Scrisoare către Nicolae N. Caragiale
339 | P a g e
1912-03-07- EPISTOLE în versuri – (postume) Către Ionel Duṭescu-Duṭu [6] –
7/20 III 1912]
{Versuri de circumstanṭă, prin care răspunde versurilor dedicate aniversării sale}

- [ Frunză verde busuioc, / Busuioc si siminoc, / Tizule eṣti un boboc; / Dumnezeu
să-ṭi dea noroc /Ca s-ajungi la vreme floare, / Floare mîndră roditoare! / Că uitării
nu m-ai dat / Ṣi atît m-ai bucurat / Cu frumoasa poezie / Ce mi-ai dedicat-o mie,
/La ṣaizeci de primăveri / Ce-mplinii alaltăieri… {30 ianuarie 1912} // Deci,
nepoate-tiz Ioane, / Pîn’să vin iar cu plocoane, / Cu rahat ṣi cu bomboane, - / Cum
se cade-a fi cinstit / Autorul favorit, / Tizul mic ṣi mult iubit, / Viitor poet vestit,
- / Îṭi trimit din depărtare, / Ca un unchi ṣi tiz mai mare, / Părintească sărutare /
Ṣi o binecuvîntare, // Iscălind: al dumitale, / Nen-tu Iancu, / Caragiale. // P.S.
Multe sărutări la toṭi / Ceilalṭi iubiṭi nepoṭi.] – O-5 – p.175-176 / p.960
340 | P a g e
341 | P a g e
342 | P a g e
1912-03-07- Scrisoare către V. Lohan
[vezi ṣi ULTIMA FOTOGRAFIE]
343 | P a g e
344 | P a g e
1912-03- Scrisori către Paul Zarifopol
[în luna martie 1912 Scriitorul refuza subscripṭia publică propusă de profesorul
C. Rădulescu-Motru, pentru a i se oferi o recompensă naṭională.
345 | P a g e
346 | P a g e
Noua revistă română, vol.XI, nr.19, duminică, 4 martie 1912, p.289
347 | P a g e
348 | P a g e
1912-03-11- Scrisoare către C. Rădulescu-Motru
349 | P a g e
La 12 martie 1912 este la Budapesta, după cum rezultă dintr-o scrisoare către
Vlahuṭă
1912-03-12- Scrisoare către Vlahuṭă [19]
350 | P a g e
351 | P a g e
I.L. Caragiale la Bistriṭa, în 1912
352 | P a g e
Cap. 35 – 1912 - Ultimul capitol
1912 – Toate poveṣtile au un sfîrṣit.

Doar cele din ‘’O mie ṣi una de nopṭi’’ se continua la nesfîrṣit, nesfîrṣind povestea
Caragialului. În loc de ‘’banda lui Möbius’’ putem folosi textele nemuritoare ale
eternului Caragiale ca pe o punte între clipa pe care o trăim ṣi trăirea acelui aer
olimpian. Ca niṣte furnici traversînd pe urma scriselor, de la un Caragiale la un
Caragiale, pentru a ne întoarce mereu în punctul de plecare, după ce am traversat
în toată lungimea ei opera Caragialului. Să ne imaginăm un Caragiale trăindu-ṣi
opera ca pe o carte deschisă, o carte cu o singură filă scrisă, superba filă cu scrisul
lui. Pagina, cu scrierile Caragialului ṣi pe faṭă ṣi pe verso, e unică, ṣi se întinde
ṣerpuind la nesfîrṣit, ca un dragon de hîrtie, un Uroborus metamorfozat într-o
bandă-Mobuse. Devenim captivi ai scrierilor sale, trăind ṣi nemurind în acest
spaṭiu bidimensional ca model de suprafaṭă cu o singură faṭă ṣi o singură margine.
Indiferent dacă a fost scrisă cu mîna dreapta sau cu mîna stîngă, ṣi indiferent de
cerneala cu care a fost scrisă, caligrafia maestrului, fie dextrogiră, fie levogiră,
conturează un singur text, fără început ṣi fără sfîrṣit. O opera de-a lungul căreia
ne deplasăm între un Caragiale ṣi un alt Caragiale, nemaimurind în această buclă
a timpului.
Avînd-o ca punct de pornire, vom putea studia conexiunile dintre matematică,
fizică, chimie, biologie, literatură, mitologie, muzică şi religie în opera
Caragialului. În toate formele de artă, exprimînd comunicarea prin diferite
limbaje, în puzzle-uri şi în labirint-uri, dar ṣi în jocurile de cuvinte auzite prin
Caragialume. Sau cuvintele încadrate în chenare.
353 | P a g e
Ion Luca Caragiale, a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor,
director de teatru, comentator politic și ziarist român...
Chenarul din 16 mai 1912 prevesṭeṣte alte chenare: P. Liciu, I.L. Caragiale, …
354 | P a g e
355 | P a g e
Cititorul trece ca o furnică de la o schiṭă de Ion Luca Caragiale la o fabulă de
Caragiale, de la o comedie de Caragiale la un basm de Caragiale, de la o nuvelă
la un sonet, scrisori, conferinṭe, mofturi, ṣi alte cele care reprezintă zig-zag-urile
unei vieṭi. Între o cuvîntare la o întrunire politică ṣi un toast la o masa festivă,
regăsim, ca pe o bandă-Mobuse, epigrame ṣi ode, printre drame ṣi povestiri, ṣi
trecem de la o schiṭă de Caragiale la altă schiṭă de Caragiale, apoi la romane ṣi
pamflete politice. Un Zig-zag!... perpetuu în care vedem cum Caragiale îl rescrie
pe Caragiale. Despre ‘’Titircă, Sotirescu et Comp’’ ṣi alte scrieri virtuale nu
putem spune decît că ele sunt, ca ṣi toate celelalte, ale lui Caragiale. Ṣi toate care
sunt, sunt pe banda-Caragiale, ale unui Caragiale. O panglică care urcă ṣi coboară
un spaṭiu deal-vale cu o singură suprafaṭă, cu o singură faṭă, un spaṭiu bi-
dimensional unde nu există nimic altceva dincolo de ce se vede, ṣi de văzut se
văd toate, fiindcă toate punctele sunt egale ṣi tot ce a atins Caragialele a căpăta
aura ‘’blestemului lui Midas’’.
356 | P a g e
‘’Scrisul e meseria cea mai grea din lume’’
Una din ultimele fotografii ale lui i.L. Caragiale
357 | P a g e
= Pentru posteritate, se păstrează critica pe care o aducea Caragiale scriitorilor
‘’prolifici’’: [apud Cincinat Pavelescu – ‘’Versuri, epigrame, amintiri,
corespondenţă’’. – Editura Minerva, colecţia ‘Restituţio’, Bucureşti, 1972.)]
Deṣi din punct de vedere al valorii lor literare, poate că nu toate textele scrise de
Ion Luca Caragiale sunt egale ca importanṭă, le-am prezentat pe toate la fel. În
sensul că toate textele sunt egale, toate fiind scrise de diferiṭi Caragiali în diferite
faze ale metamorfozei lor. Ṣi comediile, ṣi schiṭe, ṣi monolog, ṣi epigram, ṣi
drame, ṣi nuvele, ṣi scrisori oficiale, ṣi versuri ocazionale, ṣi… ṣi… Toate au
acelaṣi autor.
358 | P a g e
Egalitatea pe care o dă tuturor textelor banda tip-Mobuse poate fi privită ṣi dintr-
o altă perspectivă. Într-o suprafaṭă cu o singură faṭă nu mai există faṭă/verso (ca
la tradiṭionalele file), în sensul că textele scrise de Caragiale nu pot fi comparate
între ele, ca unele reprezentînd reversul altora. Parodiile - ṣi Caragialul a scris
numeroase parodii – se înscriu la acelaṣi nivel cu textele parodiate, tema (vezi
‘’Temă ṣi variaṭiuni’’), cu oricîte variaṭiuni, este la fel de importantă cu oricare
din acestea, luate la întîmplare. O ‘’Temă cu variaṭiuni’’
-1 - (Un ziar opozant fără programă, nuanţă liberală-conservatoare)
-2 - (Un ziar opozant cu câteva programe, nuanţă trandafirie)
-3 - (Un journal chic)
-4 - (Un ziar oficios)
-5 etc., etc.
Este însăṣi viaṭa lui Caragiale, ‘’o viaṭă furtunoasă’’ilustrată de C. Jiquidi pe
coperta revistei ‘’Moṣ Teacă’’, II, nr.36, 19 noiembrie 1895:
-1 – 1889- I.L. Caragiale – îmi daṭi voe, Domnule Maiorescu, să’mbrăṭiṣez ṣi eu
profesiunea de junimist? Discipol fervent al lui Schopenhauer, eu cred că
Junimea este cel mai afurisit aforism asupra înṭelepciunei în viaṭă.
[notă – După conferinṭa ‘’Gâṣte ṣi gaṣte literare’’ nu e băgat în seamă la
aniversarea ‘’Convorbirilor literare’’, nici nu mai corespondează cu Maiorescu]
-2 – 1895 – I.L. Caragiale: - Domnule Panu, cunoṣtiinṭele mele despre oameni ṣi
lucruri îmi spun că numai radicalii au un program ṣi un număr de idei. Primiveṭi
oare sacrificial meu hotărît?
-3 – 1895 ṣi o zi – I.L. Caragiale: - Car’vas’zică, dom’le Paladu, m’aṣ băga ṣi eu
un ṣalvaragiu la ’Mneavoastră. Ṣi-apăi, las’pă mine!
-4 – 1896 – I.L. Caragiale: - Țară-I asta, mă? Cu cin’să lucrezi? Cu Maiorescu?
Cu Panu? Cu Paladi? Ăia nici nu gîndesc, mă!’’
-5 – 1908 – I.L. Caragiale participă la Campania electorală dusă de Partidul
Conservator Democrat al lui Take Ionescu, dar nu este ales deputat.
Nu există un prim ṣi un ultim text semnat de Caragiale. Toate texte sunt într-un
continuum caragialesc, pendulînd dintr-un punct în alt punct, ṣi trecînd dintr-o
stare în alta. Această mobilitate, această calitate a spiritului de a creea variante
care nu sunt percepute ca fiind antitetice, este vizibilă ṣi în atitudinea lui faṭă de
rege. Pe banda tip-Mobuse nu există texte pro- ṣi texte antimonarhice, aṣa cum
nu există faṭă /verso.
-1 – în tinereṭe, în epoca de debut la reviste liberale, ‘’Ṣarla ṣi ciobanii’’
(Ghimpele, 16 decembrie 1873)
-2- este urmată de o odă închinată regelui, după Războiul de Independenṭă.
ODĂ – [2] - ( închinată Principelui Carol I) - 1879 - Calendarul… pe 1879
al lui N.D. Popescu {Publicată întîi și apoi pusă pe note de Carlo B. Biancki] -
ODĂ – 2 - ( închinată Principelui Carol I, întors biruitor după Războilu de
359 | P a g e
îndependenţă (1877-1878) == V -[ „Fiu iubit al țării, care / Pe vrăjmaș ai biruit, /
Căpitan viteaz și mare / Între noi bine-ai venit // Când erai la bătălie / Ne rugam
lui Dumnezeu / Să te-ajute, să te ție / Și plângeam de dorul tău. // Pentru țara
românească, / Dumnezeu ne-a ascultat / Și pe calea strămoșească / A virtuții te-a
purtat // Deșteptării triumfală / Înainte mergător, / Astăzi intri noi cu fală / Te
reîntorci biruitor // Și-a ta sântă biruință, / Pentru neamul ce iubești, / Dă speranță
și credință, / Inimilor românești //Patria neatârnată / Numele nu-ți va uita. / Ești
al țării fiu și tată: Să trăiești, Măria ta!"
-3 – Familia regală a fost la premiera piesei ‘’O scrisoare pierdută’’, Ion Luca
Caragiale a fost la Peleṣ să pregătească festivităṭile de întîmpinare a prinṭului
moṣtenitor al Angliei. A tradus din Carmen Sylva ṣi, în diferite articole, ṣi-a
exprimat îngrijorarea faṭă de boala principelui moṣtenitor al României.
-4 - Publicarea pamfletului antimonarhic din 1906, ‘’Mare farsor, mari
gogomani’’, este urmat de broṣura ‘’1907 - Din primăvară pînă-n toamnă’’.
-5 – Cu prilejul aniversării împlinirii vîrstei de 60 de ani, nu a primit felicitări de
la junimiṣtii lui Maiorescu, dar a primit de la regină.
O viaṭă de om trecînd de la un Caragiale la un alt Caragiale, mereu un altul ṣi
acelaṣi. Nu există un început ṣi un sfîrṣit al operei sale, ṣi din oricare parte ai veni
vei ajunge tot acolo, la acelaṣi veṣnic Caragiale. Trecînd de la Caragiale la
Caragiale, ne învîrtim în acest spaṭiu închis, pe urmele Caragialilor. Caragialii
din dinastia Caragialilor.
[Notă – vezi trecerea de la Caragiale la Caragiale]
Nu există un prim ṣi un ultim text semnat de Caragiale. Există poate doar pe
undeva o ultimă fotografie. Sau, în altă parte, o ultimă poezie. Ultima scrisoare
care poate mai aṣteaptă răspuns.
Există însă cu certitudine, pentru fiecare dintre noi, un alt răspuns la întrebarea:
- Care e ultimul text de Caragiale pe care l-ai citit?
Ṣi fiecare are un răspuns diferit, dovadă că trecerea de la Caragiale la
Caragiale se poate face în orice direcṭie.
360 | P a g e
1912-03- ULTIMA FOTOGRAFIE
361 | P a g e
I.L. Caragiale împreună cu fiul său cel mare, Mateiu Caragiale
362 | P a g e
363 | P a g e
364 | P a g e
1912-04-01 – ULTIMA POEZIE
Cum scria Bolintineanu - Luceafărul (Sibiu), anul XI, nr.14, 1 Aprilie 1912,
pp.279-280
Apărută la rubrica ‘’Însemnări’’, cu titlul "Cum scria Bolintineanu" - Paşa din

Silistra == V
Paṣa din Silistra – Luceafarul, XI, nr.14, 1912, p.279-280
nesemnat - Paşa din Silistra - 1912-04-01 - Luceafărul, 1 Aprilie 1912, pp.279-

280 - Apărută sub titlul "Cum scria Bolintineanu" - Paşa din Silistra =V =
OPERE-4 -, p.359 // Paṣa din Silistra – O-3 – pag.1071
365 | P a g e
366 | P a g e
367 | P a g e
368 | P a g e
369 | P a g e
370 | P a g e
1912-04-04- Scrisoare către Dr. Adolphe Stern
371 | P a g e
[vezi – ‘’Proiect de definiţie juridică a pămîntenilor’’ - Manuscris, D. Gusti – în
„OPERE” vol.5, pp.462-467 –
= PROIECT DE DEFINIŢIE JURIDICĂ A PĂMÎNTENILOR – OPERE-5-,
p.462 = Se numeṣte ṣi este ‘pămîntean’] – O-4, 2015, – pag.1050-1057
372 | P a g e
1912-05-06- Scrisoare către Emil Isac [5]
[Scrisoarea a fost publicată în ziarul ‘’Rampa’’, anul I, nr.213, 8 iulie 1912, p.2,
inclusă în articolul ‘’Cîteva scrisori ale lui Caragiale’’]
373 | P a g e
1912-05-08 – Scrisoare către Emil Gârleanu
După corespondenṭa intensă din perioada aniversării zilei sale de naṣtere,
Caragiale îi mai trimite de Paṣte o telegramă politicoasă ṣi, cam tîrziu, adeverinṭa
prin care confirm primirea banilor pe care i-a solicitat insistent în lunile de iarnă.
374 | P a g e
Apud - Opere, vol.7, 1942, p.401-406
În Opere, vol.5, 2015, p.208-209 este reprodusă ṣi adeverinṭa.
375 | P a g e
376 | P a g e
1912-05-23- Scrisorile lui Vlahuṭă către Caragiale
[Primăvara anului 1912 este o perioadă în care bătrînul Caragiale începe să
gîndească la un final de carieră, la o replică teatrală memorabilă [‘’V-am dat
destul… ce mai vreţi…?’’]
Din corespondenṭa lui Vlahuṭă cu Ion Luca Caragiale, publicată în ‘’Revista
Fundaṭiilor Regale’’, 1 decembrie 1939, ultimele 3 scrisori sunt expediate în
primăvara anului 1912.
377 | P a g e
378 | P a g e
Încă de la sosirea la Berlin în 1905, Ion Luca Caragiale îṣi exprimase intenṭia, în
mod repetat, de a scrie o nouă piesă de teatru.
Într-o scrisoare către Vasile Goldiṣ chiar motivează întreruperea colaborării cu
ziarul acestuia din cauza muncii la noua piesă.
Caragiale intenṭionase să reia personajele din "O noapte furtunoasa", si "O

scrisoare pierduta" intr-o noua comedie, "Titirica, Sotirescu & Co". Caionii ar fi
putut să-l ironizeze spunînd că I.L. Caragiale ‘’se auto-plagiază’’’. [NOTĂ –
Caragiale nu a uitat niciodată învinuirea ca ar fi plagiat drama Napasta, dupa o
piesa a unui, autor maghiar inexistent, Istvan Kemeny. Întetindu-si campania de
defaimare, Caion, invoca si numele lui L.N. Tolstoi, publicând o brosura
agresiva, Originalitatea d-lui Caragiale - Doua plagiate. Atacurile lui sunt
sustinute de Al. Macedonski, sub pseudonimul Luciliu, în Forta morala’’.]
După ce în iulie 1911, la Karlsbad, Ion Luca Caragiale îi arată lui George Cosbuc
un proiect de dramă istorică, în versuri, cu subiect din viaṭa Didonei, regina
Cartaginei, în anul următor, în vizită la Octavian Goga (aflat în * Închisoarea
regală maghiară de stat), poartă următorul dialog:
‘’ - Dac-o fi să îmbătrânesc, ştii cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi Moş Virgulă…!
379 | P a g e
— Da' piesa, nene Iancule, cât o mai ţii sub zăvor…?
— Acu în primăvară îi mai fac nişte perieturi. Ştii ce? Mi-am făcut socoteala.
Mai scriu un roman filosofic, două volume de nuvele şi schiţe… Şi gata… V-am
dat destul… ce mai vreţi…?’’
[Notă – vezi ‘’Titircă, Sotirescu et Comp’’, la finalul acestui volum]
380 | P a g e
ULTIMA VIZITĂ ÎN ȚARĂ
1912-05-06 – Scrisoare către Dr. Steuerman-Rodion

Îl anunṭă ṣi pe Dr. Steuerman-Rodion, de la ziarul ‘’Opinia’’ despre o vizită la
Iaṣi.
În aceeaṣi zi îi expediază o scrisoare ṣi lui G. Ibrăileanu.
381 | P a g e
De la Caragiale la Caragiale
382 | P a g e
Caragialii sunt neam de greci. Ion Luca Caragiale mai era numit de prieteni
‘’Grecu’’.
I.L. Caragiale a recunoscut mai tîrziu că este nepotul unui grec bucătar.
Bunicii dinspre tată, Ṣtefan si Maria, îṣi aveau rădăcinile în insula Indra, din
golful Egina, aproape de Atena.
Ștefan Caragiali era originar din Kefalonia, iar numele său inițial, Karaialis, a
fost schimbat la cererea prințului Caragea.
Ei venisera in Țara Românească în suita domnitorului fanariot Ioan Gheorghe
Caragea în anul 1812.
Dupa fuga lui Caragea in timpul faimoasei ciume, Stefan si Maria care purtau
initial numele de Caragea devenit mai apoi Caragialii, au ramas pe malurile
Dambovitei unde meseria de bucatar era rentabilă.
Ṣtefan si Maria au avut cinci copii: Luca, Costache, Ecaterina, Anastasia si
Iorgu. Venirea lor in Tara Romaneasca a fost de bun augur, cei trei frati
Caragiale ṣi-au înscris numele in istoria teatrului românesc.
I.L. Caragiale a devenit mare scriitor clasic român, iar băiatul mai mare al
acestuia Mateiu Caragiale, a devenit prozator si fiul său mai mic, Luca Ion
Caragiale, a devenit poet simbolist.
Dinastia Caragiale începe cu cei 3 fraṭi. Kostache Karagiale, Iorgu Karagiale ṣi
Luca Karagiale au fost actori ṣi s-au implicat în activitatea teatrală din Țara
Romanească ṣi din Moldova.
Luca Karagiale, tatăl lui I.L. Caragiale, s-a născut la Constantinopole, în
Imperiul Otoman. Ion Luca Caragiale a murit la Berlin, în Imperiul German.
Ca ṣi fraṭii lui, tatăl lui I.L. Caragiale a fost în tinereṭe actor.
‘’Luca Karagiali făcea teatru numai de plăcerea de a fi alături de Doamna
Caliopi, soṭia sa, o cîntăreaṭă vestită în vodeviluri ṣi operete’’ (Octav Minar,
vol.I, p.XIX)
. Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața
Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată. Caliopi Elenca
Karagiale era actriṭă la Societatea Filarmonică, dar din cauza neînṭelegerilor cu
ea, Luca se desparte de ea, renunta la teatru si isi gaseste o slujba in
administratia Manastirii Margineni, judeṭul Prahova, fiind copist devenind apoi
secretar al sfintei manastiri
Octav Minar, în cartea sa, scrie că Luca ‘’se căsătoreṣte a doua oară cu o
ardeleancă, Catinca Muru. Mama lui Caragiale era văduvă, avînd cu primul
bărbat o fetiṭă’’ (Octav Minar, p.XXI)
Alte surse notează că Luca îṣi întemeiază o familie statornică cu brașoveanca
Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas. Aṣadar, Ion Luca
Caragiale era un copil nelegitim
383 | P a g e
Mama lui I.L. Caragiale este Ecaterina Chiriac Caraboa nascuta in 1815 la
Brasov intr-o familie de aromani si care traia cu Luca Caragiali înca din anul
1848 desi nu erau casatoriti
[Notă –
Am subliniat acest amănunt pentru că ṣi Mateiu Caragiale este un copil născut
în afara unei căsătorii legale. - La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul
natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, (la fabrica de tutun
‘’Belvedere’’) cu Ion Luca Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile]
==
Ṣi data naṣterii lui I.L. Caragiale a fost discutată:
- S-a născut pe 29 ianuarie 1853 (cf. Octav Minar, p.XXI)
- Caragiali s-a născut pe 30.01.1852 (1852-01-30 Se naste in satul
Haimanale, judetul Prahova, Ion Luca Caragiale, fiul avocatului Luca Caragiali,
secretar al Manastirii Margineni, si al Ecaterinei Karaboa, descendenta a unei
familii de negustori greci din Brasov
- Conform certificatului de botez, putem spune că Ion Luca Caragiale s-a
născut pe 1 februarie stil vechi, sau pe /13 februarie (stil nou) 1852, în satul
Haimanale, de lîngă Ploieṣti. Inițial, Ion Luca era cunoscut sub numele de
Ioanne L. Caragiali
Este botezat pe 7 februarie 1852, la biserica Mînăstirii Mărgineni, conform
actului de botez păstrat:
Act de botez
"La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi au născut
Iecaterina cu legiuitul dumisale soț a nume Dl Luca Caragiali ot mahalaoa ___
orașul ___ fiu. și astăzi la șapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-
zeci și doi s´a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului. de subt-
iscălitul preot al Bisericii satului Haimanale dânduise numele Ioan de nașul său
Maria sin Caragiali din mahalaoa ___ orașul ___."
D: Maria Caragiali nașa
Preot Sterie Grecu
Ion Luca Caragiale, este primul născut (a mai avut o soră cu trei ani mai mica,
Elena, alintată Lenci), în familia administratorului moṣiei aparṭinătoare
mînăstirii Mărgineni. Este fiul lui Luca Ṣtefan Caragiali, secretar al Mînăstirii
Mărgineni, ṣi al Ecaterinei Chiriac Caraboa, descendenta a unei familii de
negustori greci din Braṣov. La naṣterea lui Iancu, alintat Iancuṭu, (viitorul
‘’nenea Iancu’’), Cati avea 37 de ani, dar îṣi păstrase frumuseṭea din tinereṭe.
Dinastia Caragialilor îṣi cîṣtigă cu greu celebritatea numelui.
Caragialii s-au numit, pe rînd:
384 | P a g e
Karaialis, Karagiale, Karagiali. Uneori scris Caragiali, alteori scris Carageale.
Numele din certificatul de botez, Ioan Caragiali, apare scris în catalogul ṣcolar
Ioanne Caragiale.
[Printr-o ironie a sorṭii, vînzătorii de ziare care îi anunṭau moartea în iunie 1912,
strigau ‘’Moartea lui Caragea!’’]
[Iesit de sub tutela popii Marinache, elevul Iancu va urma Scoala Domneasca nr.1
din Ploiesti între anii 1859-1864, fiind înscris în clasa a II a (e lăudat pentru că
‘’scrie frumos ṣi învaṭă bine’’.)
In clasa a III a este profund impresionat de institutorul sau Basile Dragosescu,
dascal deosebit, de la care a invatat cu litere strabune toata romaneasca pe care o
stiu. Nuieluṣa acestuia era o adevarata bagheta magica, mai ales la insusirea
ortografiei. Cand scoala a fost vizitata de domnitorul Cuza, institutorul a rostit un
cordial cuvînt de salut care a miṣcat asistenṭa.
Urmeaza clasa a IV a cu învăṭătorul Mihail Georgescu.]
Scrisoarea către Direcṭia Ṣcolii primare nr.1 din Ploieṣti – [publicată în
‘’Prahova, X, nr.205, 19 nov. 1906, p.3 – [Scrisoare datată -1864 = este semnată:
I. CARAGEALLI
Chiar dacă nu se cunoaste cu exactitate originea numelui ‘’Caragiale’’, Ion Luca,
după ce trece de vîrsta copilariei, se va arata foarte nemultumit de orice apropos
385 | P a g e
pe această temă, ba chiar va considera injurie orice "aluziune la fizionomia
numelui meu, grecească ori turcească".
Paradoxal, tot el se va declara "nepotul unui grec bucatar", dar abia atunci cand
valoarea indiscutabila a operei sale ii va permite sa spuna: "Ce-are a face familia
mea, care nu e nobiliara, cu operele mele?".
Într-un discurs electoral în faṭa lui Tache Ionescu, Caragiale declară: ‘’.. eu, ca
copil, care nu aveam, d-lor, ṣi nu vă-o spui ca să mă laud, ca să trag consecinṭe
favorabile pentru mine – nu am, d-lor, decît 4 clase primare pe care pot să le
justific. Ṣi să vă spun pentru ce nu am decît 4 clase primare. Văzînd că de-aci
încolo se îngroasă lucrurile, mi-am zis: mai bine să trec la ṣcoala lumii, unde nu
sunt stabilite examene…’’
Dar cînd fiul său Mateiu nu frecventează Universitatea la Berlin, se supără ṣi-l
trimite în ṭară. Ṣi îl mai supără faptul că Mateiu Caragiale îṣi imagina un arbore
genealogic nobiliar.
{notă – Va rămîne cu această obsesie toată viaṭa. În 1923, la 38 de ani, Mateiu
Caragiale s-a căsătorit cu Marica Sion, care avea 63 de ani. Astfel ṣi-a îndeplinit
visul de a deveni boier ṣi proprietar de moṣie.]
Poate ṣi pentru a-i da o lecṭie fiului său, Caragiale declară la un miting electoral
de la Ploieṣti, pe 9 martie 1908: ‘’.. pentru că bunicul meu era bucătar arnăut ṣi
bucătăria mă scîrbeṣte, ṣi rolul de arnăut m-ar scîrbi ṣi mai mult…’
Ṣi acelaṣi Caragiale nu se sfieṣte să pozeze în costum de arnăut.
386 | P a g e
Asadar Caragiale, cel care "amenda" pe oricine, se si rusina de, se si mandrea cu
numele său, devenind adeseori din tachinat tachinator.
In 1874, revista antiliberala "Paraponisitii" ii batjocorea numele in fel si chip,
luand in acest mod apararea unui scriitor mediocru, caruia tanarul dramaturg nu-
i acorda nici o sansa. Iata ce scriau "paraponisitii":
"Spirituosul Car...ag (doua litere mai lipsesc la nume pe langa altele ce-i lipsesc.
Ai sa adugam la radacina Car...), astfel D. Car...aghios se inhata de Nedelea
Popescu (...) si, pentru ca scrie fara voia d-lui, si mai bine decat d-lui, il trimite
la Balamuc. D. Nedelea a si facut o preumblare pe acolo, unde a gasit multi cari
seamana d-lui Car... si i-a inchiriat o odaita, dupa propunerea facuta de mai multi
amici ai d-lui Car..., unde si noi il sfatuim sa se duca pentru catva timp, caci ii va
face mult bine".
387 | P a g e
E lesne de inteles cum a reactionat Caragiale, mai cu seama ca avea deja cateva
polite serioase de platit, precedentul creandu-se chiar cu celebra "Telegrame din
teara" trimisa "Tomnului Tito Maioresco" din "Pukuresc": "Aflat cum tum-ta pus
minister. Das focut multe multumiri, aber si aine grosse pagub. Brieten
tumfAÂ¶st plec tot Pukuresc mit maine libe Karolin. La min nu are si fas nimic
ais. Al-so roc la tum-ta angajiren fA1r mih ter Tunnel-rumanische-Pasaj, oder ain
andere com Union. Antwort bezahlt. Antreprenor fon Borta-Res".
Caragiale publicase ‘’Cronică literară’’ [1] - Ghimpele, anul XV, nr.22, duminică
2 Iunie 1874, p.1-2; semnat: Car...În final, scrie:
ṣi în nr.27 îi compune o epigramă:
388 | P a g e
[Continuarea la articolul despre ‘’popnedea” este Epistolă deschisă – Domnului
Nedea Popescu - Ghimpele, anul XV, nr.31, duminecă 4 august 1874, p.2
(în formă de scrisoare, datată: Mărcuṭa, August 1974. La final semnată: Cu multă
ṣi supusă stimă devotaṭi ṣi admiratori – Mai mulṭi cetăṭeni în toată firea din
Balamucu)
389 | P a g e
Această atitudine de rebel Ion Luca Caragiale ṣi-o formase în timpul ṣcolii.
Luca-tatal fusese, ca si fratii sai, un impatimit al teatrului. Poate de aceea isi si
incuraja acum fiul la tot felul de nazbatii, spre marea dezamagire a surorilor sale
Anastasia si Ecaterina, matusile ale viitorului dramaturg
Ecaterina Logadi, fiica scriitorului, notează =’’Tata spunea că în copilărie fusese
un băiat neastâmpărat, spaima mahalalei. Mama lui primea dese plângeri pentru
mere furate din pomul vecinului, bătăi cu copiii şi multe alte năzdrăvănii, pe care
noi, în copilăria noastră, nu le-am cunoscut’’
Se pare ca urmeaza clasa a V-a in particular incheind ciclul gimnazial in anul
1867 la gimnaziul Sfintii Petru si Pavel avind note bune mai putin la purtare unde
avea nota 6 , ceea ce dovedeste ca adolescentul era zbenguit ca in Haimanale . Se
presupune ca urmeaza clasa a V a de liceu in Bucuresti unde se mutase cu mama
si sora sa. Nu a facut multi purici la liceul bucurestean marturisind ca si-a facut
studii la scoala lumii
Mateiu Caragiale a fost ṣi el un rebel ṣi îi seamănă tatălui său din multe puncte
de vedere.
Mateiu Caragiale (n. 25 martie 1885) Este inscris la Scoala primara de baieti nr.
6 "Petrache Poenaru" din Bucuresti. (1892-1902) —
Studiaza in continuare la colegiul Sf. Gheorghe, al carui director este Anghel
Demetriescu.
În anul 1886, Caragiale functioneaza ca profesor la liceul particular Sf. Gheorghe.
Va reveni la catedra de istorie în 1890
. În 1904 începe la Berlin studii de drept pe care le abandonează.
1907 — E bolnav si se intoarce la Berlin
390 | P a g e
Ecaterina Logadi – ‘’Din Amintirile mele despre tata’’
‘’Raporturile tatii cu fiul lui mai mare, fratele meu vitreg Matei, au fost mereu
încordate. Matei a făcut împreună cu noi lunga călătorie care a precedat plecarea
noastră definitivă din ţară şi a locuit cu noi la Berlin unde fusese adus să urmeze
dreptul.
‘’ Niciodată nu a fost cu tata în comuniune de idei şi lupta începuse de când pot
eu să-mi aduc aminte.
A fost totuşi un moment când s-au apropiat. Aflând că Matei s-a
îmbolnăvit de pojar, tata a plecat urgent la Bucureşti. Când s-a întors la Berlin, a
desfăcut plicul pe care Matei i-l dăduse pe peronul gării şi a citit cele treisprezece
sonete scrise de fiul răzvrătit. Ne-a citit şi nouă versurile, cu ochii înlăcrămaţi.
Erau atât de frumoase, cizelate în cel mai preţios metal!
„Nenorocitul, spunea tata, cât i-am spus să nu se apuce de literatură! L-am
sfătuit să facă orice meserie, numai pe asta nu; e cea mai trudnică. Dar acum s-a
molipsit şi nu mai pot să-l scap!” În fond, era totuşi fericit şi, uitând de trecut, a
plecat, chiar a doua zi, din nou în ţară să se ocupe de publicarea sonetelor, care
au şi apărut în Viaţa românească. Când s-a întors la Berlin, l-a adus şi pe Matei
să-şi petreacă convalescenţa. Totuşi, apropierea lor a fost numai trecătoare. Tata
a mărturisit mamei amărăciunea lui în ultima seară a vieţii.’’
Nu toṭi contemporanii au avut cuvinte de laudă pentru debutul lui Mateiu
Caragiale.
391 | P a g e
I.L. Caragiale printre scriitori – M. Sevastos
[.]
‘’În iarna anilor 1911-1912, Caragiale şi Vlahuţă au venit la Iaşi în vizită la
‘’Viaţa românească’’. Sosirea lui Caragiale şi Vlahuţă a impresionat adânc pe
„amicii” Vieţii româneşti, care au dat în cinstea oaspeţilor un banchet la
restaurantul hotelului Buch. Masa, la care fuseseră poftite vreo cincisprezece
persoane, era întinsă în sala cea mare de la parter a hotelului. Am participat şi eu.
La redacţie ni se spusese că vizita lui Caragiale avea un rost: hotărându-se să se
stabilească pentru totdeauna în străinătate, el voia să introducă pe fiul său, Matei
Ion Caragiale, la ‘’Viaţa românească’’ – „cel mai înalt cerc intelectual din
România”, cum se exprimase maestrul. Asta i-ar fi liniştit sufletul în timpul
expatrierii sale. Caragiale îşi recomanda fiul ca un talent poetic de primul rang.
În consfătuirea care a avut loc, tânărul poet şi-a citit versurile. După ce s-a
încheiat acest înalt consiliu, Caragiale, Vlahuţă, Matei Ion Caragiale, Stere,
Ibrăileanu şi Topârceanu, care participaseră, au sosit la banchet într-o stare
sufletească foarte încordată.
Înainte de a se aşeza musafirii la masă, Topârceanu îmi povesti că
demonstraţia lui Caragiale cu fiul său dăduse fiasco… că versurile acestuia erau
banale, chinuite şi cu multe imperfecţiuni de formă… că el îndrăznise să
reproşeze tânărului câteva slăbiciuni artistice, care-l făcuseră pe Caragiale –
bătrânul – să-şi iasă din pepeni şi să se răstească la dânsul: „Da' cine eşti tu, mă,
să-mi dai mie lecţii de poezie?”
În capul mesei se aşeză Stere, având pe Caragiale în dreapta, şi pe
Vlahuţă în stânga. Caragiale avea faţa colţuroasă, obosită… Enervarea încă nu i
se ştersese de pe figură. Se învioră însă încet-încet şi vorbi aproape tot timpul
numai el. Vlahuţă, cu mustăţile stufoase, pleoştite, stătu tăcut până la sfârşit,
zâmbind numai când Caragiale povestea cum îşi absolvise studiile superioare
la… şcoala primară (?!) şi când făcu o originală caracterizare a unui anumit tip
de săteni de la noi… ‘’
392 | P a g e
6 mai 1912 – Scrisoare către G. Ibrăileanu
Ṣtampila poṣtei, la sosirea scrisorii, indică însă data:’’Iaṣi, 9 mai 1912’’.

În această ultimă vizită la Iaṣi, Ion Luca Caragiale este însoṭit de Al. Vlahuṭă ṣi
de fiul său Matei, ‘’debutant în litere’’. Mateiu Caragiale va căpăta ‘’botezul
cernelii de tipar’’, publicînd în nr.4, aprilie 1912, al revistei ‘’Viaṭa
Romănească’’.
393 | P a g e
Se pare că este vorba de două vizite:
- O vizită prin luna aprilie, despre care vorbeṣte Paul Bujor [‘’ Caragiale a
murit în Berlin la 9 iunie 1912. Cu aproape două luni înainte de a muri, a
venit în ţară pentru puţin timp. De la Bucureşti, a făcut un salt pân’ la
Iaşi, ca de aci să se ducă la
Roman să vadă pe prietenul său Cantacuzino-Paşcanu.
Aci, la Iaşi, a venit să-mi vorbească mie şi lui Stere de fiul lui cel mare,
Matei, care avea examene de trecut la facultatea de drept şi dacă se va putea
să rămână chiar la Iaşi ca colaborator asiduu la ‘’Viaţa românească’’]
- ṣi o vizită pe la jumătatea lunii mai, despre care vorbeṣte Ioan Gherea.
[‘’ Ultima oară l-am văzut pe Caragiale la Ploieşti, cu câteva săptămâni
înaintea morţii lui. Locuia la noi şi ţin minte că cele câteva zile nu m-am
dus la şcoala, ca să-l pot vedea mai mult. Aveam 17 ani şi eram pasionat
de fizică.’’]
394 | P a g e
De la Caragiale-tatăl la Caragiale-fiul
Anul 1912 marchează un sfîrṣit ṣi un început. Cortina cade. Cortina se ridică.
În primăvara anului 1912, Caragialele de după Caragiale publică, prin grija lui
Ion Luca Caragiale, în ‘’Viata Românească’’, primele poezii. M. I. Caragiale va
intra la rîndul lui în istoria literaturii române.
MATEI ION CARAGIALE
395 | P a g e
396 | P a g e
397 | P a g e
398 | P a g e
399 | P a g e
400 | P a g e
401 | P a g e
402 | P a g e
403 | P a g e
404 | P a g e
405 | P a g e
406 | P a g e
407 | P a g e
408 | P a g e
409 | P a g e
410 | P a g e
411 | P a g e
412 | P a g e
413 | P a g e
Mateiu Caragiale se duce cu tatăl său, în aprilie, la Dragosloveni la Vlahuṭă
(conform scrierilor sale).
Poetul Panait Cerna îl felicită pe Ion Luca Caragiale pentru poeziile fiului său,
apărute în revista ‘’ Viaṭa românească’’.
Caragiale după Caragiale publică ṣi în ‘’Viaṭa românească’’ (1913) poeziile:
Grădinile amăgirii, Întoarcerea învinsului ṣi Mărturisire.
Prin semnătură, Mateiu îṣi atestă apartenenṭă la dinastia Caragialilor. Nu degeaba
i-au plăcut heraldica ṣi genealogiile boiereṣti. Deṣi s-a certat mereu cu tatăl său,
Mateiu a purtat cu mîndrie blazonul familiei.
Dintre Caragiali făceau parte:
- ECATERINA Logadi Caragiale (=Tuski = fiica cea mică a lui I.L.
Caragiale);
- Ecaterina, fiica lui LUCA Chiriac Karaboas din Braṣov, era mama lui
I.L. Caragiale. În 1904 primește o importantă moștenire de la mătușa sa
după mamă, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului, cunoscută ca
Mumuloaia, după porecla Momolo a soțului ei.
- LUCA Caragiale era tatăl lui I.L. Caragiale;
Luca Caragiale, tatăl lui Ion Luca Caragiale.
414 | P a g e
- Ion LUCA Caragiale primeṣte numele tatălui său, ṣi al bunicului său din
partea mamei. Ioan Luca Caragiale este înscris în catalogul ṣcolar Ioanne
L. Caragiali;
- LUCA ION Caragiale este fiul mai mic al lui I.L. Caragiale. Alintat
‘’Luchi’’, acesta a fost poet.
- Mateiu ION Caragiale, fiul mai mare al lui I.L. Caragiale, a fost poet ṣi
prozator.
Atît I.L. Caragiale, cît şi Mateiu I. Caragiale, au fost copii nelegitimi.

Nu trebuie uitat, în această relație tată-fiu, faptul că I. L. Caragiale însuși era
copil nelegitim. Căsătorit cu o Caliopi – (după cum menționează Cioculescu) –
în 1838 la Biserica Enei, Luca Caragiale, părintele lui Ion Luca, se desparte de
aceasta pe la 1850, începând o legătură amoroasă cu Ecaterina, născută
Caraboas. Fără să se despartă niciodată oficial de Caliopi!
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/o-relatie-complicata-la-
moartea-tatalui-sau-fiul-lui-caragiale-a-scris-randuri-nereproductibile-sa-le-
lasam-uitarii
415 | P a g e
A fost fiul nelegitim al unui „mahalagiu”(titlu din ziar).
Bastardul se numea Mateiu. Mahalagiul era I.L. Caragiale.
Tolerat cu greu de familia legală (se nasc, între timp, copiii lui Caragiale cu
soţia Alexandrina Burelly), confruntat cu dezinteresul tatălui (acesta „uită să-l
înscrie în septembrie 1901 la liceu”), Mateiu se refugiază în trecut, într-o lume a
fantasmelor, convingându-se singur de o pretinsă origine nobiliară.
Totuşi, în toamna lui 1911, Caragiale revine la sentimente mai bune faţă de
Mateiu, aflând că acesta a început să scrie. Îi citeşte versurile şi se decide să-l
ajute să debuteze, profitând de relaţia de prietenie pe care o avea cu Garabet
Ibrăileanu, directorul „Vieţii româneşti”. George Topârceanu, redactor al
publicaţiei, strâmbă din nas văzând producţia lirică a junelui Caragiale, fapt ce
îi atrage mânia tatălui: „Cine eşti tu, mă, să judeci?” Incidentul e închis de
Ibrăileanu care acceptă manuscrisul. Şase luni mai târziu, Caragiale moare.
Mateiu vine la Berlin. „N-a îmbrăţişat pe nimeni, a înaintat cu paşi lenţi până la
odaia în care Caragiale era întins, acoperit cu garoafe. L-a privit lung”, va
rememora clipa sora sa vitregă, Ecaterina (Tuşchi) Caragiale, mai târziu.
Criticul Şerban Cioculescu însă nu-l iartă: „În carnetul său intim a scris, la
moartea lui Caragiale, rânduri nereproductibile. Să le lăsăm uitării”.
Acest text este un fragment din articolul "Adevăratul Caragiale" apărut în
Historia Special, nr. 12, disponibil în format digital pe paydemic.com.
Cauza relației tensionate dintre Caragiale-tatăl și Caragiale-fiul (cel mare) -
legătură măcinată de interminabilele certuri ce au avut ca mobil (și) banii lăsați
moștenire de mătușa Momuloaia - cu fragmente istorice din jurnalul lui Mateiu,
potrivite pentru a înțelege dimensiunea foamei (de bani) care îl măcina pe
autorul Crailor de Curtea Veche, dar și pentru a cunoaște, fie și așa, epoca în
care au trăit cei doi mari scriitori.
În jurnalul sau, în 1932, Mateiu scrie:
‘’ La vârsta de douăzeci de ani a fost cât pe ce să capăt o moștenire de vreo
patruzeci de mii de lei; tata mi-a suflat-o. Acești patruzeci de mii de lei în 1905
– căci începând din anul următor puterea de cumpărare a leului a scăzut simțitor
– mi-ar fi schimbat cu totul viața”.
Simţindu-se deposedat brutal de moștenire, Mateiu Caragiale dramatizează
aberant: „Pierderea lor mi-a fost fatală – susține, din condei, nefericita odraslă a
416 | P a g e
jefuitorului Nenea Iancu -, prin ea am fost constrâns, de-a lungul întregii mele
tinereți, la lipsuri, la nemișcare și la inacțiune, așa cum sunt și acum. Sunt una
din victimele cele mai stoice, însă totodată și mai dureroase ale sărăciei…”.
Criticul literar Barbu Cioculescu validează, în studiul introductiv la Opere,
lamentările fiului lăsat în sapă de lemn de tată: „Încă în 1905 i se năruise lui
Mateiu speranța unei tinereți ușoare, prin aceea că, pe punctul de a intra în
posesia unei frumoase moșteniri, fusese, să o spunem, brutal deposedat”. Aici,
Cioculescu aduce argumente (și amănunte) zdrobitoare: „Mătușa Lenci,
canceroasă, pe moarte, lăsase nepoților partea ei din moștenirea Momuloaiei,
câte 40.000 de lei de fiecare. Procedase astfel încredințată că fratele ei, ce
moștenise de asemenea o parte egală din aceeași avere, era bogat și avea să se
declare mulțumit văzându-și înzestrați copiii. În realitate, dramaturgul tocase
grabnic banii săi, Mateiu chiar considerase șederea acestuia la Berlin, fără
asigurare materială, ca un semn de dereglare psihică. Înștiințat de conținutul
testamentului, I. C. Caragiale a avut, desigur, o explicație cu propria-i soră,
provocând modificarea, în favoarea primului în drept, a actului de succesiune”.
Cum o fi convins-o Caragiale-tatăl pe sora muribundă că Mateiu nu merită o
asemenea favoare, nu se știe. Cert e că reacția primului copil al lui Nenea Iancu,
în scrisoarea trimisă în 1906 prietenului N. Boicescu, e furibundă: „Situația
mea, princiara mea situație e disperată. M-am certat și mă cert cu toți, iar de-a
capul. Ține-te pânză să nu te rupi…
Ion Luca Caragiale n-a fost de acord cu vânătoarea fustelor cu bani declanșată
de Mateiu pentru a se realiza în viață. Îi impune fiului să urmeze Dreptul.
Boemul Mateiu se încordează un an (1903-1904), la București, apoi încearcă,
tatonat de tiranicul tată, și la Berlin. Limba germană și apetitul pentru visare
sunt tot atâtea piedici în croirea unei cariere în avocatură. Așa că progenitura lui
Caragiale îi dă înainte cu plecăciunile în fața cucoanelor bogate.
Într-o epistolă trimisă de Mateiu amicului Boicescu la 4 decembrie 1906, la
Paris, a scris: „Dragă amice, lucrează și tu pentru mine, gândește-te că planurile
noastre sunt mărețe, că de unde suntem până unde vrem să ajungem e atâta
drum. Drumul e lung, viața e scurtă, și o viață fără plăceri e o lungă și tristă
preparare pentru examenul suprem al morții. Pe o (așazisă) viață viitoare –
oricum ar fi, eu unul mă piș cu toată intensitatea la maximum.
«E deplorabil să n-ai bani!», exclamă Mateiu. Sau, altă dată: «Adevărata
filosofie asta e, banul»”.
417 | P a g e
În acest cadru delirant se consumă, la începutul secolului XX, disputa dintre
Caragiale-tatăl și Caragiale-fiul, primul reproșându-i, dezamăgit, întâiului
născut că nu are ambiția de a studia Dreptul (pentru a se realiza prin propriile
forțe), al doilea aruncându-i în față părintelui nedreptatea gestului prin care l-a
privat de 40.000 de lei, plocon care i s-ar fi cuvenit legal , dar din care s-a
înfruptat până la urmă risipitorul Ion Luca, nemuritorul dramaturg român.
https://evz.ro/mateiu-caragiale-si-o-scrisoare-deliranta.html
Autorul „Crailor de Curtea-Veche” nu are mai mult de cinci ani când este adus,
și acceptat, în noua familie a tatălui. Amintindu-și, prin 1919, de acele
momente, Mateiu concluziona pripit și poate îndreptățit: „Familia se simte
moralmente vinovată față de mine”.
Pe de o parte, dezvăluie același Cioculescu, Luca era dojenit de mama lui că nu
se despărțise formal de Caliopi, pentru a conferi, astfel, o stare civilă clară
propriilor copii născuți dintr-o legătură nelegală. Pe de altă parte, există o
relatare, indirectă, a prietenului lui Ion Luca – Alexandru Vlahuță (care la
rândul lui se destăinuise lui Al. Șerban) -, despre cum își închipuia autorul
„Năpastei” nașterea sa. Relatarea e fabuloasă: „Parcă văd… seara. Frig. Ninge.
Viscolește… La Ploiești. Acum cincizeci și atâția de ani… O femeie săracă,
într-o odaie fără foc, se chinuiește pe o saltea de paie… Vântul vâjâie afară,
nenorocita femeie se zvârcolește înăuntru în dureri grozave… Și toată noaptea o
duce așa. De-abia către ziuă se ușurează. Se naște un copil fără noroc… Ei bine,
copilul ăla sunt eu!”.
Ce vrea să semnalizeze această mică și intensă povestire? „Absența tatălui în
momentul nașterii. De nu va fi fost materială, această absență rămâne
simbolică. Acesta ar fi, în fapt, «nenorocul» lui Ion Luca. Tema copilului
singur, lipsit de ajutor, este constantă în opera tatălui lui Mateiu.
De remarcat, că, în lungul conflict dintre moștenitorii imensei averi a
Momoloaiei (legendara Ecaterina Cardini, nepoata unui bogat negustor din
Șcheii Brașovului), în care Ion Luca Caragiale era parte, acesta din urmă a
pretins, la un moment dat, în timpul proceselor interminabile, că nu era fiul
mamei sale și, altă dată, că nu era fiul tatălui său! Caracter și Caragiale
(moștenit, cum altfel?, de fiul mai mare, Mateiu, care, mai târziu, își va renega
din interes mama)! Manevrele erau tertipuri juridice într-o bătălie ale cărei arme
nu erau întotdeauna curate.
418 | P a g e
Mateiu era convins că Ion Luca Caragiale îl lipsise de partea lui din moștenirea
Momoloaiei! Patruzeci de mii de lei (franci), aur, https://evz.ro/mateiu-
caragiale-franci-aur.html
Nici cu mama sa biologică Mateiu nu a avut o relaţie foarte bună. El a obligat-o
pe cea care i-a dat viaţă să-i fie slugă în casa pe care a dobândit-o în timpul
căsătoriei târzii cu Maria Sion, din înalta societate bucureşteană. Relaţia cu
soţia sa a început să se degradeze în momentul în care aceasta a aflat că Mateiu
îşi foloseşte mama drept servitoare în casa conjugală.
https://adevarul.ro/locale/slobozia/scandalurile-secrete-sanul-familiei-caragiale-
tulburatoarea-relatie-nenea-iancu-fiul-mateiu-
1_550562d2448e03c0fd929a3f/index.html
Peste ani, vorbind despre tatăl său, Mateiu îl va privi de sus și-l va cataloga, cu
un dispreț condescendent „berarul, nevrednic, vulgar, cartofor, crai și bețiv“.
Și asta pentru că, indiferent câtă grijă i-ar fi purtat „Nenea Iancu“, Mateiu nu
avea cum să uite că este doar un copil din flori.
https://www.curentul.info/special/mateiu-caragiale-bastardul-obsedat-de-
boierie/
La începuturi, Mateiu semna cu numele întreg al tatălui său, respectînd blazonul

familiei.
Într-un număr omagial al ziarului ‘’Romănul’’ din Arad, anul II, nr.129, miercuri,
13/26 iunie 1912, p.5, găsim o însemnare care subliniază continuitatea dinastiei
Caragialilor, momentul de stingere a unui Caragial ṣi de apariṭie a următorului
Caragial.
Regele a murit. Trăiască regele.
419 | P a g e
420 | P a g e
421 | P a g e
422 | P a g e
423 | P a g e
Viata Românească, nr.3, martie 1913, p.1-2
424 | P a g e
425 | P a g e
426 | P a g e
În 1913 Mateiu Caragiale primeste brevetul si medalia "Bene Merenti" clasa I.
Din octombrie, si pana in ianuarie 1914, Mateiu Caragiale este sef de cabinet la
Ministerul Lucrarilor Publice (ministru: Al. Bădărău fusese prieten cu tatăl său).
Caragiale a murit. Trăiască Caragiale.
427 | P a g e
LUCA ION CARAGIALE
LUCA ION Caragiale, fiul mai mic al lui I.L. Caragiale, a fost copilul preferat al
acestuia. Elev al poetului Panait Cerna, care era găzduit de Caragiali la Berlin,
Luky a fost la fel de nonconformist ca ṣi fratele său, devenind ṣi el scriitor.
Luca Caragiale, între pianista Cella Delavrancea ṣi scriitorul Panait Istrati.

Fotografie de la Berlin, 1911 sau 1912.
Ca o ironie a sorṭii, după ce bătrînul Ion Luca Caragiale îl ironizase ṣi îl parodiase
pe Alexandru Macedonski (deṣi debutaseră împreună la aceeaṣi revistă), fiul său,
Luca Ion Caragiale, devenise un poet simbolist.
Luca Ion Caragiale (3 iulie 1893- 7 iunie 1921) a îngrijit ‘’Reminiscenṭe’’, volum
postum apărut în 1915, Bucureṣti, Editura ‘’Flacăra’’.
428 | P a g e
Luca Ion Caragiale debutează în revista ‘’Flacăra’’, 14 mai 1916, cu un ‘’Triptic
madrigalesc’’ [ṣi în ‘’Viaṭa Romănească’’ cu romanul ‘’Nevinovăṭii viclene’’,
pentru care a fost acuzat de pornografie]
Triptic Madrigalesc - Flacăra, 1916, nr.31, 14 mai.
[Sora lui, Ecaterina Caragiale Logadi, s-a îngrijit ca aceste versuri să fie publicate
într-un volum postum.
– ‘’Luca I. Caragiale – ‘’Jocul oglinzilor’’, versuri publicate şi inedite, cu o
prefaţă de Barbu Cioculescu, Editura Minerva (colecţia Restitutio), Bucureşti,
1972
‘’TRIPTIC MADRIGALESC
Me vint ung vouloir de briser
La tres amoureuse prison
Qui souloit mon cuer debriser
VILLON – Les Lais, II/14 – 16*
* Să farm, veni un ghies din sine-mi,/ Al dragostelor prea canun/ Ce temniţă sta
bietei inemi. Villon – Lăsata, Octetul al II-lea, versurile 14 – 16 (în traducerea lui
Romulus VULPESCU)
‘’Cînd te-am zărit
Întîia oară
Purtai un sweater verde,
Cînd te-am zărit
Treceai grăbită şi tăcută
Prin parcul
Umed şi crepuscular,
Purtai un sweater verde,
Şi-n ochi
Indiferenţa
Stranie-a fecioarelor
Surîzătoare şi candide
Din magazinele-englezeşti
Expuse
Prin peroanele de gări
Cosmopolite.
Era în primăvară –
Abia înmuguriseră castanii
Ce păzeau
Aleea netedă
Din parc.
Şi cerul era mai palid
429 | P a g e
Ca o dorinţă
Moartă şi nespovedită.
Treceai uşoară,
Cu păru-n vînt….
Şi am rămas
Mirat şi trist
În urmă,
Privind cum te stingeai,
În perspectiva
Aleii.
Cînd te-am zărit
Întîia oară
Purtai un sweater verde
Şi-n ochi
Enigma
Surîzătoare şi convenţională
A pozelor de magazină,
Uitată-n geamantan
După călătorie.
Şi-abia tîrziu –
Tîrziu, pe o terasă de cazino,
Eu ţi-am vorbit….
Pe o terasă luminată
De becuri albe-incandescente
Eu ţi-am şoptit
Cuvinte tulburi
De-un farmec trist, banal, uzat,
Şi tu le-ai ascultat,
Tăcută,
Surîzătoare şi placidă,
Cu pleoapele întredeschise,
Privind la zboru-unei falene –
Şi-ai dat din umeri…
Dar am văzut
Cum palpita
Gîtul tău
Alb.
Şi noaptea –
Cuvîntul umed şi înfiorat,
Cu cer întunecat şi tragic,
430 | P a g e
Cu melancolicele şuierări
Ale locomotivelor din gară,
Şi cu ecourile vagi,
Inegale
Ale tangoului cîntat
De-orchestra de cazino
Ne-adăpostea.
Şi pe-o terasă luminată
Ca un decor de comedie,
Eu ţi-am răpit, abia tîrziu,
Pe neaşteptate
Şi neştiute,
Cu o patetică privire
Şi cu un gest sentimental,
Indiferenţa,
Acalmia
Şi strania vrajă
De fecioară
De foileton din magazină.
Pe o terasă din cazino
Eu ţi-am vorbit
Abia tîrziu.
Cînd am plecat era în toamnă,
Căzuse bruma peste pomii
Din parc,
Şi cazinoul luminat
Fusese-nchis.
Era în toamnă, –
Se scuturau încet castanii
De ultimele frunze,
Şi se-nsera devreme.
Soseai grăbită pe aleea
Păzită
De castanii despuiaţi
Ce simulau un dans macabru, –
În ochi purtai
Surîsul veşted
Al renunţărilor eterne,
Şi-n vorbe
Indulgenţele prescrise
431 | P a g e
Şi consacrate
De eroine din romane.
În parcul gol şi ofilit
Mergeam încet,
Eu îţi şopteam cuvinte dulci,
Inevitabile şi triste,
Şi tu le ascultai
Tăcută,
Îngîndurată şi serioasă…
Şi le credeai.
Era tîrziu cînd am plecat –
Era în toamnă…
Se-ntuneca cu deznădejdi supreme
Cerul
Crispat, bolnav şi-ndurerat,
Şi vîntul
Cînta prin frunzele uscate
A jale şi-a pustiu…
Mergeam încet…
Din cînd în cînd cădea o frunză
În clipe largi;
Din cînd în cînd un strop de ploaie
Pica pe pleoapă sau pe-obraz;
Din cînd în cînd şopteam o vorbă,
Ciudată fără înţeles,
Şi ne priveam prin întuneric,
Şi-apoi zîmbeam,
Neştiind ce spunem…
Cînd am plecat era în toamnă…’’
==
[alte versuri:
‘’Eu vreau să-mi fie versul sonor ca și izvoare
Ce-și strig înfiorarea prin vântu-naripat;
Să fie-n dimineață un clopot legănat
Când tremură-n văzduhuri cucernica-i chemare’
-=
‘’Dormi în flori de iasomie
Și-n nădejde zâmbitoare...
Vremea trece și nu moare...
Amintirea ta să fie
432 | P a g e
Ca pe ceruri largul zbor...
Fie somnul tău ușor,
Că Iubirea tot nu moare’’
433 | P a g e
Caragiale – Viaṭa Romănească, nr.5-nr.6, mai-iunie 1912, p.354-356 (de M. Sadoveanu)
434 | P a g e
435 | P a g e
La p.411, după moartea lui Caragiale pe 9 iunie 1911, revista anunṭă:
436 | P a g e
Iar la p.432, la ‘’Revista revistelor’’
437 | P a g e
1912-06-04 – Scrisoare către Societatea academică ‘’Romania Jună’’ din Viena
438 | P a g e
439 | P a g e
440 | P a g e
1912-06-08- ULTIMA SCRISOARE
1912-06-27- ULTIMA SCRISOARE – Scrisoare către Al. Ciura – Unirea (Blaj), XXII, nr.67,
27 iunie 1912, p.2
– în articolul ‘’Caragiale ṣi noi’’. [Scrisoare datată: – vineri, 8/21 iunie 1912]
– ‘’Romănul’’ (Arad), II, nr.132, 16/29 iunie 1912, p.4, în articolul ‘’O epistolă
a lui Caragiale către d. Al. Ciura’’. {După textul scrisorii, într-o paranteză, se
precizează: ‘’Scrisoarea a fost scrisă cu o zi înainte de moarte’’]
(cf. O-5 (2015), p.893. Scrisoare inclusă de Ṣerban Cioculescu în Opere, VII,
1942, p.365-367. // -O-5 – p.40 = ULTIMA SCRISOARE
441 | P a g e
442 | P a g e
443 | P a g e
444 | P a g e
1912-06-09 – ULTIMA ZI
{apud Jordan, Predescu]
445 | P a g e
Fiul lui Ion Luca Caragiale, LUCA I. CARAGIALE, îsi aminteṣte ultima zi
petrecută cu tatăl său. În seara aceea au vorbit despre Macbeth ṣi…
‘’Era târziu în noapte…
A doua zi l-am găsit mort, sprijinindu-se cu un cot de perna din pat şi cu obrazul
foarte liniştit’’
(AMINTIRI DESPRE CARAGIALE)
=În seara zilei de 9 iunie 1912, dramaturgul s-a retras în dormitor spunându-i
soţiei că va urma o noapte în care are de gând să lucreze până târziu. Dimineaţa,
aceasta l-a găsit fără suflare. Momentul morţii este descris de Cella Delavrancea
care se afla în casa lui I. L. Caragiale de la Berlin. “Într-o dimineaţă, Caragiale
n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început
să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea.
Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi
am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe
jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă,
ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei,
îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut,
a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate? În ajun, seara, la masă, ne
fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele
noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki
pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur
şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv”, scrie Cella Cella Delavrancea în
volumul ”Dintr-un secol de viaţă”.
446 | P a g e
ULTIMELE CUVINTE
-Te rog să nu mă scoli mîine prea devreme, căci vreau să mai lucrez puṭin în seara
asta..’’
447 | P a g e
448 | P a g e
[menţionează biografii B Jordan şi Lucian Predescu în cartea ”Tragicul destin al
unui mare scriitor’’, p.365
449 | P a g e
===
Corpul neînsufleţit al lui Caragiale n-a putut fi adus în ţară imediat după moarte,
pentru că ministrul Plenipotenţial al României din capitala Germaniei tocmai
plecase în concediu. Înainte de a pleca în concediu, el îi trimite o telegramă
văduvei îndurerate:
Pe 14 iunie 1912, rămăşiţele pământeşti ale lui Ion Luca Caragiale au fost
transportate de familie şi apropiaţi în cimitirului protestant din Erster Schöneberg
Friedhof din Berlin şi depuse, în cavoul familiei, în prezenţa lui Gherea, a lui
Delavrancea şi a lui Vlahuţă, veniţi la Berlin. Abia în toamna aceluiaşi an,
rămăşiţele dramaturgului au luat drumul spre casă, un drum care se va dovedi a
fi unul cu peripeţii
===
450 | P a g e
ULTIMUL TREN
Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a fost
adus la Bucureşti şi, la 22 noiembrie 1912 s-a făcut înmormântarea la cimitirul
Şerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol
prin faţa Teatrului Naţional şi a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea
miilor de bucureşteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toţi
marii scriitori ai timpului
Poate nu întîmplător cartea lui B. Jordan şi Lucian Predescu are titlul ”Tragicul
destin al unui mare scriitor’’.
‘’de cîte ori tata era întrebat de către un prieten dornic să-l revadă întors definitiv,
cînd se va înapoia, răspundea scurt: "Niciodată!". Loviturile pe care le primise
fusesera prea mari ṣi rănile nu se vindecaseră pînă în clipa morṭii.
(Ecaterina Logadi - Din amintirile mele despre tata (11)
451 | P a g e
‘’Daca noi povesteam ceva comic si radeam, ne oprea spunand: "Voi povestiti,
nu radeti; lasati-ma pe mine sa rad". Foarte rar l-am auzit razand cu hohote. Nimic
pe lume, zicea el, nu e destul de comic ca sa te faca sa "esclafezi". "Eu nu rad,
surad’’
Ion Luca Caragiale (Romanian pronunciation: [iˈon ˈluka karaˈd͡ʒjale];
commonly referred to as I. L. Caragiale; 13 February [O.S. 1 February] 1852[1]
– 9 June 1912) was a Wallachian, later Romanian playwright, short story writer,
poet, theater manager, political commentator and journalist.
https://en.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale
452 | P a g e
De la Caragea la Carageale – Un secol de Carageali
EVENIMENTE ÎN EUROPA SI ÎN LUME
Notă-
Faptul că în anul 2020 pe un singur site [ https://www.historia.ro/tag/ion-luca-
caragiale?page=1 [putem găsi 37 de articole despre Ion Luca Caragiale este o
dovadă a contemporaneităṭii operei sale. Urmează un grup de informaṭii de pe
Wikipedia.
-1812 – Ioan Gheorghe Caradja a fost un domnitor fanariot al Țării Romăneṣti
(1812 – 1818). La un an după urcarea sa pe tron a izbucnit ‘’Ciuma lui
Caragea’’.
-1812 - Bunicul lui I.L. Caragiale, împreună cu cei trei fii ai săi, Kostache, Iorgu
ṣi Luca (tatăl lui Caragiale) face parte din suita Domnitorului Caragea.
Menṭionez o listă sumară cu evenimente istorice care au fost contemporane cu
I.L. Caragialul:
1854-56: Războiul Crimeii dintre Marea Britanie, Franța, Imperiul Otoman pe de
o parte și Rusia pe de altă parte
1856: Prima rafinărie de petrol din lume se deschide în România
1859: Cele două principate române, Moldova și Țara Românească, se unesc sub
același domnitor, Alexandru Ioan Cuza
1859: Charles Darwin revoluționează biologia cu a sa teorie a evoluției
1861: Italia a devenit republică
1861-65: Războiul Civil American
1870-71: Războiul franco-prusac
1871: Otto von Bismarck a format Imperiul German și a devenit primul cancelar
al Germaniei
1877: Principatele Unite își proclamă independența, sub conducerea
domnitorului Carol I
1878: Tratatul de la San Stefano a confirmat independența României, Serbiei și
Muntenegrului
1879-84: Războiul din Pacific dintre Peru, Bolivia și Chile
1885: Unificarea Bulgariei
1903: Primul zbor al unui aparat mai greu decat aerul realizat de frații Wright.
Genocidul Herero și Namaqua. În Rusia se formează Partidul bolșevicilor și
Partidul Menșevicilor după despărțirea Partidului Social Democrat al Muncii din
Rusia. Pius X devine Papă.
1904: Antanta cordială a fost semnată între Marea Britanie și Franța. Razboiul
ruso-japonez începe. Începe construirea Canalului Panama. Roger Casement
publică contul său de atrocitati belgiene în statul liber Congo.
453 | P a g e
1905: Războiul ruso-japonez se încheie. Revoluție în Rusia. Calea ferată Trans-
Siberiană este deschisă. Albert Einstein a publicat teoria relativității. Planul
Schlieffen este propus.
1906: Afacerea Dreyfus se încheie. Reforma Stolip în Rusia creează o nouă clasă
bogată de chiaburi/culaci. Inventatorul brazilian, Alberto Santos-Dumont, zboară
cu 14-bis în Paris.
1907: Genocidul Herero și Namaqua se încheie. Revolta țăranilor în România;
sunt uciși aproximativ 11.000 de protestatari.
1908: Primele transmisii radio comerciale. Ford Motor Company inventează linia
de asamblare. Apar Cercetașii. Primul petrolier comercial din Orientul Mijlociu
de la Al-Masjid-Salaman la sud-vest de Persia. Evenimentul de la Tunguska (mai
târziu presupus a fi explozia unui meteorit) devastează mii de kilometri pătrați de
pădure în Siberia. Revoluția Junilor Turci în Imperiul Otoman. Independența
Bulgariei. Pu Yi, ultimul împărat al Chinei își asumă tronul.
1910: Începutul Revoluției Mexicane. George al V-lea devine rege al Regatului
Unit și a dominioanelor britanice și împăratul Indiei. Uniunea Africii de Sud este
creată. Portugalia abolește monarhia. Japonia anexeaza Coreea.
1911: Roald Amundsen a fost primul om care ajunge la Polul Sud. New Delhi
devine capitala Indiei britanice. Ernest Rutherford identifică nucleul atomic.
Aurel Vlaicu zboară cu avionul său la Blaj.
1912: Republica Chineză este stabilită și se încheie Imperiul chinez. Scufundarea
pachebotului RMS Titanic. Încep Războaiele Balcanice.
454 | P a g e
D’ale lui Caragiale
455 | P a g e
1848 – [Paṣoptiṣtii]
Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din
teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania,
Bucovina, Basarabia), în timp ce Moldova și Țara Românească erau constrânse
să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman
= Agamemnon – un personaj între Istorie ṣi mitologie > Agamiṭă > Gagamiṭă >
‘’Dandanache: Cum îţi spui, să nu m-aleg, puicusorule, nu merdzea... Eu, familia
mea, de la patuzsopt... luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă... si eu mă-nţeledzi
tocmai acuma să remâi pe dinafară... fără coledzi!... Şi cât p-aţi, neicusorule, să
nu m-aleg..’’
[Final – ‘’O Scrisoare pierdută’’]
1856 - Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un
conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al
Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului
Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Este considerat a fi fost unul
dintre ultimele războaie religioase.
Prin Tratatul de la Paris (1856) Principatele Române au obținut cu ajutorul
marilor puteri (Marea Britanie și Franța) independența (de facto) față de Rusia și
Imperiul Otoman , trei ani mai târziu fondarea Principatelor Unite ale Moldovei
și Țării Românești a reprezentat piatra de temelie la crearea statului modern
roman
1857 Alegerea adunărilor ad-hoc în Moldova și Țara Românească.
1857 octombrie Cele două adunări au elaborat rezoluții prin care cereau
unirea, autonomia și o garantare colectivă a noii ordini de către mariile puteri.
456 | P a g e
1858 Comisia de anchetă a prezentat raportul său către marile puteri asupra
dorințelor românilor, exprimate prin adunările ad-hoc.
1858 19 august Mariile Puteri au semnat la Convenția de la Paris cu scopul
de a oferi Principatelor o organizare definitivă.
1859 5/17 ianuarie Unioniștii moldoveni au impus cu ușurință candidatura
la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza care a fost ales domn în
unanimitate.
1859 24 ianuarie/5 februarie Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn și
în Țara Românească, realiandu-se unirea principatelor, punând bazele statului
național modern român.
1859 22 noiembrie/4 decembrie Recunoașterea unirii în cadrul conferinței
de la Instanbul de către marile puteri, exceptând Austria și Imperiul Otoman.
1859 11/23 decembrie Cuza proclamă înfăptuirea unirii depline și
nașterea națiunii române.
1859 - == (‘’La Zolfărino ghe vale…’’Final - cîntecul lui Marius Chicoṣ
Rostoganu)
Bătălia de la Solferino (denumită în Italia bătălia de la Solferino și San Martino)
s-a dat în ziua de 24 iunie 1859 și s-a soldat cu victoria armatei aliate formată din
armata franceză condusă de Napoleon al III-lea și armata sardă condusă de Victor
Emmanuel al II-lea (denumită alianța franco-sardă), împotriva armatei austriece
condusă de împăratul Franz Joseph I; a fost ultima mare bătălie din istoria
universală în care toate armatele s-au aflat sub comanda personală a monarhilor
lor
A dus la independenṭa ṣi UNIFICAREA Italiei
Regatul Italiei a fost înființat în 1860.
Giuseppe Maria Garibaldi ( / ˌ ɡ AER ɪ b ɔː l d i / Garr -ib- AWL -dee , italiană:
[dʒuzɛppe ɡaribaldi] ( asculta )Despre acest sunet ; șapte/4/1807-6/02/1882) a
fost un italian general, patriot și republican . A contribuit la unificarea italiană și
la crearea Regatului Italiei. Este considerat unul dintre cei mai mari generali ai
timpurilor moderne și unul dintre „părinții patriei” italiene.
Garibaldi a devenit un lider internațional pentru independența națională și
idealurile republicane.
=[începe ‘’Conu Leonida faṭă cu Reacṭiunea’’].
457 | P a g e
458 | P a g e
EVENIMENTE IN PRINCIPATELE ROMANE – ROMANIA
1862 22 ianuarie S-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus
de conservatorul Barbu Catargiu.
1862 24 ianuarie Parlamentul unic își va deschide lucrarile, București devine
capitala statului.
1863-1865 Cuza îi încredințează conducerea guvernului de orientare
liberală lui Mihail Kogălniceanu.
1864 2/14 mai Cuza dizolvă adunarea.
1863 Suprafețele agricole sunt transferate sub controlul statului.
1864 14/26 august Legea Rurală recunoaște drepturile depline de
proprietate ale clăcașilor asupra pământului pe care îl aveau. Este promulgată
Legea Învățământului General.
1864 1 decembrie S-a înființat Casa de Economii si Consemnațiuni.
1865 Codul Civil asigură individului libertatea personală,
egalitatea cetățenilor în fața legii și apărarea proprietății private.
1860-1864 Înființarea primelor universități la Iași și la București.
1861 – întîlnirea elevului I. Caragealli, (din clasa învăṭătorului Bazil
Drăgoṣescu), cu Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Povestea întîlnirii dintre
Caragiale ṣi Cuza este transcrisă de Șerban Cioculescu în ‘’Viața lui I.L.
Caragiale’’.
‘’ În anul școlar 1861-1862 I.L Caragiale era în clasa lui Bazil Drăgoșescu. În
acest an școlar se produce un eveniment care va rămâne adânc săpat în inima
viitorului dramaturg. Cuza-Vodă, într-o vizită oficială la Ploiești, intră în clasa
lui Bazil.’’
Alexandru Ioan Cuza (pronunțat [alekˈsandru iˈo̯an ˈkuza] Alexandru Ioan I ,
anglicizat și ca Alexandru Ioan Cuza ; 20 martie 1820 - 15 mai 1873) a fost primul
domnitor (conducător) al principatelor române prin dubla sa alegere ca prinț al
Moldovei la 5 ianuarie 1859 și prinț al Țării Românești la 2 ianuarie 1859
Politicile de reformă ale lui Alexandru au înstrăinat o mare coaliție de
conservatori și liberali radicali, în mare parte proprietari de terenuri și proprietari
de afaceri. La 22 februarie 1866, a fost obligat să abdice și să părăsească țara.
1866-02-11/23 - Cuza a fost forțat să abdice de așa-numita „ monstruoasă coaliție
” a conservatorilor și a liberalilor. La ora patru din dimineața zilei de 22 februarie
1866, un grup de conspiratori militari au pătruns în palat și l-au obligat pe prinț
să semneze abdicarea sa. A doua zi l-au condus în siguranță peste frontieră.
Succesorul său, prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost proclamat
Domnitor ca Carol I al României la 20 aprilie 1866. (sau 10 mai 1866) Alegerea
unui prinț străin cu legături la o casă princiară importantă, care legitimează
independența României (lucru pe care Carol a ajuns să-l facă după Rusia).
459 | P a g e
Războiul turc din 1877–1878), fusese unul dintre scopurile liberale ale revoluției
din 1848
1866 1 iulie Adoptarea și promulgarea primei constituții.
1875 24 mai - Fondarea Partidului Liberal.
1870-08-08 - Republica de la Ploiești este denumirea unei mișcări din data de 8
august 1870, considerată ca fiind ultima mare încercare de revoluție din spațiul
românesc al secolului al XIX-lea sau ultimul val al revoluției de la 1848. În
istoriografia românească de dinainte de 1989, această mișcare a fost considerată
ca fiind antidinastică.
460 | P a g e
Basmul celor doi pomi. Caricatură antidinastică publicată în „Ghimpele”, în
1872. În stânga: Al. I Cuza trădat de Ion Brătianu. În dreapta: Carol I sprijinit de
Bismark și Brătianu, având la bază influența germană și având împotrivă „vocea
țării”.
Primii ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o mare agitație politică
și o continuă instabilitate guvernamentală. Între 11 mai 1866 și 7 august 1871 au
avut loc nu mai puțin de nouă schimbări de guverne, (durata medie sub 7 luni).
Izbucnirea războiului franco-prusac, la 7/19 iulie 1870, a generat un val de
simpatie pentru Franța, fapt ce a amplificat curentul ostil lui Carol, care nu ezita
să-și manifeste încrederea în victoria țării sale de origine.
Liberalii radicali au pus la cale o acțiune de înlăturare a domnitorului, organizând
mai multe centre din care să pornească mișcarea: București, Ploiești, Craiova,
Pitești, Buzău, precum și din tabăra militară de la Furceni. Principalii conspiratori
erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada - colaborator apropiat al lui
Ion C. Brătianu, prim redactor al ziarului „Românul” condus de C. A. Rosetti,
Constantin Ciocârlan – fost prefect al Poliției Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele
lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu și dr. D. Sergiu.
Acțiunea a fost planificată pentru noaptea de 7/8 august 1870, dar ofițerii de la
Furceni au propus amânarea acesteia pentru a se vedea rezultatul războiului dintre
Franța și Prusia.
461 | P a g e
Unul dintre conspiratori, Candiano Popescu de la Ploiești, nu a acceptat această
amânare, ṣi a declanṣat ‘’Revoluṭia de la Ploieṣti’’, o revoluṭie de o zi.
The Battle of Wissembourg or Battle of Weissenburg, the first of the Franco-
Prussian War, was joined when three German army corps surprised the small
French garrison at Wissembourg on 4 August 1870
The Battle of Spicheren, also known as the Battle of Forbach, was a battle during
the Franco-Prussian War. The German victory compelled the French to withdraw
to the defenses of Metz. The Battle of Spicheren, on 6 August, was the second of
three critical French defeats. Moltke had originally planned to keep Bazaine's
army on the Saar river until
The Battle of Wörth, also known as the Battle of Reichshoffen or as the Battle of
Frœschwiller, refers to the second battle of Wörth, which took place on 6 August
1870 in the opening stages of the Franco-Prussian War (the first Battle of Wörth
occurred on 23 December 1793 during the French Revolutionary Wars)
The Battle of Borny–Colombey or the Battle of Colombey-Nouilly took place on
14 August 1870 as part of the Franco–Prussian War. During the battle the escape
route of the French army under François Bazaine was blocked when the French
encountered the First Army under von Steinmetz.
The Battle of Mars-La-Tour (also known as the Battle of Vionville or Battle of
Rezonville) was fought on 16 August 1870, during the Franco-Prussian War,
Bătălia de la Sedan a avut loc la 1-2 septembrie 1870, fiind bătălia decisivă cu
care s-a sfârșit Războiul franco-prusac (1870–1871)
Caragiale avea 18 ani cînd a participat la Revoluṭia de la Ploieṣti, pe care o va
descrie mai tîrziu (‘’Boborul’’) Această mișcare conspirativă nu este ceea ce a
fost prezentat de presa vremii ori de literatura lui Caragiale, ca o acțiune
subversivă a unui grup de cheflii, ci o mișcare organizată care a căutat înlăturarea
monarhiei regelui Carol I al României. La această mișcare au participat
aproximativ 3000 de oameni, printre ei s-a aflat și tânărul I.L. Caragiale care avea
să descrie cu umor isprăvile sale din acea epocă. Evenimentul este o parte
memorabilă din istoria Ploieștiului.
Deși Republica de la Ploiești a rămas în imaginarul colectiv, drept un nume
atribuit eșecului comic și nepotrivirii mijloacelor cu scopul idealizat, astfel cum
a ilustrat-o Caragiale reducând-o la acțiunile din ziua de 8 august 1870, această
mișcare odată abordată în contextul anilor 1866–1871, cu tot eclectismul și
incoerențele ei, a relevat totuți o gândire politică antidinastică, republicană și
„democratăProcesul răzvrătiților s-a mutat de la Ploiești la Târgoviște, sentința
judecătorească fiind pronunțată la data de 17 octombrie 1870, participanții civili
fiind declarați nevinovați.
Despre Revoluṭia Franceză va publica ‘’Sfânta Ghenoveva’’ - 1910-02-15 -
Universul, 15 februarie 1910.
462 | P a g e
Miṭa Baston este ṣi ea din Ploieṣti, ṣi deci prin definiṭie e ‘’Revuluṭionară’’.
Înṣelat de Miṭa, Crăcănel (=Telemac) este un personaj aproape mitologic:
Telemachus este fiul lui Odiseu ṣi al Penelopei în cartea lui Homer. Odiseea pe
care o trăieṣte el este aceea a ‘’încornoratului’ perpetuu. Citez din ‘’D’ale
Carnavalului’’:
‘’ MIŢA Uite-te la biletul ăsta... l-ai citit? (citind nervos.) "Bibicule, Mangafaua
pleacă
mâine miercuri la Ploeşti, remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă:
vino
negreşit, am poftă să-i tragem un chef... A ta adorantă, Miţa..." Ai văzut
biletul?...
Acuma uite-te la mine bine...
PAMPON Ei? (îi ia înapoi biletul.)
MIŢA Ei! Eu, eu sunt nenorocita care am scris biletul ăsta...
……
NAE Vrei scandal cu orice preţ?
MIŢA Da, (ridicându-se) vreau scandal, da... pentru că m- ai uitat pe mine, le-ai
uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt
republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevru- arie;
(formidabilă) ai uitat că sunt ploeşteancă - da, ploeşteancă! - Năică, şi am să-ţi
torn o revuluţie, da' o revuluţie... să mă pomeneşti!..
……
CRĂCĂNEL N-apuc s-ajung în colţ şi auz pe urmele mele: "Pst! Pst!
Bibicule!" Pe mine mă cheamă Telemac, Mache, nu mă cheamă Bibicul. îm i
văz de drum...
Iar: "Pst! Pst! Bibicule!" Eu merg, înainte... Când mă pomenesc că m-apucă
cineva pe la spate de guler. Mă întorc. Zice: "Te faci că n-auzi, Bibicule, ai?"
…
CRĂCĂNEL
(sfârşindu-se de la inimă, se moaie din balamale, şi cade pe un scaun)
Miţa! M-a tradus! Apă! Apă!... Mangafaua... eu... eu sunt!
PAMPON Mangafaua?
CRĂCĂNEL Da, Mangafaua!... Eu... A opta oară tradus! (ridicând mâinile la
cer.)
Este cu putinţă, domnule?
PAMPON A opta oară? (şade lângă el.)
CRĂCĂNEL (dezolat)
Nu ţi le mai spui p-alelalte, că sunt halimale, domnule, numai una să ţi-o spui, al
şaptelea caz de traducere... în vremea războiului...
PAMPON Cu un muscal?
463 | P a g e
CRĂCĂNEL (plin de obidă)
Nu m-ar fi costisit atâta să fi fost cu un muscal, fiindcă eu eram de la început
pentru convenţie... ştii, muscalii luptau pentru cauza sfântă a eliberării popoarelor
creştine de sub jugul semilunii barbare... Dar cu un neamţ, domnule!...
PAMPON Cu un neamţ?
CRĂCĂNEL Fă-ţi idee, domnule, ce traducere,
de desperare, ce am zis eu? Daca n-am avut parte de ce mi-a fost drag pe lume,
încai să mă fac martir al independenţii... şi m-am înrolat de bunăvoie...
PAM PON Volintir?...
CRĂCĂNEL în garda naţională
PAMPON îl găsesc eu, n-ai grije; eu ştiu politica poliţiei. Nu plânge: eşti
volintir!’’
1877-08- În august 1877, în timpul Războiului de Independenţă, Ion Luca
Caragiale a scos împreună cu publicistului francez Frédéric Damé (1849,
Tonnerre, Franţa - 1907, Bucureşti) ziarul ‘’Naţiunea română’’. Ziarul, cu
numeroase rubrici scurte şi cuprinzătoare, a fost suprimat după cîteva săptămâni,
în septembrie 1877, pentru că a publicat ṣtirea falsă a căderii Plevnei.
1877 30 aprilie/12 mai Parlamentul român a adoptat și ratificat
convenția acceptată de Rusia și a declarat război Imperiului Otoman.
1877 9/21 mai Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, a adoptat o
rezoluție care confirmă independența țării.
1877 26 aprilie Bateriile de artilerie de la Calafat au replicat,
bombardând Vidinul. A doua zi, Poarta suspendă legaturile diplomatice cu
România.
1877 30 august Asediul Plevnei, fiind cucerită reduta Grivita I, armata
română suferind pierderi de 1000 de soldați, în luptă murind și maiorul George
Sontu și căpitanul [Valter Mărăcineanu.
1877 9 noiembrie Un nou atac prin încercuire a Plevnei. Fortele române,
pentru a întări blocada, au cucerit reduta Rahova.
1877 28 noiembrie Osman Pasa s-a predat dupa 3 luni de asediu.
1878 19 februarie/3 martie Prin tratatul semnat la San Ștefano, este
recunoscută independența României.
1878 1 iunie-1 iulie Congresul de la Berlin.
1880 3/15 februarie Fondarea Partidului Conservator.
1881 14/26 martie Proclamarea României ca regat și încoronarea lui Carol
ca rege.
1883 18/30 octombrie Aderarea României la Tripla Alianță.
1907 Revolta țăranilor în România; sunt uciși aproximativ 11.000 de
protestatari.
1907 – I.L. Caragiale publică pamfletul ‘’1907 – Din primăvară pînă-n toamnă’’.
464 | P a g e
1908-02-03 Caragiale se înscrie în Partidul Conservator-Democrat, condus de
Take Ionescu. Manifestul privind înființarea partidului a fost publicat la 19
ianuarie 1908, iar la 3 februarie 1908, la sala Eforie se ține congresul de
constituire, unde Take Ionescu este ales președinte al nou-înființatului partid.
1911-07 – Zborul lui Aurel Vlaicu pe Cîmpia Libertăṭii de la Blaj.
1912-06-09 – A încetat din viaṭă Ion Luca Caragialele
Primul război balcanic începe pe 8 octombrie 1912 (se încheie pe 18 mai 1913)
În timpul războaielor balcanice, Liga Balcanică (Serbia, Muntenegru, Grecia, și
Bulgaria) întâi au cucerit teritoriile otomane Macedonia și cea mai mare parte a
Traciei, iar apoi au intrat în conflict între ele asupra împărțirii acestor teritorii.
Ziarele sunt pline de ṣtiri de tipul: ‘’Între război ṣi pace – Holera va decide’’.
De la ‘’Ciuma lui Caragea’’ la ‘’Holera din primul război balcanic’’ trecuse

un secol.
465 | P a g e
1912-11-23 -D’ale lu Nenea Iancu –
[ṣi poate că ‘’vagonul rătăcit’’ mai rătăceṣte ṣi acum prin Europa, aṣa cum stafia
lui Caragiale bîntuie Caragialumea de azi. [citez]
‘’Primul deceniu din secolul al XX-lea a fost, în România, o epocă a
paradoxurilor, căci societatea avea o democraţie cu retard, iar pionierii culturii
de avangardă găseau aici un teren prea puţin ospitalier. În La Belle Époque,
Capitala era un oraş febril, dar centrul oraşului, de inspiraţie arhitecturală
pariziană, era înconjurat de periferie, de mahalaua ca univers gregar şi poporan.
„Şi totuşi, (...) vorbim de o Românie în care leul era mai tare ca francul francez,
unde, pe la 1900 şi ceva, Bucureştii trimiteau ajutoare Parisului inundat de Sena,
când, pe strada Clemenţei, se citea, la cafeaua de dimineaţă, Figaro-ul, iar
scrisorile făceau o zi până în orice colţ al Europei...” . Hedonismul elitelor şi
loisirul micului burghez îşi aveau propriile locuri sociale, precum Capşa,
respectiv grădina de vară (a se vedea, de pildă, Grădina Junion, loc frecventat de
personajele caragialeşti din „O noapte furtunoasă”). Dar, dincolo de aparenţe, în
statul român, modernitatea mimată fervent în habitudinile elitelor era înfrânată
de tradiţionalism. Orientul era încă prezent, occidentalismul era încă o aspiraţie.
În 1912, sfârşitul Epocii Frumoase nu era intuit. „Apocalipsa veselă” începuse în
Regatul României – şi a ţinut până în 1916. Chiar şi funeraliile celebrităţilor erau,
în La Belle Époque, după moda franceză, un fenomen comemorativ identitar şi
„grandios”; ceremoniile legate de moartea şi cultul lui Victor Hugo (†1885) au
presupus, de pildă, participarea directă a două milioane de admiratori şi au
fundamentat o nouă cultură comemorativă.
În România, în Cimitirul Bellu din Bucureşti, cimitir care căpăta pretenţii de
panteon, se îngropau „boieri de viţă” mai mult sau mai puţin veche, angrosiştii
bogaţi, politicienii, dar şi artiştii, oamenii de cultură. Paradoxurile epocii erau
vizibile şi în funeralii – în ele se întâlnesc contrastant o lume artefactială, precum
şi una cu pretenţii de modernizare. Poate de aceea, deloc întâmplător, într-un film
despre acei ani – „Restul e tăcere”, regizat de Nae Caranfil – prima secvenţă e
absolut năucitoare şi te aruncă în cortegiul unor funeralii orchestrate burlesc:
preoţii hieratici, nebunul cartierului cocoţat în cimitir pe o cruce de unde
proferează blesteme, bocitoarele, luxul contrafăcut, ca şi cucernicia
participanţilor, voracitatea spectatorilor şi a jurnalistului care reprezintă tânăra
presă de scandal.
E, în fapt, o parodiere a înmormântării lui Petre Liciu (†1 aprilie 1912,
Bucureşti), actor cu studii de profil la Paris şi Berlin, societar la Teatrul Naţional
din Bucureşti; la moartea acestuia se realizaseră două documentare, „Funerariile
marelui artist Petre Liciu” şi „Înmormântarea artistului Liciu”.
Evenimente care trec în plan secundar moartea şi funeraliile lui Caragiale
466 | P a g e
În această lume plină de paradoxuri, vestea morţii lui Caragiale, aşa-zisul incident
al rătăcirii vagonului mortuar cu rămăşiţele pământeşti ale scriitorului, precum şi
înmormântarea propriu-zisă au fost episoade care nu au trezit şi menţinut, în
opinia publică românească, un interes major. În anul 1912, în Bucureşti se scria
şi se citea mai ales despre „tragedia balcanică”, căci în octombrie izbucnise
Primul Război Balcanic, dar şi despre funeraliile care aveau o accentuată notă
socio-identitară. Interesau ceremoniile cu pompă – şi cu cât defunctul era mai
faimos sau era victima unor întâmplări ieşite din comun, cu atât mai mult
relatările despre circumstanţele decesului şi funeralii erau mai ample şi exagerate,
atrăgând cititorii avizi de astfel de subiecte.
Pe de altă parte, „moartea celebră” era promovată de presa vremii ca eveniment
cu valoare pedagogică. Aşa se explică excesiva şi oportunista atitudine a presei
româneşti vizavi de ceremoniile funerare ale Principesei de Flandra, sora regelui
Carol I (1912). Oarecare vâlvă făcuse şi un eveniment cultural fără precedent:
lansarea filmului artistic „Independenţa României. Răsboiul Româno-Ruso-Turc
1877”, la 1 septembrie 1912, în Sala Eforie. Parţial comandă politică, pelicula
făcea parte din procesul de afirmare a eposului naţional, de reimaginare – în notă
semănătoristă şi naţionalistă – a istoriei recente, în contextul creşterii tensiunilor
dintre tabăra Puterilor Centrale şi cea a Antantei. Mai mult, din 24 noiembrie
1912, timp de două zile, Marele Duce Nicolae a vizitat capitala României.
Toate aceste evenimente au trecut în plan secundar funeraliile lui I.L. Caragiale.
Mai cu seamă că, după pamfletul său, „1907 din primăvară până’n toamnă”,
Caragiale fusese mai puţin prezent în atenţia opiniei publice româneaşti. Se
stabilise la Berlin, se retrăsese din publicistică, era mai puţin productiv ca scriitor.
„Vestea morţii lui Caragiale nu pricinui nicio mişcare”

Astfel, în intervalul iunie-noiembrie 1912, informaţiile cu referire la moartea şi
înhumarea lui Caragiale au fost lapidare, inexacte sau exagerate, poate chiar şi
inventate. În amintirile sale, Tudor Arghezi dezminte informaţiile presei
(„Universul”, „Epoca”, „Luceafărul”, „Viaţa Românească”), cum că „toată
suflarea tinerimii bucureştene” a fost atinsă emoţional de ştirea morţii
dramaturgului.
În realitate, în rândul bucureştenilor a fost o lipsă de reacţie care l-a năucit pe
Arghezi: „Mă găseam duminică, zi de 10 iunie, dimineaţa, într-un democratic
vagon de tramvai, încărcat cu lume bucureşteană. Tramvaiul se opri în Piaţa
Teatrului, şi o horă sprintenă de ţigani mărunţi, cu ziare subsuoară, se prinse în
jurul nostru: «Moartea lui Caragiale! Ediţie specială!...» [...]. De balconul
Teatrului zării spânzurând, ca o bucată de noapte, drapelul negru, care cu câtva
timp mai devreme se clătinase deasupra sicriului lui Petre Liciu [...]. Erau în
467 | P a g e
tramvai cu toții cam la vreo cincizeci de inși, cu doamne cu tot. Vestea morții lui
Caragiale nu pricinui nicio mișcare, nu dete loc la niciun zvon de glasuri, vagonul
se urni din stație și ziarele, răcnite de vocile puilor de țigani, găsiră un singur
cumpărător, în persoana slugii dumneavoastră. Eu știu, desigur, că a murit într-o
bună zi și Goethe și tot nu s-a clătit pe fața lumii o singură frunză ca să coboare
de la sineși pe mormântul lui. Cu o indiferență nesfârșită primește țărâna și
cadavrele vitelor moarte de dalasc și osemintele unui Pasteur sau Leonardo da
Vinci. Mă așteptam însă la o tresărire generală a tovarășilor mei de tramvai;
voiam să-i văd că iau parte și dânșii oarecum, cel puțin cât țiganii vânzători de
gazete, la gândurile noastre, ale celor care, exagerat de mult sau exagerat de puțin,
punem preț pe viața stinsă a lui Caragiale. Caragiale nu exista pentru niciunul din
cei cincizeci. Nici în cea mai pierdută din amintiri. El, care s-a scoborât în toți
aceștia, care i-a dumicat cu de-amănuntul, care și-a înmuiat condeiul în gura lor
și-n creierii lor, care i-a batjocorit cu atâta iubire ca să-i facă tot pe ei să râdă” .
În practică, timp de trei zile, presa a scris despre moartea dramaturgului – şi mai
puţin câteva luni mai târziu, după înhumarea rămăşiţelor pământeşti ale acestuia.
Imediat după aflarea veştii despre decesul lui Caragiale, „Universul literar” a
realizat o „revistă a presei” care evalua valoarea pierderii culturale presupuse de
dispariţia dramaturgului – din „Universul” s-a reţinut, îndeosebi, ideea
constituirii după modelul francez, a unui panteon al axiologiilor româneşti. În
„Viitorul” se afirma că I.L. Caragiale a surprins cu acurateţe şi sarcasm societatea
românească, un fel de dublă fronieră între Orient şi Occident; s-au mai evidenţiat
texte din „Epoca”, „Dimineaţa”, „Minerva”, dar şi elogiul din „Viaţa
Românească”.
Caragiale se distanţase de cercurile politice şi culturale din ţară
Nu ştim dacă dramaturgul ar fi agreat ideea înhumării sale în România. Ştim doar
că din 1905 se autoexilase la Berlin. Era afectat de atitudinea academicienilor
care îi refuzaseră, în două rânduri, premierea operei (Hasdeu şi apoi D.A.
Sturdza), precum şi de conspiraţia Caion (ziarist care susţinuse că „Năpasta” era
o dramă plagiată). În plus, s-a văzut distanţarea lui Caragiale faţă de România
cercurilor politice şi culturale chiar cu câteva luni înainte de moartea sa. La
începutul anului 1912, Societatea Scriitorilor Români, prin Emil Gârleanu, a vrut
să îl sărbătorească pe Caragiale la împlinirea vârstei de 60 de ani, iar Teatrul
Naţional, precum şi Principesa Maria au organizat un festival de comedie în
cinstea sa. Sub diverse pretexte, scriitorul a refuzat să participe la aceste
festivisme; apoi, în martie, nu a acceptat ideea unei subscripţii publice care urma
să se finalizeze printr-o recompensă pecuniară. Deşi era măcinat de neliniştea
unui viitor financiar incert, Caragiale, care dispreţuia acţiunile de genul „pupat
Piaţa Independenţei”, nu a fost de acord cu o astfel de acţiune. Era demn şi decent,
aşa că a refuzat cu eleganţă.
468 | P a g e
Unii dintre contemporani, mai ales Paul Bujor şi Panait Cerna, vorbesc despre
grijile lui Caragiale pricinuite de împuţinarea banilor. Bujor, care îl văzuse cu
câteva luni înainte de deces, afirma că I.L. Caragiale era vizibil apăsat de gânduri
negre, de teama de boală şi de moarte.’’
469 | P a g e
‘’Moartea sa subită, petrecută în zorii zilei de 9/22 iunie 1912, în locuinţa sa din
Schöneberg-Berlin, i-a devastat familia, i-a îndurerat prietenii. Alexandru
Vlahuţă şi Barbu Delavrancea au plecat imediat la Berlin pentru a ajuta familia
şi a lua decizii legate de gestionarea ceremoniilor morţii şi de repatrierea
rămăşiţelor pământeşti ale lui I.L. Caragiale; acolo i-au întâmpinat Dobrogeanu
Gherea, Panait Cerna, Dimitrie Gusti şi alţi prieteni intimi ai dramaturgului.
Corpul neînsufleţit a fost îmbălsămat şi expus în capela din Erster Schöneberg
Friedhof. Pe 27 iunie, la orele 4 după amiază, rămăşiţele defunctului au fost
coborâte în cavoul capelei cimitirului,
[nota mea – altă sursă afirmă că ‘’au fost depuse, la 14 iunie 1912, în cavoul
familiei’’], în prezenţa familiei şi a d-lor Vlahuţă, Delavrancea, Dobrogeanu-
Gherea, urmând ca, în toamnă, sicriul să fie transportat în România.
Tot din Berlin, Alexandru Vlahuţă a scris familiei sale despre şocul emoţional pe
care l-a trăit atunci când l-a văzut pe Caragiale în coşciugul de stejar, în capela
cimitirului protestant din Schönberg. Din aceiaşi sursă, aflăm despre decizia ca
sicriul să fie depus temporar, într-un cavou (din cripta capelei – n.a.) până în
noiembrie, când ar fi urmat să fie îngropat în România.
A fost voinţa familiei şi a apropiaţilor săi, a ministrului Take Ionescu, care era
liderul Partidului Conservator-Democrat, iar din octombrie 1912, ministru de
Interne în Cabinetul Titu Maiorescu. Deşi Caragiale nu a vrut să accepte
omagierea sa, cu ocazia împlinirii a 60 de ani, de către Societatea Scriitorilor
Români, deşi suportase în ţară umilinţe, ponegrire, nerecunoaşterea valorii,
patria, tardiv recunoscătoare, prin instituţiile sale statale, i-a confiscat trupul
defunct. Concret, la 1 septembrie, Ministerul de Interne a deschis un credit de
22.000 lei, credit necesar pentru transportarea în România a trupului neînsufleţit
al lui Caragiale, un ajutor pentru vaduvă, precum şi pentru înhumarea scriitorului.
Şi acum apare situaţia dilematică: s-a scris în toamna în 1912, dar, mai ales, s-a
speculat în presa postcomunistă, cu prilejul comemorării a 100 de ani de la
naşterea scriitorului, despre presupusul episod al rătăcirii vagonului mortuar al
lui I.L. Caragiale în drumul spre ţară. Mulţi dintre cei care au fost preocupaţi de
consemnarea vreunui eveniment mai inedit legat de Caragiale au considerat că
acest incident a avut loc; eu nu sunt însă convinsă că o astfel de „secvenţă
mortuară” a putut fi o întâmplare reală, ocultată cu totul de familie, apropiaţi,
autorităţi româneşti...
Să fie, mai degrabă, o exagerare a unui incident minor – sau doar o legendă
urbană inventată de presă? Mai precis, de ziarul „Universul”? De multe ori,
jurnaliştii de la publicaţiile populare ale timpului, precum „Universul” sau
„Epoca”, exagerau/redimensionau sau imaginau de-a dreptul episoade pe
care le considerau sugestive pentru biografia şi comportamentele unor
470 | P a g e
personalităţi culturale şi politice. Ştim deja: notorietatea atrage întotdeauna
legenda.
Să analizăm însă relatarea jurnalistică (nesemnată) din ziarul „Universul”,
conform căreia vagonul mortuar în care se afla sicriul lui Caragiale a rătăcit timp
de două săptămâni pe liniile austriece, după care a staţionat câteva zile şi în Gara
de Nord, înainte de a fi, în cele din urmă, identificat.
Semnatarul articolului, oricine ar fi el, presupune că de la Berlin coşciugul a fost
expediat ,,într-un vagon roşu, de marfă, fără scrisoare de trăsură”. Nu credem că
un astfel de incident era posibil. La începutul secolului al XX-lea, Germania avea
o reţea de comunicaţii modernă şi, nu mai puţin important, un sistem economic
omogen şi dinamic; cu producţia sa industrială, ocupa primul loc în Europa şi al
doilea în lume, după Statele Unite. Disciplina prusacă era exemplară şi în
domeniul transportului feroviar – deci astfel de episoade, presupunând existenţa
unor disfuncţionalităţi grave de dirijare, sunt greu de închipuit. Adăugăm aici şi
inexactităţile din presa timpului: la vremea respectivă, precizările „azi” şi „ieri”
din articole aveau un grad mare de aproximare – articolele se scriau şi se culegeau
cu variate întârzieri, astfel încât „ieri” putea să însemne şi „alaltăieri”.
Se afirmă, de asemenea, în acelaşi articol din „Universul”, că şeful gării din
Bucureşti ar fi fost intrigat de prezenţa unui vagon sigilat, dar fără niciun fract
[foaie de expediţiune – n.a.]. Cică nimeni nu şi-a închipuit că era vorba despre un
vagon mortuar. Însoţitorul de tren ar fi spus că l-a preluat de la Predeal; doar după
ce s-a dat un telefon la acea staţie, s-ar fi aflat că vagonul conţine corpul lui
Caragiale şi că fractul s-a pierdut. Vagonul trebuia să vină de la Berlin direct la
Bucureşti – şi s-a tras concluzia că a rătăcit dintr-o greşeală de manevră făcută
într-o gară de triaj germană. La Viena, vagonul ar fi stat pe o linie moartă o zi sau
două până s-a alcătuit o garnitură către Bucureşti. În cele din urmă, a fost ataşat
la aceasta şi a ajuns la destinaţie. În Gara de Nord mai zăbovește, închis, o zi sau
două, până când cineva decide să rupă sigiliul. Şeful Gării a întocmit un proces-
verbal, a rupt sigiliul şi a pătruns în vagon; în interior se aflau un sicriu împreună
cu coroanele funerare veştejite (!). Iarăşi un amănunt neverosimil: nu credem că
în vagon, alături de sicriul care fusese depus din iunie până în noiembrie într-o
criptă berlineză, au fost plasate şi coroane funerare cu flori; nu era firesc. Cum ar
fi arătat un coşciug sosit, fie şi după două zile, cu coroanele mortuare ofilite?
Cu excepţia „Universului”, nimeni n-a pomenit episodul
Potrivit aceleiaşi relatări din „Universul”, şeful Gării ar fi constatat că în sicriu
se aflau rămăşiţele trupeşti ale scriitorului Ion Luca Caragiale – şi ar fi alertat
autorităţile: pe Take Ionescu, pe atunci ministrul Internelor, pe Constantin
Dissescu, ministrul Instrucţiunii Publice, şi pe Mateiu Caragiale. Acesta din
urmă, împreună cu Vlahuţă şi Delavrancea, au dus la gară un preot, au preluat
471 | P a g e
sicriul şi l-au depus la biserica Sf. Gheorghe. Altfel, nimeni nu ar fi ştiut despre
sosirea rămăşiţelor pământeşti ale dramaturgului.
Potrivit lui Şerban Cioculescu, lucrurile au stat, de fapt, în felul următor: sosirea
coşciugului a fost aşteptată pe 18 noiembrie 1912 de Emil Gârleanu, Ion
Brezeanu, pictorul Szathmary, Garabet Ibrăileanu şi de câţiva ziarişti. În aceeaşi
zi a fost depus la biserica Sf. Gheorghe. . În afară de „Universul”, după ştiinţa
noastră, niciun alt ziar nu a amintit despre acest incident tragi-comic. Niciun
membru al familiei sau vreun apropiat, în memorialistică sau în corespondenţă,
nu a pomenit despre vreo rătăcire a vagonului funerar. Toţi cei care l-au iubit pe
Caragiale au scris despre savoarea ultimelor conversaţii în familie (fiul său Luca),
despre decesul subit al lui Caragiale (Cella Delavrancea), despre propriile lor
reacţii de după moartea prietenului (Paul Zarifopol).
[nota mea – alte surse dau alte date: ‘’ Vagonul mortur a ajuns în Bucureşti pe 19
noiembrie 1912.]
În ziua înmormântării, 23 noiembrie 1912, cortegiul funerar, format la biserica
Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional. //
La aniversarea centenarului naşterii lui Caragiale, în 1952, trupul dramaturgului
a fost exhumat şi mutat pe Aleea Scriitorilor, lângă mormântul lui Eminescu.’’
https://adevarul.ro/locale/alexandria/cum-murit-marele-dramaturg-caragiale-
berlin-s-a-intamplat-vagonul-mortuar-aducea-tara-
1_5a23c1e55ab6550cb8cc109a/index.html
472 | P a g e
B. Jordan ṣi Lucian Predescu, în ‘’Caragiale – Tragicul destin al unui mare
scriitor’’, editura Cugetarea, Bucureṣti, 1939, p.368
473 | P a g e
Funeraliile lui Caragiale
În 22 noiembrie 1912, era o zi de joi, Caragiale a fost înhumat la Cimitirul Şerban
Vodă (Bellu). De la biserica Sf. Gheorghe, „... în faţa unei afluenţe extraordinare,
corpul neînsufleţit al marelui scriitor a fost rădicat de prieteni şi depus pe carul
mortuar...” .
Coroanele funerare erau purtate de Take Ionescu, A. Davila, Delavrancea şi I.
Procopiu. Cortegiul mortuar s-a organizat de la biserica Sf. Gheorghe, urmând
un traseu dictat de biografia defunctului: acesta a presupus şi o oprire în faţa
Teatrului Naţional. Mii de bucureşteni au urmat cortegiul până la cimitir; el a
străbătut „Strada Colţei, Bulevardul Carol, Strada Academiei Regale, Calea
Victoriei, Strada Carol, Calea Rahovei şi Strada 11 Iunie până la Bellu”. Şi cum
în epocă exista obiceiul de a se realiza scurte „reportaje” despre ceremoniile
funerare ale personalităţilor politice şi culturale, funeraliile lui Caragiale au fost
filmate. S-a născut astfel „Grandioasa înmormântare a lui I.L. Caragiale”, a
francezului Victor de Bon, operatorul reprezentanţei „Pathé” din acei ani.
„Dormi Caragiale, dormi, drăguţule, somn fără vise...”
„Universul” , dar şi „Noua Revistă Română” descriu, aproape identic,
ceremoniile mortuare. Există chiar şi aceeaşi consemnare meteorologică – zi
mohorâtă şi ploioasă. Cum altfel? Era toamnă târzie. În „Universul” se prezintă
şi amănuntul că familia regală a fost „absentă cu totul” de la eveniment – aceasta
era ocupată cu funeraliile Principesei de Flandra, dar nu uitase, poate, nici
sentimentele antimonarhice ale dramaturgului, republicanismul declarat al
acestuia (mai ales între 1906-1907) sau anecdotele pe seama urechilor ”clăpăuge”
ale principelului Ferdinand.
Mai densă şi mai bine structurată narativ este relatarea din „Noua Revistă
Română”: „Cea mai mare forţă literară a neamului nostru a fost îngropată în
Bucuresti, Joi 22 curent. Au venit la această prea tristă faptă, scriitorimea noastră
toată, oameni politici, artişti – toată tinerimea Bucureştilor, militari, studenţi şi
şcolari. E şi aci, poate, un semn al viabilităţii veşnic tinere a operei marelui nostru
Caragiale. Înmormântarea s-a făcut fără vre-o solemnitate rece şi oficială.
Singure felinarele îndoliate pe străzi ne aminteau de caracterul oficial la
ceremoniei. Încolo-miniştri sau foşti miniştri, trepădau cu toţii, într-o mişcătoare
tovărăşie de durere, cu mulţimea, ‒ prin străzile înmuiate de ploae. A fost o
înmormântare care n-a izbit prea mult modestia şi groaza de alaiu ‒ pe care o
cunoscuserăm cu toţii la marele om”.
Ca reprezentant al generaţiei din care făcea parte Caragiale, Barbu Delavrancea
a vorbit despre unicitatea personalităţii prientenului său şi s-a despărţit, cu
patetism, de rămăşiţele trupeşti ale acestuia: „Caragiale n-a murit, Caragiale nu
poate să moară... Ostenit de atâta zbucium, doarme cu faţa în sus... desprins din
unda divină, oprit o clipă între noi, geniu reversibil, se întoarce în splendorile
474 | P a g e
misterelor de unde ne vor veni geniile.... Dormi Caragiale, dormi, drăguţule,
somn fără vise...”
Victor De Bon, omul care participase, cu un an înainte, la realizarea primului film
românesc, ”Amor Fatal”, trage cadre și aici. Se va păstra un documentar,
”Grandioasa înmormântarea a lui I.L.Caragiale”. De peste 100 de ani, Caragiale
se odihnește alături de Eminescu, în Cimitirul Bellu
În România, cu prilejul morţii lui Caragiale s-a discutat, în presă şi în cercurile
literare, despre nevoia unui panteon naţional, a unui secţiuni dedicate, în
Cimitirul Bellu, valorilor culturale ale românilor. Ungurii, cu decenii înainte,
făcuseră din Cimitirul Kerepesi din Budapesta un astfel de spaţiu identitar.
Devenise oare Caragiale în epocă un personaj tutelar, un reper pentru generaţiile
de tineri scriitori, precum aceea a lui Mihail Sadoveanu? Aşa părea că stau
lucrurile, dacă acredităm sinceritatea discursurilor elogioase rostite cu prilejul
înhumării. Dar, în acea lume, formalismul era o cutumă. Interesul pentru
Caragiale a fost cu adevărat viu în perioada interbelică. Opera sa devenise precum
vinul vechi, iar viaţa publică şi cea politică erau, în continuare, deficitare.
Comuniştii i-au pervertit apoi opera, transformându-l în „pionier” al realismului
socialist; nu întâmplător se vorbeşte şi-acum despre Caragiale, contemporanul
nostru.
Un lucru e cert: actualitatea profilurilor caragialeşti, a comediei sale de moravuri
îl fac să fie, poate, cel mai cunoscut scriitor român. Este apelat, interpretat şi
reinterpretat, tranformat în argument. Iar omul, ca să fie mai uşor de analizat şi
asumat, a fost considerat contradictoriu şi paradoxal; caracterizări care sunt, de
regulă, căi de ieşire din orice explicaţie logică. În aceeaşi notă trebuie citit şi
episodul vagonului funerar – acesta, ca şi alte accidente şi incidente petrecute în
relaţie cu moartea, au rolul de a accentua misterul şi unicitatea unui personaj.
Căci, e sigur, povestea cu pricina poate fi interpretată şi ca ultima farsă pe care o
joacă I.L. Caragiale contemporanilor şi destinului...’’
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/la-moartea-si-inhumarea-lui-i-l-
caragiale-dormi-caragiale-dormi-dragutule-somn-fara-vise
475 | P a g e
Scrisori ale lui Ion Luca Caragiale publicate în periodice
Scrisori ale lui Ion Luca Caragiale publicate în periodice

1. Arta romănă, anul II, nr.9; nr.10; nov.-dec. 1909, p.176;
2. Asachi (Piatra Neamṭ), anul I, nr.9, 10 decembrie 1881, p.286-287
(Scrisoare către Camera Deputaṭilor);
3. Biruinṭa (Ploieṣti), anul VII, nr.603, 24 noiembrie 1912, p.3;
4. Conservatorul, anul XII, nr.170, 3 august 1912, p.1;
5. Cosînzeana, anul II, nr.26, 30 iunie 1912, p.323;
6. Curierul român (Botoṣani), XIV, nr.6, 18 februarie 1899, p.1 (ca editorial,
‘’O preṭioasă surpriză’’ = Scrisoarea către Scipione I. Bădescu.
7. Doljul, anul V, nr.1058, 17 februarie 1912, p.2;
8. Egalitatea, anul XIX, nr.27, 11 iulie 1908, p.1215;
9. Evenimentul (Iaṣi), anul VII, nr. 1773, 17 martie 1899 (scrisoare către un
comitet de doamne din Iaṣi);
10. Evenimentul, anul IV, 21 septembrie 1896, p.2
11. Flacăra, nr.4, februarie 1912, p.126;
12. Fulgerul (Craiova), anul I, nr.6; nr.7, 27 martie 1897, p.3;
13. Gazeta Botoṣanilor, anul I, nr.1, 20 octombrie 1907, p.2.
14. La Liberte Roumanie, nr.98, 5/17 mai 1889, p.3;
15. La Roumanie Illustree – 1897;
16. La Roumanie, anul I, nr.24, septembrie 1888, p.12;
17. Liberalul (Iaṣi), anul VIII, nr.124, 28 iulie 1907, p.1;
18. Liga culturală (bîrlad), anul III, nr.1, ian. – martie 1912, p.15;
19. Lumea nouă, anul VI, seria III, nr.48, 18 iunie 1900, p.4;
20. Minerva, anul IV, 7 februarie 1912, p.2; 16 februarie 1912, p.3;
21. Neamul romănesc literar, anul IV, nr.5, 1912;
22. Noua revistă romănă, vol.6, nr.12, 28 iunie 1909, p.179-180 – articolul
‘’Un nou teatru’’ / 9 decembrie 1912, p.85;
23. Ovidiu, anul I, nr.4, 1 noiembrie 1898, p.58 (Scrisoarea către Preṣedintele
cercului literar ‘’Ovidiu’’, ṣi o dare de seamă: ‘’Conferinṭa d-lui I.L. Caragiale
despre seriozitate’’, ṭinută la Constanṭa, la 22 octombrie 1898.
24. Prahova (Ploieṣti), anul X, nr.205, 19 noiembrie 1906, p.3;
25. Rampa, anul I, nr.98, 17 februarie 1912, p.2; 8 iulie 1912, p.1; nr.281, 27
septembrie 1912, p.1;
26. Revista politică ṣi literară, anul IV, nr.5, 1 martie 1912, p.142
27. Romănia muzicală, anul VII, nr.16, 1 octombrie 1896, p.123;
28. Teatrul, anul I, nr.2, 28 octombrie 1912, p.7-8;
29. Tribuna, anul IV, nr.253, 7/19 noiembrie 1887 – nr.270, 28 noiembrie
1887;
476 | P a g e
30. Unirea (Blaj), anul XX, 14 martie 1912;
31. Unirea (Foaie bisericească politică – Blaj), anul XXII, nr.67, 27 iunie
1912, p.2 (Scrisoarea către Aurel C. Domṣa);
32. Viaṭa nouă, anul I, nr.31, 3 august 1912, p.3;
33. Viitorul Dobrogei, anul III, nr.51, 23 ianuarie 1911, p.3;
34. Viitorul, anul V, nr.1445, 16 februarie 1912, p.2 (Scrisoare către Ioan
Anestin);
35. Vremea, anul IV, nr.207, 9 decembrie 1910, p.3 (Scrisoare către I.
Burbea);
36. Ziarul meu. Revistă literară, socială ṣi artistică. Anul I, nr.6, 1 iunie 1916,
p.85-86;
POSTUME
1. Ararat, anul XI, nr.127, noiembrie 1935, p.2;
2. Argeṣ, anul I, nr.5, octombrie 1966, p.14;
3. Ecoul (Timiṣoara), anul XX, nr.2422, 13 aprilie 1944, p.2;
4. Ecoul, II, nr.78, 9 martie 1942, p.2; nr.105, 5 aprilie 1944, p.2;
5. Florile dalbe (Bîrlad), anul I, nr.20-21, 1 nov. - 15 dec. 1919, p.222;
6. Gazeta literară, anul XIII, nr.48, 1 decembrie 1966, p.3;
7. Miṣcarea (Iaṣi), anul XXIV, nr.24, 1 februarie 1930, p.1;
8. Noutatea ilustrată (Iaṣi), anul I, nr.2, 15 noiembrie 1927, p.1;
9. Orizontul (Rîmnicu Vîlcea), anul II, nr.172, 18 mai 1969, p.3;
10. Presa (Cîmpulung Muscel), nr.1, 25 ianuarie 1930, p.3;
11. Steaua, nr.11, noiembrie 1955, p.115; nr.4, 1956;
12. Viaṭa Romănească, decembrie 1921;
13. Vîlcea literară. Foaia Societăṭii literare ‘’Anton Pann’’, iunie 1986, p.2;
14. Veselia, nr.33, 8 august 1940, p.7;
15. Muzica, nr.6, iunie 1962, p.19-26;
16. Kalende, anul II, nr.4-5, aprilie-mai 1943, p.77-78;
17. Jurnalul literar, 1990, p.2;
477 | P a g e
ADDENDA
Postumele lui Caragiale
Dicṭionarele definesc adjectivul ‘’POSTUM’’ (despre opere literare, ṣtiinṭifice,

etc) = drept un text rămas în manuscris, care este descoperit ṣi dat publicităṭii
după moartea autorulul. Opera postumă este reprezentată de textele publicate
după moartea autorului.
1- Nu am considerat o postumă ‘’Începuturile Romei’’ pentru că acesta este
un fragment din planul prezentat ministrului Spiru Haret în 1898, pentru lucrarea
‘’Patria ṣi Neamul’’. Presupun că Ion Luca Caragiale ṣi-a finalizat idea într-un
alt text, intitulat ‘’100 de ani’’, text a cărui premieră a avut loc la 1 februarie
1899, la Teatrul Naţional din Bucureşti.
2- Volumul de Opere, IV, Publicistică, din 2015, consideră o opera postumă
ṣi textul ‘’[Se numeṣte ṣi este pămîntean], p.1050.
Am adăugat acest text în volum după seria de articole despre expulzări din ziarul
‘’Voinṭa naṭională’’ (oct. 1885). [Se numeṣte ṣi este pămîntean] pare un proiect
de lege scris de I.L. Caragiale cu scopul de a reglementa situaṭia evreilor,
legiferată prin articolul 7 din Constituṭie. Caragiale are ṣi alte texte despre art. 7,
pe lîngă articolele despre expulzări publicate în ‘’Voinṭa naṭională’’ în toamna
anului 1885.
Constituṭia Romăniei din 1866, Titlul II, Despre drepturile Romănilor, prevede
la articolul 7:
‘’Art. 7. – Însuṣirea de Român se dobândesce, se conservă ṣi se perde potrivit
regulilor statornicite prin legile civile. Numai streinii de rituri creṣtine pot dobîndi
împămîntenirea.’’
[Se numeṣte ṣi este pămîntean], publicat iniṭial cu titlul ‘’Proiect de definiṭie
juridică a pămîntenilor’ (Opere, vol.5, 1938 – Articole politice ṣi cronici
dramatice – p.462-467 – ediṭia Ṣerban Cioculescu) nu este singurul text în care
Ion Luca Caragiale imită stilul administrativ-juridic.
- În ‘Moftul romăn’’, nr.6, 6 mai 1901, publică ‘’Romănii verzi’’, care
cuprinde ṣi ‘’Statutele societăṭii ‘’Romănii verzi’’. Cu cap.I – IV, ṣi cu 49 de
articole.
- Tot în Moftul roman, I, nr.26, 29 aprilie 1893, p.6-7, Caragiale publică
‘’Industria romănă’. Această industrie se referă la creṣterea vitelor, conform
‘Statutele Societăṭii Carol I, Rege al Romăniei, ce se începe în leatul 1886. (apoi
sunt publicate 15 articole din Statut.)
- Textul Statutului este republicat în ‘’Epoca literară’, anul I, nr.5, luni 13
mai 1896, p.4, la rubrica ‘’Varietăṭi literare’’. [‘’Reproducem, cu scumpătate,
478 | P a g e
după o veche publicaṭie: Statutele Societăṭii Carol I, Rege al Romăniei, ce se
începe în leatul 1886, pentru economia de vite, cai, oi ṣi vaci… ‘’- urmează
enumerate cele 15 articole.
3- În volumul de Opere, 2, 2015, p.839, se consider că textul intitulat ‘’Mare
excursiune romănă prin judeṭul Neamṭ’’ este o opera postumă (cf. p.1032-1033).
Textul a fost publicat în ziarul ‘’Reformatorul’’ din Piatra Neamṭ, anul V, nr.237,
21 iulie 1923, p.1 (la rubrica ‘’Amintiri din trecut’’). Textul seamănă mai mult
cu o epistolă scrisă pentru niṣte prieteni, ṣi l-am încadrat în cronologia operei la
data menṭionată în subtitlu. ‘’Mare excursiune romănă prin judeṭul Neamṭ. (cu
subtitlul: În patru zile: joi 20 – duminică 23 august 1898). Programa oficiale
fiecare din cele 4 zile. Textul conṭine ṣi un ‘’Extract din regulamentul pentru
excursiuni romăne’’ – grupate în 21 de articole. În acelaṣi volum sunt incluse în
capitolul ‘’Postume’’, pe lîngă ‘’[Repertoriul de nume proprii’’] (vezi mai jos,
p.437) ṣi ‘’Abu-Hasan’’, publicat postum în 1915, în volum.
Parodia ‘’Dă dămult… mai dă dămult’’ ṣi ‘’Poveste’’p.817-838 (Opere, II, 1931,
p.284-302)
‘’Au fost odată doi împăraṭi prietini, Crin ṣi Bujor, stăpînind alături…’’
4- În unele scrisori, mai ales către redactori de la diferite periodice, Caragiale
a trimis ṣi texte versificate, cu menṭiunea ‘’pentru a fi publicate’’. Fie că au fost
sau nu publicate în periodicele vremii, aceste texte cu valoare literară au fost
incluse în prezenta antologie în cronologia operei, la data expedierii scrisorii de
către I.L. Caragiale. În Opere, III, 2015, sunt considerate opere postume
următoarele texte:
- [Duel armenesc] – aflat într-o scrisoare către Paul Zarifopol din 4 mai 1906;
- [Bilet de ploaie] – versificaṭie burlescă în grai regional moldovenesc, pe o
carte poṣtală auto-grafă către Paul Zarifopol, din 10 iunie 1906;
- Fabulă democratică – dintr-o scrisoare către Paul Zarifopol din 5 iulie 1906;
- [Tricolorul] – din 1907;
- Constatare – manuscris autograf trimis lui M. Dragomirescu în decembrie 1907;
- [Inscripṭie pe fîntîna slujnicelor] – Dintr-o scrisoare către Paul Zarifopol. Titlul
i-a fost atribuit de Ṣerban Cioculescu. Metoda a fost practicată însă ṣi de Paul
Zarifopol: ‘’Pentru înlesnirea cititorului, am crezut de folos să dăm un titlu
bucăṭilor pe care le-a lăsat Caragiale fără numire specifică. Aceste titluri, puse de
noi, sunt închise în paranteze’’ (Opere, vol. III, 1932, Prefaṭă, de Paul Zarifopol,
p.XI)
- Fabula – Lui A. Vlahuṭa – manuscris autograf din 30 ianuarie 1912.
Volumul 5 Corespondenṭă, 2015, afirmă că publică textul real al scrisorilor, fără
omisiuni.
Este interesant de menṭionat faptul că uneori sunt publicate ṣi ciorne de scrisori
care nu au fost niciodată expediate. Nu ṣtiu de ce au fost publicate postum epistole
479 | P a g e
pe care Ion Luca Caragiale nu le-a expediat. Citez cîteva astfel de exemple
comentate:
- ‘Concept de scrisoare, probabil neexpediată. Transcris de Ṣerban
Cioculescu după textul găsit în arhiva Caragiale, ṣi inclus în ediṭia Opere, VII,
1942, p.491-494. (vezi ṣi Opere, vol.5, 2015, p.991.)
- ‘’Prin urmare, citirea atentă a ciornei, permite o aproximare a datei la care
ar fi redactat Caragale scrisoarea, probabil netrimisă: după 22 octombrie 1911,
data cînd a apărut primul număr al revistei ‘’Flacăra – Literară, artistică, socială.’’
(Opere, vol.5, 2015, p.1051)
- ‘’Concept pentru telegrama de răspuns, redactat de Caragiale direct pe
telegrama de felicitare primită de la George Taṣcă’’ (opera, vol.5, 2015, p.1078)
Volumele de Opere complete (atît vol. 1-7, cît ṣi cele 5 volume din 2015) nu
corespund cu ordinea cronologică în care Ion Luca Caragiale ṣi-a publicat opera.
Volumele incluse în prezenta antologie încearcă să prezinte viaṭa ṣi opera
scriitorului în corelaṭia lor istorică. Pentru Caragiale, viaṭa ṣi opera sunt tot-
una. Caragiale ṣi-a trăit opera.
Scrisori ale lui Ion Luca Caragiale publicate în periodice după 9 iunie 1912:
Ararat, anul XI, nr.127, noiembrie 1935, p.2;
Argeṣ, anul I, nr.5, octombrie 1966, p.14;
Biruinṭa (Ploieṣti), anul VII, nr.603, 24 noiembrie 1912, p.3;
Conservatorul, XII, nr.170, 3 august 1912, p.1;
Cosînzeana, anul II, nr.26, 30 iunie 1912, p.323;
Ecoul (Timiṣoara), anul XX, nr.2422, 13 aprilie 1944, p.2;
Ecoul, II, nr.78, 9 martie 1942, p.2; nr.105, 5 aprilie 1944, p.2;
Florile dalbe (Bîrlad), anul I, nr.20-21, 1 nov. - 15 dec. 1919, p.222;
Gazeta literară, anul XIII, nr.48, 1 decembrie 1966, p.3;
Jurnalul literar, 1990, p.2;
Kalende, anul II, nr.4-5, aprilie-mai 1943, p.77;
Miṣcarea (Iaṣi), anul XXIV, nr.24, 1 februarie 1930, p.1;
Muzica, nr.6, iunie 1962, p.19-26;
Neamul romănesc literar, anul IV, nr.5, 1912;
Noua revistă română, 9 decembrie 1912, p.85;
Noutatea ilustrată (Iaṣi), anul I, nr.2, 15 noiembrie 1927, p.1;
Orizontul (Rîmnicu Vîlcea), anul II, nr.172, 18 mai 1969, p.3;
Presa (Cîmpulung Muscel), nr.1, 25 ianuarie 1930, p.3;
Rampa, anul I, 8 iulie 1912, p.1; nr.281, 27 septembrie 1912, p.1;
Steaua, nr.11, noiembrie 1955, p.115; nr.4, 1956;
Teatrul, anul I, nr.2, 28 octombrie 1912, p.7-8;
Unirea (Foaie bisericească politică – Blaj), anul XXII, nr.67, 27 iunie 1912, p.2
(Scrisoarea către Aurel C. Domṣa);
480 | P a g e
Veselia, nr.33, 8 august 1940, p.7;
Viaṭa nouă, anul I, nr.31, 3 august 1912, p.3;
Viaṭa Romănească, decembrie 1921;
Vîlcea literară. Foaia Societăṭii literare ‘’Anton Pann’’, iunie 1986, p.2;
Ziarul meu. Revistă literară, socială ṣi artistică. Anul I, nr.6, 1 iunie 1916, p.85-
86;
481 | P a g e
1912-06-12- Corespondenţa lui Caragiale cu ziarul “Românul” - Românul, (Arad),
II, nr.128, marţi 12/25 iunie 1912; p.6
– Din Corespondenţa lui Caragiale cu ziarul “Românul’’, (Arad) –

[vezi vol. XXI]
1912-06-12- Notiṭe risipite - Românul, (Arad), II, nr.128, marţi 12/25 iunie 1912;
- număr dedicate lui ION LUCA CARAGIALE – pag.2 - NOTIŢE RISIPITE –

Exigenţe grele
– pag.3. – Amatorul şi artistul;
-pag.4 – Obligativitatea opiniilor;
[vezi Vol.XXI]
1912-06-12- Scrisoare către Vasile Goldiṣ - Românul, 12/25 iunie 1912, p.6
(cu titlul ‘’Din corespondenṭa lui Caragiale cu ziarul ‘’Românul’’ - O-5 – p.981
// p.982-983;
[vezi vol.XXI]
1912-06-13- Scrisoare către Societatea academică România Jună din Viena –

Românul, (Arad), 13/26 iunie 1912, p.5
(cu precizarea ‘’Ultima epistolă a lui Caragiale’’ – din 4/17 VI. 1912)
– O-5 – p.476-477 //p.1064
[vezi vol.XXI]
Ziarul ‘’Dimineaṭa’’ 1912-06-16- Caragiale si linotipul’’ - Scrisoare – Către

Adevărul (din 1910)
[publicată în ziarul ‘’Dimineaṭa’’, IX, 16 iunie 1912, p.3 - cu titlul ''Caragiale si

linotipul''- articol nesemnat. [‘’Stimate amice, iată ṣi corectura a doua pe sfîrṣitul
volumului…’ vă trimet ṣi Erata, la care sper că nu va mai trebui încă o Erată…]
- O-5 - p.1-2
482 | P a g e
483 | P a g e
484 | P a g e
485 | P a g e
1912-06-24- Scrisoare către Octavian Goga [3] – Luceafărul, XI, 24 iunie st.v.
1912, p.467
(cu titlul ‘’O scrisoare a lui Caragiale adresată dlui Octavian Goga’’ – O-5 –
p.217-218 // p.979
Ziarul ‘’Unirea’’ 1912-06-27- Scrisoare - Către Aurel C. Domṣa – Unirea, (Blaj),

nr.67, 27 iunie 1912, p.2
=Vezi data de 5/XI. St.n. 1911 - urmată de Scrisoarea către Al. Ciura) - O-5 –
p.107
Ziarul ‘’Rampa’’ 1912-07-08- Scrisori către Emil Isac – Rampa, I, nr.213, 8 iulie
1912, p.1-2
(un grup de 5 scrisori, cu titlul ‘’Cîteva scrisori de ale lui Caragiale (adresate lui
Emil Isac). – O-5 – p.261-263 //p.995
=Vezi –
- [1] – 12/25 aprilie 1911 - Opere, VII, 1942, p.275-277;
- [2] – 14/27 iulie 1911 - Opere, VII, 1942, p.277-278;
- [3] – 8/21 august 1911 - Opere, VII, 1942, p.278;
- [4] – 1/14 februarie 1912 - Opere, VII, 1942, p.278-279;
- [5] – 6/19 mai 1912 - Opere, VII, 1942, p.279.
486 | P a g e
VOLUME POSTUME
1915- Poezie la un chef, O - 1915 – O poezie la un chef - publicată în broşură, în

1915, Tipografia Comptuar Popular Romăn, 16 pag.; Istoricul Poeziei la un
chef… – 1914 - de D. Teleor / - I.L. Carageale şi Dimitrie Teleor - O poezie la
un chef... – decembrie 1895, la băcănia Grancea –– V – pp.7-11; - PREA SĂRAC
–v
1915- Abu Hassan – O-2 – pag.783 vol. ''Abu-Hassan'', 1915, ("Poveste
orientala'', aparuta postum) - # Abu-Hasan -1915 – Abu-Hasan - Tipărit în vol.
Abu-Hasan”, Bucureşti, Ed. Flacăra, 1915, (252 pagini) - volum îngrijit de Luca
Ion Caragiale; pp.5-60; - Abu-Hasan - cu subtitlul- ‚Poveste orientală’ = (1915)
= [manuscris autograf.] = ABU-HASAN – OPERE-2 - p.254 // Abu Hassan – O-
2 – pag.783
1915- vol. ABU-HASAN 1915 – ABU-HASAN - Tipărit în vol. Abu-Hasan”,
Bucureşti, Ed. Flacăra, 1915, 252 pagini volum îngrijit de Luca Ion Caragiale;
{Cuprins: - 1 – Abu-Hasan – p.5; / 2 – Poveste – p.61; / 3 – Un pedagog de şcoală
nouă – p.96; / 4 – Despre cometă – p.114; / 5 – Emulaţiune – p.125; / 6 – Premiul
întîiu – p.135; / 7 – Reformă – p.144; / 8 – Dascăl prost; / 9 – Tardiv – p. 157; /
10 – Acceleratul no. 17 – p.165; / 11 – Cum devine cineva Revoluţionar şi om
politic... – p.173; / 12 – Bacalaureat – p.181; / 13 – La Paşti – p.188; / 14 –
POLITICĂ ŞI LITERATURĂ _ V – p.197; VI – p.208; / MORALĂ ŞI Educaţie
– VII –p.216; VII –p.225; IX – p.233; X – p.243}
1915- vol. ‘’Reminiscenţe” 1915 – „Reminiscenţe”, Bucureşti, Editura ‚Flacăra’,
1915, (230) pagini. {Cuprins: [Reminiscenţe; 1- Karkaleki- p.5;/ 2- Baioneta
inteligentă –p.10; /3 – C.A. Rosetti –p.18; / 4 – Istoria se repetă –p.30; / 5 – Şah
şi Mat – p.36;/ 6 – Politică şi delicateţe – p.42;/ 7 – Jertfe patriotice –p.51;/ 8 –
Leac de criză –p.59;] – 9 – Ouăle roşii –p.68;/ 10 – Orientale – p.73; / 11 – Florea-
Voevod – p.81;/ 12 – Lună de miere – p.90;/ 13 – La Peleş – p.102;/ 14 –
Infamie.... p.106; / 15 – Iniţiativa... p.113;/ 16 – Intelectualii – p.122;/ 17 –
Domnul X… p.128;/ 18 – În vreme de răsboi –p.136;/
TRADUCERI – 19 – Curiosul pedepsit – p.171; / 20 – O Balercă de Amontillado
– p.196;/ 21 – Masca – p.207;/ 22 – Broasca minunată – p.218 – 228//
1915- Poveste – O-2 – pag.817 vol. ''Abu-Hassan'', Buc., 1915, p.61 -
POVESTE – OPERE-1-, p.117 – Poveste – O-2 – pag.817
1920- Vol. „Culegeri postume”1920 - Vol. „Culegeri postume”, Iaşi, Ed. ‚Viaţa
Romănească’, 1920, (38 pagini)
1931- Repertoriu de nume proprii] – O-2 – pag.842vol. OPERE, II, 1931, p.370-
383 / nota - Opere, II, p.444 - Repertoriu de nume proprii – O-2 -, p.370 =
Repertoriu de nume proprii – OPERE-2 -, p.370 // Repertoriu de nume proprii] –
O-2 – pag.842
487 | P a g e
1932- Începuturile Romei] – O-4 – pag.1043 manuscris (publicat in Opere, III,
1932, p.324-330) - Începuturile Romei - Manuscris - OPERE”, tomul III,
pag.324-329 - Începuturile Romei – {manuscris autograf al lui Caragiale; 8 foi.]
= ÎNCEPUTURILE ROMEI] – OPERE-3-, p.324-330 // Începuturile Romei] –
O-4 – pag.1043
1938- Dă-dămult… mai dă-dămult – O-2 – pag.872 vol. OPERE, IV,
1938, p.198-208 - Dă-dămult... Mai dă-dămult - Manuscris autograf inedit; -
pastişă a povestirilor lui Delavrancea - Dă-dămult... Mai dă-dămult =– OPERE-
4 -, p.198 // – O-2, 2015 – pag.872
1938- Se numeṣte ṣi este ‘pămîntean’] – O-4 – pag.1050-1057 manuscris
(publicat in Opere, V, 1938, p.462-467) – vezi ‘’PROIECT… Proiect de
definiţie juridică a pămîntenilor - Manuscris, D. Gusti – în „OPERE” vol.5,
pp.462-467 - Proiect de definiţie juridică a pămîntenilor - = – OPERE-5-, p.462
= Se numeṣte ṣi este ‘pămîntean’] – O-4 – pag.1050-1057
488 | P a g e
Repertoriu de nume proprii] – vol. OPERE, II, 1931, p.370-383
/ nota - Opere, II, p.444

Opere, vol.2, 2015, pag.842
489 | P a g e
490 | P a g e
491 | P a g e
492 | P a g e
493 | P a g e
494 | P a g e
495 | P a g e
496 | P a g e
497 | P a g e
498 | P a g e
499 | P a g e
500 | P a g e
501 | P a g e
502 | P a g e
503 | P a g e
504 | P a g e
505 | P a g e
506 | P a g e
507 | P a g e
508 | P a g e
509 | P a g e
510 | P a g e
511 | P a g e
512 | P a g e
513 | P a g e
514 | P a g e
Rolul acestui ‘’Repertoriu de nume proprii’’ este mult mai important decît am fi
tentaṭi să credem. Într-un dialog care a avut loc la Berlin, pe 11 iulie 1907,
prietenul său Horia Petra-Petrescu notează că Ion Luca Caragiale i-a spus:
‘’ - Uite, să-ţi arăt şi alte taine – ca să vezi mai bine după culise.” Îmi deschide
înainte un catalog cu alfabetul de pe margini.
Citesc numai nume: la fiecare literă zeci şi zeci de nume. „Vezi, de aici îmi aleg
şi îmi botez persoanele. Nu pot să scriu nici un rânduleţ până ce nu mi-am botezat
pe Tache şi pe Titircă şi pe toţi ceialalţi. Numai atunci îmi apar înainte ca
persoane vii. În Sotirescu, în Titircă şi în celelalte nume parcă văd întrupată
caracterizarea lor.”
(Vezi - ‘’Tribuna’’ (Arad), 1907, nr.150)
515 | P a g e
L-au cunoscut pe Caragiale
Octavian Goga scria, după ce Ion Luca Caragiale nu a mai fost:
‘’Au să-l claseze, să-i dele locul cuvenit în istoria literaturii, să-i facă un
monument la Bellu…
Peste un sfert de veac, trecând cutare bătrân de-a lungul străzii, oamenii îşi vor
scoate pălăria înaintea lui şi-i vor deschide drumul cu respect…
— Cine-i moşul ăsta de-i faceţi atâta cinste, va întreba cutare băieţandru…
— A cunoscut pe Caragiale, vor răspunde cu toţii.’’
516 | P a g e
Caragiale la Blaj – de Ion Agîrbiceanu
517 | P a g e
518 | P a g e
519 | P a g e
=…..
(Din ‘’Amintiri despre Caragiale, Editura Humanitas, 2013)
520 | P a g e
Ion Luca Caragiale intim – Tribuna (Arad), anul XI, nr. 150, sîmbăta, 7/20 iulie 1907, p.1-3
[semnat llie Marin. De fapt autorul este Horia Petra-Petrescu] Primul care ṣi-a
dat lucrarea de doctorat în Caragiale
521 | P a g e
522 | P a g e
523 | P a g e
524 | P a g e
525 | P a g e
526 | P a g e
527 | P a g e
528 | P a g e
529 | P a g e
’Titircă, Sotirescu et Comp.’’
Manuscrisul acestei piese neterminate a fost păstrat de fiica scriitorului, Ecaterina

Logadi. Amintirile ei despre ’Titircă, Sotirescu & Comp’’. sunt foarte
importante.
‘’Se gândea, cu puţin înainte de moarte, să scrie o piesă de teatru care să fie
urmarea ‘’Nopţii furtunoase’’ şi care s-ar fi intitulat ‘’Titircă, Sotirescu &
Comp’’.
Din caietul care poartă acest titlu şi pe care recent l-am donat Muzeului Literaturii
de pe lângă Uniunea Scriitorilor din R. P. R., caiet în care se află o serie de note
disparate şi greu descifrabile, se vede că el nu ajunsese încă la o
închegare definitivă a planului său. În proiectul acestei piese interveneau şi
personagii din ‘’O scrisoare pierdută’’, ca de pildă Caţavencu. Acţiunea s-ar fi
petrecut cu douăzeci şi cinci de ani mai târziu decât aceea din ‘’Noaptea
furtunoasă’’. În general, din acele notiţe se văd destul de detaliat situaţiile la care
aveau sa ajungă, după douăzeci şi cinci de ani, eroii din cele două piese.
Unii din ei încep chiar să vorbească. Aşa, Rică Venturiano, probabil în vreun
discurs: „RICĂ (cu putere şi volubilitate şi emoţie crescândă): Da, am apărat o
viaţă întreagă fară şovăire ideile mele, ideile progresiste, instituţiunile,
Constituţiunea, acel pact fundamental al nostru al tuturor pentru care am vărsat
atâtea secole generoase şiroaie de sânge, da! le-am apărat cu un amor sincer (deşi)
dezinteresat, ca o adevărată tigresă care, sentinelă neadormită, stă
totdeauna gata la postul său de onoare spre a-şi apăra ca o leoaică desperate micii
ei puişori favoriţi care n-au decât pe mama lor în combaterea luptei pentru
existenţa, şi a evoluţiunei generale precum ne spune ştiinţa modernă ca o garanţie.
PRINŢUL: Il est vraiment remarquable cet animal!”
Sau o scenă între Caţavencu şi Rică:
(cu Rică, după împăciuire).
CAŢAVENCU: Mă rog dă-mi voie: ori avem dreptate, ori n-avem dreptate, din
această dilemă nu poţi ieşi, ori, dacă avem dreptate…
RICĂ: Dă-mi voie… asta poate fi punctul de vedere al dv. Susţin însă…
— Însă ce?
— Însă… (după multă reflecţie) Dă-mi voie: noi zicem aşa: ori aveţi dreptate, ori
n-aveţi dreptate; din aceasta dilema nu puteţi ieşi! Ori… dacă naveţi dreptate…
— Ba, pardon!
— Ba, pardon eu!
— Atunci nu rămâne decât să facem apel la opinia publică…”
Dintr-un articol de propagandă electorală apărut în ziarul ‘’Politica’’din Buzău,
aflat în acest caiet şi însemnat pe dos de tata, se vede că piesa trebuia să fie tot o
satiră a moravurilor politice care existau la noi în ţară în acel timp.
530 | P a g e
Aceasta reiese limpede din dialogul Rică-Caţavencu reprodus mai sus, precum şi
din textul articolului din ziar.
Despre această piesă el ne-a vorbit şi ne-a dat amănunte asupra personagiilor,
numai că portretele lor le schimba mereu.’’
A scrie o piesă cu personaje folosite în alte piese este o tehnică a colajului foarte
interesantă. Caragialele trecînd de la un Caragiale la alt Caragiale ṣi reformulînd
Caragialumea.
Un Caragiale recitindu-l pe Caragiale din diferite puncte de vedere, este un plan
al dramaturgului pe care el l-a povestit prietenilor, ṣi există documente încă din
1905 care atestă că începuse să lucreze la o nouă piesă de teatru, cu titlul ‘’Titircă,
Sotirescu et Comp.’’
531 | P a g e
532 | P a g e
În această scrisoare a lui Ion Luca Caragiale către Mihail Dragomirescu este
inclus ṣi un articol ironic decupat din ziarul Opinia (Iaṣi). Piesele noi de care se
aminteṣte în ‘’Opinia’’ ar fi:
- ‘’Titircă, Sotirescu et Co’’; ṣi
- ‘’Urmaṣul’’ sau ‘’Moṣtenitorul’’.
Acest lucru fusese afirmat de ziarele bucureṣtene:
- ‘’Epoca’’ (30 mai 1907);
- ‘’Cronica’’ (31 mai 1907);
- ‘’Drapelul’’ (5/18 iunie 1907).
Nu se poate considera că este ‘’o piesă neterminată’’ a lui I.L. Caragiale pentru
că, deṣi l-a preocupat tot timpul cît a sta la Berlin, piesa nu a depăṣit niciodată
starea de schiṭă. Caragiale a rămas blocat în proiect, s-a rătăcit în propriul labirint,
din această grădină a potecilor care se bifurcă păstrîndu-se pentru posteritate, la
alegere, 8 variante. În ediṭia sa, (Ion Luca Caragiale, Titircă, Sotirescu & Cia’’,
Comedie în 3 acte, Editura Paralela 45), Dan Gulea adună şi compară textele
existente în opt surse - trei identificate mai înainte de Cioculescu, câte una de
Paul Zarifopol şi Emil Gîrleanu. Le grupează cronologic. În partea a doua
analizează aceste texte "Faptul că aceste fragmente de piesă nu au fost incluse în
ediţiile de Opere de până acum - spune autorul în concluzie - denotă lipsa de
interes a editorilor pentru laboratorul unui mare scriitor, din cauza educaţiei
clasice, care preţuieşte întregul şi dispreţuieşte fragmentarul."
"Titircă, Sotirescu & Co" urma să fie o comedie politică, reluînd personajele din
"O noapte furtunoasă" ṣi "O scrisoare pierdută" într-o Caragialume a unui
Bucureṣti de început de secol XX. Unele personaje sunt cunoscute din celelalte
comedii ale lui Caragiale:
- Dumitrache Titircă (70 de ani), "mare agricultor, mare proprietar, petrolist,
deputat, senator guvernamental";
- Chiriac Sotirescu (49 de ani), "mare proprietar, deputat";
- Veta Titircă (55 ani)
- Ziṭa (46 ani);
- Nae Ipingescu (55 de ani / sau 53 de ani) "inspector finanṭiar / sau
subprefectul plăṣii / sau prefect de judeţ’’; [în diferite variante]
- Spiridon Ionescu (35 de ani), "sportman, automobil, cai curse, doctor în
drept la Liege";
În comedia ‘’O noapte furtunoasă’’, Rică Venturiano înfăţişează tipul de june-
prim, aventurierul / cuceritorul, fiind asemănător cu Ştefan Tipătescu din
comedia ‘’O scrisoare pierdută’’ şi cu Nae Girimea din comedia ‘’D’ale
carnavalului’’, completând astfel galeria personajelor masculine care
întruchipează primul-amorez în dramaturgia lui I.L. Caragiale. Ar trebui
menṭionat că Rică Venturiano este o imagine aproape ‘’autobiografică’’ a
533 | P a g e
dramaturgului, care în tinereṭe a fost cam afemeiat. Cât despre cel care ”combate
bine” la Vocea patriotului naționale, autorul spunea bunului său prieten Paul
Zarifopol: ” Măi, Rică sunt eu!”. Nu amorezul, ci gazetarul, aflat într-o veșnică
bătălie cu sistemul. Pe de altă parte, ca ṣi aventurile politice ale lui Caragiale,
acesta are o sămînṭă de Caṭavencu în el. El însuşi se prezintă cu mândrie cocoanei
Veta: „Rică Venturiano, arhivar la judecătoria de pace circumscripţia de galben,
poet liric, colaboratore la ziarul «Vocea Patriotului Naţionale», publicist şi
studinte în drept. În piesa-colaj pe care intenṭiona să o scrie I.L. Caragiale la
Berlin, personajul evoluează în ierarhia socială, devenind: Rică Venturian (50 de
ani), "Director proprietar al "Alarmei", avocat, publicist, deputat de opoziţie". (Ṣi
Ion Luca Caragiale a candidat să fie ales deputat, dar nu s-a ales cu nici o
deputăṭie de la Take Ionescu).
În scrisorile sale de la Berlin, Caragiale scria tuturor prietenilor despre lucrul la
noua lui piesă.
În luna iunie 1906, începe o scrisoare către C. Dobrogeanu-Gherea cu această
veste:
534 | P a g e
În Opere, vol.5, Corespondenṭă, 2015, p.925, la Note ṣi comentarii:
535 | P a g e
Într-o scrisoare din 24 octombrie 1906, el îl informa pe Paul Zarifopol: "- Scriu
o piesă de teatru: Titircă, Sotirescu şi C-ia, trei acte. Merge binişor. Să sperăm că
n-o să-ţi displacă.’’
(Opere, vol.7, Corespondenṭă, 1942)
536 | P a g e
Piesa nu depăṣeṣte stadiul de schiṭă deṣi ‘Minerva’ din 16 martie 1911 anunṭă că
teatrul Davila îṣi va deschide stagiunea cu ‘’piesa cea nouă a genialului Caragiali
– Titircă, Sotirescu et C-nia.’’
I.L. Caragiale însă deja luase banii pe ea.
537 | P a g e
538 | P a g e
În 2012, Editura Muzeului Literaturii Române publică ‘’Titirca, Sotirescu & C-
ia’’ (72 pagini): Editie bibliofila alcatuita de Simona Cioculescu. Editia
bibliofila. Colectia Manuscriptum
Aceasta placheta, a 17-a din seria "Colectiei Manuscriptum", s-a tiparit intr-o
singura editie originala de 1000 exemplare
539 | P a g e
540 | P a g e
541 | P a g e
542 | P a g e
543 | P a g e
544 | P a g e
545 | P a g e
546 | P a g e
547 | P a g e
548 | P a g e
549 | P a g e
550 | P a g e
551 | P a g e
552 | P a g e
553 | P a g e
554 | P a g e
555 | P a g e
556 | P a g e
557 | P a g e
558 | P a g e
559 | P a g e
560 | P a g e
561 | P a g e
562 | P a g e
563 | P a g e
564 | P a g e
565 | P a g e
566 | P a g e
567 | P a g e
568 | P a g e
569 | P a g e
570 | P a g e
Biografia lui Ion Luca Caragiale – între istorie ṣi legendă
Cine a fost Ion Luca Caragiale cel adevărat?

Cînd s-a născut el, adevăratul Caragial?
Ṣi care a fost numelui Lui cel adevărat?
Ion Luca Caragiale a avut o relație specială cu autobiografia.
Pe de o parte, i se părea inutil să dea detalii despre obârșia sau familia sa, lucruri
pe care nu le vedea în niciun fel legate de propria operă.
Pe de altă parte, având o viață mai lungă decât a unor scriitori contemporani, a
putut să observe cum amintirea vieții lor este, de la un punct, transformată ca să
respecte canoanele unei biografii de artist. Caragiale a descoperit că niciun
scriitor nu poate scăpa de propria legendă, şi atunci s-a decis să şi-o construiască
singur. Nu era o mistificare propriu-zisă. Nu şi-a înfrumuseţat biografia;
dimpotrivă, uneori a prezentat-o în culori mai negre decât se cuvenea.
Caragiale a făcut toată viaţa caz de originile sale umile, afectând un paradoxal
orgoliu plebeu în faţa pretenţiilor de nobleţe lipsită de merit ale unora dintre
contemporanii săi. De exemplu, a afirmat mereu că e neam de „idriot” (locuitor
al insulei grecești Idria), mizând pe calamburul caraghios rezultat.
O dată, se fotografiază îmbrăcat în costum albanez, pe chilim, cu fes pe cap, dar
având în spate o bibliotecă grea de manuscrise, semn că opţiunea sa nu antrenează
vreun esenţialism de tipul „întoarcerii la origini strămoşeşti”, ci este ochirea
complice a unui estet cu gust pentru contrafacerea istorică. Scrie capodopere
precum Pastramă trufanda, Calul dracului şi Kir Ianulea, prin care redeschide
dosarul lumii sale de personaje, făcându-i acum genealogia şi coborându-se la
1800, în epoca fanariotă, pentru a descoperi urmele aceleiaşi mentalităţi gregare,
vesele, zurbagii, pe care o ştampilase atât de convingător peste psiheea naţională
în Momente. Noile texte sunt adunate în volumul Schiţe nouă, din 1910.
Elemente de biografie fictive sunt intreṭinute, (cu acordul tacit al familiei), în
epoca imediat după moartea scriitorului.
În 1913, la un an de la moartea sa, cartea ”Caragiale, omul și opera”, scrisă de
Octav Minar, vine să evoce opera și viața marelui dramaturg I. L. Caragiale
(1852-1912).
571 | P a g e
Apoi, în 1923, sunt publicate 2 volume de Teatru, fiecare prefaṭate cu texte despre
biografia lui I.L. Caragiale.
572 | P a g e
În multe din volumele ulterioare sunt preluate informaṭii de bază din ediṭia Octav
Minar, 1913.
573 | P a g e
Octav Minar este unul dintre cei care au pus în circulaṭie cîteva ‘’legende
biografice’’, atît despre Caragiale ṣi arborele lui genealogic, cît ṣi despre
Eminescu (pseudonimul lui Eminovici).
Despre Caragiale s-a spus că s-a născut pe 29 ianuarie 1852, sau pe 30, sau pe 31
ianuarie 1852. Este citată ṣi varianta de la ‘’Junimea’’, care propune date de 29
ianuarie 1853.
O altă eroare pusă în circulaṭie de O.Minar:
[Octav Minar, Omul ṣi opera’’, 1913,
574 | P a g e
‘’Caragiale în anecdote – La a 25-a aniversare a morṭii sale’’, editura Adevărul.
La fel s-a creat ṣi legenda naṣterii lui Eminescu
• 1849, dec.20. Dată prezumtivă a naşterii lui Mihai Eminescu, trecută de poetul
însuşi în registrul - album al Junimii. Este susţinută şi de Matei, fratele cel mai
mic al poetului, ca fiind scrisă de către tatăl lor pe o veche psaltire. Fără acoperire
documentară, data nu a fost acceptată de istoria literară.
• 1849, dec.24. Alta dată prezumtivă a naşterii lui Mihai Eminescu, comunicată
de Aglaia, sora poetului.
• 1850, ian.15. Se naşte la Botoşani Mihai, al şaptelea copil al familiei Eminovici.
Data, consemnată în Registrul de naşteri şi botezuri pe anul 1850 al oraşului
Botoşani, este singura cu acoperire documentară.
Am spus că informaṭiile furnizate de Octav Minar pot fi încadrate într-o încercare
de mitizare a biografiilor celor doi scriitori clasici ṣi pentru că O. Minar a încercat
să falsifice cîteva fotografii.
De la Eminescu s-a păstrat numai 4 fotografii autentice:
1.Fotografia din 1869, realizată la Praga de pictorul fotograf Jan Tomas.
2.Fotografia din 1878, realizată în atelierul lui Frantz Duschek din Bucureşti.
3.Fotografia din 1884, atribuită fotografului Nestor Heck din Iaşi.
4.Fotografia realizată în 1887 în atelierul lui Jean Bielig din Botoşani.
575 | P a g e
Ultima fotografie, Eminescu la 37 de ani.
În decursul anilor s-au mai descoperit şi alte fotografii unde se regăseşte şi Mihai
Eminescu, chiar dacă unele dintre ele sunt contestate. O astfel de fotografie este
cea pe care Octav Minar o publică în ,,Albumul comemorativ” din 1909, intitulată
,,Fotografia lui Mihai Eminescu de la Mănăstirea Neamţ”.
În anul 1909, Octav Minar publică o fotografie a lui Mihai Eminescu intitulată
,,Ultima fotografie a lui Eminescu facută la Mănăstirea Neamţului”, pe care o
avea, împreună cu multe scrisori şi manuscrise rămase de la Eminescu şi
Veronica Micle.
576 | P a g e
Gheorghe Eminovici. Dar Matei Eminescu spune că au fost 2 fotografii, una în
care ar fi fost mama cu Aglae ṣi o alta, făcută la Botoṣani, în care apărea el, Matei,
cu tatăl său. Imaginea controversată I se atribuie falsul lui Octav Minar.
577 | P a g e
Întîlnirea dintre Eminescu ṣi Caragiale pare ṣi ea descrierea unui episod
legendar (=întîlnirea dintre doi titani).
Cu doi ani mai mare decât Caragiale, Mihai se investește în ochii acestuia ca un
tânăr de excepție. Eminescu îi apăruse frumos ca o scluptură antică sau ca un
sfânt hărăzit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternanțe de euforie
și tristețe ce-i caracteriza vârsta adultă, rămâne impresionat de personalitatea lui:
,,E prea frumos să fie adevărat!” avea să exclame Caragiale mai târziu, aducându-
și aminte de întâlnire.
Și lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a părut a fi a unui dandy îmbrăcat
bine, cu multe cunoștințe literare, dar și un mare iubitor de teatru. Acum în
această sesiune teatrală dintre anii 1868 și 1869 s-a înfiripat marea lor
camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net
conturate, îi va fi unit o egală pasiune pentru literatură.
Câte discuții s-au depănat între dânșii, în ceasurile lor libere, petrecute laolaltă,
între două spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei
a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de
contraziceri, dar și de cultură.
Caragiale a fost martor și la la plecarea lui Eminescu la Viena, însoțit de fratele
său, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date
care să ateste legăturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin
poeziile scrise și publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl laudă în
,,Direcția nouă”(1872), punându-l imediat după Alecsandri. Să fi stârnit aceste
succese ale poetului invidia lui Caragiale?’’
[https://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2012/03/16/caragiale-si-
eminescu-ion-ionescu-bucovu/
O altă legendă a biografiei Caragialului este întîlnirea de la Palatul Regal cu
regina Carmen Sylva (din care a făcut ṣi traduceri).
‘’Dacă avem impresia că piesele lui Caragiale au fost primite întotdeauna rău de
un public refractar sau ignorant, ne înşelăm. Caragiale îşi făcuse un nume în
cercurile literare ale Capitalei cu traducerea în versuri a unei tragedii franţuzeşti
pentru Teatrul Naţional, în 1878. Comedia O noapte furtunoasă, jucată în 1879
pe scenă, este atacată de gazetele liberale şi scoasă de pe afiş de un director
neînţelegător, Ion Ghica, dar este publicată cu mândrie de revista „Convorbiri
literare”, care va da pentru Caragiale una dintre cele mai frumoase bătălii literare
ale sale.
Văzând în el un mare talent, Maiorescu îi adresează gesturi de prietenie și îi face
multe înlesniri, numindu-l în 1888 director la Teatrul Naţional (). Mai important
decât asta, îi pregăteşte succesul capodoperei ‘’O scrisoare pierdută’’, care este
citită, înaintea premierei, de către autor (excelent interpret al propriilor texte), în
diferite cercuri, ultima oară chiar la Curtea regală.
578 | P a g e
Carol I şi Elisabeta vor participa la premieră, iar triumful va fi zdrobitor şi
unanim. Chiar şi adversarii politici ai junimiştilor vor recunoaşte valoarea
artistică şi chiar pertinenţa reprezentării satirice a prezentului pe care îl trăiau.
Atunci când, anul următor, piesa D’ale carnavalului a căzut la Naţional din cauza
unui complot al cronicarilor dramatici invidioşi, presa de bună credinţă a
reacţionat, iar Titu Maiorescu, a cărui autoritate literară se afla la zenit, a scris un
articol esenţial, „Comediile domnului I.L. Caragiale”, care a fixat sus renumele
autorului şi a amuţit detractorii din presă. Dramaturgul s-a simţit pe deplin
răzbunat prin această apologie; drept dovadă, articolul lui Maiorescu a fost aşezat
în chip de prefaţă a volumului de Teatru publicat în 1889’’
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/legende-ale-biografiei-lui-ion-
luca-caragiale
579 | P a g e
Legenda întîlnirii de la Palatul Regal se păstrează însă într-o fotografie falsificată.
Scena este totuṣi amintită ṣi de C. Săteanu
580 | P a g e
581 | P a g e
582 | P a g e
583 | P a g e
584 | P a g e
585 | P a g e
586 | P a g e
587 | P a g e
Cuprinsul volumului:
588 | P a g e
589 | P a g e
590 | P a g e
591 | P a g e
592 | P a g e
Octav Minar pretinde că I.L. Caragiale îi povestise despre strămoṣii lui:
- VLIDIKO KARAGIALE, macedonean, care venise în Țara Romăneascăla
vîrsta de 20 de ani, în 1770, fugind de turci. După ce s-a căsătorit cu o ardeleancă,
a avut în 1780 un copil, NATIS KARAGIALE.
- Cei doi au trait la curtea lui vodă Karagea ṣi, din cauza asemănării de nume,
mulṭi îi considerau rude cu domnitorul.
- NATIS KARAGIALE a învăṭat să joace teatru ṣi era apreciat de domniṭa
Ralu, fata domnitorului. El s-a însurat cu fata clucerului Ion Nestor, ṣi a avut trei
băieṭi: Kostache, Iorgu ṣi LUCA KARAGIALE.
593 | P a g e
Biografia ‘’legendară’’ propusă de O. Minar, este preluată ṣi pusă în circulaṭie ṣi
de alṭi cercetători.
Pe lîngă ideea că Ion Luca Caragiale se trage dintr-o familie boierească (Bunica,
Maria, era fiica clucerului Ion Nestor), se acreditează ṣi elemente despre viaṭa
aventuroasă a străbunicului grec: ‘’Eu sunt strănepotul unui barcagiu grec’’, de
unde, implicit, ṣi ideea că Ion Luca Caragiale ṣtia greceṣte. Pe rînd, Ion Luca
Caragiale a fost considerat, prin origine, ca fiind grec (Bunicul bucătar), albanez
(Bunicul arnăut) sau aromîn. Se susṭine că tatăl lui I.L. Caragiale s-a născut la
Constantinopole.
Bogdan Petriceicu Haṣdeu susṭine că familia Caragiale provine din Albania.
594 | P a g e
Caragiale susṭinea că bunicul său vine din insula Idria (la sud de Atena ṣi de
Poros).
În afară de o etimologie hibridă (Kara <turc. =negru + giali <grec = oglindă)
ṣe propune ṣi o derivare: Caragia+le . Domnitorul rămînînd în istorie ṣi în
conṣtiinṭa poporului nu pentru că a instaurat Dinastia Caragialilor, ci pentru că
‘’a adus ciuma lui Caragea’’ [Ciuma lui Caragea a fost o epidemie de ciumă
bubonică ce a avut loc în Țara Românească în anii 1813-1814[1]. Cel mai afectat
oraș a fost București, iar perioada sa a coincis cu venirea pe tronul țării a
domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea]
Lumea literară (Gherla), anul I, nr.12, 1893, p.160
Alṭi cercetători susṭin că bunicul lui I.L. Caragiale s-a născut în insula Kefalonia,
în marea Ioniană, lîngă insula Ithaca. Numele său, Ṣtefan Karaialis, i-a fost
schimbat la cererea domnitorului Caragea.
Într-o biografie ‘’romanṭată’’ a lui I.L. Caragiale, legenda apariṭiei numelei său
este menṭionată în cartea ‘’Caragiale – Tragicul destin al unui mare scriitor’’, de
B. Jordan ṣi Lucian Predescu.
În 1939 autorii preiau informaṭiile furnizate de Octav Minar în 1913. Ei modifică
scrierea numelui bunicului scriitorului, acesta apărînd cu ‘’c’’ în loc de ‘k’’ –
Vlidico Carageali.
Se pare că această scriere a numelui de familie – CARAGEALI – a avut oarecare
frecvenṭă în epocă, ṣi e folosită inclusiv de Slavici. În alte surse apare scris -
CARAGEALE.
La sfîrṣitul cărṭii este publicat ṣi un arbore genealogic.
595 | P a g e
596 | P a g e
597 | P a g e
598 | P a g e
599 | P a g e
600 | P a g e
601 | P a g e
602 | P a g e
603 | P a g e
604 | P a g e
605 | P a g e
606 | P a g e
SĂ TE NUMEṢTI CARAGIALE
Aceasta a fost pedeapsa pe care a primit-o strămoṣul său.

‘’Să te numeṣti, ṣi să nemureṣti, cu numele de CARAGIALE!’’
Domnitorul l-a pedepsit cu acest nume, Nume pe care urmaṣii l-au transformat în
RE-NUME.
Cine mai ṣtie azi cine a fost Caragea?
Dar cine nu ṣtie azi cine ne este CARAGIALE?
Ṣi astfel au apărut pe lume CARAGIALII ṣi Dinastia Caragialilor.
607 | P a g e
Sau, în varianta lui O. Minar:
608 | P a g e
609 | P a g e
610 | P a g e
=
611 | P a g e
Costache Caragiale
N. 29 mart. 1815 sau 13 mart. 1815, Bucureşti - m. 13 febr. 1877, Bucureşti.
612 | P a g e
613 | P a g e
CARAGIALII
614 | P a g e

Caragiale - Vol.20

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caragiale - Vol.20

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

(De la Caragiale la Caragiale)

1911-06-13 – Scrisoare către Paul Zarifopol [343]..........................................................9

1912 – Toate poveṣtile au un sfîrṣit. ........................................................................... 353

1912-05-06 – Scrisoare către Dr. Steuerman-Rodion .................................................. 381

Postumele lui Caragiale ................................................................................................. 478

1911-06-13 – Scrisoare către Paul Zarifopol [343]

- catren – „ Anul nou cu bucurie / Şi cu toate ce doriţi / Mulţi ani Domnul să vă

Fabulă. Lui A. Vlahuṭă – manuscris autograf din 30 ianuarie 1912

Fabulă - (lui A. Vlahuţă) - 1912-01-30 - Manuscris autograf, din 30 ianuarie

Prin această telegramă Caragiale mulṭumeṣte pentru articolul omagial publicat de

Romănul (Arad), anul II, nr.25, miercuri, 1/ 14 februarie 1912, p.7

Ṣi în revistele de peste munṭi unii scriitori încearcă să diminueze importanṭa

Pe 13 februarie 1912 Caragiale trimisese o telegram prin care mulṭumea

1912-02-07- Scrisoare către Al. Davila -

Luca I. Caragiale – ‘’Amintiri despre Caragiale’’

{Versuri de circumstanṭă, prin care răspunde versurilor dedicate aniversării sale}

1912 – Toate poveṣtile au un sfîrṣit.

Una din ultimele fotografii ale lui i.L. Caragiale

Apărută la rubrica ‘’Însemnări’’, cu titlul "Cum scria Bolintineanu" - Paşa din

Paṣa din Silistra – Luceafarul, XI, nr.14, 1912, p.279-280

nesemnat - Paşa din Silistra - 1912-04-01 - Luceafărul, 1 Aprilie 1912, pp.279-

Caragiale intenṭionase să reia personajele din "O noapte furtunoasa", si "O

1912-05-06 – Scrisoare către Dr. Steuerman-Rodion

ṣi în nr.27 îi compune o epigramă:

Ṣtampila poṣtei, la sosirea scrisorii, indică însă data:’’Iaṣi, 9 mai 1912’’.

Luca Caragiale, tatăl lui Ion Luca Caragiale.

Atît I.L. Caragiale, cît şi Mateiu I. Caragiale, au fost copii nelegitimi.

La începuturi, Mateiu semna cu numele întreg al tatălui său, respectînd blazonul

Luca Caragiale, între pianista Cella Delavrancea ṣi scriitorul Panait Istrati.

{apud Jordan, Predescu]

De la ‘’Ciuma lui Caragea’’ la ‘’Holera din primul război balcanic’’ trecuse

„Vestea morţii lui Caragiale nu pricinui nicio mişcare”

Scrisori ale lui Ion Luca Caragiale publicate în periodice

Postumele lui Caragiale

Dicṭionarele definesc adjectivul ‘’POSTUM’’ (despre opere literare, ṣtiinṭifice,

– Din Corespondenţa lui Caragiale cu ziarul “Românul’’, (Arad) –

- număr dedicate lui ION LUCA CARAGIALE – pag.2 - NOTIŢE RISIPITE –

1912-06-13- Scrisoare către Societatea academică România Jună din Viena –

Ziarul ‘’Dimineaṭa’’ 1912-06-16- Caragiale si linotipul’’ - Scrisoare – Către

[publicată în ziarul ‘’Dimineaṭa’’, IX, 16 iunie 1912, p.3 - cu titlul ''Caragiale si

Ziarul ‘’Unirea’’ 1912-06-27- Scrisoare - Către Aurel C. Domṣa – Unirea, (Blaj),

1915- Poezie la un chef, O - 1915 – O poezie la un chef - publicată în broşură, în

/ nota - Opere, II, p.444

Manuscrisul acestei piese neterminate a fost păstrat de fiica scriitorului, Ecaterina

Cine a fost Ion Luca Caragiale cel adevărat?

O altă eroare pusă în circulaṭie de O.Minar:

[Octav Minar, Omul ṣi opera’’, 1913,

Scena este totuṣi amintită ṣi de C. Săteanu

Aceasta a fost pedeapsa pe care a primit-o strămoṣul său.

S-ar putea să vă placă și