Caragiale

CARAGIALE
(De la Caragiale la Caragiale)
Vol. XXII
Caragiale – Contemporanul nostru
Antologie de
MANEA ADRIAN
1|Page
Copyright © 2021 by Manea Adrian
All rights reserved. This book or any portion

thereof may not be reproduced or used in any
manner whatsoever without the express
written permission of the publisher except for
the use of brief quotations in a book review or
scholarly journal.
Caragialele Antologic -
(De la Caragiale la Caragiale)
Vol. XXI
Cronologia operei
(iunie – 1912 - noiembrie)
Antologie de
Manea Adrian
First Printing: LULU <2020>
Second edition
ISBN 978-1-716-34174-8
Contents
INTRODUCERE la Ultimul capitol ....................... 38
Caragiale – Contemporanul nostru ..................... 38
Cap. 1 ...... 39
3|Page
Cap. 2 ........ 40
Cap. 3 ........ 41
5|Page
Cap. 4 ........ 42
Cap. 5 ......... 43
7|Page
Cap. 6 ....... 44
Cap. 7 ....... 45
9|Page
Cap. 8 ........ 46
Cap. 9 ....... 47
11 | P a g e
Cap. 10 ....... 48
Cap. 11 ...... 49
13 | P a g e
Cap. 12 ...... 50
Cap. 13 .... 51
15 | P a g e
Cap. 14 ..... 52
Cap. 15 .... 53
17 | P a g e
Cap. 16 .... 54
Cap. 17 ....... 55
19 | P a g e
Cap. 18 ......... 56
Cap. 19 ........ 57
21 | P a g e
Cap. 20 ........ 58
Cap. 21 ........ 59
23 | P a g e
Cap. 22 ....... 60
Cap. 23 61
Cap. 24 ..... 65
25 | P a g e
Cap. 25 ... 70
Cap. 26 ... 74
Cap. 27 78
27 | P a g e
Cap. 28 ... 82
Cap. 29 .. 85
29 | P a g e
Cap. 30 ..... 87
Cap. 31 .. 89
31 | P a g e
Cap. 32 ..... 91
Cap. 33 ..... 95
33 | P a g e
Cap. 34 .......... 98
Cap. 35 . 103
35 | P a g e
Cap. 36 ...... 108
Cap. 37 – A doua înmormîntare a lui Ion Luca

Caragiale ....................................................................... 109
24 Noiembrie 1912 ................................................. 109
E FINITA LA COMMEDIA................................ 110
Legenda vagonului mortuar rătăcit ................... 112
Cele 3 înmormîntări ale lui Ion Luca Caragiale. 118
Octav Minar – ‘’Caragiale – Omul ṣi opera’’, 1913,
p.180 127
Discursul lui Take Ionescu............................... 127
Discursul lui Barbu Delavrancea ...................... 131
Discursul lui Al. Davila ..................................... 135
Discursul lui I. Procopiu ................................... 139
Cap. 38 – A treia încercare… ................................ 148
100 de ani de la naṣterea ................................... 149
100 de ani de nemaimurire ................................ 150
Statuia lui Lenin-Caragiale ............................... 160
Cap. 39 – POST-TEXT .......................................... 164
REALITATEA DE GRADUL 2 – ‘’TITIRCĂ, SOTIRESCU &
COMP.’’ ....................................................................... 195
: ‘’ŞTIU CĂ N-AM TALENT LA SCRIS ŞI PACE’’, ......... 221
Cap. 40 – Caragiale – contemporanul nostru ....... 228
37 | P a g e
INTRODUCERE la Ultimul capitol

Cap. 1
39 | P a g e
Cap. 2
Cap. 3
41 | P a g e
Cap. 4
Cap. 5
43 | P a g e
Cap. 6
Cap. 7
45 | P a g e
Cap. 8
Cap. 9
47 | P a g e
Cap. 10
Cap. 11
49 | P a g e
Cap. 12
Cap. 13
51 | P a g e
Cap. 14
Cap. 15
53 | P a g e
Cap. 16
Cap. 17
55 | P a g e
Cap. 18
Cap. 19
57 | P a g e
Cap. 20
Cap. 21
59 | P a g e
Cap. 22
Cap. 23
61 | P a g e
63 | P a g e
Cap. 24
65 | P a g e
67 | P a g e
69 | P a g e
Cap. 25
71 | P a g e
73 | P a g e
Cap. 26
75 | P a g e
77 | P a g e
Cap. 27
79 | P a g e
81 | P a g e
Cap. 28
83 | P a g e
Cap. 29
85 | P a g e
Cap. 30
87 | P a g e
Cap. 31
89 | P a g e
Cap. 32
91 | P a g e
93 | P a g e
Cap. 33
95 | P a g e
97 | P a g e
Cap. 34
99 | P a g e
101 | P a g e
Cap. 35
103 | P a g e
105 | P a g e
107 | P a g e
Cap. 36
Cap. 37 – A doua înmormîntare a lui
Ion Luca Caragiale
După aproape jumătate de an de la moartea sa, cel
mai mare dramaturg al nostru avea să fie adus în ţară
şi înmormântat la cimitirul Bellu.
24 Noiembrie 1912
Evenimentele majore ale săptămînii (18-26
nov.1912) au fost considerate, în ordinea
importanṭei:
1 – înmormîntarea unei contese de Flandra (sora
regelui Carol);
2 – evenimente militare din Primul război balcanic
(Armistiṭiul parṭial);
3 – înmormîntarea lui Caragiale (pe 23 noiembrie
1912).
109 | P a g e
E FINITA LA COMMEDIA
Caragialul, vorbind despre spectacolul ieṣirii din
scenă a unui Caragial, ‘’ar fi putut spune’’:
‘’ Publicul nostru este, poate, cel mai cunoscător de
pe continent. Nu ştiu cum se face, dar în orice seară
mă pot prinde că de la galerie până la orchestră nu
găseşti un găgăuţă măcar, unul singur, care să
aplaude fără să priceapă, sau care să ia de bani buni
cine ştie ce speculă şarlatanească şi grosolană a
sentimentelor de patriotism şi naţionalism în artă.
Nu, niciun găgăuţă: toţi, de orice sex şi de orice
vârstă, au o educaţie artistică hiperrafinată şi nu pot
plăti nerozeşte, oricât ar fi eticheta de naţională, o
marfă de contrabandă artistică’’
=
În duelul pe care acest ‘’Erou al timpului nostru’’ l-
a avut cu eternitatea, simţi aproape fizic dorinţa lui
de a fi ucis ‘’din dragoste’’. Neobosind să joace
rolurile tuturor actorilor săi, în viaţa lui Caragiale a
apărut la momentul potrivit şi această întîmplare a
ieşirii din scenă. [Expresia tradiţională pentru
rezolvarea neverosimilă a unor situații dificile este <
lat. deus ex machina, zeul din mașinărie’’ =(după
cum vechii poeți dramatici recurgeau la un zeu ieșind
dintr’o mașinărie spre a produce desnodământul
piesei). În timpul tragediilor antice grecești. ‘’Deus
ex machina’’ semnifica inițial coborârea pe scenă a
actorilor ce interpretau zei, cu ajutorul unei macarale
(mekhane. „Mecanica” era compusă din grinzi de
lemn și folosea un sistem de scripeţi pentru a ridica
un actor în aer și a l urca deasupra scenei pentru a
simula zborul.
În teatrul lui Caragiale există un personaj Caragiale

care rostea EPILOGUL (de regulă o zeitate),
expunând un rezumat al piesei, după care urca în off,
de unde continua să rostească replici celebre.
Sfârşitul tragic al personajului meu a fost un “Deus
ex machina”. Expresia înseamnă un final fericit,
adică rezolvarea problemelor.
Caragiale, la spectacolul din 9 iunie, a coborît pe
scenă, rostind, „Finita la commedia“. Fără îndoială,
această afirmație a aplicat-o şi pentru sine. După ce
a jucat nenumărate roluri, Actorul îşi joacă şi
propriul său rol. Prin urmare, în jocul de-a viaţa, ‘’
comedia s-a sfârșit’’ – sunt cuvinte care anunțau un
epitaf.
111 | P a g e
Legenda vagonului mortuar rătăcit
[Asta Este sau nu este - „o poveste”?]
A plecat cu vagon-lit-ul si s-a intors cu vagonul de
marfa, la cinci luni dupa ce murise.
Revista ‘’Furnica’’, anul IX, nr.13, joi, 29 noembrie
1912, p.5, publică sub pseudonimul ‘’Cyrano’’ (=G.
Ranetti), un articol intitulat ‘’Ultima călătorie a lui
Caragiale.’’ Astfel, în timp ce era condus ‘’pe
ultimul drum’’, raneṭii scriau despre ‘’Mortul care
voiajează’.
113 | P a g e
Articolul este urmat la pagina 8 de o poezioară:
La pagina 10, sub semnătura Nicollo Mascalzoni,
tema este transformată în anecdotă.
115 | P a g e
117 | P a g e
Cele 3 înmormîntări ale lui Ion Luca Caragiale.
Ion Luca Caragiale a murit în zorii zilei de 9/22 iunie
1912 ṣi a fost de 3 ori îngropat.
- 1- Pe 27 iunie, la orele 4 după amiază,
rămăşiţele defunctului au fost coborâte în
cavoul capelei cimitirului Schöneberg
Friedhof din Berlin.
- 2 - În 22 noiembrie 1912, era o zi de joi,
Caragiale a fost înhumat la Cimitirul Şerban
Vodă (Bellu), din Bucureṣti. [alte variante
notează data de 23 noiembrie 1912]
- 3- La aniversarea centenarului naşterii lui
Caragiale, în 1952, trupul dramaturgului a fost
exhumat şi mutat pe Aleea Scriitorilor, lângă
mormântul lui Eminescu.
Am făcut o mica selecṭie din bibliografia prezentată
de B. Jordan – Lucian Predescu, ‘’Caragiale –
Tragicul destin al unui scriitor’’, editura Cugetarea,
1939, Bibliografie, p.373-405.
Acṭiunea, 12 iunie 1912;
Adevărul, 31 ian. 1912; 12 iunie 1912; 13 iunie
1912; 14 iunie 1912; 15 iunie 1912; 16 iunie 1912;
17 iunie 1912; 27 iunie 1912; 2 iulie 1912; – 18
noiembrie 1912; 19 nov. 1912, 20 noiembrie 1912;
22 noiembrie 1912; 23 nov 1912, 25 noiembrie 1912;
Convorbiri literare, 1912, nr.6, p.716-719;
Dimineaṭa, 30 ianuarie 1912; 31 ian. 1912; 12 iunie
20 noiembrie 1912; 21 noiembrie 1912; 23
noiembrie 1912; 24 nov. 1912
Epoca, 31 ian. 1912; 12 iunie 1912; 23 nov.; 24 nov.
1912
Flacara, I, nr.16, 1912, p.121, p.122, p.123, p.126,
p.127; nr.17, p.136; nr.23, p.184; nr.30, p.288; nr.35,
p.273, p.275, p.276, p.277; nr.36, 1912, p.281-282
(‘’Om fără noroc’’), p.282, p.283-284, p.286; nr.37,
p.296; nr.48, p.380; Flacara, II, 1912, nr.6, p.45; nr.7,
p.49, p.50, p.52, p.53, p.56; nr.8, p.58; nr.9, p.70;
Gîndirea, II, 1912, nr.5, p.103;
Junimea literară, IX, 1912, nr.7, nr.8; nr.11-12,
p.213;
L’independance Roumaine, 12 iunie 1912; 14 iunie
1912; 18 iunie 1912; 23 noiembrie 1912; 24 nov.
1912;
Luceafărul, XI, 1912, nr.7, p.141; nr.11, p.222-223;
nr.25, p.455; nr.26, p.457-459, p.463, p.465-467,
p.472; nr.32, p.739-741; XII, 1913, nr.12, p.377-378;
Minerva, 31 ianuarie 1912; 8 februarie 1912; 11
iunie 1912; 13 iunie 1912; 14 iunie 1912; 15 iunie
119 | P a g e
1912; 16 iunie 1912; 23 noiembrie 1912; 24
noiembrie 1912;
Neamul romănesc, 22 iunie 1912;
Neamul românesc literar, V, 1912, nr.4; nr.5, p.79-
80; , 1912, nr.23, p.353-354; V, 1912, nr.24, p.369,
p.377-378;
Noua revistă română, vol.XI, nr.15, 1912, p.225;
nr.16, p.243; nr.19, p.289; vol.XII, 1912, nr.10,
p.145-147, p.158; nr.18, p.568-569; nr.23, p.344-
345; vol.XIII, 1912, nr.3, p.34; nr.4, p.49;
Opinia , 31 ianuarie 1912; 2 febr.; 4 febr. 1912; 5
februarie 1912; 7 febr. 1912; -12 iunie 1912; 13 iunie
1912; 14 iunie, 15 iunie 1912; 16 iunie 1912; 21
iunie 1912; 29 iunie 1912; -19 octombrie 1912; 20
oct 1912; 23 oct. 1912; 23 noiembrie 1912; 24
noiembrie 1912; 25 noiembrie 1912;
Ordinea,28 ian. 1912; 1 februarie 1912; 2 februarie
1912; 7 februarie 1912; 12 iunie 1912; 13 iunie 1912;
14 iunie 1912; 15 iunie 1912; 19 iunie 1912; 20 iunie
23 nov 1912, 24 nov;
Rampa, 22 ianuarie 1912; 28 ian. 1912; 29 ianuarie
1912; 30 ianuarie 1912; 1 febr.1912; 13 iunie 1912;
14 iunie 1912; 16 iunie 1912; 18 iunie 1912; 22 iunie
22 noiembrie 1912; 23 noiembrie 1912; 24
noiembrie 1912;
Ramuri, IV, 1912, nr,12, p.383; VIII, 1913, nr.1,
p.27-28;
Românul, 12/25 iunie 1912; 13/26 iunie 1912; 14/27
iunie 1912; 15 iunie 1912; 16/29 iunie 1912; 17/30
iunie 1912, p.4; 19 iunie/2 iulie 1912, p.3; 20 iunie/3
iulie 1912; 24 iunie/7 iulie 1912; 27 iunie/10 iulie
1912; 29 iunie/12 iulie 1912; - Romănia jună, Viena,
1912, p.134-135- Românul, 25 nov/ 8 dec. 1912, p.3-
4; 27 noiembrie/10 decembrie 1912;
Seara, 31 ianuarie 1912; 12 iunie 1912; 13 iunie
1912; 14 iunie 1912; 15 iunie 1912; 22 nov; 23 nov.;
24 noiembrie 1912;
Țara nouă, I, – Jubileul lui Caragiale, 1912, nr.5,
p.361-367, p.438-439; nr.9-10, p.639, p.709-711;
Universul, 12 iunie 1912; 13 iunie 1912; 14 iunie; 15
iunie 1912, 16 iunie, 17 iunie 1912; 18 iunie 1912;
21 iunie 1912 - 24 nov, 1912
Viaṭa nouă, VIII, 1912, nr.4-9, p.162-164;
Viaṭa Romănească, VII, 1912, nr.5-nr.6, p.354-356;
nr.9, p.337-341;
Viitorul, 31 ian.1912; 12 iunie 1912; 14 iunie 1912;
15 iunie 1912; 16 – 17 iunie 1912; 18 iunie 1912; 24
nov. 1912;
121 | P a g e
Cartea se încheie descriind înmormîntarea lui Ion
Luca Caragiale. (p.368-369)
123 | P a g e
125 | P a g e
Octav Minar – ‘’Caragiale – Omul ṣi opera’’, 1913,
p.180
Discursul lui Take Ionescu
127 | P a g e
129 | P a g e
Discursul lui Barbu Delavrancea
131 | P a g e
133 | P a g e
Discursul lui Al. Davila
135 | P a g e
137 | P a g e
Discursul lui I. Procopiu
139 | P a g e
1 – O variantă
18 noiembrie, sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a
fost adus la Bucureşti şi, la 22 noiembrie 1912 s-a
făcut înmormântarea la cimitirul Şerban Vodă
2 – altă variantă
Vagonul mortur a ajuns în Bucureşti pe 19 noiembrie
1912. În ziua înmormântării, 23 noiembrie 1912,
cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a
făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional. De aici,
sicriul lui Caragiale însoţit de mii de bucureşteni, a
mers la cimitirul Belu. La înmormântare au fost
prezenţi cei mai mari scriitori ai vremii şi buni
prieteni ai dramaturgului, printre care, Alexandru
Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu,
Delavrancea.
141 | P a g e
p.102, în volumul omagial
143 | P a g e
„Cel mai dureros lucru în dragoste e că sufletul ți-l
fură de obicei cel ce are mai puțină nevoie de el”
======[[[
Mormântul lui Ion Luca Caragiale se află în
Cimitirul Șerban Vodă - Bellu din București, la
figura 9 (Scriitori), între mormintele lui Mihail Ralea
(eseist și filolog mason, apropiat al Anei Pauker și al
principiilor comuniste) și Traian Săvulescu, biolog și
botanist.
145 | P a g e
În anul 1912 Caragiale a fost înmormântat în stânga
lui Mihai Eminescu, iar în anul 1918, în dreapta lui
Eminescu, a fost înmormântat George Coșbuc,
lăsându-se un spațiu de cca. 2 metri între morminte.
În 1961 comuniștii l-au înmormântat pe Sadoveanu
între Eminescu și Coșbuc, iar în 1963 l-au
„înghesuit” și pe Traian Săvulescu între Caragiale și
Eminescu.
Pe piatra de căpătâi a lui Caragiale este montat un
basorelief medalion sculptat de Ion Georgescu și este
scris următorul epitaf:
FII, SĂ CULTIVAȚI POPORUL!
CĂ UN POM FĂRĂ RĂDĂCINI
NU POATE TRĂI.
În discursul ţinut la înmormântarea lui Caragiale, bunul
său prieten Delavrancea l-a numit pe dramaturg ”cel mai mare
român din câţi au ţinut un condei într-o mână şi o torţă aprinsă
în cealaltă”.
Condeiul a căzut,
torṭa arde,
ṣi va arde,
ṣi nu se va stinge
niciodată,
niciodată,
nici….
147 | P a g e
Cap. 38 – A treia încercare…
Mormântul lui Ion Luca Caragiale se află în Cimitirul
Șerban Vodă - Bellu din București, la figura 9 (Scriitori), între
mormintele lui Mihail Ralea și Traian Săvulescu. În anul 1912
Caragiale a fost înmormântat în stânga lui Mihai Eminescu,
iar în anul 1918, în dreapta lui Eminescu, a fost înmormântat
George Coșbuc, lăsându-se un spațiu de cca. 2 metri între
morminte.
În 1961 comuniștii l-au înmormântat pe Sadoveanu între
Eminescu și Coșbuc, iar în 1963 l-au „înghesuit” și pe Traian
Săvulescu între Caragiale și Eminescu.
100 de ani de la naṣterea
[Se spune că la aniversarea centenarului naşterii lui
Caragiale, în 1952, trupul dramaturgului a fost
exhumat şi mutat pe Aleea Scriitorilor, lângă
mormântul lui Eminescu]
Se mai spune că de fapt
Cei doi s-ar fi mutat
Într-o altă
Realitate.
149 | P a g e
100 de ani de nemaimurire
Mormintele lui Eminescu, Caragiale, Sadoveanu ṣi
Coṣbuc, din cimitirul Bellu.
151 | P a g e
153 | P a g e
Aceeaṣi soartă pe care a avut-o I.L. Caragiale în
timpul vieṭii, ṣi după aceea, în timpul nemaimuririi
sale, au avut-o ṣi statuile lui: În timpul nemaimuririi
lor au fost mutate, exilate, uitate, urcate pe piedestal
ṣi date jos, etc, etc. Biografia legendară a scriitorului
ar trebui să fie completată cu biografia statuilor sale,
conturînd împreună legenda unei (aceleiaṣi)
biografii.
Desi nu este menṭionat în cartea ‘’Caragiale în
anecdotă - La a 25-a aniversare a morţii sale’’ - [s.a.
] – a durat aproape un sfert de secol pînă a fost
dezvelit primul bust al lui I.L. Caragiale.
= Astfel, chiar din anul morţii lui Caragiale, 1912,
administraţia locală s-a grăbit să avanseze proiectul
unui bust al scriitorului care să fie pus la loc de cinste
în oraş. Printre cei care au susţinut iniţiativa s-a
numărat şi marele orator şi politician Take Ionescu,
la rândul său ploieştean.
= Trecuseră deja 10 ani de când ploieştenii se
apucaseră de proiect, iar alţi zece mai târziu, în 1932,
în publicaţia „Ploieştii” apărea un articol în care era
regretat faptul că proiectul fusese abandonat, „statuia
lui Caragiale rămânând în sarcina altor timpuri mai
liberate de patimi şi mai bine dispuse a recunoaşte
valoarea scriitorilor neamului”. Pentru Şt. V. I.,
autorul articolului, Caragiale era „neîntrecutul
hingher al momentelor de ridicol omenesc”
(Cronicheta mea – Statuia lui I. L. Caragiale,
„Propăşirea”, 16 – 31 martie 1931). Între timp, pe 27
ianuarie 1930, în oraş mai avusese loc o întâlnire a
„Comitetului ploieştean de iniţiativă“, al cărei
preşedinte a fost scriitorul I. A. Bassarabescu.
= Autorităţile locale nu se grăbeau să ducă la final
proiectele demarate, dovadă „chinul“ de 23 de ani,
după Primul Război Mondial, al administraţiei din
Ploieşti de a-i ridica un bust lui Caragiale.
=Într-un final, administraţia locală demarează
proiectul şi încredinţează realizarea bustului tinerei
sculptoriţe din Ploieşti Laetiţia Ignat care l-a realizat
„aproape în costul materialului”. Bustul este dezvelit
vineri 8 noiembrie 1935, fiind amplasat în grădiniţa
din faţa fostului Liceu „Sfinţii Petru şi Pavel”
(actualmente Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”)
Când a fost dezvelit, în 1935, presa vremii relata că
„figura de bronz nu seamănă cu scriitorul“.
155 | P a g e
1935 - Primul bust al lui Ion Luca Caragiale.
În epoca comunistă, bustul lui I.L. Caragiale a tot
fost mutat prin oraş şi ţinut în interior pentru că
sculptoriţa era o reprezentantă a burgheziei.
Bustul este amplasat acum în curtea Muzeului I.L.
Caragiale din Ploieşti.
[N.B. – printre buruieni]
157 | P a g e
Al doilea bust al lui Caragiale a fost ridicat în Ploieşti
la centenarul naşterii scriitorului.
Mult mai rapizi în a-l „omagia“ pe Caragiale,

comuniştii au comandat artiştilor Gheorghe Damian
şi Gheorghe Coman un alt bust, cu ocazia
centenarului naşterii. Acesta a fost executat la
atelierele uzinei 1 Mai din Ploieşti şi inaugurat în
1952, în plină epocă a comunismului. Soclul, înalt de
3,50 m, din marmură albă, este realizat de sculptorul
Ion Th. Vidali.
[notă – Printr-o ironie a sorṭii, Caragiale ‘’priveṣte’’
spre clădirea de alături, care este Casa Căsătoriilor.
Majoritatea perechilor proaspăt căsătorite îṣi făceau
fotografii la bustul lui Nenea Iancu]
= Statuia lui Ion Luca Caragiale din str. Maria
Rosetti nr. 4, Bucureṣti, are ṣi ea o istorie ‘’a la
Caragiale’’.
Statuia din bronz a fost realizată de maestrul
Constantin Baranschi în 1957. Se pare că inițial este
vorba despre o statuie a lui Lenin, care a fost respinsă
la un concurs de proiect. Drept urmare sculptorul a
schimbat doar capul statuii – astfel a ieșit Caragiale.
159 | P a g e
Statuia lui Lenin-Caragiale
nu a fost însă amplasată nicăieri, ci a fost luată de
scriitorul Marin Preda și dusă în curtea Editurii
Cartea Românească (str. General Berthelot), unde el
era director. După ce s-a împroprietărit cu o statuie,
după Revoluṭia din 1989 a fost ‘’desproprietărit’’
În anul 1993 Primăria Capitalei o amplasează pe
actuala poziție, pe str. Maria Rosetti nr. 4, în
apropierea intersecției cu str. Ion Luca Caragiale –
datorită faptului că în apropiere se află unul din
imobilele în care a locuit dramaturgul (la nr. 5)
Fiica dramaturgului, Ecaterina Logadi Caragiale,
scrie ‘’Din amintirile mele despre tata’’ –
‘’ Vad casa in care am stat candva si care exista inca
si azi, pe str. Maria Rosetti nr. 5, pe atunci Sf.
Spiridon, si unde, ca si in schita de inchiriat se afla
lipite, spate in spate, doua cladiri gemene "identice
la fel". Locuinta noastra era orientata spre nord, iar
cea locuita de proprietar spre sud. Tot ca si in nuvela,
tata a propus proprietarului sa facem schimb de
locuinta. Refuzat, el s-a suparat si ne-am mutat la
mica distanta de acolo, in str. Rotari, azi I.L.
Caragiale. Casa exista si astazi la nr. 21-23’’
161 | P a g e
Statuia lui Ion Luca Caragiale din str. Maria Rosetti
nr. 4, Bucureṣti, îṣi continuă epopeea. Deoarece în
anul 2002 Teatrul Național din București aniversa
150 ani de existență, și totodată era și Anul
Caragiale, această instituție a cerut mutarea statuii în
Piața Universității, pe spațiul verde din fața teatrului.
Întrucât nu au obținut răspunsul așteptat, angajații
teatrului vor muta statuia, fără aprobări, în iunie 2002
în fața Teatrului Național, pe un mic soclu.
Monumentul a rămas aici timp de 4 ani, până în
2006.
163 | P a g e
Cap. 39 – POST-TEXT
Motto:
‘’Fiecare carte este un limbaj în sine’’. (LIDIA VIANU)
Şi fiecare limbă are ‘’pecetea’’ ei’’’. ‘’ În genere naţiile mari au
câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, ruşii
nihilismul, francezii l’engouement, ungurii şovinismul, spaniolii
morga, italienii vendetta etc.; românii au Moftul!’’. Şi mai au un
Caragiale. ‘’ Trăiască dar Moftul român!’’ Trăiască dar
Caragialele!.
Citez din revista ‘’Lumina’’ [Revistă Populară a Românilor din
Imperiul Otoman, 2, nr. 04, aprilie 1904]
Caragiale era fără îndoială armîn. {‘’ Poetul si filosoful Lucian

Blaga avea origini aromâne, dupa mama. Familia dramaturgului
Ion Luca Caragiale facea parte din rîndurile aceleiasi minorităţi.’’
Apud Răzvan Robu, ‘’Aromânii, între mit şi realitate’’
https://www.hotnews.ro/stiri-presa_regionala_arhiva-1721899-
aromanii-intre-mit-realitate.htm }
‘’Aşa e lumea asta, rîde om de om şi dracu de toţi.’’ (Anton Pann)
Personajul principal al acestui roman-fragmentar este un bătrînel
care locuia la Berlin, Schonnerberg bei, Innsbruckerstr. 1. Asta
înainte de dispariţia lui în eternitate, fapt consemnat în
stenograme (unde e citat că ar fi spus: ‘’Dacă vrei să-ţi placă
lumea, priveşte-o de departe’’). Din această perspectivă
subiectivă, în care povestitorul este şi personaj în text, Caragialele
este un narrator omniprezent, povestindu-şi ‘’Amintirile’’ trecerii
lui prin caragialume. ‘’Damele, domnule! Aveau obiceiul sa-mi
zica Iancule, iar unele chiar ‘mă Iancule!’
Auto-ironic, Caragialele Rică i se adresează hâtru cârciumăresei:
„Bine, coană Mariţo, nu-i păcat de dumneata, o femeie frumoasă,
dichisită, pricepută la toate... ”, şi nici n-ar fi terminat bine fraza,
că Mariţa i-ar fi tăiat-o scurt: „Cu plăcere, da’ nu se poate!”
Deseori, fotografiile ‘’la minut’’ surprind astfel un Caragiale
(re)citind un text de Caragiale.
165 | P a g e
‘’- Fie, cocoană Mariţo, turbat îţi vine astăzi cu trandafirul ăsta alb
în părul dumitale negru… E lucru mare…
-Cu plăcere, dar nu se poate!’’ (Calendarul Moftului român, 1902,
p.137)
Caragiale citind. Desen de Ottilia Mihail, 1911. Astfel, personajul

îşi asumă evenimentele şi le povesteşte, cu aerul că ştie mai mult
decît (spune) personajele
Aşa cum ‘’O mie și una de nopți’’ este o antologie de povești
culese de-a lungul secolelor de diferiți autori, traducători și literați
din diferite țări, şi romanul vieţii lui Caragiale este set de texte
care se întrepătrund într-o ‘’textură’’ (=o pînză de texte), pentru
că un text nu poate trăi decît în contact cu un alt text, aşa cum un
semn lingvistic poate fi definit numai în lanţul vorbirii. ‘’ Orice
text e un intertext’’, Text înseamnă Ţesătură; dar, câtă vreme până
aici s-a luat mereu această ţesătură drept un produs, un văl gata
făcut, îndărătul căruia se aţine, mai mult sau mai puţin ascuns,
sensul (adevărul), noi accentuăm acum, în ţesătură, ideea
generativă că textul se face, se lucrează printr-o întreţesere
perpetuă; pierdut în această ţesătură – această textură – subiectul
se desface în ea, ca un păianjen care s-ar dizolva pe sine în
secreţiile constructive ale pânzei sale.’’(Roland Barthes, despre
‘’Plăcerea textului’’).
Poreclit Moş Virgulă [conform propriei sale dorinţe: ‘’… Dac-o fi
să îmbătrânesc, ştiţi cum să-mi ziceţi ? Să-mi ziceţi Moş Virgulă
!…”], eroul-povestitor se apucă în noaptea de 9 iunie 1912 să ‘’se
dizolve pe sine’’ în paginile unui roman autobiographic (după
modelul ‘’Memoriilor…’’Scrise în 10 minute. ‘’ . Scriitura este
acest lucru: stiinta desfatarilor limbajului, kamasutra sa’’(Plăcerea
textului, R. Barthes). Privită de la distanţă, povestea de dragoste
este împletită din mai multe poveşti.
https://carturesti.ro/carte/amante-si-amanti-ai-unor-personalitati-
politice-artistice-422534171
Naratorul omnipresent călătoreşte prin caragialume, povestindu-
ne cu plăcerea povestitorului care, prin intermediul personajului
tipic picaresc , investighează, cu accente satirice, cele mai diverse
medii sociale, moravuri etc., reliefând amănuntul pitoresc, într-un
limbaj cu elemente argotice și familiare.
167 | P a g e
Împreună cu povestitorul, călătoresc prin lume şi poveştile sale.
Caragiale şi eroii lui Caragiale sunt împreună, îmbarcaţi în aceeaşi
odisee.
169 | P a g e
171 | P a g e
Caragialele călătorindu-se prin caragiale ca un erou de poveste
însoţit de eroi Mitici. Un erou al timpurilor noastre.
„Eroul Timpului Nostru, stimaţii mei domni, este într-adevăr un
portret, dar nu al unui singur om: este un portret compus din
viciile întregii noastre generaţii, în deplina lor dezvoltare”.
Cartea lui Lermontov se înscrie în sfera literaturii confesive,
autoscopice. Faptele consemnate în jurnalul personajului…’’
https://bookhub.ro/un-erou-al-tuturor-timpurilor/
Romanul este deci făcut din 40 de segmente-capitole, care pot fi
citite şi izolat, dar şi ca părţi ale întregii cărţi, aşa cum fiecare zi
poate fi trăită ca o nouă iubire dar şi ca parte a unei întregi vieţi.
În seara zilei de 9 iunie 1912, după ora 11.00 noaptea, Caragiale îi
vorbeşte fiului său Luca despre Macbeth: ‘’Teatrul, în genere, nu
e literatură. Fiecare dintre eroi vorbeşte cum îi vine în momentul
afectului’’. O piesă de teatru nu este făcută pentru a fi citită, ci
pentru a fi trăită şi vorbită. Iar teatrul în teatru nu e decît
hipertextul, un text în text în text. Textele scrise de I. L. Caragiale
sunt incluse în textul romanului, printre scrisori şi fragmente din
biografia eroului Mitic.
Lumea descrisă în textele publicate de Caragiale este o realitate de
gradul II, o caragialume. Țara lui Hübsch e un bîlci al Moşilor
rotindu-se într-un carusel perpetuu. Țara lui Hübsch a rămas Țara
lui Hübsch (Ţaratu Iohanului). ‘’Nu mai pot trăi aici! E prea grea
duhoarea.’’, scria Caragiale înainte să plece din ţară. Caragiale s-a
auto-exilat, dar caragialumea s-a perpetuat.
1) =====[Şi Constantin Argetoianu nota, în jurnalul său la 14
ianuarie 1939 (Constantin Argetoianu, Insemnari zilnice,
Editura Machiavelli, Bucuresti 2003, vol. VI, pag. 32-33),
despre aşa-zisa idilă dintre cei doi amanţi.
„Sunt ciudate pornirile amicului Nae pentru femeile mature şi
supra-mature. După ce s-a ţinut ani de zile de Măruca
Cantacuzino, care mai era şi nebună, s-a legat de d-ra Lucuţa
Popovici, fiica ultramatură şi nesatisfăcută a profesorului
Popovici Lupşa de la Herăstrău, profesoară şi ea de armonie sau
de ritmică sau de aşa ceva la un conservator de muzică sau la o
şcoală de educaţie fizică. Cella l-a furat pe Nae de la d-ra Lucuţa
şi toată vara a fost luptă grea între cele două zâne răscoapte, în
jurul bujorului deţinut succesiv la Miercurea Ciucului şi la
Braşov. Călinescu (n.r. – Armand Călinescu, ministru al Apărării
Naţionale, la ora când scria Argetoianu) îmi povestea că Cella
venea regulat să-i facă scene cu leşin, ca să-l silească să dea
drumul lui Nae... Şi când nu venea îi trimitea scrisori ca să le facă
să parvină iubitului. Şi pe când iubitul se îndeletnicea cu studii
filosofice, la umbră şi «sub auspiciis Regi», pe când Cella leşina,
d-ra Lucuţa fura pianul din vila lui Nae de la Băneasa, ca să nu-l
poată folosi noua ibovnică când se vor înapoia cu toţii acasă! Ce
vicleim... şi ce bordel!“, nota Argetoianu pe 14 ianuarie 1939. De
altfel, din cauza geloziei, Cella nu a fost prezentă la
înmormântarea lui Nae Ionescu, după infarctul care i-a adus
moartea în primăvara din ’40.’’
https://adevarul.ro/cultura/arte/portret-cella-vie-tinerete-batranete-
104-ani-1_5c6713b4445219c57e309b47/index.html]===
În tradiţia romanului picaresc, ‘’De la Caragiale la Caragiale’’
este o culegere de texte de călătorie prin caragialume, de la un
caragial la un alt caragial, (sau un roman epistolar, de călătorie de
la o dragoste la alta).Eroul-supravieţuitor îşi continuă odiseea pînă
cînd ajunge la vîrsta cînd trebuie să-şi scrie memoriile. Prin faţa
lui se perindă secvenţe anonime, diferite roluri jucate pe diferite
scene, în compania unor diferite personaje ‘’angele radioase’’ -
„Deci el rosti cuvânt dibaci și dulce: «Te rog, domniță, în
genunchi. Ești zână / Ori nemuritoare? Dacă tu ești una / Din cele
care locuiesc Olimpul, / Eu după stat și față și făptură / Te-asemăn
foarte cu-a lui Joe fiică /’’
2) Capitolul 2=Titu Maiorescu îl numeşte pe Eminescu în
data de 1 iulie 1875 - ca revizor şcolar pe două judeţe: Iaşi
şi Vaslui. În octombrie 1881, Caragiale este numit revizor
şcolar pentru judeţele Suceava şi Neamţ. Va locui la Iaşi,
pînă în februarie 1882 (timp de cinci luni), cînd va fi mutat
la cerere, în judeţele Argeş şi Vîlcea. În această perioadă
inspectează nu numai şcolile, ci o ‘’inspectează’’ şi pe
Veronica Micle.
https://adevarul.ro/locale/alexandria/cum-ajuns-eminescu-
caragiale-prietenie-profunda-ura-pura-poetul-nepereche-pus-
problema-a-l-provoca-duel-uriasul-dramaturg-
1_59770c035ab6550cb8778b56/index.html
173 | P a g e
Caragiale nu era un Rică discret. Cu verva lui tumultuoasă,
lansează în stânga şi în dreapta, în scurt timp, detalii despre
escapada sa amoroasă. Pe la colţuri, boieroaicele din târgul Iaşilor
şopteau tendenţios: „a avut-o şi el!”
> https://www.ziarulmetropolis.ro/caragiale-indragostit/
Eminescu a aflat, în final, de aventura bunului său prieten cu
iubita Veronica chiar de la Maiorescu. Când s-a dus să îi spună
criticului că are gânduri de însurătoare, acesta i-ar fi dezvăluit
infidelitatea iubitei : „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe
care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept
tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-
ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o
chiar el”. „Canalia!” a fost tot ce-a mai putut spune poetul la
adresa amicului său care l-a tradat, după aflarea infidelităţii
Veronicăi.
”Se pare că, după incidentul Caragiale, Maiorescu însusi i-a atras
atentia poetului despre uşurătatea totală şi depravarea Veronicăi.
După aflarea infidelităţii, Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu
duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Poetul şi-a iertat
iubita infidelă, dar nu şi prietenul trădător.
Unii specialiştii susţin că a fost victima calomniilor junimiştilor,
în frunte cu Titu Maiorescu, care căutau răzbunarea. Alţii spun că,
din contră, văduvei lui Ştefan Micle îi plăcea cochetăria şi îl
tortura pe gelosul Eminescu cu escapadele ei amoroase.
https://adevarul.ro/locale/botosani/cu-l-a-inselat-veronica-micle-
eminescuc-orgiile-ofiteri-poeti-desfraul-noapte-conu-caragiale-l-
au-sfasiat-eminul-iubit-1_54f308f9448e03c0fd1b35ae/index.html
În final, Caragiale şi-a cerut transferul ca revizor şcolar la Argeş şi
n-a mai călcat prin preajma Veronică. ([Veronica Micle s-a născut
în acelaşi an cu Eminescu, la 22 aprilie 1850 în Bistriţa Năsăud, în
familia cizmarului Ilie Câmpeanu, un fost luptător în armata lui
Avram Iancu la 1848. Persecutată de autorităţile habsburgice,
mama Veronicăi îşi ia copilul şi pleacă peste munţi în Moldova, la
Târgu Neamţ, unde locuia într-o căsuţă şi lucrând ca moaşă.
Veronica este un şcolar eminent, o tânără de o rară frumuseţe, de
care se îndrăgosteţe unul dintre profesorii ei, Ştefan Micle. . La
data de 7 august 1864, Veronica Micle s-a căsătorit cu Ştefan
Micle, de 44 de ani, care la data căsătoriei era profesor universitar,
însă mai târziu avea să devină rector al Universităţii din Iaşi, cei
doi având împreună două fete. În anul 1872, cînd Veronica îl
întâlneşte la Viena pe Mihai Eminescu, era deja mamă a doi copii.
Se spune că între cei doi amanţi ar fi fost o dragoste la prima
vedere şi atunci a început o frumoasă poveste de iubire. La data de
1 septembrie 1874, Eminescu devine director al Bibliotecii
Centrale din Iaşi, iar până în octombrie 1877, marele poet
locuieşte la Iaşi. În tot acest timp, relaţia de iubire dintre
Eminescu şi Veronica Micle începe să prindă şi mai mult contur.
La data de 6 august 1879, Ştefan Micle moare, iar Veronica Micle
reia legătura cu Mihai Eminescu, fără însă ca cei doi să reuşească
să formeze o familie. Încă de la început, relaţia lor nu a fost una
foarte bună, nu de puţine ori Veronica Micle reproşându-i marelui
poet că nu vine la ea în vizită la Iaşi
https://adevarul.ro/locale/suceava/triunghiul-amoros-eminescu-
micle-caragiale-veronica-micle-l-a-inselat-marele-poet-cubunul-
prieten-1_589492855ab6550cb8160445/index.html
Specialiştii în istoria literaturii, ca şi criticii literari spun, totuşi, că
relaţia dintre Eminescu şi Micle nu a fost perfectă, împlinită, aşa
cum este prezentată în multe lucrări de popularizare. Din contră,
oamenii de litere, spun că aşa cum reiese şi din corespondenţa
purtată de cei doi amorezi, dar şi din mărturiile contemporanilor,
relaţia lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle a fost una
tumultoasă, istovitoare sufleteşte în special pentru poet, plină de
criză de gelozie şi trădări. Referinţele cu privire la amantele lui
Eminescu, sunt numeroase şi clare.Aventurile lui Eminescu, cu
Mite Kremnitz şi Cleopatra Lecca, fiica pictorului Lecca, dar şi
indiferenţa lui Eminescu, care nu răspundea la scrisori sau evita să
vină la Iaşi să o întâlnească, spun specialiştii ar fi determinat-o să
accepte avansurile lui Caragiale, coleg al lui Eminescu la
”Timpul” şi un ”Don Juan” fără scrupule.
Chiar şi junimiştii care spunea că au grijă ca poetul să nu ajungă o
bătaie de joc, spuneau că Veronica Micle, umbla şi flirta cu
ofiţerii prin parcul ieşean Copou, un loc popular de promenadă. ”
Amorul lor ajunsese destul de departe şi poetul trăia amara,
dezamăgitoarea concluzie că iubita este o femeie uşoară şi o
părăseşte. Într-o altă epistolă, din acelasi an 1876, redactată în
franţuzeşte, reiese că, atunci când Veronica se plimba prin parc
(Copou) era "în societatea de ofiteraşi a unei artilerii considerabile
prin mustăţile sale mari", scria în 1999, Zigu Ornea.]
175 | P a g e
3) Capitolul 3==Influenţa biografiei scriitorului asupra
scrierilor sale este evidentă. În perioada 1881-1882 cînd
frecventează Junimea de la Iaşi, şi o ‘’cultivă’’ pe Veronica
Micle, Caragiale colaborează cu Iacob Negruzzi la
‘’Hatmanul Baltag’’o comedie bufă, a cărei muzică va fi
compusă de Eduard Caudella (În casa lui Ed. Caudella
Caragiale a cunoscut-o pe Fridolina, precum şi pe Adela,
fiică a doamnei Clara Ed Caudella, dintr-o altă căsătorie”).
Scrie şi o parodie la ‘’Soacra cu trei nurori’’ a lui Creangă,
‘’ Soacră-mea, Fifina (O soacră) - o mică farsă
sentimentală, după modelul teatrului francez de boulevard.
(notă - 1.Nu aceste texte aveau să ilustreze nivelul dramatic cel
mai de jos pe care l-a putut atinge Caragiale. Incredibilul nivel îl
aflăm după ce dramaturgul, recunoscut ca primă valoare naţională
în materie de teatru, îşi încheiase, de fapt, activitatea de autor
dramatic, în producţia patriotic-alegorică100 de ani, un montaj
prin care oficialităţile vremii (ministru al Educaţiei: Spiru Haret)
voiau să încheie secolul al XIX-lea construind apoteoza lui Carol
I. Suita de tablouri vivante, de texte patriotice selectate din autorii
întregului secol (Iancu Văcărescu, Heliade, Alecsandri,
Bolintineanu) a beneficiat probabil de multiple intervenţii şi
„colaborări“ suplimentare ale echipei de consilieri regali, textul
este însă iscălit de Caragiale, care nu la renegat, deşi astăzi destui
cercetători refuză să i-l atribuie în întregime. Amplul montaj
istoriconaţional, kitsch teatral şi kitsch literar, îl desemnează pe
Caragiale drept precursorul tipului de spectacole patriotic
omagiale, bine ştiute de cei care au trăit în epocile totalitare,
cunoscute sub numele Cîntarea României. De altfel, Caragiale nu
era chiar la prima încercare în materie. În septembrie 1888,
organizase, la Castelul Peleş, reprezentaţia dată în cinstea
Prinţului de Wales, viitorul rege Eduard al VII-lea al Angliei.
Fusese răsplătit cu decoraţia Steaua României în grad de cavaler.
Deşi… parcă se strecoară gîndul că a existat şi o intenţie de a
submina sublimul patriotic prin ironie: în reprezentaţie e inclusă
piesa Franţuzitele de C. Faccà, primă tentativă de a face teatru în
teatru, o inovaţie pentru scena românească satiră a snobismului
mimetic cultural, a formelor fără fond; şi poate recunoaşterea
implicită, de către Caragiale, a predecesorilor în a căror tradiţie se
situa. https://www.observatorcultural.ro/articol/i-l-caragiale-
dramaturg-minor-autoreprezentari-parodii-ipoteze/ Roxana
Sorescu vorbeşte despre ‘’Transfigurarea literară a biografieii’’ -
Astăzi, aproape nimeni nu le mai acordă atenţie. La vremea lor, au
fost reprezentate fără mare succes (Soacră-mea, Fifina, la 18
februarie 1883, Hatmanul Baltag, la 1 martie 1884), dar nu au fost
chiar fluierate. Dacă pentru istoria literar-estetică ele nu au o mare
însemnătate, pentru biografia autorului şi pentru raportarea lui la
artă, au. Sînt comedii în care Caragiale a încercat o formulă de
inspiraţie pe care o va părăsi apoi: inspiraţia din propria biografie,
într-o formă teatrală de intertextualitate parodică. Acestea sînt
singurele sale piese de teatru în care se autoreprezintă, sub mască,
dar într-o formă destul de uşor de identificat. În proza scurtă, el se
va autoreprezenta de nenumărate ori, asumîndu- şi identitatea lui
nenea Iancu, o mască pentru public şi aceasta ‘’
=Romanul adoptă un stil realist, publicînd fotocopii ale unor
documente din periodicele vremii, dar şi epistole confidenţiale.
(Şi în ‘’Nevestele vesele din Windsor’’, scrisorile erau nu numai
integrate în text, ci motivau parţial şi conflictul. Ca şi în ‘’O
scrisoare pierdută’’ şi în ‘’D-ale carnavalului’’.)
„Recitind jurnalele, m-am convins de sinceritatea celui care și-a
dezvăluit cu atâta cruzime propriile slăbiciuni și vicii. Istoria unui
suflet omenesc, chiar și a celui mai neînsemnat, aproape că e mai
interesantă și mai folositoare decât istoria unui întreg popor, mai
ales când este rezultatul analizei și observațiilor făcute de
inteligența unui om matur asupra propriei sale persoane, scris fără
dorința vanitoasă de a trezi simpatie sau mirare.”
https://atuconsulting.ro/jurnal/recenzie-mihail-lermontov-un-erou-
al-timpului-nostru/
Anatomia psihologică a unui alt Peciorin devine atât pentru autor,
cât și pentru societate, chipul Eroului.
Scrisorile adresate lui Petre Th. Missir, din perioada martie-mai
1883.
, Leopoldina Reinecke alias Fridolina, aşa cum o poreclise
Caragiale, i-a furat inima dramaturgului. Nevoit să facă naveta des
la Craiova şi îndrăgosit teribil, Caragiale le încredinţa prietenilor
rămaşi la Iaşi sarcina de a îi transmite informaţii despre femeia
dorită. „Ce faţe Fridolina? O doresc de-mi seacă sufletul… Cu
ochii ei albaştri, cu capul ei frizat”, îi scria dramaturgul în aprilie
1883 lui Petre Missir. Inima tinerei era însă dăruită unui maior
care o ceruse în căsătorie şi dăduse bir cu fugiţii. Caragiale
177 | P a g e
obişnuia să trimită cu trenul de la Craiova buchete de violete pe
care amicul său Missir avea sarcină să le ducă Fridolinei.
Dramaturgul îndrăgostit nutrea dorinţe de căsătorie cu tânara de la
Iaşi, însă prietenii l-au trezit la realitate. Când i s-a pus în vedere
că perspectiva unei căsătorii cu Fridolina ar însemna întreţinerea
întregii familii a acesteia, dramaturgul a renunţat la amorul
neîmpărtăşit. Ca răspuns „rabiei sentimentale” în corespondenţa
cu Missir, autorul „Năpastei” anunţă că se retrage din bătălia
matrimonială, fără explicaţii.
https://adevarul.ro/locale/alexandria/iubirile-caragiale-reusit-
dramaturgul-puna-coarne-eminescu-constantin-nottara-
1_587f5b305ab6550cb88b34c4/index.html
‘’Ca parodie, dacă Victor-Edgar este şi adoratorul şi inventatorul
Fridolinei-personaj, atunci soarta şi-a exercitat ironia ei faţă de
Caragiale: peste foarte puţină vreme, cînd el va înnebuni temporar
după o Leopodină, o va boteza nu după un personaj de roman
popular, ci după un personaj de roman popular parodiat de el
însuşi, Fridolina. S-a autoparodiat cu anticipaţie.’’(Roxana
Sorescu).
Transfigurarea literară a biografiei apare în ‘’O soacră’’ care este
comedia ambiguă a căsătoriilor neconsumate sau imposibile, în
care toate personajele sînt frustrate în amor, finalul fericit
constînd în realizarea unirilor fireşti. Tot ce ştim astăzi despre
„Frido lina“ se datorează corespondenţei lui Caragiale către
prieteni şi cercetărilor perseverente ale lui Şerban Cioculescu.
Pasiunea fulgerătoare l-a cuprins pe dramaturg prin februarie
1883, s-a dezvoltat vertiginos, cu utopice planuri matrimoniale, şi
a durat pînă la 23 aprilie acelaşi an, cînd Fridolina dispare brusc şi
pentru totdeauna din conversaţiile lui Caragiale, plecat de două
săptămîni la Craiova, Victor recurge la remediul ultim: face ceea
ce ar face Edgar, personajul-model din romanulEdgar şi Fridolina
sau victimele Inimii (publicat în Romanţierul ilustrat, la care e
abonat), cade la picioarele adoratei (mai ales că Peruzeanu,
confundînd femeile, îl asigurase că va fi bine primit) şi îi recită,
citind-o direct din carte, replica acestuia: „O! Fridolino! te iubesc,
te ador, te idolatrez, sînt nebun! Tu mă iubeşti; eşti, trebuie să fii a
mea, te voi disputa cerului şi infernului“. Ciudat citat. Toate
trimiterile literare (pentru noi istorico-literare, pentru Caragiale
contemporane) din piesă corespund realităţii: O soacră e
concepută ca parodie a modului de viaţă livresc, a existenţei
ghidate după principii şi modele literare. A donquijotismului. Al
cărui efect produce o pedantă ridicolă în tagma femeilor şi un
slujitor cretinizat de amor în tagma bărbaţilor. Victor e îndrăgostit
de Fifina pentru că Edgar e îndrăgostit de Fridolina. El imită în
amor, îşi urmează întocmai modelul şi iubeşte cu cartea în mînă.
Mimetism sentimental cu consecinţe dramatice, imitare a formei
care îşi creează fondul.
Caragiale construieşte, ambiguu ca de obicei, un text care
poate fi receptat în două feluri: ca text independent, provocînd
diversele reacţii de lectură pe care le provoacă un text independent
pentru receptorii inocenţi; ca text parodic, trimiţînd la anumite
modele precise, care pot fi recunoscute, spre dublarea plăcerii, de
cititorii avizaţi. Procedeul parodiei mascate, foarte frecvent odată
cu triumful postmodern al intertextualităţii, este astăzi utilizat cu
mare succes în cea mai populară formă de comunicare artistică:
comunicarea prin imagini, filmul, care a înlocuit comunicarea prin
cuvînt.( I.L. Caragiale – dramaturg minor: autoreprezentări,
parodii, ipoteze – Roxana Sorescu)
4) ===Un an mai târziu, după episodul amoros neîmpărtăşit
de la Iaşi, dramaturgul a cunoscut-o pe Maria
Constantinescu (21 de ani), o tânără angajată a fabricii de
tutun „Belvedere”. În 1884, Caragiale lucra ca funcţionar
la Regia Monopolurilor din Bucureşti. Din scurta aventură
cu Maria Constantinescu s-a născut primul său copil, în
1885. Apoi a părăsit-o. Pe Mateiu Caragiale l-a recunoscut
ca fiu, însă relaţia dintre cei doi amorezi s-a încheiat la
scurt timp după naşterea copilului. Nu s-a casatorit insa cu
femeia mai tanara cu 10 ani, de conditie modesta si fara
multa scoala,
Caragiale, destul de mitocan, o părăseşte în momentul în care
pune mâna pe averea Momuloaiei, mutându-se pe Calea Victoriei,
la numărul 248. Mateiu îşi petrece copilăria între o mamă
posesivă, dornică să-şi pună toată dragostea pe unicul ei fiu, şi un
tată care îl ia la el în casă, dar îl înscrie la şcoală sub numele de
Mateiu Constantinescu, refuzându-i astfel recunoaşterea legală.
Deabia în 1896, Ion Luca se decide să-l treacă pe Mateiu în foaia
matricolă a liceului privat „Sfântul Gheorghe” cu numele său.
179 | P a g e
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/o-relatie-
complicata-la-moartea-tatalui-sau-fiul-lui-caragiale-a-scris-
randuri-nereproductibile-sa-le-lasam-uitarii
Atunci cînd tatăl său moare. Mateiu vine la Berlin. „N-a
îmbrăţişat pe nimeni, a înaintat cu paşi lenţi până la odaia în care
Caragiale era întins, acoperit cu garoafe. L-a privit lung”, va
rememora clipa sora sa vitregă, Ecaterina (Tuşchi) Caragiale, mai
târziu.
Criticul Şerban Cioculescu însă nu-l iartă: „În carnetul său intim a
scris, la moartea lui Caragiale, rânduri nereproductibile. Să le
lăsăm uitării”. Acest text este un fragment din articolul
"Adevăratul Caragiale" apărut în Historia Special, nr. 12,
disponibil în format digital pe paydemic.com.
Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că Ion Luca Caragiale era
un om „bun de pus pe rană”. Cu toate acestea, Nenea Iancu avea
un mare beteşug, consemnat atât de contemporanii săi, dar şi de
specialişti: era un iubăreţ avid şi, mai ales, fără scrupule. Nu îl
opreau nici prieteniile, nici relaţiile de rudenie, nici incovenientele
sociale. Le-a pus rând pe rând „coarne” celor mai buni prieteni şi
nu s-a sfiit să se „înamoreze” de femei mult mai tinere. De altfel,
Ion Cristoiu descrie perfect relaţia lui Caragiale cu femeile:
„Eminescu idealizează femeile. Caragiale se culcă cu ele!”
https://adevarul.ro/locale/botosani/canalia-caragiale-iubea-
scrupule-nenea-iancu-desfrau-veronica-eminescu-idila-minora--
prins-gol-nottara-pat-nevasta-sa-
1_550857c0448e03c0fda59e50/index.html
5) ====‘’Aventură cu nevasta lui Constantin Nottara
Pasiunea pentru femei l-a împins pe Caragiale în
triunghiuri amoroase în care a jucat rolul de amant. În 1889
a ajuns în centrul unui scandal care a făcut deliciul
rubricilor mondene din ziare, după ce s-a încurcat cu actriţa
Amelia Welner, soţia lui Constantin Nottara. Cei doi soţi
Nottara jucau la Teatrul Naţional, al cărui director a fost
pentru scurt timp Ion Luca Caragiale. Vrăjit de frumuseţea
actriţei, Caragiale n-a mai ţinut cont de soţ. Partidele
amoroase se derulau chiar în casa lui Nottara şi aventura a
culminat cu prinderea amantului Caragiale în patul
conjugal. Întors acasă pe neaşteptate dintr-un turneu,
Nottara a dat peste Caragiale în dormitor purtându-i
papucii de casă şi halatul. "Coane, am înţeles să-mi iei
nevasta, dar şi halatul, şi papucii?!", ar fi exclamat Nottara.
Scandalul s-a finalizat cu demisia lui Nottara de la Teatrul
Naţional, iar ziarele vremii titrau: “Balamuc la Teatrul
Naţional din cauza boroboaţelor directorului”.
https://adevarul.ro/locale/alexandria/iubirile-caragiale-reusit-
dramaturgul-puna-coarne-eminescu-constantin-nottara-
1_587f5b305ab6550cb88b34c4/index.html
6) =====La 2 iulie 1888, Ion Luca Caragiale, cel mai mare
dramaturg român, este numit director al Teatrului Național
din București. Demisia din funcṭia de director al Teatrului
Naṭional din Bucureṣti şi-a dat-o în anul următor, după ce
s-a căsătorit.[vezi demisia – Epoca, IV, nr.1039, 5/17 mai
1889]
Caragiale pînă la urmă s-a însurat. Nenea și-a pus pirostriile
târziu, la treizeci și șase de ani, amorezat de fiica unui arhitect pe
nume Gaetano Burelly.
= Cînd s-a căsătorit, Caragiale a trăit un coup de foudre, rezolvat
prin Blitzkrieg. Într-o seară de la începutul lunii octombrie 1888,
a cunoscut- o în biroul său de director de teatru pe eleva de
pension Alexandrina Burelly („la belle Andalouse“, în presa
mondenă), a aflat că nu-i place Musset pentru că e prea
„smiorcăit“ (informaţie esenţială), i-a acordat biletele de favoare
cerute pentru ea, pentru colegele de pension şi profesoarele care le
însoţeau, a condus-o la locul ei în sală, pe scară a sprijinit-o cînd
s-a împiedicat un pic („Atunci am ştiut că va fi soţul meu“), a
fixat- o tot timpul spectacolului, apoi a condus- o acasă, unde
amîndoi au jucat scena balconului din Romeo şi Julieta. A doua zi
dimineaţa, directorul Teatrului Naţional, în vîrstă de aproape 37
de ani, se prezenta la tatăl domnişoarei, încă elevă de pension, şi o
cerea de soţie Căsătoria civilă şi religioasă va avea loc abia peste
trei luni, consumate în asalturi strategice în jurul familiei miresei,
pe 7-8 ianuarie 1889. Didina se va dovedi o soţie perfectă. Nu s-a
păstrat nici o urmă a căsniciei reuşite în opera lui Caragiale
La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica
lui Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi
două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10
noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei
convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891).
181 | P a g e
La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion. (1893 - 1921), şi
Ecaterina Lagodi-Caragiale (născută în 1894).
După moartea lui Eminescu publică în 1889 două articole,
‘’Poetul Eminescu s-a stins’’ şi ‘’În Nirvana’’, iar în 1890 reia
colaborarea la ‘’Convorbiri literare’’ şi la ‘’Timpul’’.
‘’Am învăţat la şcoala vieţii”, spune acest ‘’picaro’’ rezumînd în
acest metatext (=text despre text) aventurile unui erou Mitic.
‘’Rică sunt eu!’’, se spovedeşte el în ultimul act, după ieşirea din
scenă.
=‘’ . Ambele piese inspirate din perioada ieşeană a lui Caragiale
ridiculizează frica de manifestările fireşti ale amorului, de care
sînt dominate femeile cu un oarecare statut social. Ce se va fi
întîmplat în realitate atunci? Va fi agresat Caragiale vreo
pudibondă amorezată, cu veleităţi filosofico-literare? Păcat că nu
s-au păstrat scrisorile Veronicăi. Am bănuiala că replicile Fifinei
de acolo sînt inspirate.
Peruzeanu – potenţial criminal şi observator lucid al lumii literare
– nu e străin de personalitatea autorului real. Dar Victor-Edgar,
valetul? Altă faţă a îndrăgostitului frustrat, idiotizat absolut de
pasiunea mimetică? Nu s-ar putea să fi ştiut Caragiale ceva despre
acest tip de amor? Excepţional mi se pare nu faptul că în relaţia
lui cu Veronica s-ar fi putut manifesta şi aşa, ci faptul că peste
cîteva luni, în relaţia lui cu frigida pudibondă Leopoldina, cînd va
plînge privindu-i portretul, va implora amicii să-i dea veşti despre
ea şi va alerga după un ieşean numai pentru că venea din oraşul
femeii iubite, se va manifesta foarte aproape de modelul Edgar.
Parcă şi-a prezis-o, dacă nu cumva şi-a indus-o.
Dar dacă relaţia lui cu Veronica a fost de tipul relaţiei lui Victor
sau a lui Peruzeanu cu Fifina, dacă s-a limitat la observarea lucidă
a nefericitei sau la adoraţia nebună, fără finalizare, cum spune
piesa, Eminescu nu prea avea de ce să fie gelos.
Să fie aceasta varianta ideală prezentată de Caragiale asupra
perioadei sale ieşene? Peru zeanu e bun prieten cu rătăcitorul
Ulise, pe care i-l aduce Fifinei pentru reîntregirea cuplului. Dar
dacă înscenarea a fost o simplă strategie de inducere în eroare a
titularului, de care autorul ficţional era capabil? În varianta
Eminescu, valetul-paj, Cătălin, viclean copil de casă, va sfîrşi prin
a fi un amant fericit. https://www.observatorcultural.ro/articol/i-l-
caragiale-dramaturg-minor-autoreprezentari-parodii-ipoteze/
În ‘’Hatmanul Baltag (personaj care pare un alter-ego al lui
Caragiale), textul conţine şi corespondenţa amoroasă dintre
Arghiriţa şi Stacan, după împăcare (conform deprinderii autorului
de a integra scrisoarea, cel mai sigur procedeu de
autocaracterizare, într-un text dramatic). De la Caragiale, în opera
căruia scrisoarea, mai ales dacă era scrisorică de amor, a jucat un
rol esenţial, nu s-a păstrat nici o scrisoare de amor adresată unei
femei. Nu s-au păstrat nici scrisorile doamnei Micle către
Caragiale. SE pare că trebuie să citim corespondenţa amoroasă
printre rînduri.
În articolul https://beta.dela0.ro/nenea-iancu-in-amor/ sunt
publicate 5 acte = poveşti de dragoste cunoscute.şi un epilog
Epilog. Cine poate să știe ce a fost?
’Cella Delavrancea’’ - 1909-05-04 - Universul, 4 mai 1909;
semnat: Caragiale;
În 11 noiembrie 1910, Cella Delavrancea îi scrie prietenei sale
Margareta Miller Verghi, care avea un renumit pension în
Bucureşti unde aceasta studiase. „Destinul m-a făcut să-l cunosc.
Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în
filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim
căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei
inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă [la Bucureşti] unde
cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu [Barbu
Delavrancea], iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i
plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat
în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez.
Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim. Semnat: Bătrâna ta
ciocănitoare în drum către Italia.” (Fondul Saint Georges –
corespondenţă – Cella Delavrancea – Margareta Miller Verghi,
BCU)
„În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în
gândul unei noi creaţii. Se plimba prin casă, fuma necontenit.
Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să
exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuţă, cântă-mi din
Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea
că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi
muzică cu talent de critic rafinat.” (Cella Delavrancea – “Dintr-un
secol de viaţă”)
183 | P a g e
Caragiale și fiica lui Delavrancea. Caragiale o găzduia la Berlin
pe fiica prietenului său, pianista Cella, mai tânără cu peste patru
decenii (!) decât dramaturgul. Și chiar acolo la Berlin, cu nevasta
în casă… cine poate să mai știe, că doamna Cella în memorii e
delicată. Povestește doar că Nenea îi spunea Aghiuță și o punea să
îi cânte din Beethoven…
https://www.bookaholic.ro/redescoperirea-clasicilor-cele-mai-
frumoase-treisprezece-harfe-din-viata-lui-ion-luca-caragiale.html
Uneori, în textele sale, Caragiale este o voce din off, dezvăluind
poveşti de dragoste ascunse. Victor este un alt Rică, este un
chelner ‘’de bacşişuri mici’’ [Prin acest personaj Caragiale apre-
Caragiale îşi anticipează încă o dată destinul: va fi nu numai
„restaurator“, administrator de berării şi restaurante, ci şi membru
în Societatea internaţională a chelnerilor din Bucureşti, primit la 1
decembrie 1894 şi exclus la 12 ianuarie 1895, pentru neplata
cotizaţiei.] Altfel, cînd rămîne singură cu ea însăşi, Fifina îşi
plînge fericirea pierdută la nivelul Vetei: „Ce rău am făcut cînd
mi-am întors iar gîndul cătră o fericire care este pierdută pentru
totdeauna, pierdută fără nici o speranţă de reîntoarcere“… La
reîntîlnirea cu Ulise, îi va cădea în braţe ca orice femeie
îndrăgostită, sub ochii disperaţi ai lui Victor, un chelner cu vaste
lecturi pe care le alternează: şi romane, şi manuale de psihologie.
Iubeşte ca în cartea pe care o citeşte şi se studiază comparativ. E
slujitorul pînă la pierderea minţilor al femeii ideale care îi e
stăpînă (trubadur, devenit în lumea modernă valet) şi îşi
diagnostichează comportamentul cu teoria în mînă. Aşa şi intră în
scenă: citind din cartea de teorie şi definindu-şi simptomele.
Toată literatura la care se face referire în piesă este kitsch,
„alcătuită majoritar din produse ale romantismului epigonic, ajuns
a întruchipa o caricatură involuntară“, cum a observat de mult Şt.
Cazimir.
Roxana Sorescu mai adaugă: ‘”O soacră este şi farsa actului de
comunicare literară kitsch, personajele principale sînt o scriitoare
kitsch, Fifina, şi un cititor kitsch, Victor, care trăieşte conform
unui model literar kitsch. Este un kitsch parodiat cu procedeele
intrinseci sistemului, aşa încît spectatorul neprevenit poate lua
parodia drept realitate. Astăzi e un procedeu frecvent de construire
a mesajelor parodice”. Există însă şi personajul- observator, care
induce distanţa şi deci posibilitatea de a trata lucrurile cu umor.”
O parodie multiplă a literaturii, povestită parcă de un DonQuijote
care nu se implică în faptele prezentate. Un film-fabulă despre
cărţile care s-au scris despre cărţile scrise de Ion Luca Caragiale şi
despre piesele de teatru nepuse încă în scenă. Undeva există în
biblioraft şi un act dezvăluind în cuvinte povestea de dragoste
dintre scriitor şi pianist ispitei.O bibliotecă prin care se scurge
caragialumea de la un text la altul, într-o ţesătură de texte, un
webtext.
În webotecă, cititorul de romane hipertextuale caută precum un
detective versiunile anterioare ale textului, traducerile, punerile în
scenă, ecranizările, romanul epistolary care a însoţit publicarea în
periodice a texului originar, procesele, acuzaţiile de plagiat,
stenogramele iubirilor lui trecătoare, etc. Viaţa de zi cu zi este
trăită ca un hypertext. În timp ce este citit/trait de către
personajul-povestitor, romanul fragmentar se şterge şi dispare în
uitare, textele reapărînd în amintirea altor texte, în cu totul alte
spaţii. Dar întrebarea rămîne: Cum a murit eroul principal al uneia
dintre cele mai cunoscute opera clasice?
Prima versiune a poveştii vieţii lui a fost scrisă în Epoca de Aur,
în conformitate cu credinţele şi obiceiurile vremii.„Celebru este
unul care începe să trăiască după ce a murit”, obişnuia să zică
Nenea Iancu la o bere.
Aforismul pe care îl trăiește Caragialele este: „Tan largo me lo
fiáis” (tradus ca „Ce termen lung îmi dai!”. Acesta este modul său
de a indica faptul că este veşnic tânăr şi ferice și că moartea este
încă îndepărtată - crede că are destul timp să se pocăiască mai
târziu pentru păcatele sale.
=Prima tentativă de a deschide o berărie a avut-o în 1893. În
asociaţie cu un hotelier pe nume Mihalcea, în noiembrie 1893.
Berarul, personajul principal al romanului picaresc, îşi afirmă
orgoliul plebeu în faţa pretenţiilor de nobleţe ale puternicilor
vremii. Caragiale şi-a construit propria legendă de idriot călător
(şi fante de obor) printr-o societate coruptă, caragialumea din care
face parte şi personajul-povestitor.
== Maiorescu, care mai vizita familia Burelly, ar fi afirmat,
înainte de căsătoria lui Caragiale, în faṭa viitorilor socri: „Bun
băiat Caragiale ăsta, dar îi cam place să stea mult prin berării“.
185 | P a g e
Caragiale se îndrăgostea iute, iubea furtunos și era nestatornic. Se
mândrea cu capacitatea sa de a seduce femei de toate vârstele și
posturile din viață și, de multe ori, se deghizează și își asumă alte
identități pentru a seduce femeile. . Nenea Iancu i-a încornorat,
cum s-ar spune, și pe amicii dumisale Mihai Eminescu și
Constantin Nottara. În versiunea lui Tirso de Molina, personajul
este descris ca un om malefic care seduce femeile datorită
abilității sale de a manipula limbajul și de a-și masca aspectul.
Acesta este un atribut demonic, deoarece diavolul este cunoscut
pentru schimbarea formei sau luarea formelor altor oameni. De
fapt, piesa lui Tirso are o intenție moralizatoare clară.
Tânăra pianistă Cella Delavrancea avea 22 de ani, călătorea şi
dădea concerte. Era fiica bunului său prieten Barbu Delavrancea.
Caragiale a găzuit-o în casa lui, la Berlin, şi o alinta Aghiuţă, îi
cânta îndeosebi din Beethoven.
https://www.ziarulmetropolis.ro/caragiale-indragostit/
Nenea s-a săvârșit la 1912, la Berlin. Cine să știe ce o fi fost și ce
n-o fi fost la mijloc.
Ca orice roman fragmentar, ‘’Caragialele Antologic’’ este un
roman neterminat, incomplet, deoarece, în mod intenţionat sau nu,
unele documente sunt pierdute sau ‘’clasificate’’, şi unele
stenograme sunt cenzurate, „grecul genial" fiind considerat când
„arhicanalie", când „ultimul ocupant fanariot" al României.
Încercăm să redăm cîteva dintre variantele transmise de copiştii
‘’Memoriele lui… - Scrise în zece minute’’ (fără să uităm că tot el
a dat ordinal de incendiere a arhivei personale.)
= Personajul Eminescu, care locuia la Berlin pe Albrecht-Strasse
nr. 6, se întîlnea uneorea cu un bătrînel care locuia pe
Schonnerberg bei, Innsbruckerstr. 1.
Cele două personaje ascunse sub un pseudonim, Mihail Eminovici
(alias Mihai Eminescu) şi Ioanne L. Caragiali (alias Ion Luca
Caragiale) s-au cunoscut pe vremea când poetul a fost cooptat în
trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca. Cei
doi au legat o frumoasă prietenie şi se spune că vreme de un an au
fost nedespărţiţi.
https://adevarul.ro/locale/alexandria/cum-ajuns-eminescu-
caragiale-prietenie-profunda-ura-pura-poetul-nepereche-pus-
problema-a-l-provoca-duel-uriasul-dramaturg-
1_59770c035ab6550cb8778b56/index.html
Într-o altă variantă biografică se spune că Ion Luca Caragiale l-a
cunoscut pe Eminescu pe cînd tînărul poet, debutant la
‘’Familia’’, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu. În 1871,
Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din
București, după propunerea lui Mihail Pascaly.
Mai tîrziu, între anii 1878 și 1881 au ajuns colegi în redacţia
ziarului „Timpul“ din Bucureşti şi la Junimea.
= În anul 1872, societatea "Junimea" din Iaşi îi acordă tânărului
Eminescu un "stipendiu" (ajutor în bani, acordat unui student
sărac; o bursă) pentru continuarea studiilor la Universitatea din
Berlin. Eminescu având asupra sa certificatul de absolvire a
gimnaziului din Botoşani, reuşeşte, pe data de 12 decembrie 1872,
să se înscrie la Universitatea din Berlin (Humboldt - având
statutul din 1810) ca student ordinar. La Berlin se afla şi fratele
cel mare al lui Eminescu, Şerban, care studia medicina. La Berlin,
Eminescu a fost mai statornic, reuşind să promoveze anul 1872-
1873 - cele două semestre, după cum reiese dintr-un grăitor
certificat al Universităţii regale "Friederich Wilhelm": "Noi,
rectorul şi senatul Universităţii regale Friederich Wilhelm din
Berlin, atestăm prin acest certificat de absolvire că domnul Mihai
Eminescu, născut în Botoşani, în România, fiul proprietarului
Eminescu, a fost pregătit pentru studiile academice la gimnaziul
din Botoşani şi a fost înmatriculat la noi la 18 decembrie 1872 pe
baza unui certificat de absolvire de la acest gimnaziu; a stat aici ca
student de atunci şi până la sfârşitul semestrului de vară 1873 şi a
studiat filozofia. În scopul şederii sale a studiat următoarele
prelegeri, semnate mai jos, conform actelor prezentate... Referitor
la purtarea avută la această universitate nu este nimic de remarcat
în defavoarea lui, referitor la partea morală sau materială" În data
de 6 decembrie 1873, Eminescu s-a înscris mai departe la
Universitatea din Berlin pe care o termină în data de 30 iulie
1874. Venit în fruntea Ministerului Educaţiei Naţionale, Titu
Maiorescu îi pretinde tânărului student Eminescu să-şi dea
doctoratul în filozofie la Iena, pentru a putea fi apoi numit ca
profesor la Catedra de Filozofie a Universităţii din Iaşi. Eminescu
în corespondenţa pe care o are cu Titu Maiorescu nu-l contrazice,
primeşte suma de 300 taleri pentru doctorat, dar consideră că este
187 | P a g e
prea tânăr pentru a susţine doctoratul în filozofie la Iena. Ministrul
Titu Maiorescu,îi atribuie postul provizoriu de director al
Bibliotecii Centrale din Iaşi. În data de 30 august 1874, în faţa
rectorului Universităţii din Iaşi, profesorul Ştefan Micle (soţul
poetei Veronica Micle), Eminescu depune jurământul.
Un singur amănunt este omis în toată această poveste: certificatul
de absolvire a gimnaziului din Botoşani.
Pe 16 aprilie 1863, Eminovici întrerupe studiile la gimnaziul din
Cernăuţi. După ce repetă clasa a II-a, Mihai nu mai doreşte să
continue şcoala la Cernăuţi. El frecventează timp de şase
săptămâni cursurile gimnaziului, adică de la 8 februarie la 21
martie 1864.( în clasa a II-a). Într-o scrisoare din 26.03.1864 către
ministrul Cultelor şi Instrucţiunilor Publice, Eminescu explică
motivele care l-au făcut să se înscrie şi apoi să părăsească
gimnaziul din Botoşani:,,Având lipsă nu numai de obiectele
accesorii la studiile gimnaziale, dară chiar şi de meziile de
susţinere, am fost constrâns de a părăsi după un interval de şase
săptămâni deja gimnaziul din oraşul naşterei mele, spre a-mi căuta
în altă parte existenţa”.
În scrisoarea lui Matei Eminescu către Corneliu Botez din Galaţi,
din 1 mai 1909, acesta precizează: „Mihai a făcut la Botoşani
clasa III-a gimnazială, nu I-a, era printre elevii mediocri: la limba
latină, însă, era cel I-iu. A avut ca profesori de latină pe un bătrân
Paulini; de matematică şi director pe Gh. Pădure (cumnat cu
repos. Mitropolit Iosif Gheorghian); de şt. naturale: C. Savinescu;
de francesă: Petre Metey; de istorie: Gh. Tiulescu. Când era el în
clasa a III-a gimnazială, eu eram în I-a primară. Localul şcoalei
era în casele lui Hinek”.
Matei Eminescu se înscrisese în clasa a I-a primară în anul şcolar
1863/ 1864, dar greşeşte clasa în care era înscris fratele său.
Mihai putea să se înscrie în clasa a III-a de gimnaziu numai în
cazul în care ar fi absolvit clasa a II-a la Cernăuţi, dar el n-o
absolvise şi venise pentru a termina clasa a II-a. Chiar dacă a
continuat clasa a doua la Botoşani el nu a terminat-o.
Ziarul ,,Ordinea’’: ‘’după cercetările arhivei Liceului Laurian din
Botoşani, nu s-a găsit înscris în cataloagele clasei a II-a
gimnazială din 1863-64, nici un elev cu numele de M.
Eminovici”.
https://luceafarul.net/mihai-eminescu-elev-la-gimnaziul-din-
botosani
Între 1858 şi 1866 Eminescu (al şaptelea din cei 11 copii ai
căminarului Gheorghe Eminovici) urmează cu intermitenţe şcoala
din Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de
elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în
1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între
timp este angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la
tribunal şi la primărie). Sau pribegeşte cu trupa Tardini-
Vlădicescu.
Din 1866 pînă în 1869 pribegeşte pe traseul Cernăuţi – Blaj-Sibiu-
Giurgiu-Bucureşti.
Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi
sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe
Caragiale.
Între 1869 şi 1872 este student la Viena, unde o cunoaşte pe
Veronica Micle.
Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o
bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu
regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
https://m.facebook.com/permalink.php?story_fbid=761988637282
824&id=173538242794536
Discuţiile de la Berlin dintre cele două personaje au continuat şi
după 1912, pînă în 1963, cînd au fost întrerupte de. [Mormântul
lui Ion Luca Caragiale se află în Cimitirul Șerban Vodă - Bellu
din București, la figura 9 (Scriitori), între mormintele lui Mihail
Ralea și Traian Săvulescu. În anul 1912 Caragiale a fost
înmormântat în stânga lui Mihai Eminescu, iar în anul 1918, în
dreapta lui Eminescu, a fost înmormântat George Coșbuc,
lăsându-se un spațiu de cca. 2 metri între morminte. În 1961
comuniștii l-au înmormântat pe Sadoveanu între Eminescu și
Coșbuc, iar în 1963 l-au „înghesuit” și pe Traian Săvulescu între
Caragiale și Eminescu.
Spre deosebire de personajul Eminescu, personajul Caragiale nu a
pretins niciodată că a absolvit Facultatea de filosofie din Berlin.
Dar pînă şi ultimul document păstrat la Berlin are valoare unei
189 | P a g e
distinţii post-mortem: „Nu am văzut creier mai frumos conturat,
dar nici ateroscleroză mai avansată“, ar fi spus medicul legist care
i-a făcut autopsia.
Pe data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate, sau mai bine zis
sanatoriul de boli mintale al doctorului Şuţu, situat pe Strada
Plantelor din municipiul Bucureşti, la ora 4 dimineaţa, poetul
nepreche Mihai Eminescu se stingea pe un pat metalic, la vârsta
de 39 de ani
Pe 16 iunie, a fost constatat decesul, iar medicii Şuţu şi Petrescu
fac formele legale şi pregătesc un raport oficial, destul de
ambiguu din care nu reiese clar cauza morţii poetului. De altfel
aceştia semnalează doar simptomele unei tulburări psihice, nu şi
fizice. Mai mult decât atât, la autopsia efectuată de doctorul
Tomescu şi mai apoi de Marinescu de la laboratorul Babeş
creierul nu a putut fi studiat, fiind uitat de o asistentă cu neglijenţă
pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid.
”Din nefericire, nu aş putea să vă dau multe informaţii în privinţa
creierului marelui şi nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a
adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu
permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor”, îi scria
medicul unui ziarist ieşean
https://adevarul.ro/locale/botosani/adevarat-cauza-mortii-mihai-
eminescu-dezvaluirile-incredibile-specialistilor-126-ani-moartea-
poetului-1_557d94c0cfbe376e3546de3e/index.html
şi pentru M.Eminescu, (dar şi pentru toţi scriitorii care au publicat
în secolul XIX mai întîi în periodice) este de dorit un roman-
fragmentar care să include ca într-un jurnal toată viaţa şi opera sa.
Respectînd cronologia, datele biografice sunt împletite cu
imaginea textelor publicate pentru prima data în periodicele
vremii. Acest FOTO-Book este un colaj din diferite materiale
literare şi texte autobiografice, şi include şi fotografii de familie,
manuscrise, corespondenţa, inclusive documente oficiale,
traduceri, memorii şi texte care au fost scrise despre textele sale.
Un roman-fluviu cu texte în desxte în texte, prin care copiştii şi
criticii să încerce să reconstituie imaginea scriitorului printre
contemporanii săi.
Data naşterii lui Ion Luca Caragiale (1852-1912) este sărbătorită
pe 30 ianuarie, însă pe certificatul de naştere e trecut că s-a născut
pe 1 februarie 1852.
Certificatul de botez, descoperit în anii 1970 la Arhivele Statului,
menţionează: "La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute
cincizeci şi doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soţ a
nume Dl Luca Caragiali. Şi astăzi la şapte ale lunii lui Februarie
anul o mie opt sute cinci-zeci şi doi s´a botezat în legea
pravoslavnică a Bisericii Răsăritului".
Celălat personaj tipic caragialian este acest ‘’picaro’’, acest
‘’vîntură-lume’’ mîndru de condiţia lui umilă, acest Ioanne L.
Caragiali are certificate de botez şi DOAR ATÎT.
Luca Ṣt. Karagiale (1812 – 10 septembrie 1870), actor, împreună
cu prima sotie, Caliopi (Caloropoulos) cîntăreaṭă în vodeviluri. [În
actul său de cununie, Luca Caragiali (cu ultima variantă
ortografică: Carageally). nu îşi dă numele de familie, la anul 1838,
ci acela de Luca sân (adică fiul lui) Ştefan. Pe la 1850, Luca
părăseṣte teatrul, despărţindu-se şi de Caliopi, dar fără să
divorţeze oficial de ea. El îşi întemeiază o familie statornică cu
brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac
Caraboas.
Cf. https://xdocs.ro/doc/serban-cioculescu-viata-lui-caragiale-
xn4k9dr5l3oj
Sfidând autenticile origini, pe care în mod cert le cunoştea, Ion
Luca Caragiale şi-a înregistrat adeseori elementul iniţial de stare
civilă prin expresia:„de naştere obscură”. Acesta este un element
caragialesc esential pentru susţinerea elementelor biografice cu
nuanţă picarescă. ‘’Romanul picaresc este un gen literar, o formă
timpurie de roman, de obicei narat la persoana I, care prezintă
întâmplările unui aventurier din clasele sociale de jos. În efortul
său de a supraviețui, eroul călătorește din loc în loc și intră în
contact cu diverse categorii sociale.
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Roman_picaresc)
Or, acest „complex plebeian” (preluat de o serie de biografi) era
departe de o realitate genealogică lesne sintetizabilă: prin tată se
trăgea dintr-un bucătar, { Caragiale afirma mereu că neamul său
191 | P a g e
era unul de plăcintari balcanici, ce aveau capetele teșite din cauza
tăvilor pe care le purtau pe creștet, obicei transmis din generație în
generație}, dar nu oricare, ci bucătarul domnitorului Caragea, iar
prin mamă aparţinea puternicei familii de negustori şi bancheri
din Braşov, Mihail Alexovici – cu toţii de origine grecească.
I.L. Caragiale a fost unul din rarele personaje care au dispreţuit
profund orice asociere cu arborele genealogic al familiei:„Ce-are a
face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele” – chestiona
el în 1906 pe Horia Petra-Petrescu, care tocmai pregătea o teză de
doctorat la Universitatea din Leipzig despre opera lui
Caragiale;„d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic
(…) şi nu despre umila mea familie vreunul heraldic”.
În contrast cu I.L. Caragiale, fiul său Mateiu îşi însuşeşte
reprezentări de la polul opus, tocmai cel repudiat de părinte.
Umilit prin actul naşterii sale, ca produs al unei legături
nelegitime dintre I.L. Caragiale şi Maria Constantinescu, Matei îşi
construieşte din mitul nobiliar un univers paralel cu realitatea.
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/problema-originii-
in-familia-caragiale
În anii 1859 și 1860, începe scoala primară la "Instructiunea cu
slova popească", aflata in curtea bisericii Sfantu Gheorghe din
Ploiesti, sub indrumarea părintelui Marinache. Trage clopotele si
bate toaca la biserica "cu dragoste".
Iar în perioada 1860 – 1864, urmează clasele primare II-V, la
Școala Domnească din Ploiești, unde a avut ca institutori pe
Zaharia Antinescu (personaj bizar), apoi pe învăṭătorul Basil
Dragosescu, caruia ii va pastra o calda amintire. Obţine
certificatul de absolvire a cursului primar pe numele lui adevărat:
Ioanne Caragealli.
„Nu am decât patru clase primare pe care pot să le justific”,
afirma cu modestie Caragiale la maturitate, când ajunsese un
scriitor consacrat şi celebrat de o ţară întreagă.
Între anii 1865 – 1867, (după ce a absolvit prima clasă de
gimnaziu în particular), a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții
Petru și Pavel” din Ploiești. .
Perioada 1867 – 1868 este o perioadă neclară în existenta
viitorului scriitor. Dupa absolvirea scolii primare, Ion Luca nu a
mai putut urma decit 4 clase gimnaziale. După moartea
scriitorului este publicat un articol de Chirica Gheorghe: Neamul
Românesc Literar, anul V, nr.24, 23 iunie 1912, p.378. Chirică
Ghe. – ‘’Unde a învăṭat Caragiale?’’
193 | P a g e
Unii biografii susţin ipoteza că ar fi urmat cursurile clasei a V-a
liceale, la Bucuresti, unde se mutase familia, iar studiile liceale au
fost finalizate la București. Alţi biografi afirmă că ar fi absolvit
Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești,
În 1868 a obținut de la tatăl său permisiunea de a frecventa
cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureṣti, în care
unchiul său, Costache Caragiale, preda la clasa de Declamație și
Mimică.
1870-10-24 Este destituit din post, pentru ca de la moartea tatalui
sau din luna septembrie nu se mai prezentase la munca.
1871 - 1872 Sufleur, la Iasi, în trupa lui Mihail Pascaly, apoi
sufleur al doilea si copist la Teatrul National din Bucuresti, unde
îl reîntîlneşte pe Eminescu.
Caragiale recitindu-l pe Caragiale şi rescriind perpetuu la
‘’Titircă, Sotirescu & C-ia’’ (vezi manuscrisul păstrat)
Realitatea de gradul 2 – ‘’Titircă, Sotirescu
& Comp.’’
Prin urmare, în ciuda faptului că a participat la
diferite întruniri electorale ṣi ṣi-a exprimat diferite
opṭiuni politice, în esenṭă nu realitatea politică
(=REALITATEA de gradul I) îl interesa pe Ion Luca
Caragiale, ci imaginea acestei realităṭi. Scrierile lui
Caragiale sunt descrieri ale caragialumii, sunt texte
prezentînd diferite puncte de vedere, scene-realităṭi
de gradul II, reflectînd scena politică permanent
updatată. În aceste flashmoburi din diferite locuri sau
localuri, autorul schiṭează instantanee care aparent
nu pătrund în profunzimea psihologiei
participanṭilor, Caragiale considerînd că timpul este
o succesiune de ‘’MOMENTE”” ṣi deci ‘’Comicul
trebuie să surprindă. Tragicul trebuie pregătit de la
început.’’(I.L. Caragiale). Din marea tragedie la care
a lucrat tot timpul exilului, s-a păstrat doar un început
neterminat. Încă din 1905, primul an cînd a ajuns la
Berlin, Caragiale a fost preocupat de scrierea unei
piese cu redistribuirea rolurilor din piesele
anterioare. O rescriere a textelor sale, o realitate de
gradul II, ca o copie a unei caragialumi înveṣnicite.
O comedie atît de îndelung pregătită încît s-a pierdut
în jocul de oglinzi din Realitatea secundă. Acolo
unde, într-o scriere fără sfîrṣit, este inclus ṣi
personajul Caragiale. Dacă ar fi apucat să publice
această formă de auto-biografie scenică, cu siguranṭă
ea s-ar fi numit ‘’Titircă, Sotirescu & Comp.’’
Aṣa cum pînă la apariṭia tiparului, textul era transcris
ṣi retranscris de diferiṭi copiṣti, acest text ar fi fost să
fie o altfel de copie a unei altfel de caragialumi, o
încununare a întregii opere, un hiper-text.
Hipertextul se găseşte frecvent în formatul tipărit: în
195 | P a g e
textul biblic, în enciclopedii, glosare şi dicţionare,
cărţi medicale şi acte legislative cu amendamente,
cataloage şi ghiduri de călătorie, cărţi de bucătărie şi
reviste ştiinţifice, în rezumate şi indexuri, în textele
literare, etc. ‘’Numesc hipertext orice text derivat
dintr-un text anterior prin transformare simplă
(procesare) sau de transformare indirectă
(imitaţie)”). Termenul se referea la data apariţiei
exclusiv la domeniul umanioarelor, denotând relaţia
care uneşte un text B (un hipertext) cu un text
anterior A (hipotextul), pe care este grefat într-o altă
manieră decât comentariul (metatextul).
Hipertextualitatea reprezintă aşadar relaţia de
derivare a unui hipertext dintr-un hipotext; imitaţie
şi transformare, pastişă, parodie, eroi-comic,
travesti, şarjă, a la maniere de, forgerie, transpoziţie
etc. [Pascu (Popescu) 2006] apud Elena Ungureanu:
Textul şi –textele. {Termenul nu trebuie confundat
cu ‘’hypertextualitatea’’, care reprezintă
textualitatea Internetului. "Very unlike digitized
hypertext, which simulates the complexity of things
and behaves like a game of the world, the book
shrugs off all confusion between language and
world, reality and representation; it intrinsically aims
for effects of truth (of which literary fiction in
particular is at bottom only the inverted double). On
the whole, the book fortifies social conversation by
producing arguments" (Patrick Bazin).}
Martoră la aceste conversaṭii dintre scriere ṣi
rescriere, fiica dramaturgului surprinde porṭile prin
care realitatea (biografică) pătrunde în operă ṣi
modelează o nouă realitate. Canalul de comunicaṭie
rămîne deschis între cele două existenṭe, ṣi uneori, pe
principiul vaselor comunicante, cuvintele trec în
dincolo de noi. De-acolo, aceste dovezi pe care se
întemeiază demonstraṭia că nemurirea e în noi, ṣi că
ceea ce e dincolo de noi nu este decît imaginea ei în
afara noastră, de acolo se reîntorc pline de amintiri
din de dincolo de ceea ce este. Ecaterina Logadi îṣi
aminteṣte despre tatăl ei:
‘’Se gîndea cu puṭin înainte de moarte să scrie o piesă
de teatru care să fie urmarea ‘’Nopṭii furtunoase’’ ṣi
care s-ar fi intitulat ‘’Titircă, Sotirescu & Comp.’’
Din caietul care poartă acest titlu ṣi pe care recent l-
am donat Muzeului Literaturii de pe lîngă Uniunea
Scriitorilor din R.P.R., caiet în care se află o serie de
note disparate ṣi greu descifrabile, se vede că el nu
ajunsese încă la o închegare definitivă a planului său.
În proiectul acestei piese interveneau ṣi personagii
din ‘’O scrisoare pierdută’’, ca de pildă Caṭavencu.
Acṭiunea s-ar fi petrecut cu douăzeci ṣi cinci de ani
mai tîrziu decît ceea din ‘’O Noapte furtunoasă”. În
general, din acele notiṭe se văd destul de detaliat
situaṭiile la care aveau să ajungă, după douăzeci ṣi
cinci de ani, eroii din cele doua piese. Unii din ei
încep chiar să vorbească. Aṣa, Rica Venturiano,
probabil în vreun discurs:
"Rică (cu putere ṣi volubilitate ṣi emoṭie crescîndă):
Da, am apărat o viaṭă întreagă fără ṣovăire ideile
mele, ideile progresiste, instrucṭiunile,
Constituṭiunea, acel pact fundamental al nostru al
tuturor pentru care am vărsat atîtea secole generoase
ṣiroaie de sînge, da! le-am apărat cu un amor sincer
(deṣi) dezinteresat, ca o adevărată tigresă care,
sentinelă neadormită, stă totdeauna gata la postul său
de onoare spre a-ṣi apăra ca o leoaică desperată micii
ei puiṣori favoriṭi care n-au decît pe mama lor în
combaterea luptei pentru existenṭă, ṣi a evoluṭiunei
generale precum ne spune ṣtiinṭa modernă ca o
garanṭie.
197 | P a g e
Prinṭul: Il est vraiment remarquable cet animal!"
Sau o scenă între Caṭavencu ṣi Rică:
(cu Rică, după împăcăciune)
Caṭavencu: Mă rog dă-mi voie: ori avem dreptate, ori
n-avem dreptate, din această dilemă nu poṭi ieṣi, ori,
dacă avem dreptate...
Rică: Dă-mi voie ... ăsta poate fi punctul de vedere
al dv. Suspin însă...
-Însă ce?
-Însă ... (după multă reflecṭie) Dă-mi voie: noi zicem
aṣa: ori aveṭi dreptate, ori n-aveṭi dreptate; din
aceasta dilemă nu puteṭi ieṣi! Ori ... dacă n-aveṭi
dreptate...
-Ba, pardon!
-Ba, pardon eu!
-Atunci nu rămîne decît să facem apel la opinia
publicului"
Dintr-un articol de propagandă electorală apărut în
ziarul ‘’Politica’’ din Buzău, (unde Caragiale a avut
o berărie în gară), aflat în acest caiet ṣi însemnat pe
dos de tata, se vede că piesa trebuia să fie tot o satiră
a moravurilor politice care existau la noi în ṭară în
acel timp. Aceasta reiese limpede din dialogul Rică-
Caṭavencu reprodus mai sus, precum ṣi din textul
articolului din ziar.
Despre această piesă el ne-a vorbit ṣi ne-a dat
amănunte asupra personagiilor, numai că portretele
lor le schimbă mereu.’’
= Scrie un Caragiale despre un Caragiale.
Aṣa cum hipertextul este un text în text în text, ṣi
fiecare text pare o copie după o matrioṣcă.
Chiar dacă uneori re-scrierile sale au un caracter
auto-parodic, tehnica parodierii a practicat-o
Caragiale în multe scrieri despre ‘’scriitura’’ altora.
El realizează astfel o parodie a parodiei, un amalgam
specific scriiturii postmoderne, în care dublează
actul ficṭional prin cel critic. Astfel, scriitorul
Caragiale este ṣi propriul său critic literar, sau,
dimpotrivă, din perspectiva criticului îṣi compune
creaṭia literară ṣi re-scrie dimensiunile caragialumii.
Caragialumea, privită din exterior, este un colaj din
diferite tipuri de material: – comedii, drame, nuvele,
povestiri, poezii, schiṭe, articole politice, ode,
parodii, traduceri, scrisori, ṣi alte mofturi.
‘’ Cititorul trece ca o furnică de la o schiṭă de Ion
Luca Caragiale la o fabulă de Caragiale, de la o
comedie de Caragiale la un basm de Caragiale, de la
o nuvelă la un sonet, telegrame, conferinṭe, mofturi,
ṣi alte cele care reprezintă zig-zag-urile unei vieṭi.
Între o cuvîntare la o întrunire politică ṣi un toast la
o masa festivă, regăsim, ca pe o bandă-Mobuse,
epigrame ṣi ode, printre drame ṣi povestiri, ṣi trecem
de la o schiṭă de Caragiale la altă schiṭă de Caragiale,
apoi la romane ṣi pamflete politice. Un Zig-zag!...
perpetuu în care vedem cum Caragiale îl rescrie pe
Caragiale. Despre ‘’Titircă, Sotirescu et Comp’’ ṣi
alte scrieri virtuale nu putem spune decît că ele sunt,
ca ṣi toate celelalte, ale lui Caragiale ṣi ale
caragialumii’’ – (autocitat, vol.20, pag.338) Andrei
Pleşu conchidea: “De aceea problema nu este dacă,
astăzi, Caragiale este sau nu este actual, ci, invers,
dacă noi suntem sau nu caragialeşti.”
Despre Caragiale nu se poate spune nimic: nici dacă
a existat, nici dacă nu a existat. Tot ce ṣtim despre el
este doar ceea ce se spune (că s-a spus). Personajul
devine mitic. ]
‘’— Eu, nene Iancule, n-am avut noroc să dispun de
părinţi care să-nţeleagă de ce fel de copil dispuneau,
pe onoarea mea! Păcat că nu m-au dat să-nvăţ
filozofia! eu ieşeam filozof, să nu crezi că spun
199 | P a g e
mofturi! filozof: asta era nacafaua mea, nu negustor!
Şi-n adevăr, Mitică este un cap filozofic. Totdeuna
când ne vedem, trebuie să-mi toarne un aforism
remarcabil. (‘’Țal!’’)
Regretând că nu a studiat la şcoli înalte înţelepciunea
regină, Caragiale poate fi considerat autor al propriei
filosofii a operei. În istoria culturii moderne,
caragialismul este un concept care derivă din
înţelesurile operei sale cu valoare mitologică şi care
se referă la ilustrarea cu exemple a importanţei şi a
consecinţelor salturilor istorice asupra evoluţiei
mentalităţilor şi a progresului moral al
umanităţii.(Luiza Marinescu).
‘’Tot Mitică: ‘’-Amice Costică, nu mai merge cu
căldurile acestea dropicale. M-am hotărât în fine să
plec mâine dimineaţă.
-Costică: Unde?
Mitică: La băi... Să-mi scrii.
Costică: Adresa?
Mitică: Nu ştii?... "Mitică".
Costică: Bine. "Mitică" ştiu; dar unde?
Mitică: "Mitică, la băi".
Costică: Bine, la băi, ştiu; dar unde la băi? Băi!
Mitică: "Mitică... la băi... în Europa."
=[=Miticismul reprezintă o atitudine, un mod de
comportare specific miticilor. Caragialele, în
căutarea miticului, colindă tropa-tropa prin Europa.
„…mărturisesc că nu-nţeleg. Ce-are a face familia
mea, care nu e nobiliară, cu operele mele!’’ notează
Caragiale. Ba, tocmai că are! Vociferează unul ca
mine.
Personajul Ion Luca Caragiale s-a născut în satul
Haimanale, de lîngă Ploieṣti. Conform actului de
botez (scris cu alfabet chirilic), Ioanne L. Caragiali
s-a născut pe 1 februarie (stil vechi / 13 II stil nou)
1852, ṣi a fost botezat în legea pravoslavnică a
Bisericii Răsăritului. Era fiul nelegitim al lui Luca
St. Caragialli, născut la Constantinopol,[„în ţinutul
Turchiei", cf. actul de deces], ṣi al Iecaterinei
Karaboas, fiica unui negustor grec din Braṣov.
Dinastia Caragiale a fost întemeiată de bunicul său,
Ștefan Karaialis, care era originar din Kefalonia.
Caragiale susṭinea că bunicul său vine din insula
Idria (la sud de Atena, Grecia), ṣi că el este neam de
‘’idriot’’. Am fost, precum ţi-am spus de multe ori,
sămânţă de idriot, vecinic doritor de alte orizonturi"
( idrioṭii sunt de origine albaneză). Venit ca bucătar
în alaiul domnitorului fanariot Ioan Gheorghe
Caragea (de la care se pare că i se trage şi numele),
Ștefan a avut trei fii care au devenit nume cunoscute
în istoria teatrului românesc:
Iorgu Karagiale (1826 – 1894 actor, ca si sotia sa.
Luca Ṣt. Karagiale (1812 – 10 septembrie 1870),
actor, împreună cu prima sotie, Caliopi
(Caloropoulos) cîntăreaṭă în vodeviluri. [În actul său
de cununie, Luca Caragiali (cu ultima variantă
ortografică: Carageally). nu îşi dă numele de familie,
la anul 1838, ci acela de Luca sân (adică fiul lui)
Ştefan. Pe la 1850, Luca părăseṣte teatrul,
despărţindu-se şi de Caliopi, dar fără să divorţeze
oficial de ea. Cf. https://xdocs.ro/doc/serban-
cioculescu-viata-lui-caragiale-xn4k9dr5l3oj
Kostache Karagiale (1815 – februarie 1877), a fost
cel mai cunoscut dintre cei trei fraṭi.
=În timpul vieṭii sale, I.L. Caragiale a trăit
schimbarea de 5 ori a numelui ṭării (ṣi schimbarea
imnului, ṣi schimbarea drapelului).
El s-a născut în 1852 în Principatul Țării Romăneṣti.
201 | P a g e
După 24 ianuarie 1859, prin unire cu Principatul
Moldovei, ṭara primeṣte numele de Principatele
Unite
La 22 ianuarie/3 februarie 1862 Principatul
Moldovei și Principatul Țării Românești s-au unit
oficial pentru a crea Principatele Unite Române (sub
domnitorul Alexandru Ioan Cuza).
După abdicarea lui Cuza din 22 februarie 1866,
numele ṭării a fost schimbat, intrînd în vigoare o nouă
constituție, care dădea țării numele de România.
Succesorul lui Cuza, prințul Karl de Hohenzollern-
Sigmaringen, a fost proclamat Domnitor drept Carol
I al României la 20 aprilie 1866.
Republica de la Ploiești este denumirea unei mișcări
antimonarhice din data de 8 august 1870, miṣcare la
care a participat ṣi tînărul Ion Luca Caragiale.
La 9 mai/21 mai 1877 România s-a proclamat pe
deplin independentă, iar la 14 martie/26 martie 1881
a devenit Regatul României
==La sfîrṣitul secolului XIX ṣi începutul secolului
XX, Ion Luca Caragiale a avut mai multe încercări
de a se stabili la Cluj, la Sibiu sau la Braṣov, toate
localităṭi din Ungaria [==Austro-Ungaria, numită și
Dubla Monarhie împărătească și crăiască (kaiserlich
und königlich Doppelmonarchie sau k. u. k.
Doppelmonarchie) sau Monarhia Dunăreană,
desemnează statul condus de monarhii Habsburgi în
Europa Centrală și în Europa de Sud-est între 1867
și 1918. Acest stat a existat după transformarea
Imperiului Austriac într-o dublă monarhie pe baza
compromisului austro-ungar din 8 iunie 1867,
recunoscut în Austria prin constituție începând cu 21
decembrie 1867, până în 31 octombrie 1918 (când
Ungaria a ieșit din uniune). Monarhia austro-ungară
se compunea din două state: din „Regatele și Țările
reprezentate în Consiliul Imperial”, neoficial
Cisleithania (stat numit oficial Austria doar din
1915), și din „Țările Sfintei Coroane Ungare a lui
Ștefan“, neoficial Transleithania (stat numit
colocvial Ungaria). Altfel spus, Dubla Monarhie era
formată dintr-un imperiu (al țărilor austriece) și un
regat (al țărilor ungurești). . Șeful de stat comun era
Împărat al Austriei și Rege Apostolic al Ungariei din
casa de Habsburg-Lorena. Din 1867 până în 1916 a
domnit Francisc Iosif I,[
https://ro.wikipedia.org/wiki/Austro-Ungaria]
=În 1905 Ion Luca Caragiale pleacă în exil ṣi se
stabileṣte definitiv la Berlin, capitala Imperiului
German. [=Termenul Imperiul German (în limba
germană: Deutsches Kaiserreich) se referă de obicei
la Germania începând cu fondarea ei ca stat național
unificat la 18 ianuarie 1871 și până la abdicarea
ultimului kaizer, Wilhelm al II-lea, la 9 noiembrie
1918.]
Se poate spune că Ion Luca Caragiale ṣi-a trăit toată
viaṭa undeva în Europa, într-un principat, o
republică, un regat ṣi un imperiu, ‘’un vecinic doritor
de alte orizonturi’’. În acest spaṭiu, undeva, pe o
scenă, se joacă întotdeauna un Caragiale.
Dintotdeauna s-a jucat ‘’Caragialele nostru’’ cel de
toate zilele. Caragialele pre-există orice scenă, ṣi a
pre-existat caragialumii. Sau poate? Tocmai de
aceea Caragialele coexistă cu toată caragialumea.
Întotdeauna, pe o scenă, undeva, va exista un
Caragiale. Sau se vorbeṣte despre Caragiale. Sau se
vorbeṣte în limba lui Caragiale.
Orice act de comunicare presupune un schimb
reciproc de informaṭii, transmise de la un actor-
emiṭător către un receptor (=destinatar al mesajului).
Textul, trimis de către un scriitor către un cititor,
203 | P a g e
(prin intermediul unui actor), păstrează caracterul
linear al limbii, care exclude posibilitatea de a
pronunṭa două elemente lingvistice în acelaṣi timp.
Vorbirea concretizează organizarea limbii în lanṭul
vorbirii, în aṣa fel încît, cu cît vorbim mai mult, cu
atît uităm mai mult. Și cu cît citim mai multe despre
Caragiale, cu atît ṣtim mai puṭin despre Caragiale.
Cine mai citeṣte azi Caragiale? Cine mai are timp de
citit cărṭi atunci cînd toate lumea scrie? Ce ar trebui
de știut despre comunicarea prin mesaje? {cui să-i
scrii? Ce să scrii? Când să scrii? ṣi mai ales, de ce?,
astea sunt întrebări pentru altă data. Deocamdată,
important e să ‘’„Scrieți, băieți, orice, numai
scrieți!’’ {Întrucât este unul dintre cele mai rapide
moduri de a comunica unul cu celălalt. Dar, uneori,
există unii expeditori anonimi, care trimit mesaje
enervante și neplăcute pentru cei dragi.} Patrick
Bazin vorbeṣte ‘’despre riscurile hypertextului’’ care
pulverizează limitele textului ṣi relaṭia sa cu
realitatea. "Another risk, of which any Internet user
is conscious, is that of a nomadic roaming or surfing
that has lost its bearings -- or its correlate, confining
oneself around singular, self-maintained or self-
sustained problematics. This double slippery slope
vis-à-vis the fundamentally universalist model of the
book finds an echo in postmodern relativism and can
lead to a kind of cultural tribalism. A third difficulty
has to do with the possible disqualification of
"eyewitnessing" and its relation to reality (as
distinguished from what Derrida calls proof) which
the book knew how to guarantee -- by engaging,
through the ethos of what was fit to be printed, the
responsibility and so to speak the reality of the
author, even if he had lied or deluded himself. On the
contrary, the constant updating in real time of an
electronic magazine, such as the one with which the
IPSI Institute in Darmstadt is now experimenting,
illustrates forcefully one of hypertextuality's
paradoxes: by one reckoning, the most immediate
reality bursts onto the screen; by another, it loses all
its force for lack of having been truly inscribed there.
At the same time that it explodes the limits of text,
hypertextuality revives one of the founding
questions of culture: by what mediations can private
experience and collective practice enter into
exchange?" (Patrick Bazin, Toward Metareading.
‘’The Future of the Book’’ - Proiectul său digital este
mediat de acordul semnat în 2008 cu Google, ca
urmare a unei cereri de ofertă lansate de orașul Lyon
și la digitalizarea unei mari părți a fondurilor
bibliotecii vechi sau aproximativ patru sute de mii de
volume.) Anticipînd parcă atîta scriitoricime ṣi atîta
scriitorism, Caragiale scrie: =‘’Pentru un român care
ṣtie citi, cel mai greu lucru e să nu scrie’’
Scrisul aparṭine emiṭătorului ṣi cititul aparṭine
destinatarului mesajului scris. Cum ar suna oare
Caragiale, în lectura lui Caragiale? Caragiale în
traducerea lui Caragiale? Caragiale în rolul lui
Caragiale?
-Caragiale… ṣi mai cum?
-E destul atîta: Caragiale!....
[nota mea – NICIODATĂ nu e destul Caragiale!
Pentru atîta caragialume!]
Personajul-Caragiale îṣi caută propria identitate
printr-un labirint de texte suprapuse, copii ale unor
copii, realitaṭi de gradul X, tot mai îndepărtate de
realitatea textului-iniṭial. Capcana textului re-tipărit
împinge cititorul spre citiri-multiple, nivelele lecturii
unui Caragial depăṣind metalectura caragialumii.
205 | P a g e
Biografia autorului ṣi cronologia operei sale ar trebui
să formeze un tot unitar. Contextualizarea spaṭio-
temporară reflectă imaginea omului din spatele
operei sale, dar ṣi modul în care opera se reflectă
asupra biografiei autorului. Parafrazîndu-l pe
Borges, nimeni nu s-a gîndit că omul ṣi cartea sa erau
un singur labirint. Caragialele călătorindu-se în
căutarea lui Caragiale.
Caragiale recitindu-l pe Caragiale, Caragiale
rescriindu-l pe Caragiale, Caragiale de vorbă cu
Caragiali.
Orbul e iarăşi printre noi” – „Şi-n noi”
Personajul care vedea dincolo de cuvinte reprezintă
o privire de ansamblu a autorului asupra
evenimentelor petrecute în caragialumea ultimiilor
lui ani. Spre deosebire de scriere ṣi de re-scriere, care
sunt cele două aspect ale activităṭii scriitorului,
citirea ṣi re-citirea sunt cele două faṭete care
alcătuiesc ansamblul activităṭii cititorului. Atît
scrierea, cît ṣi citirea, au două nivele distincte de
realizare a semnificaṭiei: ’Citesc ṣi scriu, scriu ṣi
citesc, citesc ṣi trăiesc, trăiesc pentru a scrie mai
bine, ṣi astfel să mă înṭeleg mai bine’’ Și, după toate
cîte le-a scris, Nenea Iancu Caragiale
concluzionează: ‚’ ‘’Știu că n-am talent la scris ṣi
pace.’’
Meta-Citirea ṣi meta-înṭelegerea unui text pleacă de
la afirmaṭia simplă – ‘’Citesc ce scriu.’’ Elementul
de compunere ‘’Meta-‘’ exprimînd noṭiunea de
transformare, de modificare, de schimbare, este
folosit la formarea unor substantive ṣi adjective noi.
Dar Meta-lectură? Ce înṭeles adaugă cititorul atunci
cînd foloseṣte prefixoidul ‘’meta-‘’? Acel ‘’dincolo
de’’, spaṭial ṣi temporal, e un ‘’după’’, sau un
‘’dincoace’’ de noi? Dincolo de Caragiale e un alt
Caragiale. Caragialele recitindu-l pe Caragiale.
Caragialele rescriindu-l pe Caragiale. . Caragialele
retrăind un Caragiale, în contextul caragialumii.
’Titircă, Sotirescu & Comp.’’ este într-adevăr un
transfer ‘’De la Caragiale la Caragiale’’? Un text
despre un alt text. Metatextul este textul care
interpretează un alt text. În relaţia operă–cititor,
referitor la fidelitatea faţă de structurile textului,
interpretarea poate fi aşezată pe un nivel ‘’meta’’,
metatextul fiind rezultatul unei analize complexe,
aprofundate a textului, prin aplicarea unui demers
critic, o ipoteză asupra textului. Metatextualitatea
este una din cele cinci tipuri de relaţii stabilite în text,
identificate de Gérard Genette, relaţie ce defineşte
statutul unui text care se prezintă drept comentariul
unui text anterior. Deasemenea, prin metatextualitate
se operează o altă deschidere exegetică asupra
operelor literare.
Cu puṭin timp înainte de moarte, Caragiale se gîndea
să scrie o piesă de teatru care să fie urmarea pieselor
lui de teatru anterioare: ‘’O scrisoare pierdută’’ ṣi
‘’O noapte furtunoasă’’.
={Pe 18 ianuarie 1879, Teatrul Național din
București prezintă în premieră “O noapte
furtunoasă”
‘’Iar la a doua reprezentație, din 21 februarie, am fost
iar fluierat, huiduit și amenințat, de o droaie de
patrioți din Garda Civică, cu bătaia în piața Teatrului.
Niște tineri ofițeri m-au scăpat de furia lor.” –
mărturiseṣte însuṣi Caragiale. ‘’Tot atunci, în 30
ianuarie 1879, autorul “Nopții furtunoase” își ia
revanșa, publicând în „Telegraful”, în stil
venturianesc: „După o călduroasă reclamă – meliora
causae digna (lb. lat. trad. “cauză mai bună”) -,
avurăm nefericita ocasiune de a constata valoarea
207 | P a g e
acestei hibride inspirațiuni ce depinge într-un mod
foarte clar starea de infectațiune ce caracterisă
atmosfera morală în care trăiesc unele individe ”,
semnat “Nairolfus”. Parodia este evidentă și
semnătura “Ion sufler” arată de unde venea
batjocora’’ (vezi Ziarul Metropolis)
“Măi, Rică sunt eu!” îi spune autorul “Nopții
furtunoase” bunului său prieten Paul Zarifopol. Nu,
nu este dramaturgul, ci gazetarul epocii lui ’Titircă,
Sotirescu & Comp. Caragialele era ṣi el un personaj
din caragialume.
‘’ Jupân Dumitrache a trăit în București, pe Calea
Șerban Vodă, la numărul 26, într-o casă plasată în
fundul unei curții, cu etaj și geamlâc. De la locuința
sa în sus, până la colțul din strada Pincipatele Unite,
era un depozit de cherestea. În spatele casei fusese
cândva grădina banului Costache Bălăceanu, a cărui
locuință împodobită cu o stemă pretențioasă și
greoaie, pe lângă biserica Sf. Ecaterina, a ajuns tot în
proprietatea lui. Jupân Dumitrache zis “Titircă inimă
rea”, cherestegiu și căpitan în garda civică, este
personajul lui Caragiale din comedia „O noapte
furtunoasă”. Reprezentatul cartierului bucureștean
numit atunci “mahala” făcea parte din clasa de mijloc
a societății, despre care Șerban Cioculescu, eminent
exeget al operei carageliene, spunea: Caragiale „n-a
născut tipul ci l-a avut sub ochi, l-a cultivat poate, ca
să-l prindă cât mai veridic, ca pe o copie după
natură”. Jupân Dumitrache avea “ambiț”. “Titircă
inimă rea” știe că “Vocea patriotului naționale”
combătea tot pentru el, că „sfânta Constituție” îl
„reprezinta”. Cu o mână pe burta grasă și alta pe
pungă, curios despre “ce mai zice politica”,
disprețuia pe cei cu leafa mică numindu-i
„bagabonți”, „coate-goale”, „mațe-fripte”. Stăpân pe
situație, dădea mandate de arest împotriva
bolnavilor, bătea slugile, pe Spiridon, și-l „umfla” pe
redactorul Rică Venturiano, un „scârța-scârța” pe
hârtie. (…) / Povestea cetățeanului „onorabil”,
negustorul și „apropitarul” de pe Calea Șerban Vodă
cu necazurile lui conjugale, este sursă de inspirație
pentru marele dramaturg. În scrierea piesei și
construirea personajului principal, Caragiale îi dă
numele real, atribuindu-i porecla “Titircă inimă rea”,
care era a unui ciomăgaș electoral al vremii ce ieșise
din anonimat prin august 1865, când liberalii voiseră
să-l răstoarne pe Cuza. Dramaturgul îi adaugă
înfățișarea unui binecunoscut negustor de cherestea
al vremii, Dumitru Nicolau care a trăit între 1825-
1900. Se zicea că n-ar fi fost un om ursuz, iar
Caragiale era bine primit în casa lui. Soția
negustorului, numită în piesă Veta, purta în realitate
numele Paraschiva și era alintată Vița. Sora Viții –
Zița, în piesă – se numea în realitate Rița. Chiriac,
tejghetarul din piesă și amantul nevestei lui
Dumitrache, era Gheorghe Berevoianu, ajuns și el
mare “negustor chiristigiu”, la depozitul în dosul
Colței. În urma adulterului, căsnicia a ajuns la divorț;
dar până atunci, toată urbea era la curent cu
aventurile nevestei lui Dumitrache. “Măi, Rică sunt
eu!” îi spune autorul “Nopții furtunoase” bunului său
prieten Paul Zarifopol. Nu, nu este dramaturgul, ci
gazetarul epocii, care avea nevoie de un pretext
pentru a derula povestea. Întâmplarea cu numărul
inversat la poartă este reală.Citiți în Ziarul
Metropolis >
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-noapte-
furtunoasa-a-lui-caragiale-in-povestea-unei-strazi-
calea-serban-voda/
209 | P a g e
Caragiale scriind despre Caragiale îl trăieṣte pe
Caragialele din el, sau pe Caragialele de dincolo de
el. Caragiale despre mitici ṣi miticisme, sau despre
români și românisme! Pentru a-ṣi putea să-ṣi vadă
imaginea Caragiale se îndepărtează de sine, trece
dincolo de ceea ce se vede. Ce e dincolo de
caragialumea din oglindă? Ce-ar putea fi altceva
decît o caragialume mai mare, care ne priveṣte, aṣa
cum ṣi noi ne privim imaginea oglindită în fîntînă. Și
în timp ce ne oglindim în abis, ṣi abisul se oglindeṣte
în noi. Cu cît te uiṭi mai mult în întuneric, cu atît mai
adînc întunericul se uită în tine. Nietzsche, filozoful
german care a spus asta‚( ‘’Când te uiți îndelung într-
un abis, abisul se uită și el la tine"), a mai adăugat ṣi
întrebarea: ‚’ Care este adevărul? E omul una din
gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele
ale omului?" Pentru a putea răspunde la această
întrebare trebuie să te detaṣezi de cele două realităṭi,
să treci dincolo de existenṭa lor spaṭială ṣi temporală.
Această realitate unică, obiectivă, este materia care
există în afara conștiinței omenești și independent de
ea. Pentru a o înṭelege, omul a făcut un pas în afara
ei, încercînd, prin cuvinte, să creeze o copie a
realităṭii, o REALITATE de gradul II. Această
realitate deschisă spre infinit ṣi spre invizibil
cuprinde nu numai tot ceea ce există, ci ṣi tot ceea ce
ar putea vreodată exista. Metarealitatea este situată
dincolo de materie ṣi de minte, este o lume adamică
unde realităṭile virtuale sunt amestecate printre
rîndurile realităṭi concrete, obiective. Aṣa cum în
democraṭie ‚’ the locus of power is in the people’’,
metarealitatea este centrul în care se uneṣte întregul
univers cu tot ceea ce se află sau s-ar putea afla în el,
inclusiv cu activitatea mintală. Scriitorul aflat în faṭa
unei pagini de hîrtie albe, înainte de a începe să scrie,
îṣi deschide sufletul spre această metarealitate.
Cărṭile sunt deci locul unde se întîmplă minunea,
deci metarealitatea nu se formează într-un singur loc
(=locus), ci conturează un ‚’dincolo de’’ definit prin
mai multe ‚’loci’’. Poziṭia determinată ocupată de un
scriitor în structura bibliotecii este aceea de
bibliotecar detaṣat de spaṭiul din jur. ‚’Meta-reading?
What does my title mean? I may be the last person in
my profession to have learned what one does to a
word when one adds the prefix meta: that one takes
one step back from the action and becomes self-
conscious and reflexive about the nature of the act or
subject that follows the prefix. ‘’ ( Lois Kuznets,
Meta-Reading). Elementul de compunere ṣi
sentimentul ‚’meta’’ generează o altă realitate:
REALITATEA de dincolo de cuvinte. Realitatea de
dincolo de noi, realitatea de care trebuie să ne
desprindem pentru a o putea vedea. Relaṭia dintre noi
ṣi cărṭi este este o relaṭie care duce de la noi la noi.
Suntem ca niṣte furnici captive într-un spaṭiu
bidimensional, spaṭiul cărṭii. Metatextualitatea este
relaţia care leagă un text de altul prin comentariu,
fără să-l citeze ori să-l numească în mod necesar, este
un dialog dinspre noi înspre noi. Patrick Bazin scrie
‚’Despre metatextualitate’’ ‚’ "Books, the centuries-
old foundation of textualilty, can now be seen as
overshadowed by a metatextuality that extends
progressively to the whole complex of modes of
representing the world, to all the different media,
while continuing, nevertheless, to function as a
referent. It is for this reason that the difficulty of
perfecting and framing the methods for leafing
through "pages" on screen witnesses both an effort to
reconform the book as nonbook, and at the same time
the book's permanence" (Patrick Bazin, On
211 | P a g e
Metatextuality). Biblioteca infinită a lui Borges,
recreată pe internet, este adevărata bibliotecă-
labirint. În viziunea lui Borges, lumea este o imensă
bibliotecă, Biblioteca Babel. Despre cărṭi s-au scris
alte cărṭi, ṣi apoi despre aceste noi cărṭi s-au scris alte
cărṭi, ṣi continuăm să scriem cărṭi despre cărṭi. Este
o hipertextualitate construită pe verticală, cu texte
despre textele derivate din textele preexistente prin
transformare ori imitaţie, pînă cînd se pierde modelul
iniṭial. Și pînă cînd ajungem în nicăierea textului
suprem, ’Titircă, Sotirescu & Comp.’’, textul
hipertext care include toate texte anterioare.
Hipertextul (textul în text), constituie forma de
structurare a textului cea mai apropiată de modul de-
a fi al conștiinței umane. În acelaṣi timp cu rescrierea
textului lui Caragiale de către Caragiale avem ṣi o
aplecare a lui Caragiale asupra lui însuṣi. Imaginea
lui Caragiale privită de Caragiale? Sau imaginea lui
Caragiale privindu-l pe Caragiale. În labirintul
Bibliotecii, nu se mai ṣtie cine pe cine priveṣte.
Funcṭia metalinguală, (una din cele 5 funcṭii ale
limbajului), care orientează limbajul asupra lui
însuṣi, aparṭine ambilor participanṭi la actul de
comunicare orală. La comunicarea scrisă, scrierea
aparṭine emiṭătorului ṣi lectura cititorului. Și dacă s-
au scris ṣi rescris cărṭi despre cărṭi, ṣi cititorul are
posibilitatea să citească ṣi să re-citească o carte.
METALECTURA este deci caracteristică
destinatarului comunicării scrise.
=Metalimba este un limbaj profesional specific
lingviṣtilor (=un limbaj de rangul II), folosit de
aceṣtia ca instrument specializat pentru a descrie
limbile naturale (=limbaje de rangul I). În ordinea
realităṭii obiective, putem defini limba (care
utilizează cuvinte, =semne lingvistice) drept o copie
a realităṭii, o realitate de gradul II. Metalimba, (care
foloseṣte cuvinte despre cuvinte, pentru a descrie
realitatea limbii), este deci o realitate de gradul III.
Analiza limbajului verbal poate fi centrată doar pe
receptarea comunicării. Din punctul de vedere al
cititorului, cuvintele, ca unităṭi minimale ale
realităṭii lingvistice, sunt obiecte care se succed
linear în fluxul vorbirii. Conform teoriei relativităṭii
restrînse, timpul și spațiul nu pot fi definite separat
unele de altele. Două lucruri nu pot ocupa acelaṣi
spaṭiu în acelaṣi timp. Obiectele pot exista in acelasi
loc in spatiu dar la timpi diferiṭi.
Semnul lingvistic are un caracter linear
(semnificantul) şi se poate analiza în unităţi
componente (v. dubla articulaţie a limbajului).
Semnul lingvistic nu substituie, nu denumeşte o
realitate pre-existentă, ci o articulează, o
conceptualizează (adică o segmentează, o distinge în
raport cu alte fapte ale realităţii). Limba nu produce
semne pentru semnificaţii existente deja (faptele
realităţii sunt delimitate unele de altele prin limbaj).
Caracterul linear al limbii se manifestă prin lanṭul
vorbirii, al scrierii ṣi al citirii. „A citi înseamnă a
parcurge textul liniar, stopând efortul în momentul
încheierii; a interpreta înseamnă a reciti textul de mai
multe ori, pentru a-l stăpâni în detaliu. Cititorul, la
lectura unui text, vede realitatea cărṭii. Prin
METALECTURĂ, cititorul vede realitatea de
dincolo de carte. În loc să asculte povestea celor
1001 de nopṭi, cititorul descoperă o povestire despre
arta povestirii.
Cuvintele au sens numai în lanṭul vorbirii, putînd fi
definite doar în CONTEXTUL celorlalte cuvinte de
pe axa sintagmatică. Acesta este contextul verbal de
gradul I, care reprezintă totalitatea elementelor care
213 | P a g e
preced sau succed o unitate lingvistică în lanṭul
vorbit sau scris. Contextul explicit este ansamblul
secvenṭial (sintagmatic) în care este integrată fiecare
componentă a unui enunṭ verbal împreună cu toate
corelatele non-verbale. Contextul de gradul I este
reprezentat de un micro-text.
În sens larg, contextul este definit drept un text mai
cuprinzător dintr-o scriere, în care se încadrează un
segment discursiv, (fie un cuvînt, o propoziṭie, un
paragraf sau un fragment alcătuit din mai multe
fraze), analizat din diferite puncte de vedere.
Caragiale a fost gazetar, sufleur, prozator, revizor
şcolar, copist, profesor, corector, registrator, director
general al Teatrelor, berar, poet, publicist,autor de
comedii, etc. Iar în politică a slujit nonşalant, cu
pragmatic sarcasm, cameleonismul, trecând pe la
conservatori şi socialişti, la liberali, junimişti şi
radicali, pentru ca la bătrîneṭe să susṭină „takismul“
conser vator-democrat.
Ion Luca Caragiale poate fi înṭeles doar în contextul
celorlalṭi Caragiali. Caracterul linear al lanṭului
vorbirii permite înṭelegerea acestui cuvînt numai în
funcṭie de Caragialii care l-au precedat ṣi de
Caragialii care l-au urmat. (contextul reprezintă
totalitatea elementelor care precedă sau urmează o
unitate lingvistică în lanțul vorbit sau scris (în planul
sintagmatic). Lectura piesei de teatru ‘’O scrisoare
pierdută’’, scrisă de Ion Luca Caragiale, trebuie
făcută în contexul celorlalte piese de teatru publicate
în revista ‘’Convorbiri literare’’ ṣi jucate pe scena
Teatrului Naṭional. Jocul actorilor ṣi reacṭiile
spectatorilor, fluierăturile din sală ṣi aplauzele
familiei regale (care asistă la premiera piesei), toate
sunt elemente care fac parte din contextul situaṭional
al operei literare, considerată ca reprezentînd un act
de comunicare. Nu e sufficient să citim piesa pentru
a o înṭelege. În afară de lectura textului, trebuie să
facem ṣi lectura ansamblului de împrejurări în care
s-a produs actul de comunicare: unde a fost publicată
prima data, de cite ori a fost republicată, care a fost
reacṭia criticilor literari, în ce limbi a fost tradusă, în
ce teatre a fost jucată ṣi de către cine, cine ṣi cînd a
făcut ecranizări ale piesei, ṣi multe alte elemente
comune scriitorului ṣi cititorilor, elemente prin a
căror descifrare/citire se realizează
METALECTURA.
Aṣa cum, la nivelul scrisului, metatextul este un text
despre text, la nivelul cititului metalectura este
lectura con-textului unui text, o lectură despre
lectură. Meta.citirea este un mod de a ‘’descoperi’’
un alt punct de vedere în procesul citirii unui text.
Citirea nu este doar o activitate de decodare, ci ṣi un
proces de participare și actualizare de către un cititor
activ care recunoaște acest lucru. Activitatea de
receptare a textului, ca proces de cooperare textuală,
depăṣeṣte relaṭia de comunicare emiṭător-receptor,
respectiv scriitor- cititor. Dacă lectura implică relaṭia
dintre cititor ṣi text, metalectura se referă la a ști să
citești, acṭiunea este înțeleasă ca o activitate
complexă care presupune utilizarea diferitelor tipuri
de cunoștințe care sunt activate pentru înțelegerea și
interpretarea unui text. Prin lectură cititorul
urmăreṣte să descifreze conṭinutul comunicării
verbale. Prin analogie cu orice act de comunicare
orală ‘’face-to-face’’, METALECTURA urmăreṣte
să descifreze con-textul comunicării verbale.
Comunicarea nonverbală între oameni este
comunicarea prin trimiterea și primirea de indicii
nonverbale. Conţinuturile afectiv-atitudinale se
transmit în proporţie de 55% nonverbal,
215 | P a g e
38%paraverbal şi doar 7% verbal. Astfel, un mesaj
verbal neînsoţit de component nonverbală şi
paraverbală, va fi mai greu de decodificat (aṣa cum
este greu de citit un mesaj verbal nesegmentat.
Scriptio continua (Latin for "continuous script"),
also known as scriptura continua or scripta continua,
is a style of writing without spaces, or other marks
between the words or sentences. The form also lacks
punctuation, diacritics, or distinguished letter case.
Modurile multiple în care textul interacṭionează cu
realitatea ṣi cu ceilalṭi cititori pot reprezenta context
deschise unor interpretări noi. Nivelele de analiză a
textului se multiplică , generînd tot atîtea porṭi prin
care un cititor poate avea acces la textul iniṭial. În
timp ce re-citirea textului este o lectură intensive,
(propune o apropiere de detalii, un zoo, o concentrare
pe interiorul textului), metalectura propune o lectură
extensivă, (o îndepărtare de textul iniṭial, pentru a
căpăta o altă perspectivă), o concentrare pe exteriorul
textului. Dacă discutăm în termenii opoziṭiei dintre
text ṣi metatext, metalectura este ‘’despre lectură’’,
este ceea ce este în jurul textului. La acest meta-nivel
de înṭelegere a textului cititorul ajunge prin meta-
citire. Asta înseamnă că cititorul îṣi pune întrebări
despre ceea ce citeṣte în timp ce citeṣte. Această
căutare și construcție a sensului implică faptul că
cititorul face o serie de operații cognitive
(abstractizare, analiză, sinteză, inferență, predicție,
comparație) în cele care pun în joc cunoașterea,
interesele și strategiile, cu aspectele pe care le oferă
textul ca atare, în anumite circumstanțe.
În acest fel, lectura devine o interacțiune între cititor,
text și context. Procesul de citire, ca ṣi cel de vorbire,
implică cunoaṣterea codului (=cunoaṣterea limbii) ṣi
identificarea semnelor lingvistice ṣi a semnificaṭiilor
lor contextuale. Metalectura este un instrument prin
care înveṭi conștientizarea propriilor procese de
gândire ṣi prin care se dezvoltă abilități cognitive
superioare ṣi înveṭi ce ai de făcut pentru a citi, ṣi la
ce întrebări trebuie să-ṭi răspunzi pentru a ajunge la
nivelul metalecturii. Unii cititori nu îṣi pun asemenea
întrebări, ei fac pur ṣi simplu lectura textului. Alṭi
cititori nici măcar nu ṣtiu că există asemenea
întrebări. Unii citesc de plăcere, alṭii de plictiseală,
alṭii din obligaṭie. Doar puṭini dintre cei puṭini, care
vor ṣti mai multe informaṭii despre textul cărṭii, vor
face ‘’metalectura’’ ṣi vor înṭelege mai bine
informaṭiile din text. Caragiale ne refuză informaṭiile
extra-literare, din afara literaturii scrise de el [‘’Ce-
are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele
mele!’]
De aici încolo începe metalectura, în sensul că,
atunci când citești o carte, te poți opri pentru a te
gândi la procesul de citire care a fost efectuat, poṭi
judeca dacă este ușor sau dificil, superficial sau
profund, poṭi reciti anumite fragmente sau poṭi
amîna lectura, etc. Făcând aceste lucruri nu citiți, ci
judecați acțiunea citirii, iar acest lucru nu ar putea fi
făcut decît dacă nu e cunoscut. Această cunoaștere a
cititului în sine este meta-lectură. Pentru a define
metacitirea trebuie să răspundem la cîteva întrebări
generale: ce trebuie făcut pentru a citi, de ce citiți un
text, ce necesită pentru a citi bine, ce elemente
influențează negativ sau pozitiv asupra procesului de
citire și modul în care acestea sunt controlate, în ce
context sociolingvistic a fost emis un anumit
text.Personajul Caragiale se ascunde în spatele mai
multor măṣti, imaginînd caragialumea ca pe un ‘’D-
ale carnavalului’’ perpetuu. ‘’ ’Republica lui
Caragiale s-a afirmat inedit ca o operă deschisă avant
217 | P a g e
la lettre prin faptul că a permis timpului naraţiunii să
alunece în actualitatea momentului. Caz unic de
suprapunere a realităţii artei în realitatea vieţii, ecoul
în posteritate al operei lui Caragiale uimeşte,
fascinează, tulbură generaţiile de cititori. Paradoxal,
în ciuda opiniilor lui Titu Maiorescu despre
Comediile d-lui I. L. Caragiale, lectorul operei lui
Caragiale nu mai reuşeşte deloc să ajungă la
catharsis.... purificarea prin artă...’’, concluzionează
Luiza Marinescu în finalul cărṭii sale,
‘’REPUBLICA LUI CARAGIALE, Bucureṣti,
2005. Metalectura caută să descifreze această ‘’
suprapunere a realităţii artei în realitatea vieţii,’’, ca
ṣi cum caragialumea ar fi generatoare de lumi, ṣi
textele ar prinde viaṭă în realitatea cotidiană: „Din ce
în ce mai actual Caragiale. El nu a copiat viaţa şi
limbajul unui timp trăit, el a creat anticipat schema
unei societăţi în înfiripare. Tiparele lui dau serii
imense de personaje după câteva modele, atât de noi
încât par inventate de el. Epoca e a lui şi cum durează
de o bună bucată de timp şi priveşte tot mai mult
înmulţirea exemplarelor în carne şi oase, ea nu pare
să sfârşească aşa de curând şi merită câte o menţiune,
verificând din când în când puterea scriitorului de a
face, ca Dumnezeu, oamenii cu niţel noroi.’’ (…)
‘’Privind viaţa personajelor din afară şi din interior
în acelaşi timp, Caragiale descoperă clişeele
identitare şi dialogul ca singură şansă a convieţuirii
în marea diversitate a lumii. Meşter abil în redarea
legăturilor invizibile dintre materialitate şi
spiritualitate, Caragiale compune un joc periculos
între virtual şi real, între text şi lectorul din orice
moment, care-i interpretează opera.’’ (Luiza
Marinescu).
Metalectura înseamnă a ṣti să-l citeṣti pe Caragiale
dincolo de textul cărṭii. Ce informaṭii include autorul
în text ṣi de ce? Pentru mine, ca cititor, sunt
informaṭii convingătoare? Sunt suficiente? De ce da
ṣi de ce nu? Care sunt informaṭiile pe care autorul le
omite, ṣi ce implică aceste omisiuni? De ce neagă
paternitatea unor texte al căror autor sigur este? De
ce nu îṣi asumă paternitatea altor texte, pe care nu le
semnează? Ce înseamnă această omisiune – că nu îṣi
asumă responsabilitatea conṭinutului, sau de ce îṣi
ascunde identitatea? Este textul informative,
predictive, sau este orientat spre amintiri personale
ori spre trecut? Informaṭiile pe care le prezintă
autorul sunt similar cu alte informaṭii prezentate de
el în alte texte, sau sunt informaṭii care intră în
contradicṭie cu ce spusese tot el anterior? Sau intră în
contradicṭie cu alte informaṭii pe acelaṣi subiect din
alte surse? (de exemplu evoluṭia relaṭiilor sale cu
Eminescu). Îṣi exprimă autorul emoṭiile, simpatiile ṣi
antipatiile pe un anumit subiect sau faṭă de anumite
persoane? Are subiecte preferate, ṣi de ce? Și poate,
una din întrebările fundamentale este păstrată în
corespondenṭa intima, care nu era destinată
publicării. Pentru unii, citirea tuturor acestor urme
ale trecerii lui Caragiale prin lume reprezintă un joc
de memorizare a unor date biografice ṣi istorice,
pentru alṭii un process de înṭelegere, pentru alṭii o
atitudine de a învăṭa ‘’orice fel de informaṭie’’ într-
un mod amuzant, de reconstituire a unui puzzle.
Pentru unii biblioteca cu cărṭi scrise de Caragiale ṣi
cu cărṭi scrise despre Caragiale, ṣi cu cărṭi de citit sau
de recitit, se tranformă într-un joc de cărṭi. Mai
devreme sau mai tîrziu, pe ruinele bibliotecii va
curge un rîu de nisip ṣi un computer (Vox 114)
interacṭionînd cu oamenii ca o persoană reală, va
219 | P a g e
silabisi în faṭa urmaṣilor urmaṣilor noṣtri numele
personajului principal din galaxia Gutenberg:
-CA – RA – GIA - LE!
: ‘’ştiu că n-am talent la scris şi pace’’,
sunt ultimele cuvinte ale lui I.L. Caragiale.
Componentele triadei ‘’scriitor – opera/text – cititor’’ capătă o

nuanţă reflexivă. „Opera își reclamă și își creează autorul de care
are nevoie”, afirmă Eugen Simion.
Pentru criticul român autorul devine un „exilat la porțile lecturii”,
un exilat într-adevăr, dar care există și de prezența căruia cititorul
nu se poate eschiva. Este interesantă înverșunarea lui Eugen
Simion pentru „întoarcerea autorului”, atunci când o lume
întreagă scandează „Moartea autorului!”. Ideea de receptare
literară (purificatoare) permite deplasarea accentului de pe opera
221 | P a g e
pe cititor. Cititorul Caragiale este altcineva decît scriitorul
Caragiale. Metalectura textului sugerează o aparentă îndepărtare şi
detaşare a Caragialului de caragialumea lui. Din exilul său scrie
„Voiești a cunoaște lumea? Privește-o de aproape. Voiești să-ți
placă? Privește-o de departe”
‘’Pentru nimic în lume n-aş mai părăsi acest colt de viaţă străină
pentru a mă reîntoarce în patrie’’ – notează el în memoriile scrise
în (ultimele) zece minute. Personajul romanului fragmentar
vorbeşte despre sine şi despre ultima lui poveste de dragoste.
Caragiale a murit fericit, cu jurnalul în mînă. Romanul său
epistolary cuprinde 1094 de epistole, adresate către 200 de
destinatari. ‘’Tabla de materii’’ arată că doar 93 de scrisori au fost
expediate din ţară, deci corespondenţa se purta de obicei din afară
spre înăuntru. Iubirea se consumă mult mai rapid şi mult mai în
taină.
‘’Lumea asta se aseamănă cu un vast bîlci”
Elementele de cronotext, care vizează coordonatele temporale ale
textelor, au fost foarte puţin modificate. Bătrînelul de 60 de ani
care locuia în exil la Berlin nu a murit aproape de miezul nopţii de
9 iunie 1912, ci în dimineaţa de după ultimele zece minute de
dragoste cu Aghiuţă.
Ca şi în alte situaţii, spun specialiştii că ‘’un nuştu-ce’’ar fi
determinat-o să accepte avansurile lui Caragiale, fostul coleg al
lui Eminescu la ”Timpul”, şi rămas un ”Don Juan” fără scrupule.
‘’Iar Eu: A propos, iese o gazetă nouă.
Publicul: Moft !’’
Moftul român, seria II, nr.8, duminică, 18 mai 1901, pagina 6,

este publicată întreaga scenă de amor.
Aşa cum ÎN textul ‘’Moşii’’ {Tablă de materii], este enumerată în
primele rînduri şi prezenţa la bîlci a revistei ‘’Moftul român’’ No.
8, în fruntea caragialumii trebuie menţionată prezenţa lui
Caragiale, acest personaj Mitic (şi în sensul derivate de la Mitică).
El este textul din text, personajul – povestitor din acest roman, şi
singurul lui cititor. ‘’Tabla de materii’’ care face inventarul
caragialumii poate fi exprimată printr-un singur personaj:
Caragiale. ‘’Moft! Mofturi!
O, Moft! tu eşti pecetea şi deviza vremei noastre. Silabă vastă cu
neţărmurit cuprins, în tine încap aşa de comod nenumărate
înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţenie,
drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă,
lingoare, difterită, sibaritism, viţiuri distrugătoare, suferinţă,
mizerie, talent şi imbecilitate, eclipse de lună şi de minte, trecut,
prezent, viitor — toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi
românii moderni, scurt: MOFT.’’
223 | P a g e
Pentru noi, toate înţelesurile lumii noastre încap toate, toate într-
un singur cuvînt: Caragiale!
A murit subit sâmbătă (09 iunie), între orele 6-7, după toate
probabilităţile.
De cu seară se retrăsese în odaia lui de lucru – scrisese până la 1,
dimineaţa ai lui şi-au văzut de treabă – au ieşit prin târg, au venit,
au dejunat – îl aşteptau să iasă nechemat, netulburat de ale lui,
căci mai ales de câteva zile era foarte nervos şi se supăra de toate
cele – pe la 2 Luchi zice: «Să nu-l mai lăsăm, du-te, mamă, şi-l
cheamă.»
Didina intră binişor în odaia lui, se uită şi nu-l vede în pat, crede
c-a ieşit, îl strigă, aude din altă odaie vocea lui Luchi şi, cum ea
nu prea aude bine, crede că i-a răspuns Caragiale, s-apropie de pat
– şi-l găseşte, pe cel care a fost un titan, căzut pe jos, între pat şi
mesuţa de noapte, cu gazeta-n mână, adormit pe veci.
Citiți în Ziarul Metropolis >
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-i-l-
caragiale/
Moartea celui mai mare dramaturg român, I.L. Caragiale e
încă învăluită în mister. Regretatul istoric literar Alexandru Piru
a susținut, în cadrul unei întâlniri cu cititorii în Aula Universității
Craiova, că dramaturgul a murit ”făcând amor cu pianista Cella
Delavrancea, fiica prietenului său,Barbu Ștefănescu Delavrancea”.
Alexandru Piru a spus că are informația chiar de la George
Călinescu, al cărui asistent a fost. Când, foarte tânără fiind, Cella
Delavrancea susținea turnee pianistice în Germania, Caragiale, de
vârstă apropiată a tatălui ei, o însoțea, la cererea părintelui fetei,
spre a o feri de întâmplări nefericite.
Înnoptând în diverse hoteluri, între cei doi s-a legat o idilă sfârșită
până la urmă tragic. Dramaturgul, despre care se spune că ”n-a
iertat-o nici pe Veronica Micle”, iubita poetului Eminescu, a
rămas faimos nu doar prin opera sa nemuritoare. Caragiale a murit
în 1912, pe 9 iunie, la Berlin, făcând stop cardiac, iar Cella
Delavrancea, care avea atunci 25 de ani
https://www.expresmagazin.ro/caragiale-a-murit-facand-amor-cu-
cella-delavrancea/
Sau, într-o altă variantă transcrisă de un alt copist, povestea de
dragoste sună aşa:
‘’ Cauză sau nu a infarctului suferit de bătrânul Caragiale (care,
zice-se, „n-o iertase nici pe Veronica Micle”), cert este că tânăra
pianistă Cella Delavrancea (25 ani) se afla în casă cu scriitorul
atunci când acesta și-a dat obștescul sfârșit: „În noaptea de 9 iunie
1912, Cella Delavrancea, în etate de 25 de primăveri, i-ar fi
mulțumit în stilul său domnului din Haimanale pentru faptul că
avea grijă de dumneaei(…
https://www.comentator.ro/infodemia/1122-cella-delavrancea-
pianista-care-a-nascut-cele-mai-multe-legende-erotice-de-ce-
caragiale-a-murit-fericit
Potrivit datelor istorice, prima piesă de teatru în limba română a
fost jucată pe data de 27 decembrie 1816, la Iași, în casa
hatmanului Costachi Ghica și a fost intitulată „Mirtil și Hloe”.
Actul pus în scenă a fost unul pastoral, fiind scris de Salomon
Gessner și Jean Pierre Claris de Florian, prelucrat, ulterior, de
cărturarul Gheorghe Asachi. Spectacolul i-a avut ca actori pe
Elena Ghica, Grigore Ghica și Costachel Sturdza. De dincolo de
draperia ce ascundea o jumătate a scenei de jumătatea actorilor
din public, din cînd în cînd se mai aude monologul lui Caragiale
pregătindu-se să iasă în off.
După ultimul act al piesei s-a auzit din off o voce sinistră: „La
commedia è finita!”. ‘’Ştiţi ce? Mi-am făcut socoteala. Mai scriu
un roman filosofic, două volume de nuvele şi schiţe… Şi gata…
V-am dat destul… ce mai vreţi…?’’ [Parcă-l aud pe Iancu
Văcărescu! Cu al său: - "V-am dat teatru, vi-l păziţi / Ca un lăcaş
de muze; / Cu el curînd veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse.//
Cu el năravuri îndreptaţi, / Daţi ascuţiri la minte, / Podoabe limbei
noastre daţi / Cu româneşti cuvinte!" ] Înainte de a trece în rîndul
spectatorilor:… ‘’Pe patul de moarte, glumea în legătură cu teatrul
pe care a trebuit să-l joace, cerând o oglindă, ca să fie pieptănat și
bărbierit, și și-a rugat prietenii să-l aplaude pentru a arăta că și-a
interpretat bine rolul. Se lăuda că el a găsit teatrul o casă din
cărămidă și l-a lăsat-ca un oraș din marmură.
Pe piatra de căpătâi a lui Caragiale este montat un basorelief
medalion sculptat de Ion Georgescu și este scris următorul epitaf:
225 | P a g e
FII, SĂ CULTIVAȚI POPORUL! / CĂ UN POM FĂRĂ
RĂDĂCINI / NU POATE TRĂI.
Și Paul Zarifopol scria: “Nevoit să petrec în locuinţa lui a doua
noapte după cea care murise, am vegheat de cu seară până ziuă
fără să-mi pot lua ochii de la draperia ce ascundea o jumătate a
camerei de cealaltă. Draperiile pot fi mult mai rafinat perfide
decât pereţii sau uşile; se pot mişca uşor.
Nu se putea să nu aştept, noaptea întreagă, să iasă Caragiale de
după covorul care-mi atârna în faţă şi să-mi vorbească. Îndeosebi
cu tăcerea definitivă a lui Caragiale nu vroiau să mi se deprindă
aşteptările urechii şi aşteptările spiritului. Câţi îl cunoaşteam de
aproape, ştiam bine că omul nu mai avea mult de trăit.
Citiți în Ziarul Metropolis >
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-i-l-
caragiale/
Pe 13 iunie 1912, Alexandru Vlahuţă, şi el un apropiat, îi scrie

soţie sale, de la Berlin. ”Mic, dragă, îţi aştern lucrurile astea din
casa lui Caragiale, pe care l-am văzut în sicriul de stejar, odihnind
în capela cimitirului protestant din Schonberg”.
https://www.primatv.ro/stiri/virale/cum-a-murit-ion-luca-
caragiale-fericit-facand-amor-cu-fiica-lui-barbu-stefanescu-
delavrancea-19665718
Caragiale nu mai exista. Povestea însă - reală ori nu - pleca la
drum.
‘’ Or să afle băieṭii, ṣi caionii ṣi raneṭii, cine a fost anonimul autor
al producṭiilor pe cari au acuma imprudenṭa să le denunṭe ca
stupide;…’’ (Caragiale)
De-atunci Marele Anonim a devenit ‘’un erou al timpurilor
noastre’’ şi a continuat să rătăcească pe toate scenele unde
caragialumea se caragialeşte, şi peste tot unde continua să se
vorbească caragialiana. O limbă vie, care pentru a fi vorbită,
trebuie trăită.
Caragiale – contemporanul nostru.
Caragialele nostru cel de toate zilele. Numele folosit pentru a
descrie orice situație în care ceva neașteptat sau neverosimil este
adus în linia poveștii pentru a rezolva situații sau a dezlega un
complot. Soluţia ar putea veni de la un nou personaj Mitic, un
‘’Deus ex machina’ sau un eveniment (ca cel din noaptea de 9
iunie). Definiția acestui nume a fost extinsă, pentru a include orice
rezoluție de poveste care nu este extrasă direct sau logic din
complotul precedent și sfidează chiar și conceptul larg de
suspendare a necredinței. Noua și mai largă definiție a
caragialismului îi ajută pe autorii unor astfel de texte moderne să-
și încheie poveștile cu concluzii improbabile, dar mai acceptabile.
Pentru a fi înţeles, Caragiale trebuie retrăit.
227 | P a g e
Cap. 40 – Caragiale – contemporanul
nostru
Statuia lui I.L. Caragiale în faṭa Teatrului Naṭional
din Bucureṣti (după ce l-au dat jos de pe soclu).
În 2006 statuia a revenit pe soclul din str. Maria
Rosetti, locul din fața Teatrului Național fiind ocupat
de grupul statuar „Căruța cu paiațe” (autor Ioan
Bolborea, inaugurat în 2010).

‘’Căruṭa cu paiaṭe’’
229 | P a g e
Bustul lui Ion Luca Caragiale
Casa Memorială
În anul 1962 se împlineau 110 ani de la nașterea
marelui dramaturg. La Ploiești se înființează
Muzeul I. L. Caragiale, găzduit în „Casa Gheorghe
Teodor Simigiul”. Casa, monument de arhitectură
de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, se număra,
potrivit informațiilor lui Ioan Stoicescu, printre cele
mai mari case din Ploiești.
231 | P a g e
Autograf – Ion Luca Caragiale
233 | P a g e
Statuia lui Ion Luca Caragiale din faţa Teatrului
Naţional, autor Ioan Bolborea, bronz, 2010
235 | P a g e
Desen de Pompiliu Dumitrescu
237 | P a g e
I.L. Caragiale
Portret de Adina Paula Moscu
239 | P a g e
Portret de Laura-Grigoriṭa
I.L. Caragiale
Bust de Gh. Damian, Ploieṣti
241 | P a g e
243 | P a g e
Desen de Iser
245 | P a g e
Bustul lui Ion Luca Caragiale (sculptor Andrei
Ostap, 1956), în Grădina Publică din Galați
247 | P a g e
Bustul lui Ion Luca Caragiale din Parcul Motodrom
autor Ionel Stoicescu, piatră, 2002
Bustul lui I.L. Caragiale în Rotonda scriitorilor din
Parcul Cişmigiu, autor Oscar Spaethe, marmură.
249 | P a g e
Statuia lui I.L. Caragiale din Parcul Tei, piatră.
Bustul lui I.L. Caragiale din Cluj
251 | P a g e
Bustul lui I.L. Caragiale de Ioan Bolborea, în Parcul
IOR Bucureṣti.
253 | P a g e
Bustul lui Ion Luca Caragiale din Parcul Herăstrău,
autor Zoe Băicoianu, piatră
255 | P a g e
Bustul lui I.L. Caragiale
În holul Colegiului Naṭional ‘’Ion Luca Caragiale’’
257 | P a g e
Caragiale – contemporanul vostru.
259 | P a g e

Caragiale - Vol.22

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caragiale - Vol.22

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

(De la Caragiale la Caragiale)

Caragiale – Contemporanul nostru

All rights reserved. This book or any portion

Cap. 37 – A doua înmormîntare a lui Ion Luca

Caragiale – Contemporanul nostru

În teatrul lui Caragiale există un personaj Caragiale

Discursul lui Take Ionescu

Mult mai rapizi în a-l „omagia“ pe Caragiale,

Caragiale era fără îndoială armîn. {‘’ Poetul si filosoful Lucian

Caragiale citind. Desen de Ottilia Mihail, 1911. Astfel, personajul

Componentele triadei ‘’scriitor – opera/text – cititor’’ capătă o

Moftul român, seria II, nr.8, duminică, 18 mai 1901, pagina 6,

Pe 13 iunie 1912, Alexandru Vlahuţă, şi el un apropiat, îi scrie

Caragiale – Contemporanul nostru

S-ar putea să vă placă și