Moromeţii

de Marin Preda
- romanul obiectiv, postbelic –

Romanul Moromeţii de Marin Preda este o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu
acţiune complexă şi complicată, desfăşurată pe mai multe planuri narative care se intersectează şi cu
o intrigă complicată. Personajele numeroase şi puternic individualizate sunt angrenate în conflicte
puternice, structura narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a vieţii, a satului
românesc, de unde reiese şi trăsătura de roman realist. Principalul mod de expunere este naraţiunea,
iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu
ajutorul dialogului şi al monologului interior.
Este considerat cea mai solidă creaţie obiectivă a literaturii române inspirată de lumea ţărănească,
după Ion; Marin Preda a creat un roman de inspiraţie rurală, cu o viziune modernă asupra lumii
rurale.

Titlul
- indică numele unei familii de tip patriarhal.

Tema
Opera este complexă prin tematică:
- roman social şi monografic;
- familia;
- timpul: impactul istoriei (a timpului) asupra omului (raportul omului cu istoria);
- iubirea (Birică-Polina);
- tema intelectualului în formare (Niculae).
Tema predilectă a operei lui Marin Preda este cea rurală, reprezentată de satul românesc din Câmpia
Dunării, ilustrat prin familie, ţărănime şi drama ei istorică, satul supus zguduitoarelor prefaceri ale
istoriei, relaţia individului cu istoria, dragostea, comunicarea umană, demnitatea.

Perspectiva narativă
Naraţiunea se realizează la persoana a III-a, este heterodiegetică. Naratorul este obiectiv, dar
cazurile de omniscienţă veritabilă sunt extreme de rare (punctarea stadiului în care se găsesc relaţiile din
sânul familiei Moromete – cap. IX-XI, partea I), ceea ce conduce la o omniscienţă limitată.
În roman se află două personaje care joacă, din când în când, rolul unor ,,reflectori”. În primul
volum, unde perspectiva naratorului se apropie de a lui Ilie Moromete, el este şi reflectorul principal, în
timp ce în al doilea, locul lui e luat treptat de Niculae. De altfel, primul volum vorbeşte despre lumea
tatălui (aceea pe care el şi-o imaginează), cu apareţele ei de stabilitate şi ordine, cu seninătatea e ice se
apără de lovituri, iar al doilea, despre lumea fiilor, neaşezată şi tulbure, în care irump la suprafaţă forţe
istorice obscure şi primejdioase.
Pe lângă aceşti doi reflectori, perspective obiectivă a naratorului este completată şi de cea a
informatorilor (martori ai evenimentelor, care relatează ulterior altora; de exemplu Parizianul care-I
povesteşte tatălui său despre vizita lui Moromete la Bucureşti; Ilinca, relatând lui Niculae moartea
tatălui, şi Alboaia, luându-I vorba din gură ca să spună ceea ce sora ei vitregă nu ştia (cap. IX din partea
a V-a, vol. II).
 Din punct de vedere al perspectivei narative, în Moromeţii este preferată focalizarea internă,
centrată şi pe alte personaje, dar, cel mai des pe protagonist. Focalizarea neutră este rară. S-ar putea
spune că, datorită focalizărilor interne succesive, naratorul este aproape absent din text.
Exemple de focalizare neutră:
- în timpul dezbaterii din poiana lui Iocan;
- în scena plecării la seceriş. Scena, monumentală, este văzută de un narrator neutru, cu putere de
generalizare. Nu mai e Moromete cu familia, ci Ţăranul, Nevasta şi Copiii.

Structura
Romanul este structurat în două volume unitare din punct de vedere al subiectului, modalităţile
de compoziţie şi stilul fiind diferite.
Volumul I este structurat în trei părţi, acţiunea derulându-se pe parcursul unei veri. Cea mai mare
parte a acestui volum (partea I) cuprinde o secvenţă temporală scurtă de sâmbătă seara, de la
întoarcerea Moromeţilor acasă, până duminică, la fuga Polinei cu Birică.
Planuri narrative:
Naraţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, diferite ca importanţă: al familiei Moromete, al
lui Birică, apoi Ţugurlan, Boţoghină şi alţii. La rândul său, planul familiei Moromete se divide în
funcţie de persoanele mai importante: Ilie, Niculae, fraţii mai mari şi, mai puţin, fetele.

Relaţii spaţiale şi temporale

Relaţiile spaţiale şi temporale fixează acţiunea într-un anumit spaţiu şi în coordinate temporale
ce se desprind pe nesimţite din realitatea concretă a lumii ţărăneşti din Câmpia Dunării (sat Siliştea-
Gumeşti).
Pe ansamblu, timpul este linear: de la începutul verii, cu cina în familie, până la sfârşitul ei, cu
precipitarea evenimentelor. Analepsa este folosită pentru a evoca evenimente petrecute înainte de
incipit (seceta, drumul la munte).
Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, acela al satului Siliştea-Gumeşti şi unul imaginar
închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.

Incipitul
Incipitul reprezintă formula de început a unei opera epice, având character anticipativ sau
cuprinzând date importante pentru evoluţia ulterioară a firului epic. Roman realist, Moromeţii
plasează în incipit coordonatele spaţio-temporale ale acţiunii, satul Siliştea-Gumeşti, înainte de cel
de-al Doilea Război Mondial: ,,În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război
Mondial se pare că timpul avea nesfârşită răbdare: viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”.
Precizarea referitoare la imaginea unui timp răbdător cu oamenii şi la viaţa care se scurge ,,fără
conflicte mari” anticipă ritmul lent al naraţiunii primului volum, compus prin tehnica secvenţială, ce
constă în decuparea unor scene esenţiale din viaţa personajelor eponime şi a satului. ,,Feţele” acestei
răbdări a macrotimpului vor fi momentele în care Ilie Moromete contemplă ,,de pe stănoaga
podiştei” lumea pe care o transformă în spectacol, momentele întâlnirilor duminicale din poiana
fierăriei lui Iocan, spectacolul Căluşarilor din curtea lui Bălosu, secvenţa amplă a secerişului.
Renunţând la descrierile de mediu din realismul balzacian, naratorul introduce personajele direct
în scenă. Astfel, în incipit dialogul dintre Ilie Moromete şi Tudor Bălosu pe tema vinderii salcâmului
evidenţiază trăsături dominante de character ale protagonistului. El îşi dezvăluie inteligenţa şi buna
intuire a psihologiei celuilalt în această discuţie care pare un ,,dialog al surzilor” prin succesiunea
unor replica apparent ilogice. Scena relevă capacitatea personajului de a citi dincolo de replica, de a
evita o situaţie care îi creează discomfort prin ocolirea răspunsului.

Finalul
Finalul volumului I marchează o accelerare a ritmului narativ, anticipând opţiunea naratorului
pentru tehnica rezumativă în volumul al II-lea, a cărui acţiune se întinde pe aproximativ un deceniu.
După plecarea lui Nilă şi Paraschiv cu caii, Moromete vinde bucata de pământ care aparţinuse
Guicăi şi, cu banii luaţi de la Bălosu, plăteşte rata anuală la bancă, ,,fonciirea”, şcoala lui Niculae şi
datoria la Aristide, primarul satului. Cel mai important aspect din finalul acestui volum îl reprezintă
schimbarea lui Ilie, care devine dintr-un ins glumeţ, ironic, sociabil, curios şi contemplative, un
individ însingurat, tăcut, absent de la întrunirile din poiana lui Iocan, cărora le dădea viaţă. ,,Lipsite
de omul lor”, aceste adunări devin o realitate fadă a lumii satului. Naratorul lasă să se înţeleagă că
motivul acestei schimbări a protagonistului (,,în bines au în rău?” – incipitul volumului al II-lea) nu
se regăseşte numai în trădarea fiilor, ci şi în schimbările istorice care se întrevăd odată cu apropierea
celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, între incipit şi final se stabileşte o relaţie de simetrie,
enunţul final al primului volum fiind ,,Timpul nu mai avea răbdare”.
Simetria incipit-final din construcţia primului volum reprezintă o particularitate a prozelor
realiste în general.
Astfel, romanul aparţine esteticii realiste nu numai prin caracterul monographic, prin prezentarea
evenimentelor în manieră fictivă, ci şi prin structura simetrică, Preda demonstrând că acordă o atenţie
desăvârşită compoziţiei romanului Moromeţii.

Conflictul
Unitatea familiei Moromete este măcinată de un triplu conflict. Unul constă în dezacordul dintre
tată şi fii din prima căsătorie. Aceştia au impresia că tatăl lor economiseşte banii obţinuţi din
cultivarea loturilor pentru a face zester Ilincăi şi Titei şi pentru a-l da la şcoală pe Niculae. Părerea
celor trei fraţi este întreţinută cu rea voinţă de Guica, sora lui Moromete, care speră de fapt să fie
îngrijită de cei trei băieţi. În cele din urmă, ei fug la Bucureşti cu oile şi caii familiei, iar ceea ce
urmează este un grav deeclin financiar.
Al doilea conflict, prezentat mai amplu în al doilea volum, este cel dintre Ilie şi Catrina.
Moromete nu reuşeşte nici măcar să-şi petreacă bătrâneţea alături de soţia sa. Supărată că Ilie a vrut
să-şi aducă băieţii de la Bucureşti şi pentru că nu a trecut casa şi o parte din pământ pe numele ei,
Catrina se muta la fiica ei din prima căsătorie, Alboaica.
Al treilea conflict din familie se realizează între Moromete şi sora sa, Maria, poreclită Guica. Ea
ar fi vrut ca fratele ei să nu se recăsătorească şi să o ţină în casă, dar Moromete i-a construit un bordei
departe de casa lui, fapt care a atra ura Mariei, autoarea morală a plecării băieţilor celor mare, Guica
moare, uitată de nepoţi şi de fratele ei, care nici nu participă la înmormântare.

Scene
Scena cinei
Rolul de pretext narativ prin care sunt adunate personajele importante în acelaşi plan revine
scenei cinei, plasate la relativă distanţă de incipit. Moromeţii mănâncă afară, în tindă, la o masă
joasă, rotundă şi subdimensionată, Moromete adjudecându-şi poziţia de pater familia prin ,,locul său
pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare”. Într-o familie de tip
patriarchal, în care tatăl este stăpânul tuturor, autoritar, se impune celorlalţi prin tonalitate, prin
privire, prin replica tăioasă, prin gestul brutal. Alături de tatăl care ,,stătea parcă deasupra tuturor”,
stau cei trei fii, ,,spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de
la masă şi să plece afară”, detaliu cu rol anticipativ. Ei se aşează la masă ,,absenţi, uitându-se în gol,
oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară”, ceea ce evidenţiază atitudinea
lor dispreţuitoare şi nepăsătoare. În faţa lor stă Catrina, alături de copii ei, între Paraschiv, Nilă şi
Achim şi ceilalţi trei preexistând o relaţie afectivă.
Cina devine şi prilejuk discutării problemelor esenţiale de familie: plecarea lui Achim cu oile şi
şcoala lui Niculae. Din reacţiile tuturor rezultă o tensiune internă maximă şi frustările fiecăruia.
Se observă că nu există comunicare şi sprijin real între membrii familiei, fiecare fiind indifferent
la problemele celuilalt.
Ritualul cinei se realizează prin faptul că tatăl îşi face câteva cruci cu evlavie, după care se aşează
la masă, mămăliga se taie cu o aţă subţire, de bumbac, în felii groase. În mijlocul mesei este aşezată
o strachină cu ciorbă, al doilea fel de mâncare reprezintă laptele fiert cu mămăligă.

Scena tăierii salcâmului

Primul semn al unor vremuri grele pentru el a fost tăierea salcâmului cu coroana lui stufoasă ce
străjuia partea aceea a satului, symbol al stabilităţii şi al trăiniciei, căruia scriitorul îi acordă
semnificaţii mai adânci: ,,acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi, arătau bicisnici.”
Tăierea şi vinderea salcâmului este primul semn al declinului familiei Moromete, al crizei
economice şi morale care va începe.
Salcâmul, disputat cu Tudor Bălosu, devenit obiect de tranziţie, este un symbol multivalent al
acestei lumi, un adevărat ,,axis mundi” pe care se sprijină lumea rurală patriarhală.

Scena secerişului
Episodul secerişului este descries pe mai multe secvenţe narrative, cuprinzând două aspecte. În
prima parte sunt prezentate elemente cu caracter general, personajele nefiind individualizate
(naratorul vorbeşte despre ,,omul şi familia lui”). Al doilea aspect constă în individualizarea
personajelor, secerişul fiind prezentat la familia lui Moromete, lui Voicu şi Boţoghină.
Secerişul presupune mai multe etape:
a) pregătirea de plecare: totul este gata de cu seară, însă bărbatul verifică pentru ultima oară căruţa,
secerile, mâncarea. Deşi e încăpăţânat, sunt treziţi copii, chiar şi cei mici, pentru care bărbatul
consideră că a sosit momentul să intre în rândul secerătorilor.
b) secvenţa drumului spre arie: căruţele se înşiruie pe drum, fiecare grăbindu-se să nu rămână
ultimul.
c) momentul premergător secerişului: fragmentul este memorabil prin prânzul descries în detaliu
care alcătuieşte un fragment comic regizat de Moromete, alături de Paraschiv. Intenţia tatălui
este de a produce relaxarea celorlalţi după o zi de muncă.
Prezentarea satului românesc se realizează într-o manieră veridică nu doar prin fragmentul de
monografie, ci şi prin referirea la ierarhia socială, criteriul de stratificare fiind pământul. În
Siliştea există ţărani foarte bogaţi (chiaburi: Bălosu, Aristide), ţărani mijlocaşi (Moromete – 14
pogoane), ţărani săraci (Ţugurlan, Botoglină, T. Pisică).

Personaje
- principale: Ilie Moromete
- secundare: Catrina, Nilă, Paraschiv, Niculae, Achim, Ilinca, Tita, Cocoşilă,Ţugurlan,Tudor
Bălosu
- episodice: Scămosu, Jupuitu
,,Moromeţii” poate reprezenta romanul unui singur personaj: Ilie Moromete. Nu pentru că
celelalte personaje nu ar fi bine conturate, ci şi pentru că personalitatea protagonistului acoperă
totul, ca umbra unui copac mare. Naratorul precizează că pentru bărbaţii din Siliştea Gumeşti
există două direcţii pentru sufletul lor, pe de o parte drumul bisericii şi, pe de altă parte, ,,cel
opus şi de fapt mult mai cunoscut de oamenii din sat era cel al cârciumii”. Moromete e altfel
decât toată lumea, nu agreează biserica, iar drumul cârciumii ,,nu-l foloseşte niciodată ca o
soluţie”.
Caracterizarea directă, făcută de narrator dezvăluie un Moromete cu personalitate
complexă şi marcantă în lumea satului. Totuşi naratorul nu formulează trăsături, ci numai le
sugerează.
Caracterizarea făcută de celelalte personaje nu e prea mult diversificată. Catrina îl vede
uneori cu ochi buni şi e gata să se amuze la glumele lui. De cele mai multe ori însă îi face
reproşuri şi crede că are sufletul negru de răutate şi de tutun. Pune în evidenţă mai cu seamă
ateismul lui de om care trăieşte într-o lume coplet desacralizată.
Cocoşilă îl face prost, dar în realitate îl admiră şi chiar îl invidiază pentru că ,,ştia să
găsească în ziar astfel de lucruri”. Când ascultă povestea drumului la munte, descoperă împreună
cu ceilalţi că Moromete ,,avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu
le vedeeau”.
Ţugurlan, preocupat să descopere un sens al propriei existenţe, e singurul capabil să-l înţeleagă
până la capăt şi chiar să-i imite metodele.
Autocaracterizarea se realizează prin focalizarea internă. Vorbeşte naratorul, dar
afirmaţiile sunt făcute din punct de vedere al personajului. Libertatea interioară e trăsătura sa
definitorie. În general, ca om liber în cugetul său, se arată ,,dezamăgit că oamenii fac lucruri care
dacă n-ar fi proşti nu i-ar putea sili cimeni să le facă”. Nu are spirit commercial. Se duce cu
porumbul la munte pentru plăcerea drumului: ,,În sfârşit, fie comerţ, dar să fiu înţeles că nu ăsta
e scopul”, spune naratorul cu vocea lui Moromete.
La sfâşitul vieţii îşi reafirmă libertatea: ,,Domnule, l-am auzit că spune doctorului, eu
întotdeauna am dus o viaţă independentă”, aluzie la fidelitatea faţă de principiile existenţei
ţăranului patriarchal, la invulnerabilitatea sa în faţa noilor structure.
Caracterizarea indirectă, dedusă de cititor din faptele personajelor, dezvălui trăsături de
character.
Moromete nu are spirit comercial. Cu banii de la bancă ia oi şi le foloseşte în familie, nu
pentru a obţine un capital, pentru a scoate bani. La fel, din împrumutul de la Aristide, după ce
plăteşte datorii, cumpără şi uluci pentru gard.
Se consideră superior celorlalţi şi, din tot ce face, se vede acest lucru. Înainte de întrunirea
din poiana lui Iocan intră să se bărbierească şi se lasă aşteptat ca o vedetă. Vorbeşte singur şi,
întrebat de cineva de ce face asta, ,,răspunse serios că asta e din pricina că n-are cu cine discuta,
cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile”. Împarte lumea în proşti şi deştepţi, cei din
urmă fiind foarte puţini.
Nu scapă niciun prilej de a-I ironiza pe ceilalţi: când bea ţuică la Bâlosu, când comentează
discursurile din ziar, când gustă fasole la camp.
Nicolae Manolescu îl consideră pe Ilie ultimul ţăran din romanul deruralizării satului,
pentru care pământul nu-i garantează statutul social, ci mai presus de orice, stă un sistem de
valori patriarhale ce trebuie perpetuat. Cea mai reprezentativă scenă în acest sens apare în
volumul al doilea, atunci când Moromete sapă şanţul în timpul ploii torenţiale, purtând un dialog
 cu un interlocutor imaginar, reprezentant al noii orânduiri, care îl intrigă prin îndrăzneala de a
anula toate principiile deja existente, prin pretenţia că poate construe ceva ignorând trecutul.
Destrămarea familiei lui Ilie Moromete este rezultatul unor conflicte multiple. Acesta
intră în conflict cu cei trei fii mai mari, din cauza mentalităţii autoritare a lui Moromete, condusă
de regului patriarhale, şi dorinţa de independenţă economică acelor trei fii, cu Catrina, pentru că
nu a trecut şi o parte din pământ pe numele ei, cu niculae, care allege şi el calea de evadare din
lumea rurală, prin învăţătură.
În relaţia cu Catrina, Ilie Moromete se impune, aceste supunându-se cu resemnare
hotărârilor soţului ei atunci când acesta taie, de exemplu, salcâmul. Dar, dezamăgită de plecarea
soţului după cei trei fii la Bucureşti, femeia îşi părăseşte bărbatul care nu a trecut pământul pe
numele ei, înstrăinându-se astfel de propria esenţă de femeie a căminului.
Prin Ilie Moromete, prozatorul creează o tipologie originală a lumii rurale, surprinsă în
confruntarea cu istoria, din care individual nu poate ieşi învingător decât păstrându-şi libertatea
interioară.

Caracterizarea lui Ilie Moromete

Marin Preda este considerat unul dintre cei mai importanti scriitori postbelici. Acesta lucrează la
mai multe reviste, iar in anul 1942 debuteaza cu schita ”Pârlitul”. După razboi, în 1955, publică
romanul ”Morometii”, care îi va aduce recunoasterea artistica. Scrie si alte romane, de pilda
”Risipitorii”, ”Intrusul”, ”Marele singuratic”, ”Cel mai iubit dintre pamanteni”, cele mai multe fiind
inscrise in tematica regimului comunist.
Opera literara ”Morometii” este un roman realist, postbelic, ”o carte a adevarului spus pana la
urma” , despre ”unul dintre cele mai rascolitoare procese prin care satul romanesc a trecut
vreodata.”(Nicolae Manolescu). Prin urmare, ”Morometii” contine, in aproape o mie de pagini,
povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, care cunoaste de-a lungul unui sfert de secol o
adanca si simbolica destramare.
Ilie Moromete, personajul principal şi eponim, este un erou de referință în literatura română,
concentrând tragicul destin al ţăranului agresat de istorie într-o perioadă de schimbări ideologice
profunde, cu efecte dramatice asupra satului traditional, actiunea fiind plasată între anii 1937-1950.
Elementele textului narativ sunt semnificative în construcţia personajului. Astfel,
perspectiva narativă este importantă în caracterizarea lui Ilie Moromete. Complexitatea acestui
personaj este data şi de faptul că el este un personaj reflector, perspectiva naratorului apropiindu-se
de cea a protagonistului pentru a-i reda cu exactitate ideile şi sentimentele.
Un alt element care contribuie la construcţia personajului este conflictul dintre Moromete şi
apropiaţii săi care nu îl înţeleg şi nu îl mai acceptă. Conflictul dintre Ilie Moromete şi fiii săi este din
cauza concepţiilor diferite. Conflictul dintre Moromete şi Catrina provine din faptul că Ilie refuză să
treacă locul şi casa pe numele soţiei, deşi aceasta îşi vânduse din pământ pentru ca familia să
supravieţuiască în timpul foametei. De asemenea, Ilie Moromete intră în conflict şi cu sora sa, Maria,
poreclită Guica, pentru că aceasta îl învinovăţeşte că s-a recăsătorit, deşi Guica ar fi vrut să aibă grijă
de copii şi de casă. Astfel, Guica îi învaţă pe băieţii cei mari să-şi urască tatăl şi, în final, îi convinge să
fugă de acasă. Un alt conflict, secundar, este între tată şi fiul cel mic, Niculae, pentru că băiatul vrea să
înveţe ca să-şi depăşească statutul de ţăran.
Definit de Nicolae Manolescu "cel din urmă ţăran", Ilie Moromete este un personaj realist si
"rotund" prin complexitatea trăirilor, prin forţa conflictului interior ce se manifestă meditativ şi prin
analiza psihologică de introspectare a caracterului.
 Situarea lui Ilie Moromete între personajele realiste este argumentată de valenta autobiografică,
întrucât, în modelarea eroului, autorul l-a avut ca model pe tatal său, Tudor Calăraşu: "Scriind,
totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi
maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatăl meu". În romanul
autobiografic "Viata ca o prada", Marin Preda relatează aduceri-aminte în centrul cărora se afla tatăl
său, Tudor Calăraşu, intâmpari pe care le-a inclus în romanul ”Morometii".
Ilie Moromete este un personaj realist, tipic pentru patura socială a tărănimii, conectat vital la
pământul care asigura existenta familiei şi respectul colectivităţii.
Iniţial, din statutul social, psihologic şi moral, se observă că Ilie Moromete este un ţăran de
mijloc, un om respectat de membrii comunităţii, fără de care nu pot începe discuţiile despre politică
din poiana lui Iocan. Este un ţăran filozof, având o autoritate care-i domină pe ceilalţi prin replici bine
gândite, pline de umor şi ironie. Faptul că ceilalţi nu îl înţeleg este din cauza lipsei de comunicare între
membrii familiei. Moromete nu îşi cunoaşte copiii, astfel trădarea fiilor mai mari este o lovitură
puternică pentru el. În final, Ilie Moromete se însingurează, nu mai ia parte la întâlnirile din poiană,
iar plăcerea vorbitului, ironia şi contemplarea dispar.
Portretul moral este construit din trăsaturi puternice si complexe, ce reies indirect din
comportamentul plin de energie, din atitudinea, gândurile şi frământarile protagonistului care-i şi
determina destinul. Fire autoritară, Ilie Moromete este "capul familiei" numeroase şi hibride, greu de
tinut in frâu, având in vedere şi conflictele ce mocneau, fiind gata să explodeze, între membrii familiei,
formată din Paraschiv, Nila şi Achim, baieti din prima căsătorie, Tita, Ilinca şi Niculae, copii facuti cu
a doua nevastă, Catrina. Naratorul obiectiv il prezintă incă de la începutul romanului "stand deasupra
tuturor" şi stapanind "cu privirea pe fiecare"
Caracterizat direct de catre narator, Ilie Moromete se afla intre "tinerete si bătrânete, când numai
nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva".
Ilie Moromete este numit de către unii critici ţăran-filozof, frămantările sale despre soarta
tăranilor dependenti de roadele pământului, de vreme si de Dumnezeu fiind relevante pentru firea
reflexivă. Meditând asupra propriei vieti, consideră că lumea era aşa cum şi-o închipuia el şi că
nenorocirile sunt ,,numai ale altora”, dar se gândeşte că greşise atunci când este părăsit de fiii cei
mari. Moromete se aşezase pe o piatră alba de hotar, "cu capul în maini, punându-si un şir nesfarşit de
întrebări, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva, căutand explicatii pentru declinul in care se afla familia
sa. Gândurile sumbre se indreaptă spre o autoanaliza a atitudinii de parinte, a conflictului dintre
generatii şi se consolează: "Am facut tot ce trebuia ...le-am dat [...] fiecăruia ce-a vrut[...]. I-am iertat
mereu".
Relevantă pentru spiritul contemplativ este şi scena ploii, când Moromete, udat până la piele
de o "ploaie repede şi calda", exprima o adevarata filozofie de viată printr-un monolog interior,
analizeaza conditia ţăranului în lume, precum şi relatia dintre tată si copii: "toata viata le-am spus și i-
am invatat, [...] și-or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbatrâni. O sa-şi şteargă picioarele pe tine,
ca n-ai ştiut sa faci din ei oameni”.
Disimularea este o trasatura definitorie a firii lui Moromete, reieşită, indirect, din majoritatea
episoadelor narative. Scena dintre Tudor Balosu şi Moromete este semnificativa pentru "firea sucită" a
eroului, aşa cum il caructerizează direct Catrina. Mai întâi Moromete intră în curte, trece pe lângă
prispă fără să se uite la cei doi, se întoarce cu spatele la agent, se răsteşte la Paraschiv care nu se vedea
nicăieri, apoi se răsuceşte brusc pe călcâie şi strigă ,,N-am!” Totul se desfaşoară sub privirile uluite,
năucite ale agentilor care-i urmaresc descumpăniti cum se căuta calm prin buzunarele flanelei, de unde
scoate praf de tutun, se uită urat la omul care-l insotea pe Jupuitu şi "i se adresă suparat şi poruncitor:
Da-mi, mă, o tigară!. Dupa ce Jupuiu e gata să-i ia lucrurile din casă, devine împâciuitor, îi dă o mie de
lei, urmând sa-i mai plareasea ceva "peste o saptamană, doua" si-i explica indulgent: "De ce nu vrei sa
intelegi ca n-am? Ia ici o mie de lei și mai incolo aşa, mai discutam noi! Ce crezi ca noi fatam bani?"
După plecarea lui Jupuitu, Moromete este cuprins de o "ciudată voioşie" şi-i marturiseşte lui Balosu
"I-am pacalit cu două sute de lei [...] i-am dat numai o mie [ ]. Balosu se uita la el cu o privire rece si
buimaca. Nu intelegea! [...] Glumea Moromete? işi batea joc de el?"
Ironia ascutita, inteligenta ieşită din comun şi spiritul jucǎuş, felul său de a face haz de
necaz conturează un personal aparte între ţăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate
decât de ficţiune. Citirea ziarelor în Poiana lui Iocan este o hrană sufletească pentru Moromete,
discutiile purtate aici au rolul de a clarifica şi disocia ideile din articolele publicate, de a descifra
sensuri nuanţate ale politicii vremii, fără a urmări prezentarea unor fapte de senzatie. El este, categoric,
o autoritate in viata colectivitătii, îi domină prin replici bine gandite, pline de umor si ironie: "Lasä-l,
ma, Dumitre, zise Moromete blajin. E si el legionar, ce-ai cu el?". Moromete citeşte apoi ziarul "cu
glas schimbat şi necunoscut, [...] cu grosimi şi subtirimi ciudate, cu opriri care scormoneau intelesuri
nemărturisite [...] care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau", concluzionand fară
drept de apel: "trei chestiuni se desprind de fapt din această situatie."
Mucalit şi ironic, când se hotărăşte să taie salcamul nu spune nimanui, îl trezeşte pe Nilă în
zori, care, derutat de decizia tatalui sãu: "De ce sa-l taiem? Cum o să-l tăiem?", rãmâne cu totul uluit
de răspuns: “Aşa, ca să se mire proștii!". La aceeași întrebare a lui Paraschiv, Nila ii raspunde cu
satisfactie: "Ca să se mire prostii." Aducând caii ca sa traga salcamul taiat pe trei sferturi, Nila îi aşază
chiar in directia in care urma să se prabuşeasca salcâmul, oferindu-i lui Moromete prilejul de a fi
sarcastic şi persiflant: "Adică da!... Treci cu ei incoa să cadă salcamul pe ei". Exemplele sunt
numeroase, " a face haz de necaz" fiind o adevarata filozofie de viata a lui Moromete. Niculae, care
intârzia să vină la masă, ii spune "Te dusesei în gradina sa te odihneşti, ca până acum statuşi!" sau,
certând fetele, care se duseseră la scaldat în loc să-şi ajute mama sa pregătească masa: "Daca vă iau de
păr si matur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treaba mâine dimineata."
Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirecta a personajului realist, ca
tip reprezentativ pentru taranul care face eforturi să supravietuiască in conditii financiare severe, care
caută solutii pentru a onora plata dărilor către stat, a imprumuturilor la bancă etc. Tehnica amânării
este solutia salvatoare în mentalitatea lui Moromete, prin care incearca sa tărăgăneze o scadenta, o
decizie sau un punct de vedere care nu-i convine. Scena "foncierii" este magistral construită de
naratorul obiectiv, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalti fiind înadins provocate de protagonist pentru
a se răzbuna pe cei care nu întelegeau greutăţile bietului ţăran.
Relatia lui Moromete cu celelalte personaje ale romanului scoate la iveala, indirect, alte
trasaturi considerabile. Placerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit si dornic de a comunica
permanent cu oamenii, care profita de orice intâlnire cu cate cineva pentru a sta la taclale, desi singurul
cu care putea vorbi cu adevarat era prietenul sau, Cocosila, in tovaraşia caruia pierdea ceasuri intregi,
spre supararea Catrinei: "Eşti mort dupa sedere si dupa tutun lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te
mai saturi". În finalul volumului întai, fuga baietilor la Bucuresti, iminenta destrămare a familiei il
schimba, nu mai participa la adunarile din Poiana lui locan, râmasese numai "capul de huma arsa" pe
care i-l modelase candva din lut Din Vasilescu. Schimbarile profunde survenite in firea lui Moromete
prevestesc prefacerile dozastruoase extinse asupra intregului sat: "trei ani mai tarzlu, izbucnea cel de-
Al Doilea Razboi Mondial. Timpul nu mai avea radbdare."
Ultimele capitole ale cărții constituie cele mai frumoase pagini care ilustreaza moartea unui
taran. Apropiindu-se de varsta de 80 de ani, slabit şi impuţinat la trup, Moromete este părăsit de toti,
ramânând la batrânete numai cu fata cea mica, Ilinca. Pe patul de moarte, Ilie Moromete esenţializează
întreaga filozofie de viata în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie şi satisfactie, doctorului:
"Domnule, eu totdeauna am dus o viata independentă."
Astfel, om al pamantului si al satului traditional, Ilie Moromete este considerat unanim de
exegeti drept un personaj complex, un tip de ţăran din literatura română prin adancimea si frumusetea
sufletului său.

Relaţie Ilie Moromete - Niculae

Marin Preda este considerat unul dintre cei mai importanti scriitori postbelici. Acesta lucreaza
la mai multe reviste, iar in anul 1942 debuteaza cu schita ”Parlitul”. Dupa razboi publica romanul
”Morometii”, care ii va aduce recunoasterea artistica. Scrie si alte romane, de pilda ”Risipitorii”,
”Intrusul”, ”Marele singuratic”, cele mai multe fiind inscrise in tematica regimului comunist.
Opera literara ”Morometii” este un roman realist, postbelic, ”o carte a adevarului spus pana la urma” ,
despre ”unul dintre cele mai rascolitoare procese prin care satul romanesc a trecut vreodata.”(Nicolae
Manolescu). Prin urmare, ”Morometii” contine, in aproape o mie de pagini, povestea unei familii de
tarani din Campia Dunarii, care cunoaste de-a lungul unui sfert de secol o adanca si simbolica
destramare.
”Morometii” se distinge, in viziunea lui Eugen Negrici, prin "cruzimea inocentă a evocarii, fiind
un roman dedicat fenomenului tragic al dezagregării lumii rurale sub tăvalugul comunist." Această
problematică este transmisă de relatia dintre cele doua personaje reprezentative, Ilie Moromete şi fiul
lui, Niculae, care domină pe rând actiunea romanului: Ilie Moromete este eroul primului volum al
romanului, pentru ca in volumul al doilea să intre intr-un con de umbră, lasandu-i loc fiului.
Compoziția romanului ilustrează in acest mod conflictul dintre tată şi fiu. Oglindă fidela a scenei
istoriei, romanul transfigurează elemente autobiografice sau trăite de scriitor, fiind un omagiu adus
tatălui său, Tudor Călăraşu, tăran autentic cu o filosofie de viată solidă, care i-a influentat întreaga
devenire prin caracterul său puternic, spiritul contemplativ, inteligenta şi libertatea exprimării.
Ipostază a autorului in text, Niculae resimte puternic autoritatea paternă, iar relatia dintre cei doi
constituie una dintre temele romanului, exprimând două viziuni despre lume diferite.
Elementele textului narativ sunt semnificative în construcţia relaţiei dintre Ilie Moromete
şi Niculae. Astfel, perspectiva narativă este esenţială în evidenţierea acestei relaţii. Complexitatea
personajelor este data şi de faptul că atât Ilie, cât şi Niculae sunt personaje reflectoare. În primul
volum, unde perspectiva naratorului se apropie de a lui Ilie Moromete, el este şi reflectorul principal,
în timp ce în al doilea volum, locul lui e luat treptat de Niculae. De altfel, primul volum vorbeşte
despre lumea tatălui, cu aparenţele ei de stabilitate şi ordine, cu seninătatea ei ce se apără de lovituri,
iar în al doilea volum, despre lumea fiilor, neaşezată şi tulbure.
Un alt element important este conflictul dintre cei doi, care provine din modurile diferite de
a se raporta la lume ale celor doi: Moromete nu înţelege de ce Niculae e atât de stângaci în cee ace ţine
de muncă, în vreme ce Niculae vrea doar să studieze şi să îşi depăşească statutul de tăran.
Din punct de vedere social, Ilie Moromete este un tăran mijlocaş din Siliştea Gumeşti, tată a
şase copii, trei din prima căsătorie şi trei din a doua. Are două loturi de pământ, unul fiind, de fapt, al
Catrinei, sotia lui. În sat, este foarte respectat, face politică şi este inteligent. Deşi are pământ, este
sărac şi se luptă cu datoriile. În plan psihologic, Moromete este un contemplativ, are o fire liniştită,
privind lumea ca pe un spectacol. Ulterior, viata lui interioară este tulburată de neînțelegerile cu fiii
din prima casatorie, care-i contestă puternic autoritatea. Conflictele exterioare sunt agravate de cele
interioare şi ajunge să traiasca o drama simbolică pentru intreaga lume taranească: familia i se
destramă şi apoi îşi pierde pământul. Niculae Moromete este un intelectual format în mediul tarănesc.
Este cel mai mic copil al lui Moromete şi se aseamana cu acesta prin personalitate: este inteligent şi
face politica, tot ca o forma de afirmare personală. Deşi se desprinde din mediul tărănesc (ajunge
inginer horticultor, la Bucureşti), păstrează o parte din valorile acestuia. Este infaţişat în evolutie
psihologică, de la copilărie, la maturitate, formarea personalitării lui fiind influenţată de câteva
experienţe-limită: iubirea, moartea, politica.
Atitudinea lui Moromete creează un fenomen de înstrainare, de o dureroasa intensitate, observabil
mai ales in relatiile lui cu cei şase copii. El ii iubeste si le vrea binele, dar îsi cenzurează orice
induioşare fata de ei. Serbarea scolara la care Niculae ia premiul intai îi provoacă pentru prima data
nevoia de a-si transmite afectiunea iî mod direct si atunci el nu gaseste gesturile cuvenite. Uimirea de
a-si vedea fiul premiant, cand el credea ca va ramane repetent, stinghereala copilului si saracia lui,
criza de friguri care il cuprinde in timp ce incerca sa spuna o poezie ii produc o emotie vecina cu
panica. Întoarcerea lor spre casa e aproape patetica fiindcă, pentru o clipa, distanta dintre tata si fiu
dispare prin gesturi schiţate cu multă stangacie.
În cel de-al doilea volum al romanului, exista cateva scene care reliefeaza conflictul dintre tata si
fiu, precum si lumea navalnica din sufletul lui Niculae. Aceasta este o epoca de tranzitie, cand
Moromete dispare o vreme ca erou activ, ca sa redevina cand totul va fi iremediabil pierdut pentru el.
Se impune in schimb, Niculae Moromete, copilul neglijat de parinte, care-si paraseste si el, ca si fratii
mai mare, dar in alt mod, conditia de taran, fiind hotarat sa realizeze o existenta si o atitudine care sa-l
indeptarteze de la greselile tatalui sau.
Discutiile dintre ei doi, destul de numeroase, provocate mai ales de Moromete-tatal, au
semnificatia unei confruntari intre doua conceptii de viata, intre doua civilizatii. Niculae Moromete
crede intr-o ”noua religie a binelui si a raului” si devine ”apostolul” dogmatic al ideilor socialiste, care
prevad, o data cu schimbarea intregii societati ”innoirea” radicala a satului.
Ilie Moromete nu se impaca cu gandul ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul trebuie ”sa
dispara”. Ideea nu numai ca il deruteaza, dar ii produce o disperare fara margini. Exista in acest sens o
scena de mare forta artistica - ultima in care Moromete apare in viata - in care batranul, udat de ploaia
repede de vara, sapa un sant in jurul sirei de paie din gradina si discuta cu un personaj imaginar, in
timp ce in alta parte a satului se pun la cale schimbari hotaratoare pentru destinul taranimii: ”Pana in
clipa din urma omul e dator sa tina rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el!”...” Ca tu
vii si-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem. Si de ce crezi ca n-ai fi
tu ultimul prost de pe lume si ca mai degraba tu ar trebui sa dispari , nu eu ?”
Discutiile lor sunt tot mai frecvente si o data ce tatal il intreaba ce cauta el pe lume. Raspunsul
il contrariaza pe Moromete: ”Eu imi caut eul meu. O sa ma duc in pustie si de-acolo o sa ma-ntorc si o
sa propovaduiesc”. Niculae va deveni un profet al lumii noi, pe care o duce cu el fara sa stie ca ea
presupune negarea tatalui. In timp ce Moromete se stinge incet si se pregateste sa iasa din scena,
Niculae traverseaza o perioada coplesitoare, de mari transformari psihologice si morale. Singura
experienta in care esueaza este activitatea ca membru de partid. Iubirea pentru Ileana il transforma
intr-un barbat sensibil, iar moartea lui Sandu Dogaru il face sa se intrebe asupra locului omului in
lume. Desi au impact psihologic si identitar major, cele trei experiente il indeparteaza definitiv de tatal
sau. Ultimele pagini ale romanului sunt invaluite de poezie, fiind scrise la persoana I, din perspectiva
lui Niculae, care reflecteaza asupra mortii tatalui sau. El se gandeste si la visul Catrinei, care-i
starneste nemultumirea: el nu l-a visat niciodata pe Moromete, semn ca inca nu l-a iertat, ca pe mama
lui. Ajuns om in toata firea, Niculae intelege ca tatal sau a dominat lumea cu spiritul sau si nu poate
trai linistit fara binecuvantarea acestuia. Ultimele cuvinte ale naratorului sunt semnul iertarii si al
impacarii definitive dintre cele doua lumi: intr-o dimineata, Niculae rade in somn...tatal ii vorbeste, ca
semn al iertarii si al impacarii.
Astfel, cele doua personaje simbolizeaza infruntarea dintre doua destine care-si descopera in
final complementaritatea. Ilie Moromete completeaza imaginea traditionala a taranului ca personaj,
prin complexitatea spirituala si farmecul intelectual incontestabil. El reprezinta esenta conditiei umane,
aspiratia spre libertatea spiritului, iar fiul sau este o perpetuare a valorilor lumii traditional in profilul
unui intelectual veritabil.

Relaţia dintre două personaje: Ilie – Catrina Moromete

În centrul romanului sunt plasaţi Moromeţii, o familie de ţărani dintr-un sat de câmpie,
puşi faţă în faţă cu schimbările politice ale epocii, resimţite mai ales în volumul al doilea.
Relaţia dintre personaje sunt conturate în capitolul al patrulea al primei părţi, în scena
cinei. Scena este dominată de autoritatea paternă a lui Ilie Moromete, care îşi adjudecă poziţia
de pater familiae prin ,,locul său pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea
pe fiecare”. Dacă Moromete ilustrează condiţia ţăranului copleşit de grijile zilei de mâine,
Catrina este reprezentativă pentru condiţia femeii în mediul rural din perioada dintre cele două
războaie mondiale. Prin caracterizarea directă făcută de narrator, statutul Catrinei este precizat
în scena cinei: mamă a patru copii, trei cu Ilie Moromete (Ilinca, Tita, Niculae) şi o fată dintr-o
căsătorie anterioară, Alboaica, rămasă la părinţii primului soţ, mort de apă la plămâni în urma
războiului. De la acest soţ, Catrina a moştenit pământul din care a vândut o bucată în timpul
căsătoriei cu Ilie Moromete, acesta promiţându-i că va trece pe numele ei casa. ,,Jumătate
întoarsă spre cratiţele ei”, Catrina apare în scena cinei ca fiind femeia copleşită de treburile casei,
dispreţuită de fiii vitregi, ironizată de soţ.
Relaţiile dintre cei doi se prefigurează tot la începutul romanului: conflictul Ilie-Catrina
are la bază pe de o parte refuzul sau amânarea lui Ilie Moromete de a pune în practică această
promisiune, pe de altă parte părerile opuse referitoare la şcolarizarea lui Niculae.
Înzestrat cu inteligenţă nativă, cu spirit meditative şi contemplative, cu simţul umorului,
Ilie Moromete este un ţăran dezinteresat de valorile materiale, dar pentru care acoperirea
cheltuielilor se amână la nesfârşit, ceea ce reprezintă pentru Catrina o permanenţă ameninţare.
În luarea deciziilor, Ilie nu cere părerea Catrinei decât pentru a-i crea impresia
împărtăşirii grijilor, dar hotărăşte singur soarta familiei. Totuşi, Catrina încearcă să influenţeze
hotărârile lui Moromete nu numai în ceea ce-I priveşte pe copiii ei, ci şi referitor la fiii vitregi,
cărora le înţelege nevoia de afirmare. Ea intervine la Ilie pentru a-l lăsa pe Achim cu oile la
Bucureşti; instinctual matern se manifestă, aşadar, nediferenţiat. În plus, în scena tăierii
salcâmului se evidenţiază atitudinea umilă a Catrinei: revenind de la biserică, femeia vede
salcâmul doborât şi, auzind întrebările acide ale fiilor care cer socoteală tatălui, temperează
ieşirile fetelor. Este singura care înţelege că tatăl nu a vândut salcâmul gratuity, ci forţat de
împrejurări. Astfel, Catrina este supusă autorităţii soţului.
În volumul al doilea, cuplul se destramă în urma vizitei lui Ilie la Bucureşti, de unde
revine dezamăgit de hotărârea băieţilor de a rămâne la oraş. Dezamăgită că nici acum Ilie nu
trece casa şi pământul pe numele ei, femeia îşi părăseşte bărbatul, înstrăinându-se astfel de
propria esenţă de femeie a căminului.
Catrina şi Ilie Moromete reprazintă, aşadar, imaginea unui cuplu destrămat pe fundalul
unor elemante istorice care, deşi sunt prevăzute de Ilie, au consecinţe asupra vieţii de familie.
 Stilul:
Stilul indirect liber este un stil mixt deoarece în interiorul stilului indirect (vocea
naratorului), se reproduc cuvintele personajului (vorbirea directă), însă fără să se marcheze
trecerea de la vorbirea indirectă la cea directă cu linie de dialog sau cu ghilimele; după această
trecere se continuă iar cu vocea naratorului.
Stilul indirect liber constă în:
- reproducerea unei presupuse replici (,,În numele celor trei, Paraschiv murmură pe faţă că o să
pună mâna pe topor şi o să le dea oilor în cap. Catrina nu se putu stăpâni şi îi răspunse că pentru
cât a trudit ea să-I crească, o nenorocită de fustă nu e mult. Şi dacă fusta ei le stă în gât, s-o ia şi
p-aia, să se sature. […] Moromete intervenise împăciuitor. Oile sunt ale lor, spuse el.”)
- relatarea gândurilor unui personaj (se deosebeşte de monologul interior prin folosirea persoanei
a III-a exclusiv) : ,,Îşi aminti însă că a doua zi… avea să vie Jupuitu după fonciire… Îl mai supăra
şi Niculae care stătea în spatele său şi nu adormea nici el. Ce se bucura aşa că are să scape de oi
nefericitul? Credea că la muncă o să-I fie mai bine?”