Moromeții de Marin Preda/ roman postbelic/după 1960

Romanul ”Moromeții” a fost publicat în două volume (1955, 1967) care reconstituie
imaginea unui univers aflat la răscruce. În al doilea volum, diferit ca problematică și ca modalitate de
primul , autorul reia personajele principale din primul volum și le adaugă altele noi. Viața satului
Siliștea-Gumești trece prin reforma agrară din 1945 și prin transformarea socialistă a agriculturii după
1949.

Tema confuntării omului cu Timpul este surprinsă în volumul II prin lupta între
mentalitatea tradițională a țăranului și noua mentalitate colectivistă impusă.

În contextul literaturii postbelice, romanul aparține realismului

In primul rând prin perspectiva narativă obiectivă, la persoana a III-a, a unui narator omniscient și
omniprezent. Naratorul nu este în totalitate detașat, el empatizează mai ales cu personajul său preferat, Ilie
Moromete, fiind, la fel ca el, ironic sau disimulat . Se folosește stilul indirect-liber, ceea ce indică, după
Nicolae Manolescu, o nouă vârstă a romanului doric. De asemenea, naratorul nu mai pare a controla
evenimentele, nu mai cunoaște finalitatea ultimă a actelor umane, viața pare a curge la întâmplare,
subliniind ideea lumii în declin.

Romanul este realist și prin veridicitatea dată de punctul de plecare biografic. Ilie Moromete are ca model
pe tatăl autorului, Tudor Călărașu. Evenimentele se petrec în satul său natal, pe un fond istoric potrivnic-
al doilea război mondial și prefacerile sociale ce i-au urmat. Romanul răspunde tezei formulate de Marin
Preda: ” Fără istorie, adevăr, realitate, literatura n-ar avea înțeles”.

Prin ”Moromeții” Marin Preda propune un univers sătesc autonom, fără ecouri din
Slavici, Sadoveanu sau Rebreanu. El impune un alt tip de țăran-țăranul-filozof, singurul de acest fel din
literatura română, și dă prozei țărănești o dimensiune psihologică profundă. De asemenea, consolidează
un stil modern propriu, în care formele oralității coexistă cu cele scriptice și expresia populară cu cea
intelectuală, neologică.

O secvență reprezentativă pentru temă este monologul adresat al lui Moromete în care
este implicat un personaj imaginar, Bâznae. Pe o ploaie rapidă de vară, bătrânul Moromete iese în grădină
în încercarea de a săpa un șanț în jurul șirei de paie, în timp ce în altă parte a satului se pun la cale
schimbări hotărâtoare pentru destinul țărănimii. Intuind perfect șubrezimea utopiei comuniste, Moromete
combate neînduplecat o orânduire în care vechiul țăran nu mai are loc- ” că vii tu și-mi spui că noi suntem
ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem”. Personajului își conștientizează condiția și o apără
în contextul tulbure al adoptării noilor idei: ” Până în clipa din urmă omul e dator să țină la rostul lui”.
Superioritatea față de oponentul său imaginar vine din înțelepciune, din susținerea valorilor reale , spre
deosebire de vorbele lipsite de fapte ce nu vor trece proba timpului: ” Or să-și șteargă picioarele pe tine,
că n-ai știut să faci din ei oameni…” Lupta cu forțele stihiale ale naturii, fără sorți de izbândă, dar dusă
până la capăt, este o metaforă a atitudinii asumate a țăranului patriarhal.
 O altă secvență este aceea a întâlnirii imaginare dintre Niculae și tatăl său prin
intermediul visului. Revenit de la București ca inginer horticol, Niculae s-a căsătorit în sat cu Mărioara,
asistentă medicală la un cămin de copii. După înmormântarea lui Moromete, la parastasul de un an,
cuprins de remușcări, Niculae îl visează și se împacă cu el . I se justifică și încearcă să-l asigure de bunul
mers al lucrurilor: ” Și eu vreau să spun ca și tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie
să-l facem pentru toți…” Înțelege abia acum măreția bătrânului țăran, frumusețea gândirii sale, și îl
întreabă înduioșat: ” Unde te duci tu acum, încotro o s-o iei după ce deschizi poarta și o să ieși iar la
drum?”. Este metafora întrebării retorice cu privire la o clasă socială care urmează să își găsească o cale
de a supraviețui sub tăvălugul istoriei.

Conflictul romanului este semnificativ deoarece urmărește opoziția între mentalitatea

tradițională și mentalitatea socialistă. Exponentul celei dintâi este Moromete, iar al celei de-a doua este
pentru o vreme Niculae, devenit activist de partid, apoi un personaj colectiv al satului plin de necunoscuți
care decid viața celorlalți. Depersonalizarea merge pe toate planurile: pierderea independenței prin
pierderea pământului, confiscarea cuvintelor și instituționalizarea limbajului de lemn -” Să nu mai pot eu
să spun ce vreau?” îl întreabă Moromete pe Țugurlan, înlocuirea oamenilor cu hârtiile- Jupuitu, pe care
toți îl știau și cu care se obișnuiseră, a fost înlocuit de înștiințări abstracte despre majorări care se trimit de
la primărie. Moromete trece însă prin dificultăți fără a-și altera spiritul. După o decădere la începutul
romanului, își revine și îi revine gustul pentru politică, face dialectică alături de Niculae, se află în cercul
prietenilor liberali și când, bătrân, este plimbat cu roaba prin sat, își ține capul ridicat și continuă să se uite
pe drum, contemplând spectacolul lumii. Ultima sa replică adresată medicului ” Domnule, eu totdeauna
am dus o viață independentă! ” arată spiritul său învingător.

Tehnica narativă este semnificativă pentru text deoarece tematizează dezordinea unei
lumi în declin. Structurat în cinci părți inegale ca număr de capitole, volumul al II-lea prezintă viața
rurală într-o perioadă de un sfert de veac în care satul tradițional intră într-un proces de disoluție.
Succesiunea evenimentelor nu se mai face prin înlănțuire, ci prin discontinuitate narativă. Se folosesc
alternanța, tehnica rezumativă, elipsa ( unele fapte și perioade sunt eliminate), tehnica mozaicului,
digresiunea eseistică. Complicarea tehnicilor narative oglindește istoria nouă, ”vicleană” și nesigură.

Moromeții volumul II reprezintă un roman al crizei unei categorii sociale, dar

consolidează triumful unei conștiințe. Deși pare a trece în plan secundar, Moromete rămâne figura care
polarizează mesajul operei. În dialog cu sine și cu istoria, rămâne până la sfârșit strălucitor în ironie,
profund în meditație, propunând un model moral de rezistență în vremuri înșelătoare.