Moromeţii de M.

Preda
-roman postbelic-
-Caracterizarea lui Ilie Moromete-

Romanul “Moromeţii” cuprinde două volume care au apărut la o

distanţă de doisprezece ani: volumul întâi în 1955, iar al doilea volum a apărut
în 1967. Cele două volume pot fi numite “cartea tatălui” şi “cartea fiului”,
deoarece tatăl şi fiul ilustrează două generaţii, două destine diferite
condiţionate de schimbările istorice, dar şi drama lipsei de comunicare din
cadrul familiei.
În primul volum al romanului, Ilie Moromete este personajul
principal, reprezentând tipul ţăranului reflexiv, un personaj atipic pentru
literatura de inspiraţie rurală, accentul căzând pe dimensiunea spirituală e
vieţii, nu pe cea materială. Al doilea volum îl aduce însă în prim-plan pe Niculae
Moromete, fiul lui Ilie, din a doua căsătorie a acestuia cu Catrina.
Ilie Moromete este caracterizat în mod direct de narator în capitolul
al X-lea din primul volum: ,,Era cu zece ani mai mare decât Catrina şi acum
avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii
mai pot schimba firea cuiva”.
Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea scoate în
evidenţă libertatea individului în ciuda constrângerilor istorice: ,,Domnule,…
eu totdeauna am dus o viaţă independentă”.
Caracterizarea indirectă, ce se desprinde din gesturile, faptele,
vorbele, gândurile personajului, acţiunile la care participă, dar şi din relaţiile
cu alte personaje, evidenţiază trăsăturile lui.
Ilie Moromete este un om respectat în sat. Are prieteni, pe Cocoşilă şi
Dumitru lui Nae, pentru care opinia lui contează, este abonat la ziar. Discuţiile
despre politică, în poiana lui Iocan, nu încep decât în prezenţa lui, pentru că el
este cel care citeşte ziarele şi interpretează evenimentele. Moromete este
sfătos, îi place să discute, iar acest lucru o deranjează pe Catrina: ,,Lovi-o-ar
moartea de vorbă de care nu te mai saturi, Ilie!”.
Ironia, puterea de a face haz de necaz reprezintă o altă trăsătură a lui
Ilie Moromete, iar exemplele în acest sens sunt multiple. Lui Niculae care
întârzia să vină la masă îi spune la un moment dat: ,,Te duseşi în gradină să te
odihneşti că până acum stătuşi!”. Lui Nilă i se adresează la fel de sarcastic,
atunci când acesta îl întreabă de ce taie salcâmul: “Ca să se mire proştii”.
Trăsătura sa esenţială este disimularea, semnificativă în acest sens este
comedia pe care o joacă în faţa lui Jupuitu, agentul fiscal, care-i stricase
obişnuita discuţie de duminică. Intrând în curte el trece pe lângă agentul fiscal şi
însoţitorul acestuia, ca şi cum ar fi fost invizibili, o strigă pe Catrina, despre care
ştia că se află la biserică, strigă la unul din băieţi. Neprimind răspuns, se întoarce
către agent spunându-i că nu are bani, cere o ţigară şi în cele din urmă achită
o parte din taxe, după ce agentul începe să-i ridice lucrurile din casă.
Ilie Moromete ocupă poziţia unui tată autoritar, care îşi domină familia
chiar şi prin locul ocupat la masă. Deasupra tuturor, pe prispă, stăpânindu-i
parcă cu privirea se află Moromete. Glasul lui pune capăt nemulţumirilor din
familie cu fermitate şi uneori cu agresivitate, cu glasul “puternic şi ameninţător,
făcându-i pe toţi să tresară de teamă”.
Relaţia afectivă dintre tată şi fiul său, Niculae, se defineşte în scena
serbării şcolare, când copilul leşina pe scenă din cauza bolii sale. Niculae este
copilul neglijat al familiei, în ciuda rezultatelor bune la şcoală, nimeni din
familie nu îl apreciază. Reflecţia tatălui atunci când îşi vede fiul bolnav de
friguri la serbarea şcolară cuprinde mai multă compătimire, decât
admiraţie: ,,prăpăditul de el, când l-am văzut pe scena aia acolo, mi-a secat
inima”.
După fuga lui Paraschiv şi Nilă la Bucureşti, Ilie Moromete va face exact
ce nu a vrut niciodată să facă, şi anume să vândă din pământ pentru a-şi reface
gospodăria, pentru a plăti foncirea, rata la bancă şi taxele de şcolarizare
pentru Niculae, dar viitorul financiar al familiei rămâne incert. Pentru a-i
convinge pe fiii cei mari să se întoarcă de la Bucureşti, Moromete le promite că
nu-l mai dă pe Niculae la şcoală şi că le dă lor pământurile. Retragerea
băiatului de la şcoală este o greşeală pe care Ilie Moromete o va conştientiza
mai târziu.
Atitudinea lui Moromete faţă de pământ şi aceea faţă de bani este legată
de darul său către contemplaţie. Spre deosebire de ţăranul lui Liviu Rebreanu,
dornic de a dobândi pământul, care înseamnă demnitate socială şi umană,
Moromete trebuie doar să-l păstreze, pentru că-i conferă independenţă şi
pentru că vrea să-l transmită mai târziu copiilor. Lui Moromete nu-i place
negustoria, iar în bani vede adversarii iluziei că poate păstra modul tradiţional
de viaţă, fundamentat pe munca pământului familiei. Banul este însă noua
valoare care o înlocuieşte pe cea tradiţională, impunând un nou mod de viaţă.
În volumul doilea, Moromete intră într-o zonă de umbră. Îşi pierde
prestigiul de altădată, autoritatea lui în sat se diminuează, familia nu-l mai
ascultă, vechii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi i se par mediocri,
incapabili să poarte o discuţie inteligentă. Cel mai bine este surprinsă
schimbarea lui Moromete, de fiul său, Niculae: ,,îl vezi cum îi ia altul vorba din
gură fără nici un respect şi el lasă fruntea în jos şi nu mai zice nimic”.
Moartea lui Moromete în finalul romanului simbolizează stingerea unei
lumi, a satului tradiţional. Ultima replica a personajului exprimă crezul său de
viaţă, libertatea morală: ,,Domnule…eu totdeauna am dus o viaţă
independentă”.
Ilie Moromete, personaj cu un destin simbolic pentru satul tradiţional
este un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic. Personaj exponenţial,
prototip al ţăranului patriarhal, al cărui destin exprimă moartea unei lumi,
„cel din urmă ţăran” reprezintă concepţia tradiţională faţă de pământ şi de
familie. Criza satului arhaic se reflectă în conştiinţa acestui personaj
confruntat tragic cu legile istoriei, cu timpul nerăbdător
Ilie Moromete reprezintă un tip aparte de ţăran în literatura română, cu
o serie de calităţi care îl fac memorabil, destinul său fiind simbolic pentru
lumea pe o care o reprezintă.