Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu(1894-1957)

- roman modern subiectiv/ interbelic/ roman de analiză psihologică/ roman al experienţei -

In perioada interbelică, Eugen Lovinescu iniţiază curentul literar numit modernism, al cărui
program trasează noi direcţii pentru dezvoltarea literaturii române, printre care: trecerea de la tema
rurală la tema urbană, de la personajele ţărăneşti la cele intelectuale, precum şi crearea romanului
de analiză psihologică.
Adept al modernismului lovinescian,C.Petrescu, prin opera lui, fundamentează principiul
sincronismului, contribuind la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană , prin
aducerea unor noi principii estetice ca: autenticitatea, relativismul substanţialitatea, crearea
personajului intelectual lucid şi analitic.Scriitorul propune o creaţie literară autentică, bazată pe
experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: „Să nu descriu decât ceea ce văd,
ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... ”
  „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip
subiectiv, de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al
experienţei, deoarece deplasează interesul spre estetica autenticităţii, naraţiunea concentrându-se
asupra evenimentelor vieţii interioare, autenticitatea fiind redată prin exprimarea “exactă”, cu
sinceritate a trăirii unor experienţe de viaţă “adevărată”. Este un roman al experienţei şi al
autenticităţii pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, în plan interior, de către personaje, a
unor experienţe definitorii.
  Tema romanului este complexă, reprezentată de dragostea şi războiul ca experienţe
fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist, dar și drama intelectualului lucid, însetat de
absolutul sentimentului de iubire.
Titlul romanului sugerează două experiente extreme, alternative ale vieţii. Simetria titlului
corespunde celor două părţi ale romanului. Persistenţa cuvântului „noapte” în ambele părţi ale
titlului este o sugestie a tenebrelor interioare ce marchează cele două experienţe în care se
consumă frământările personajului: iubirea si războiul.
O scenă importantă pentru ințelegerea acțiunii și a personajelor, dar și pentru tema și
viziunea despre lume a scriitorului este discuția purtată de către ofițeri din incipitul romanului.
Acestia descoperă in ziar o stire despre un barbat care și-a ucis soția infidelă si a fost achitat de
către judecători. Acest eveniment stârnește discuții aprinse, deoarece fiecare participant are o altă
părere. Atitudinea lui Stefan Gheorghidiu atrage atentia, deoarece el intervine intr-un mod agresiv
si ii contrazice pe toti. Scena este relevantă, deoarece reflectă conceptia lui Gheorghidiu despre
iubire : „Cei care se iubesc au drept de viață si de moarte unul asupra celuilalt”, subliniind
aspirația lui spre iubirea absolută, faptul că este un intelectual sensibil, preocupat de idei
filozofice, dar si intransigent în principii.
O alta scenă reprezentativă din romanul studiat se petrece in timpul excursiei de la Odobești,
la care participă Gheorghidiu, Ela si un grup de prieteni. La Odobesti, Stefan observă anumite
gesturi de apropriere pe care soția sa le face față de un domn G. Aceasta gustă din mâncarea
bărbatului respectiv și toarnă vin din paharul ei, dansează numai cu el, vine la masa cu intârziere
odată cu acesta sau petrece mult timp impreună cu el, separat de restul grupului. Toate aceste
gesturi ii provoacă lui Stefan suferință, iar el le analizează in detaliu și le interpretează în
defavoarea Elei, reactionează brusc si anuntă că are de gând să divorteze, acuzând-o de
infidelitate. Ea nu ii intelege supararea si ii reprosează că este exagerat de sensibil si că toate
femeile fac la fel fără ca acest lucru să insemne că isi inșală bărbatii. Scena evidențiază gelozia,
firea patimașă și hipersensibilitatea personajului, dar si dificultatile pe care le intâmpină cuplul
Stefan-Ela, din cauza unei comunicări defectuoase.
Caracterul subiectiv al romanului este redat de naraţiunea la persoana I, sub forma unei
confesiuni a naratorului – personaj, cu focalizare exclusiv internă, subiectivă, naratorul utilizând
pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul interior, cât şi memoria involuntară.
  Conflictele romanului sunt interioare şi au in vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine (în
relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în razboi).

1
  Romanul este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică temele romanului: cele
două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist: iubirea și războiul.
Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficţiune şi exprimă aspiraţia
către sentimentul de iubire absolută.  Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu,
potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului
1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, fixându-se cu precizie realistă coordonatele
spațio-temporale.
Eroul asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un
fapt divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această
discuţie îi declanşează lui Gheorghidiu amintiri legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela.
Iniţial, căsnicia sa cu Ela este liniştită, cei doi duc un trai modest dar par fericiţi. Ulterior,
moştenirea primită în urma decesului unchiului Tache schimbă radical viaţa tânărului cuplu. Noul
statut social şi material o transformă pe Ela, îi dezvăluie adevăratul caracter, ceea ce duce la
destrămarea iubirii dintre cei doi tineri..
Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasă intr-o lume mondenă. În casa acestei
verişoare cei doi îl cunosc pe domnul G, iar Ştefan observă că Ela pare foarte fericită în preajma
acestuia, devenind din ce în ce mai suspicios că Ela l-ar putea înşela. Odată cu această situaţie,
începe calvarul protagonistului: gelozia. Gheorghidiu, narator-personaj, se autoanalizază în toate
etapele acestui sentiment. Nevoia de certitudini îl determină să pună la cale o întreagă activitate
detectivistică, demarând o adevărată anchetă pe cont propriu. Din toată această situaţie rezultă o
tensiune dramatică, frămantări sufleteşti şi de conştiinţă.
  După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă , iar Ela își petrece vera la Câmpulung.
Când îl zăreşte în oraş pe domnul G., Ștefan are certitudinea că acesta este în oraş pentru a se
vedea cu Ela şi prin urmare îi este, cu siguranţă, amant. Plănuieşte să-i omoare pe amândoi, dar
planul îi este zădărnicit fiind obligat să meargă la regiment.
  Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă reală a autorului,
valorificând jurnalul de pe front al acestuia, diferitele articole şi documente din perioada Primului
Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului. Autorul transcrie experienţa realităţii
atroce, devastatoare a războiului, imaginea acestuia fiind demitizată. Experienţele dramatice de pe
front modifică atitudinea personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale. Pe
front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Fiind în convalescenţă, el se întoarce în
Bucureşti. Pentru prima dată o percepe pe Ela ca pe o străină şi îşi dă seama, cu luciditate, că
oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. Se hotărăşte să o părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e
în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”,
rămânând singur.
  Construcţia personajelor este realizată într-o manieră modernă. Naraţiunea se concentrează
asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate mijloace moderne de analiză psihologică
(introspecţia, monologul interior), demitizari (iubirea, războiul, statul).
  Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi personajul
– narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor, fiind un alter-ego al
autorului. El trăieşte în două realităţi temporale: cea a timpului cronologic (obiectiv), în care
povesteşte întâmplările de pe front şi cea a timpului psihologic (subiectiv), în care analizează
drama iubirii. Gheoghidiu investighează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi pe
cea obiectivă a razboiului.
  Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută cu încăpăţânare
adevărul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.
  Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi
introspecţie: „mă chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi naiv”.
Stefan Gheorghidiu este student la Filosofie , lipsit de mijloace materiale deosebite , deoarece tatăl
său risipise averea familiei in initiațive culturale perdante. In facultate, el o cunoaște pe Ela, de
care nu se indrăgostește de prima dată , deoarece preferă fetele oacheșe,iar Ela era blondă . Cu
toate acestea,fiind considerată una dintre cele mai frumoase fete ale Facultatii de Litere, si datorită
insistențelor acesteia,intre cei doi se infiripă o relație,pusă la inceput sub semnul orgoliului ,

2
orgoliul a construit baza viitoarei mele iubiri. Astfel, stimul al pasiunii devine vanitatea masculină
. Pasiunea se adâncește in timp, iar cei doi intemeiază un cuplu admirat de ceilalti.
  Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele lui cât şi din
relaţia protagonistului cu celelalte personaje . Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid,
inadaptatul superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut. Prima experienţă a cunoaşterii,
iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii. Fire pasională, puternic reflexivă şi hipersensibilă,
Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le
analizează minuţios, cu luciditate. Personalitatea sa se defineşte în funcţie de acest ideal –
dragostea, Ştefan sperând să găsească în Ela idealul său de iubire şi feminitate către care aspira cu
toată fiinţa.
  Iniţial, el a crezut că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar
unic”, iubirea lui fiind născută din admiraţie şi duioşie, dar mai ales din orgoliu. Tot din orgoliu,
Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează
eşecul. Primirea moştenirii generează criza matrimonială. Ela cedează tentaţiilor mondene spre
deosebire de Ştefan, care refuză să adopte comportamentul superficial al celorlalţi. Gelozia,
îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului: ruptura, împăcarea
temporară, până la izbucnirea războiului.
  A doua experienţă a cunoaşterii, războiul, este o experienţă trăită direct şi care lasă definitiv
în umbră experienţa iubirii. Demistificat - războiul e tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig,
foame, păduchi, murdărie şi mai ales frică – descris într-o viziune realistă, în numele autenticităţii
şi al adevărului. Confruntat cu situaţii-limită, protagonistul se autoanalizează lucid: „Ştiu că voi
muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul”. Drama colectivă a
războiului anulează drama personală, a iubirii. Experienţele dramatice de pe front modifică
atitudinea personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale.
În concluzie, opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil
Petrescu este un roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al
autenticităţii şi al experienţei prin temele abordate (iubirea şi războiul), prin complexitatea
personajelor, prin concentrarea naraţiunii asupra evenimentelor vieţii interioare, prin deplasarea
interesului spre estetica autenticităţi şi prin valorificarea trăirii cât mai intense, în plan interior, de
către personaje, a unor experienţe definitorii, înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria
capodoperelor literaturii române.