Sunteți pe pagina 1din 5

Particularități de construcţie a unui personaj, Liviu Rebreanu, Ion

Opera literară ,, Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul


1920, a fost scrisă pe durata a șapte ani, se încadrează în categoria
romanului realist-obiectiv, deoarece autorul mizează pe
obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții,
înfățișând diverse aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar
forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe
exactitatea exprimării. De aceea și viziunea despre lume sau
perspectiva narativă este una obiectivă, întrucât naratorul este
omniprezent și omniscient, iar relatarea întâmplărilor se face la
persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă. Personajele, ca
element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, participă
la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele
anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu
înseamnă însă că personajele sunt construite schematic, deoarece
ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor,
devenind individualități complexe si verosimile.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și
eponim al romanului, căruia scriitorul îi construiește un portret
complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de
elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea
conflictului și evidențierea relațiilor personajului cu celelalte
personaje sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare. Ion
este personajul principal, eponim si rotund. Realizat prin tehnica
basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana,
Vasile, George), care-i pun în lumină trăsăturile.
Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ,
se poate constata că Ion se află în centrul întâmplărilor, statutului
său fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care dorește să- și
depășească această condiție prin orice mijloace. Ion iubește
nespus pământul și, de aceea, din punct de vedere psihologic,
trăiește obsesia îmbogățirii, este, așadar, un obsedat, dar această
dorință se lovește de cealaltă iubire, cea față de Florica, o fată tot
săracă, față de care nutrește însă o pasiune sfâșâietoare. Moral,
personajul parcurge un traseu epic puternic tensionat, tocmai din
cauza acestei pendulări între cele două iubiri. În final, Ion apare în
postura de victimă din cauza inconsecvenței sale și a incapacității
de a-și gestiona în mod realist sentimentele.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul
care l-a născut, perceput simultan ca terra mater (,,de mic i-a fost
mai drag decât o mamă”) şi proprietate ce garantează succesul în
comunitate, într-un amestec de adoraţie mistică şi orgoliu posesiv.
Deși sărac, este ,,iute si harnic ca mă-sa", iubește munca: ,,Munca îi
era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare” și
pământul: ,,pământul îi era drag ca ochii din cap". Este înfrățit cu
pământul prin muncă: ,,sudoarea [...] căzând se frământă în humă,
înfrățind, parcă mai puternic, omul cu lutul". De aceea, lipsa
pământului îi pare o umilință, iar dorința pătimașă de a-l avea este
oarecum motivată: ,,Toată istețimea n-are și el pământ mult, mult...”
Este caracterizat direct de către narator: ,,Iubirea pământului l-a
stăpânit de mic copil", de alte personaje: Vasile Baciu îl face
,,sărăntoc", ,,hoț" și tâlhar” și prin intermediul monologului interior,
reieșind firea sa vicleană:,,Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-
aș mai fi în stare să mă scutur de calicie...Las că-i bună Anuța! Aș fi
o nătăfleață să dau cu piciorul norodului pentru niște vorbe...’’..
(autocaracterizarea)
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul
romanului. Pagină de monografie, descrierea horei este, de
asemenea, o ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului.
În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al
flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor fizice, voinţei, inteligenţei,
autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele
folosite de Vasile Baciu ( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,, tâlhar’’) care scot la
iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din
cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului
ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latente
obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele
unui suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea de
răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă
sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire
planul de a se însoţi cu Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba
atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg spectru al
metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru
pământul dobândit cu greu apare în capitolul Sărutarea. Este o
scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale ale relaţiei
ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile
Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru
că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj
stihial, are în sine o uriaşă ,,anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl s ărut ă
,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece,
ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se
vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul
htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În ,,Lauda ţăranului
român”, Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de aceea a
ţăranului, şi pe cea a ţăranului de pământul ,,care ne-a modelat
trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui
ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în
lume ”. Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ are doar ferven ţa
dată de lipsa esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă
identităţii noastre naţionale.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care
pun în evidenţă însuşirile personajului
Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul
principal care stă la baza temei romanului îl are, de asemenea, în
prim-plan pe Ion. Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu, care
nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”,
George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii,
marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan secundar
există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o
brazdă de pământ care fusese înainte a Glanetaşilor (,,inima îi
tremura de bucurie că şi-a mărit averea”), între Ion şi George
Bulbuc, un sărăntoc şi un bocotan. În plan interior, există un
conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul
personajului principal, soluţia fiind ca acesta să se lase stăpânit pe
rând, cu aceeaşi pasiune, de fiecare, dar şi un conflict simbolic,
între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului-stihie,
amintind de mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea în
confruntarea cu destinul-hybris-care determină căderea
personajului în tragediile greceşti.
Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat
direct, atât de către narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa”; ,,munca îi
era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de
alte personaje, în diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e b ăiat
cumsecade; e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria
Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om de nimic…te ţii mai
deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii” ( preotul
Belciug). Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin
monologul interior: ,,Mă moleşesc ca o babă năroadă… Aş fi o
nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind
resurse multiple. Prin limbaj, personajul dovedeşte abilitate de
adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile
planurilor sale-îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor,
folosind registre diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu
Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă scopurile. Gesturile şi
mimica îi trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire, parc ă
nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în
evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia,
brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu alte personaje
influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu
care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central.
Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de
orgoliul sub impulsul căruia se angrenează în lupte pe care nu le
poate susţine moral. Ion este în acelaşi timp tipic şi profund
individual. Atât Vasile Baciu, cât şi Alexandru Glanetaşu se
căsătoriseră cu femei bogate. Niciunul însă nu urmează traseul
sinuos şi pasional al personajului Ion. Fără a găsi forţa de a accepta
cu adevărat implicaţiile căsătoriei cu Ana, dar nici de a refuza
această căsătorie, Ion vede ulterior în turnura evenimentelor o
fatalitate prin care trebuie să plătească forţarea destinului de a-i
oferi ceva ce nu a simţit cu adevărat că avea dreptul – ,,Mândru şi
mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în
suflet”. Moartea lui Petrişor este pusă pe seama fatalităţii.
Concluzia din a doua parte a romanului invalidează toate strădaniile
din prima parte: ,,ce folos de pământuri, dacă ce ţi-e pe lume mai
drag nu-i al tău…” Sfârşitul personajului este în mare măsură o
urmare a acţiunilor sale directe, căci Ion îi furnizează inexplicabil
lui George direcţia loviturilor în întuneric. Involuntar, luând forma
destinului, Ion se autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea
continuării, căci Florica este însărcinată, iar unii opinează că ar fi
copilul lui Ion. Conform concluziei finale a naratorului: ,,Câ ţiva
oameni au murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-
o altă formă, destinul personajului principal al romanului, în
curgerea ei ciclică, imperturbabilă.
Concluzia
Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă,
măcinată de dorința de a alunga cu orice preț sărăcia. Astfel se
poate explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit căreia ,,to ți
flăcăii din sat sunt varietăți de Ion’’. Deși personaj tipic prin scopul
urmărit, Ion este atipic prin mijloacele folosite pentru a realiza ceea
ce și-a propus, precum și prin zbuciumul interior devorator între
glasul pământului și glasul iubirii, acțiunea finalizându-se prin
moartea sa.
Având în vedere toate aceste aspect referitoare la particularitățile
personajului, constatăm că imaginea sa este în deplină concordanță
cu tema romanului și viziunea obiectivă a autorului, întrunind,
totodată, particularitățile unui personaj tipic care se manifestă însă
atipic. De remarcat sunt și complexitatea lui și veridicitatea cu care
este prezentat în lumini și umbre, întrupând atât calități cât și
defecte, manifestate în cadrul unui puternic conflict interior.