Armata Imperiului Bizantin

Soldatul a reprezentat personajul care s-a aflat permanent în prima linie de război a
Imperiului Bizantin. Între aceștia și împărați s-a creat în timp o legătură foarte puternică.
Respectați de civili și Biserică, soldații au reprezentat forța de rezistență a imperiului.
Permanența ideii de război în Imperiul Bizantin
Orice analiză a monarhiei bizantine- oricât de sumară ar fi- nu poate ignora două dintre tușele
fundamentale: armata și soldatul. Fiind vorba de continuatorul Imperiului Roman- cel
convențional numit Bizantin- el nu putea moșteni decât ideea romană de universalitate asupra
spațiului locuit de oameni. S-a adăugat creștinarea imperiului și, cum Dumnezeu era doar
unul, imaginea lui pe pământ- împăratul și imperiul- nu puteau fi decât unul. Orice altă formă
de putere era contestată de bizantini.
Ideea de război în Imperiul Bizantin trebuie înțeleasă prin prisma a două mari idei și
moduri de a exista ale acestuia. Fiind continuatorul direct al Imperiului Roman, el a preluat
ideea de stăpânire universală asupra întregului spațiu cunoscut și locuit de oameni. Al doilea
mare motiv al raportării bizantinilor la ideea de război vine din însăși rațiunea acestuia de a
exista: era un imperiu creștin iar Dumnezeu era unul singur. Nu mai putea exista un alt
imperiu creștin, ci doar state în subordonare față de acesta.
Deoarece Imperiul Bizantin era construit în jurul ideii teocratice de imperiu unversal și
creștin, el încerca în permanență să replice cât se poate de fidel- pe pământ- imperiul celest.
Așa cum există un singur Dumnezeu și un singur imperiu, la fel, nu poate exista un alt împărat
decât basileul constantinopolitan care este alesul lui Dumnezeu pe pământ. Împăratul trebuia
să fie bun- asemenea lui Dumnezeu- și trebuia să apere dreapta credință, unitatea credinței și
unitatea imperiului.
Multe dintre războaiele purtate de Imperiul Bizantin au avut ca motiv, dacă nu
principal cel puțin secundar, imposibilitatea reconcilierii dintre existența unui singur imperiu
creștin și singur împărat și pretențiile altor state existente. Întreaga construcție bizantină de-a
lungul secolelor s-a sprijinit permanent pe această idee- de unde și enorma tensiune si sursă de
conflict - că toate statele sunt în relație de subordonare față de monarhia bizantină și nu de
egalitate.
Ne putem da seama asupra permanenței războiului în istoria Imperiului Bizantin prin
faptul că marile figuri imperiale au fost împărați-soldați: Iustinian I, Heraklios, Konstantinos
al V-lea, Vasile ale II-lea Bulgarochtonul, Alexios I Komnenos. Împăratul conștientiza
singularitatea persoanei sale de unde și adresarea lui către alți regi cu sintagma „fiule”. Orice
rege străin își aroga titlul imperial intra în conflict cu ordinea înțeleasă de basileul bizantin iar
această aroganță se cerea pedepsită chiar militar.
Una dintre îndatoririle împăratului era de apărător al creației lui Dumnezeu pe pământ,
Biserica. Datoria lui era de a apăra și a ajuta la extinderea misiunii universale de creștinare a
acesteia iar oricine s-ar fi împotrivi- în interiorul monarhiei, acesteia- se împotrivea, de fapt,
basileului. De-a lungul întregii istorii bizantine acest tandem- împăratul și patriarhul- nu putea
fi înțeles decât împreună iar orice reacție la adresa religiei ducea la contrareacția politică a
împăratului.
Sursa conflictuală, în felul în care o înțelegeau bizantini, deriva din existenția
monarhiei bizantine. Alain Ducellier a exprimat extrem de precis tensiunea din această
construcție simbolică bizantină: „Căci a nu accepta dominația imperială, expresie a divinității
și purtătoare a adevărului, însemna a te opune binelui, fapt ce reprezenta o adevărată
apostazie. Cu asemenea cuvinte era calificată adesea atitudinea împăraților străini și uneori a
celor necreștini, care luptau împotriva firii, refuzând să accepte ordinea pe care Dumnezeu a
hărăzit-o în lume. Lupta pe care basileul o ducea împotriva acestora avea ca scop ceea ce se
numea, cu un cuvânt semnificativ, «pedepsirea» lor”.
Asupra pregătirii de război pentru a avea pace bizantinii au preluat o mai veche idee romană.
Thomas Magistros se exprima în acest fel în secolul al XIV-lea în Oglinda principelui-
expresii aduse la cunoștință nouă de istoricul Peter Schreiner: „Dacă vrei să te bucuri de
roadele păcii, trebuie mai întâi să înarmezi pentru război; numai așa te vei putea bucura de
pace. Cine stă cu mâinile în sân nu poate păstra nimic, cum spun înțelepții; nu! trebuie să
acționezi din proprie inițiativă. Repet: poți să te bucuri de pace numai dacă ești înarmat pentru
război. Cine nu e pregătit pentru război, nu va avea niciodată parte de pace”.