Sunteți pe pagina 1din 16

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ

Războaiele sfinte în Biblie

Israel: de la patriarhi până la exilul babilonic

Rezumat

Profesor coordonator:

Pr. prof. univ. dr. Vladimir Petercă

BUCUREŞTI

2009

Doctorand:

Barna Magyarosi

I.

INTRODUCERE

1. Centralitatea conceptului de război în Vechiul Testament

Războiul a fost un fenomen atât de obişnuit în existenŃa umană, încât scrierea istoriei este aproape sinonimă cu relatarea întâmplărilor de război. Chiar dacă liderii militari au încercat să prezinte beneficiile războiului şi aspectele avantajoase ale acestuia, războiul a fost dintotdeauna de temut şi considerat o plagă pentru societatea umană. 1

Biblia, în general, şi Vechiul Testament, în particular, nu sunt scutite de realitatea tristă a războiului, a conflictului militar şi a vărsării de sânge. Vechiul Testament nu condamnă în mod explicit războiul, iar în unele ocazii conflictul armat pare să fie aprobat şi chiar ordonat. NoŃiunea de război dirijat de către Divinitate şi imaginea lui Dumnezeu ca Războinic divin sunt centrale în Vechiul Testament şi dominante în credinŃa israelită de-a lungul existenŃei sale. Eşecul unui teolog de a include tema aceasta în schema sa teologică sau în schema sa de predicare înseamnă a omite o parte majoră a istoriei şi teologiei vechi testamentale. În cazul în care conceptul Războinicului divin nu are susŃinere teologică, atunci miezul înŃelegerii biblice despre realitate este dizolvat şi consecinŃele sunt drastice pentru orice teologie care ar dori să menŃină o legătură cu ceea ce este cel mai distinctiv şi specific Bibliei în lumea literaturii religioase. De fapt, războiul şi terminologia războiului sunt întreŃesute cu atât de multe teme teologice ale Vechiului Testament, cum ar fi promisiunea, legământul, salvarea etc., încât „neglijarea dimensiunii lui [a războiului] teologice ar fi iresponsabilă”. 2

1 W. Janzen, „War in the Old Testament”, MQR 46 (1972): 157.

2 Janzen, „War in the Old Testament”: 156.

Lucrul acesta constituie în sine unul dintre motivele în favoarea studiului războiului în Vechiul Testament.

2. Război sfânt?

Expresia folosită în titlul acestei teze ridică o întrebare căreia trebuie să i se răspundă chiar de la început. Poate fi războiul considerat sfânt? Expresia nu vine nici din textul masoretic, nici din Septuaginta (LXX). În textul ebraic putem găsi expresia הָוה יְ ת מ ֲח לְ מִ (războaiele lui Iahve) în 1 Samuel 18:17 şi 25:28 şi o referinŃă la „cartea războaielor Domnului” ( הָוה יְ ת ֹמ ֲח לְ מִ ר פֶ סֵ ) din Numeri 21:14. Cea mai timpurie uzanŃă a expresiei războiul sfânt vine din anticul Delfi, unde „războaiele sfinte” (hieroi polemoi) erau conduse împotriva membrilor din descendenŃa sacră care violau drepturile zeului Apollo. 3 În cercul cercetătorilor expresia „războiul sfânt” a fost introdusă de von Rad, 4 care a crezut în existenŃa unei astfel de instituŃii sacre. 5 Încă de la monografia sa, Der Heilige Krieg im Alten Israel, acesta a devenit un termen tehnic pentru războaiele purtate de Israel. Mai târziu, Rudolf Smend 6 a pus la îndoială validitatea expresiei şi a sugerat termenul război divin. Termenul acesta are meritul de a recunoaşte că războaiele lui Israel au fost ordonate de Iahve. În lucrarea de faŃă, expresia război sfânt nu este folosită în sensul de război religios, realizat pentru a-i converti pe păgâni la credinŃa lui Israel sau pentru a apăra credinŃa lui Israel. Expresia nu este folosită însă nici pentru a sugera că războiul este bun în sine, fiind sfinŃit prin legătura cu Iahve. În primul rând termenul este folosit pentru comunicare în cercul cercetătorilor, unde a căpătat statutul unui termen tehnic.

3 A. de Pury, „La guerre sainte israélite”, EtThRel 56, nr. 1 (1981): 7.

4 Este adevărat că termenul în sine a fost folosit mai înainte de Friederich Schwally în Der heilige Krieg im alten Israel dar folosirea lui extensivă se datorează lucrării lui von Rad.

5 von Rad, Holy War in Ancient Israel, 68.

6 Smend, Yahweh War And Tribal Confederation, 26.

În al doilea rând însă, aşa cum s-a demonstrat mai înainte, studiile recente au arătat faptul că nu se poate crea o diferenŃiere între războaiele religioase şi cele obişnuite, pentru că în mentalitatea O.A.A. toate războaiele erau privite şi interpretate dintr-o perspectivă religioasă. În loc de a trage o linie de demarcaŃie între conceptul de război divin, care în majoritatea cercetărilor se referă la experienŃa lui Israel sau tradiŃia israelită legată de război, şi noŃiunea de război sfânt, ca reinterpretarea teologică a acestor evenimente, în lucrarea de faŃă propun o distincŃie între noŃiunea de război religios şi război sfânt. În timp ce toate războaiele în lumea antică erau războaie religioase pentru că erau privite prin filtrul unei concepŃii despre viaŃă şi lume religioase, nu toate războaiele erau sfinte. DefiniŃia oferită războiul sfânt cu care porneşte acest studiu este următoarea: Războiul sfânt este acel tip de război în care Dumnezeu se implică în mod personal, direct şi cu care se identifică în aşa fel încât deŃine controlul asupra evenimentelor, determinând în mod activ rezultatul final al acestora. În felul acesta se poate vorbi despre o „secularizare” a războiului sfânt în sensul în care israeliŃii se luptau în continuare în Numele lui Iahve şi interpretau războiul tot prin prismă religioasă, însă Iahve nu se mai putea identifica cu acele războaie. Nu mai erau războaiele Lui (Num 14:40-45; Dt 1:41-44; 1Sam 4, 5).

3. Problema conceptului de război sfânt

Oricine citeşte paginile Bibliei este confruntat cu faptul că războaiele agresive au fost realizate la comanda lui Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu şi cu ajutorul lui Dumnezeu (Ex 14:13; Ex 17:9-16; Num 31:7; Dt 1:30, 7:23-24, 20:4; Ios 10:14, 25- 26; 23:3). Chiar dacă s-ar aduce ca argument caracterul legendar şi mitologic al

naraŃiunilor biblice, rămâne totuşi problema teologică: Dumnezeu este încă portretizat ca Cel care generează, ordonă şi este implicat în război. 7 Această realitate ridică unele întrebări inevitabile. Într-o lume în care orice persoană sensibilă din punct de vedere moral condamnă genocidul, violenŃa, epurarea etnică etc., cum putem interpreta astfel de practici îndeplinite de poporul ales al lui Dumnezeu în timpurile vechi testamentale? 8 Cum este posibil să armonizăm imaginea unui Dumnezeu războinic cu caracterul Său iubitor (e.g., Ex 34:6; Ps 86:15; 103:8; 108:4) fără a diminua credibilitatea, autoritatea şi istoricitatea Vechiului Testament şi, în final, să sfârşim în marcionism, care susŃine că Dumnezeul Vechiului Testament nu poate fi acelaşi cu cel al Noului Testament? 9 Acesta este motivul pentru care unii teologi consideră problema războiului sfânt punctul crucial al teologiei. Suveranitatea lui Dumnezeu este afirmată în tot Vechiul Testament. El are controlul deplin, neavând niciun rival sau egal. În contrast cu religiile politeiste antice, care înŃelegeau lumea ca fiind condusă de multe puteri, puteri angajate în conflicte reciproce şi alternând între victorie şi înfrângere, Vechiul Testament vede lumea unită sub conducerea unui singur Dumnezeu suprem. De aceea, chiar şi ceea ce este perceput ca rău trebuie să fie în vreun fel legat de acest Dumnezeu; trebuie să fie atribuit voinŃei Sale directe sau, cel puŃin, tolerării Sale. Problema teologică implicită în această suveranitate atinge proporŃii depline când este juxtapusă cu bunătatea şi mila Sa consecventă care este, în mod paradoxal, susŃinută cu aceeaşi convingere. Cum poate să permită Dumnezeu ?, devine întrebarea ce reverberează de-a lungul experienŃei israelite şi creştine şi a istoriei. Totuşi, atât Israel, cât şi Biserica au preferat să trăiască mai degrabă în

7 P. C. Craigie, The Problem of War in the Old Testament, William B. Eerdmans, Grand Rapids, MI 1978, 51.

8 E. H. Merrill, „The Case for Moderate Discontinuity”, în Show Them No Mercy: 4 Views on God and Canaanite Genocide, ed. S. N. Gundry, Counterpoints Zondervan, Grand Rapids, MI 2003, 80.

9 J. J. Clabeaux, „Marcion”, în The Anchor Bible Dictionary, ed. D. N. Freedman, Doubleday, New York 1992, 4:516.

tensiunea teologică dintre suveranitatea lui Dumnezeu şi bunătatea Sa, decât să caute soluŃia, creând o relaŃie subordonatoare între cele două. 10 Războiul în Biblie, aşa cum este şi în lumea noastră, ca multe alte aspecte ale existenŃei umane decăzute, reprezintă o problemă foarte complexă şi nu poate fi analizată numai pe baza unei înŃelegeri generale despre pace şi război. Trebuie să se conştientizeze contextul istoric, cultural social, ideologic/teologic în care se desfăşoară fiecare război. 11 Argumentele pentru acest demers includ nevoia de a defini şi a înŃelege războiul din Biblie în termenii proprii şi în cadrul său şi nevoia de a răspunde la întrebările legate de natura lui Dumnezeu care se implică în război. Este imaginea lui Dumnezeu ca „războinic” mai degrabă o „imagine nerafinată a lui Dumnezeu pe care şi-a construit-o Israel sau Israel L-a experimentat în mod real pe Dumnezeu ca un războinic în mijlocul conflictului armat?… Poate fi războiul judecat fără echivoc ca imoral?” 12 Chiar dacă acesta este caracteristic istoriei de după căderea omului şi nu statutului omului, aşa cum a intenŃionat Dumnezeu, 13 este războiul rău în sine? Doreşte şi cauzează Dumnezeu mereu războiul? Are vreun scop cu acesta? Sunt războaiele doar spre beneficiul omenirii? Când este implicat în război, Dumnezeu este capricios sau consecvent? Acestea sunt întrebările de care trebuie să ne ocupăm în studiul acesta.

II. CONTEXTUL RĂZBOIULUI SFÂNT

Tema întreagă a cuceririi este construită pe teologia Ńării. łara înseamnă mai mult decât teren arabil sau teritoriu; aceasta devine „un simbol teologic prin care sunt

10 Janzen, „War in the Old Testament”: 158.

11 P. D. Hanson, „War, Peace and Justice in Early Israel”, BibRev 3, nr. 3 (1987): 45.

12 D. Bergant, „Violence and God: A Bible Study”, Miss 20 (1992): 47.

13 Janzen, „War in the Old Testament”: 159.

transmise o serie de mesaje”. 14 Chiar dinainte ca Israel să aibă o identitate politică, avea o identitate teologică, care a fost exprimată mai târziu prin ocuparea Ńării. De aceea, războaiele de cucerire trebuie să fie privite ca manifestarea identităŃii specifice teologice şi spirituale a lui Israel. Acesta este motivul pentru care legea de război antică a fost dată înainte de a intra în Ńara care urma să fie căminul lor. Israel va interacŃiona cu naŃiunile lumii nu doar din punct de vedere comercial, ci şi în privinŃa războiului. Urma să fie într-un pericol continuu din partea popoarelor înconjurătoare, în special a celor din Ńară… Aceste naŃiuni trebuiau distruse în întregime, deoarece numai în felul acesta naŃiunea putea fi în siguranŃă în Ńară. 15 De aceea, se poate afirma că războiul lui Iahve împotriva canaaniŃilor nu a fost „o decizie ad-hoc luată la începutul cuceririi”, 16 ci o parte a planului divin bine stabilit. Ocuparea Ńării poate fi văzută ca o parte a modalităŃii lui Dumnezeu de a-şi administra dreptatea printre naŃiunile pământului. Această realitate este exprimată în limbaj metaforic spunând că Ńara „i-a vărsat” pe locuitorii ei (Lev 18:22, 28; 20:22) din cauza tuturor nedreptăŃilor care au spurcat-o sau, chiar mai viu, pentru că „a devenit prostituată” (Lev 19:29). Acelaşi gând este exprimat în cartea lui Iosue (10:27), unde Iosue ascultă porunca explicită din Deuteronom 21:22-23 de a păstra Ńara curată de necurăŃia cauzată de un cadavru spânzurat toată noaptea. 17 Vechiul Testament Îl prezintă pe Dumnezeu ca proprietarul întregului pământ (Ps 24:1; 50:12; 1Cr 29:11), care supraveghează destinul naŃiunilor (Am 9:7) şi este

14 E. A. Martens, God's Design: A Focus on Old Testament Theology, Baker Book House, Grand Rapids, MI 1981, 115.

15 D. L. Gard, „The Case for Eschatological Continuity”, în Show Them No Mercy: 4 Views on God and Canaanite Genocide, ed. S. N. Gundry, Counterpoints Zondervan, Grand Rapids, MI 2003, 138.

16 E. H. Merill, Deuteronomy, The New American Commentary Broadman & Holman Publishers, Nashville, TN 2001, 83.

17 T. C. Butler, Joshua, ed. D. A. Hubbard şi G. W. Barker, Word Biblical Commentary, vol. 7, Word Books, Waco, TX 1983, 118.

judecătorul întregului pământ (Gen 18:25). Din cauza nelegiuirii lor (Gen 15:6), primii locuitori ai łării Promise nu au mai putut locui în Ńară, iar Dumnezeu intervine folosindu-l pe Israel ca instrument al judecăŃii Sale retributive. Pe lângă legământul încheiat între Iahve şi Israel, există şi un context mai larg în care trebuie analizat războiul sfânt: conflictul real dintre forŃele haotice ale răului şi Dumnezeu, o confruntare care influenŃează realităŃile istorice. În mentalitatea scriitorilor biblici planul istoric şi fizic este profund interconectat cu cel transcendent şi spiritual. Acesta este motivul pentru care războiul sfânt al Vechiului Testament trebuie sa fie înŃeles în lumina legăturii strânse dintre planul spiritual cu cel fizic. Orice abordare a conceptului de război sfânt din Biblie, care nu ia în considerare fundalul conflictului cosmic al războiului sfânt, este mioapă. De aceea, în studiul prezent, pe lângă contextul istoric al diferitelor naraŃiuni ale războiului sfânt, se acordă atenŃie contextului mai larg al fiecărui război: conflictul cosmic dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi Satana.

III. RĂZBOIUL SFÂNT ŞI EXODUL DIN EGIPT

În capitolul acesta s-a arătat faptul că planul ideal cu privire la războiul sfânt israelit nu includea participarea militară umană. Dumnezeu se prezintă ca un războinic şi luptă pentru Israel. Motivul pentru care Iahve se identifică cu Israel, pe lângă făgăduinŃele oferite patriarhilor, se găseşte în fundalul cosmic al războiului. Egiptul, prin atitudinea de sfidarea a autorităŃii lui Iahve şi prin susŃinerea ordinii mondiale care se defineşte prin exploatarea celor slabi, se coalizează cu forŃele haotice ale răului şi devine un exponent istoric al acestora. Atât structura naraŃiunii, cât şi limbajul şi rolul poemului în structura Pentateuhului scot la iveală faptul că această confruntare dintre Iahve şi Egipt este de fapt o confruntare dintre bine şi rău, dintre două sisteme de valori, două ordini mondiale diferite. Prima se bazează pe caracterul lui Iahve, care se caracterizează prin dreptate şi credincioşie; cea de a doua se întemeiază pe o atitudine

de sfidare şi de răzvrătire împotriva domniei şi autorităŃii creatorului. Astfel, exodul este privit ca o judecată escatologică devansată, descrisă în limbajul conflictului cosmic, prin care răul este limitat asemenea luptei primordiale cu forŃele haotice, iar activitatea creatoare a lui Iahve se manifestă prin crearea unei noi entităŃi: poporul Israel.

Participarea lui Israel în această confruntarea, conform planului ideal, trebuia să fie doar de natură spirituală, războiul aparŃinându-I lui Iahve. Însă datorită necredinŃei sale în călăuzirea divină şi condescendenŃei divine, lui Israel i se cere să lupte. Dar şi în aceste condiŃii rezultatul final al războaielor de cucerire depind în mod crucial de Iahve. El este cel care deŃine controlul asupra acestor lupte. Scopul războiului sfânt este în primul rând oferirea unui spaŃiu în care identitatea poporului ales se poate contura. Analiza textelor legate de cucerirea Canaanului arată că majoritatea termenilor se referă la alungarea naŃiunilor canaanite care au posibilitatea de a imigra în alte spaŃii în afara łării Promise. Însă cei care se opun cu încăpăŃânare planului divin şi se răzvrătesc împotriva Lui vor pieri împreună cu elementele culturii corupte cu care s-au identificat.

IV. RĂZBOIUL SFÂNT ÎN CARTEA LUI IOSUE

1. Cucerirea Ierihonului şi războiul sfânt

Dărâmarea Ierihonului este paradigmatică pentru întreaga cucerire. Ceea ce s-a întâmplat la Ierihon prefigura soarta întregii Ńări a Canaanului. Planul iniŃial al lui Dumnezeu nu includea implicarea fizică a Israelului în război. Totuşi, din cauza necredinŃei lui, participarea la război devine un test al necredinŃei şi mijlocul dezvoltării încrederii în Dumnezeu. În timp ce participarea omenească a devenit expresia credinŃei în intervenŃia lui Dumnezeu, lui Israel i se reamintea permanent că rezultatul luptei era în exclusivitate în mâinile lui Dumnezeu.

Conceptul şi practica םרֶחֵ , ca eradicare totală în război a unui popor, era rezultatul decretului divin. Dumnezeu a încredinŃat în mod special o parte a judecăŃii Sale executive, restricŃionată cu grijă, poporului ales, Israelul antic. Aplicarea םרֶחֵ - ului era sub control strict teocratic, limitată la o anumită perioadă a istoriei – cucerirea – şi la o arie geografică bine definită – Canaanul antic. Persoanele sau obiectele destinate distrugerii erau în opoziŃie totală cu scopurile lui Dumnezeu, în special prin idolatrie. De aceea, decizia lui Dumnezeu de a-i distruge nu era arbitrară sau naŃionalistă. Ea trebuie văzută ca o intruziune a judecăŃii escatologice în istorie, ca o devansare în miniatură a judecăŃii finale asupra tuturor forŃelor haotice răzvrătite, care periclitează ordinea creată de Iahve. Acelaşi tratament era impus şi pentru Israel, dacă adopta acelaşi stil de viaŃă ca al canaaniŃilor. Cea mai bună modalitate de a înŃelege imaginea lui Dumnezeu ca războinic este de a o aşeza faŃă în faŃă cu tabloul lui de judecător universal, care este autoritatea finală ce evaluează atitudinea şi faptele omeneşti. Cazul lui Acan demonstrează în mod remarcabil că Dumnezeu este angajat într-un război împotriva păcatului şi oricine se ataşează definitiv de păcat devine םרֶחֵ . Aşa cum persoanele sau lucrurile puse sub condamnare pot fi curăŃite şi sfinŃite, este la fel de posibil ca persoanele incluse în legământ cu Iahve să-şi piardă statutul privilegiat din cauza sfidării directe ale cerinŃelor acestuia.

2. Cucerirea cetăŃii Ai şi tratatul cu gabaoniŃii

În cazul cetăŃii Ai, victoria este obŃinută nu prin miracol divin, ci prin strategie divină. Chiar dacă intervenŃia omenească este aparent mai importantă decât intervenŃia lui Dumnezeu, naraŃiunea Îl prezintă pe Iahve ca autor al strategiei şi ca liderul real al luptei. Chiar şi când idealul nu este atins, Dumnezeu nu-şi abandonează poporul, ci vine acolo unde sunt ei. El este încă responsabil pentru întregul proces de cucerire.

Tratatul cu gabaoniŃii este o altă ilustraŃie de scutire de la םרֶחֵ . Totuşi, în

cazul acesta, eliberarea de condamnare nu este completă din cauza faptului că dorinŃa

lor de a recunoaşte autoritatea lui Iahve nu era din toată inima. După cum israeliŃii nu

au putut aplica distrugerea totală din cauza neglijenŃei de a-L întreba pe Iahve, tot aşa

şi gabaoniŃii nu au putut scăpa complet de pedeapsă şi au fost blestemaŃi.

Chiar dacă Iosue trasează hotare clare de distincŃie între cei care sunt sub

protecŃia legământului şi cei care sunt sub condamnare, Dumnezeu nu plasează în mod

arbitrar pe cineva într-o categorie sau alta. Aceia care sunt sub condamnare au

posibilitatea de a alege supunerea faŃă de autoritatea lui Iahve şi să trăiască, dar cei

care sunt privilegiaŃi prin legământ se pot răzvrăti împotriva cererilor acestuia şi să

moară. Este o problemă de alegere personală, pe care Dumnezeu o respectă.

3. Războiul sfânt împotriva confederaŃiei Ierusalimului şi a coaliŃiei nordice

Atât în cazul luptei împotriva confederaŃiei Ierusalimului, cât şi în cel al

campaniei împotriva coaliŃiei nordice, războiul sfânt a început prin consultarea voinŃei

lui Dumnezeu. Israel a început atacul împotriva duşmanului numai după primirea

asigurării ajutorului divin.

IntervenŃia lui Iahve este manifestată iniŃial indirect, prin teama inspirată pe

cale divină în rândurile adversarilor, apoi în mod direct prin miracol. Asemenea unor

crezuri O.A.A., războiul este prezentat ca un proces între două părŃi, având ca

judecător divinitatea. Astfel, războiul divin este văzut ca răzbunarea, nu a lui Israel, ci

a lui Iahve, ca o prerogativă exclusivă a judecătorului divin. Prin urmare, războiul

sfânt este o formă a judecăŃii retributive a lui Dumnezeu, în care El foloseşte pe Israel

ca instrument aş exercitării dreptăŃii Sale.

Actul de tăiere a tendoanelor cailor duşmanului în lupta împotriva coaliŃiei

nordice descoperă o altă caracteristică a războiului sfânt: un dezechilibru de putere

între cele două forŃe potrivnice, care determină speranŃa în ajutorul divin. De aceea, elementul decisiv al războiului sfânt nu este nici cel mai bun echipament, niciun număr mai mare de trupe, ci credinŃă în actele miraculoase ale lui Iahve, în ciuda tuturor dezavantajelor. În final, sumarul cuceririi arată că distrugerea canaaniŃilor este consecinŃa împietririi inimii lor. Analiza procesului împietririi descoperă că aceasta este rezultatul alegerilor lui Iahve şi ale canaaniŃilor. Iahve oferă revelaŃia de Sine, care, funcŃie de atitudinea destinatarului, poate conduce la supunere sau răzvrătire. Astfel, distrugerea canaaniŃilor este manifestarea judecăŃii divine executate prin intermediul naŃiunii israelite.

V. RĂZBOIUL SFÂNT ÎN CARTEA JUDECĂTORILOR

În războaiele din cartea judecătorilor lipsește םרֵחֵ , şi în ceea mai mare parte sunt războaie defensive. Mai mult decât atât, există o degradare a războiului sfânt de la războiul exodului, ca război sfânt prin excelenŃă, la războiul pur secular din perioada monarhică. Pe această scală, războaiele judecătorilor, care erau fundamental defensive, nu sunt în primul rând sfinte. Odată cu începutul perioadei judecătorilor, era cuceririi şi a expansiunii a luat sfârşit. În timp ce majoritatea războaielor sunt defensive, doar în două dintre toate rapoartele de luptă este prezentată victoria ca rezultat al intervenŃiei divine miraculoase. Acestea sunt luptele Deborei şi a lui Barak împotriva lui Sisera şi cea a lui Ghedeon împotriva madianiŃilor. În aceste două cazuri intervenŃia divină capătă un accent deosebit, rolul liderilor umani fiind umbrit de importanŃa actului supranatural al lui Iahve. Paradigma războiului este oferită de evenimentul exodului, fapt ce reiese din relaŃiile intertextuale şi tematice dintre aceste pasaje şi evenimentul de la Marea Roşie. Atât lupta lui Barak împotriva lui Sisera, cât şi lupta lui Gedeon împotriva madianiŃilor demonstrează că deşi perioada cuceririi a luat sfârşit şi expansiunea era

restricŃionată prin poruncă divină la hotarele Canaanului, ori de câte ori israeliŃii se confruntau cu o provocare militară puteau conta pe ajutorul divin, cu condiŃia de a

rămâne fideli faŃă de Războinicul divin. În aceste cazuri se poate descoperi şi valenŃele cosmice ale conflictului; pe măsură ce forŃele oponente se polarizează, ele devin reprezentanŃi ai forŃelor invizibile, cosmice, angrenate în conflictul cosmic dintre bine

şi rău.

Cazul locuitorilor din Meroza, Sucot şi Penuel, precum şi războiul civil al federaŃiei israelite împotriva tribului lui Beniamin, demonstrează că în ultimă instanŃă războiul sfânt are ca scop limitarea şi eradicarea păcatului indiferent unde s-ar afla acesta. Iahve este Suveranul întregului Univers şi intervine prin judecăŃile sale, care se pot manifesta şi prin războiul sfânt. Ca Judecătorul întregului pământ, el aplică aceeași măsură şi faŃă de israeliŃi, când aceştia ajung să se coalizeze cu forŃele răului prin idolatrie sau comportament imoral.

VI. RĂZBOIUL SFÂNT ÎN PERIOADA MONARHIEI

Analiza expresiei תוֹאבָ צְ הָוהיְ , precum şi relaŃia dintre rolul cultic şi militar al chivotului conduce la concluzia că rolul lui Iahve ca Rege şi Judecător nu poate fi disociat de rolul Său de Războinic divin. Când prezenŃa Lui sfântă merge înaintea

israeliŃilor pentru a-i conduce la cucerirea łării Promise, sfinŃenia Lui, confruntată cu mediul poluat al culturii corupte, cere dreptate. Prin urmare, războiul sfânt este intrinsec legat de problema păcatului şi de soluŃia oferită de Iahve. Este mai mult decât

o confruntare militară dintre două popoare. Sunt implicate caracterul şi reputaŃia lui

Iahve. Acelaşi Dumnezeu care oferă iertare israeliŃilor prin cult, poartă război cu păcatul. De aceea conceptul de război sfânt cuprinde un mesaj plin de speranŃă. Există

o soluŃie la problema păcătoşeniei omeneşti şi a consecinŃelor acesteia. Păcatul nu este un fenomen ciclic şi repetabil etern. Va fi o zi când Dumnezeu va eradica păcatul din lume. ImplicaŃiile acestui adevăr comunicat de sistemul ceremonial israelit sunt

exprimate prin folosirea chivotului legământului ca un paladiu de război sfânt. Războiul sfânt este manifestarea temporală şi terestră a judecăŃii finale retributive a lui Iahve împotriva celor care Îi sfidează bunătatea şi răbdarea. Neascultarea lui Saul reprezintă primul pas major de la războiul sfânt la cel obişnuit, profan. De-a lungul acestui proces, intervenŃia divină este din ce în ce mai sporadică, în timp ce elementele care fac aluzie la implicaŃiile cosmice ale luptei dispar aproape în întregime. În loc să se pună accentul pe încrederea în protecŃia divină, creşte importanŃa armatei stabile, pe care monarhul pământesc o poate folosi pentru scopurile sale personale. În acest proces de secularizare a războiului reprezentanŃii adevăraŃi ai tradiŃiei războiului sfânt rămân profeŃii. Ei păstrează contactul cu adevăratul Războinic divin al lui Israel şi ori de câte ori are loc o intervenŃie divină într-o confruntare militară, fundalul cosmic al războiului sfânt este descoperit. Cazul în care Elisei refuză propunerea regelui israelit de a-i măcelări pe sirieni nu înseamnă neapărat o acŃiune contrară cu tradiŃia םרֶחֵ -ului, aceasta fiind limitată la locuitorii Canaanului şi la perioada cuceriri. De aceea, Elisei nu calcă tradiŃia םרֶחֵ , de vreme ce cazul acesta se află în afara sferei legii referitoare la םרֶחֵ , ci descoperă indirect că distrugerea trebuia aplicată numai ca o ultimă soluŃie, la directive divine clare şi doar atunci când starea de corupŃie morală a obiectului acŃiunii era iremediabilă. Nu trebuia folosită fără rost şi trebuia evitată, dacă existau alte mijloace ce conduceau la pace. În felul acesta, profeŃii, ca reprezentanŃi ai războiului sfânt, descoperă un scop mult mai profund al războiului sfânt, cel de a restabili pacea. Dumnezeu nu doreşte perpetuarea războiului. Imaginea finală a VT este una de pace şi nu de război. Cazurile lui Iosafat şi Ezechia demonstrează că deşi perioada prin excelenŃă a războaielor sfinte era perioada cuceririi Canaanului, experienŃa exodului şi a cuceririi poate fi reeditată ori de câte ori Israel se confruntă cu un pericol militar şi se încrede în ajutorul lui Iahve în mod necondiŃionat.

CONCLUZII

1) Planul ideal al lui Iahve pentru cucerirea Canaanului s-a bazat pe acŃiunea unilaterală a Lui, care excludea participarea israeliŃilor. Alungarea şi nu nimicirea locuitorilor łării Făgăduite ar fi avut loc prin agenŃii supranaturali ai lui Iahve. Datorită neascultării poporului ales însă, acesta este implicat în războiul sfânt, ca mijlocul prin care Dumnezeu îşi execută judecata asupra unei culturi decăzute, imorale şi corupte. 2) Chiar dacă războiul sfânt implică conceptul םרֶחֵ -ului, distrugerea nediscriminată a populaŃiei Canaanului este limitată atât în timp, cât şi în spaŃiul geografic, şi Ńinută sub controlul strict, teocratic al lui Dumnezeu. 3) Faptul că IsraeliŃii reprezintă unealta judecăŃii divine, nu-i face nici mai sfinŃi, nici superiori din punct de vedere moral faŃă de canaaniŃi. Dumnezeu a declarat război împotriva păcatului, indiferent unde s-ar afla: printre canaaniŃi sau în Israel. Dumnezeu, în calitate de Judecător al întregului Univers, este imparŃial aplicând aceeaşi măsură şi în dreptul poporului Său. Atunci când IsraeliŃii au ajuns să practice aceleaşi păcate ca şi canaaniŃii, au avut parte de aceeaşi soartă cu aceştia. Spre deosebire de religiile O.A.A., israeliŃii au experimentat şi reversul războiului sfânt, în urma căruia L-au cunoscut pe Iahve ca luptând nu pentru ei, ci împotriva lor. Având în vedere aceste lucruri trebuie să afirmăm că este imposibilă justificarea unui război modern pe baza războiului sfânt biblic, deoarece guvernarea teocratică aparŃine trecutului biblic. 4) Începând cu perioada judecătorilor perioada de glorie a războiului sfânt se sfârşeşte. Războiul םרֶחֵ dispare, şi de cele mai multe ori, în loc să fie implicat tot Israelul, doar câteva seminŃii participă la război. 5) Neascultarea lui Saul reprezintă pasul decisiv în trecerea de la războiul sfânt la cel obişnuit, profan. De-a lungul acestui proces, intervenŃia divină este din ce în ce mai sporadică, în timp ce elementele care fac aluzie la implicaŃiile cosmice ale luptei dispar

aproape în întregime. În loc să se pună accentul pe încrederea în protecŃia divină, creşte importanŃa armatei stabile, pe care monarhul pământesc o poate folosi pentru scopurile sale personale. În acest proces de secularizare a războiului reprezentanŃii adevăraŃi ai tradiŃiei războiului sfânt rămân profeŃii. Ei păstrează contactul cu adevăratul Războinic divin al lui Israel, şi ori de câte ori are loc o intervenŃie divină într-o confruntare militară fundalul cosmic al războiului sfânt este descoperit (Iosafat şi Ezechia). 6) Prin activitatea lor, profeŃii, ca reprezentanŃi ai războiului sfânt, descoperă în mod indirect că distrugerea totală trebuia aplicată numai ca o ultimă soluŃie, la directive divine clare şi doar atunci când starea de corupŃie morală a obiectului acŃiunii era iremediabilă. Nu trebuia folosită fără rost şi trebuia evitată, dacă existau alte mijloace ce conduceau la pace. În felul acesta, profeŃii, ca reprezentanŃi ai războiului sfânt, scot în evidenŃă un scop mult mai profund al războiului sfânt, cel de a restabili pacea. Dumnezeu nu doreşte perpetuarea războiului. Imaginea finală a VT este una de pace şi nu de război. 7) Analiza conceptului de război sfânt în VT conduce la concluzia că rolul lui Iahve, ca Rege şi Judecător, nu poate fi disociat de rolul Său de Războinic divin. De aceea, se poate afirma că scopul activităŃii lui Iahve nu este războiul sau victoria în sine, ci restabilirea dreptăŃii şi păcii. A judeca, a purta război şi a căuta dreptatea este acelaşi lucru dacă Dumnezeu este subiectul acŃiunii. Războaiele lui Iahve sunt modalităŃile prin care Dumnezeu restabileşte dreptatea. În ultima instanŃă, conceptul de război sfânt transmite un mesaj plin de speranŃă. Există o soluŃie la problema păcătoşeniei omeneşti şi a consecinŃelor acesteia. Păcatul nu este un fenomen ciclic şi repetabil etern. Va fi o zi când Dumnezeu va eradica păcatul din lume şi va restabili pacea.