Războaiele lui Israel din Vechiul Testament.

Un punct de vedere duhovnicesc

Pr. drd. Cătălin VARGA STUDIA

1 (19)/2020
Facultatea de Teologie Ortodoxa
Universitatea Babes-Bolyai,
Cluj-Napoca, ROMANIA

Abstract

The war of God orchestrated by His people Israel has a deep

theological and pedagogical dimension, through this belligerent way,
in the case of the occupation of Canaan, YHWH desires to exterminate
the idolatrous population, which could no longer be corrected because
of the hardening of its heart, in order to replace it with Israel, His holy
people, from among whom the Messiah, the Savior of the world, will
be born. The law of Yahweh’s war in Deuteronomy 20 is the standard
according to which the Israelites are guided in the war, and the social
dimension of this law places Israel in a clearly superior position to
other nations from an ethical point of view. The logical stages of
YHWH’s war must be followed without compromise, so that Israel
may be victorious in the armed confrontation with its idolatrous
neighbours. The Israelites’ inability to strictly observe the laws of war
and their departing from the ethical perspective of armed clashes
indirectly heralds the need for the coming of the Messianic age and
the time of universal peace.

Key-words: The war of God, people, compromise, armed, ethical perspective, universal
peace.

Premise biblice

Dincolo de suma tuturor cauzelor istorice ale declanșării unui

război, fie el și de scară mondială, există o cauză care le înglobează pe

Theologia Orthodoxa 55
 Cătălin VARGA

toate, și anume cauza duhovnicească. Toate celelalte cauze firești, își trag
rădăcina de aici. Războaiele din vechime, dar și cele moderne, nu se pot
interpreta autentic, decât în lumină biblică. Și aceasta deoarece
Dumnezeu, Domnul oștirilor sau Domnul Savaot, după cum Îl numeau
STUDIA evreii, sugerând imaginea lui Dumnezeu ca războinic (1Regi 17, 25),
1 (19)/2020 denumire dată măreției și omnipotenței lui Dumnezeu1 (Isaia 24, 21-23;
Zaharia 3, 9-10), îngăduie începutul și sfârșitul oricărui război. Adevărul
duhovnicesc ce răzbate din spatele oricărei încleștări armate, este în linii
mari următorul, spune sfântul Nicolae Velimirovici: păcatele poporului
sau ale conducătorilor, față de Legea lui Dumnezeu, aduce negreșit
înfrângerea; doar dreptatea și neprihănirea poporului în frunte cu
conducătorul său, aduce mult așteptata biruință2.
Dincolo de împietrirea inimii unor oameni în răutate și
turpitudine, cum este cazul lui Faraon (Ieșirea 7, 3) sau a canaaniților și
amoriților (Deuteronomul 2, 30; Iosua 11, 20), spre a ieși la război împotriva
fiilor lui Dumnezeu, și a fi în cele din urmă nimiciți; există un scop final al
lui Dumnezeu mai presus de lume, unul ce conservă și conduce lumea
spre împlinirea ei (Romani 8, 26), și care greu poate fi înțeles de mintea
umană3. Despre acestea vom vorbi în cele ce urmează.

Războiul de sfințire întâlnit în Vechiul Testament

Întâi de toate se cere clarificată o chestiune de ordin terminologic-

conceptual. Dumnezeu nu Se implică direct în nici un război de
exterminare al lui Israel, căci El este un Dumnezeu al vieții, nu al morții.
O singură dată are de-a face cu moartea, și atunci pe Cruce, nimicind-o
prin Înviere. Se cere depășirea sensului literal al Vechiului Testament cu
privire la implicarea activă a Domnului în campaniile de luptă ale

1 William Dyrness, Teme ale Teologiei Vechiului Testament, trad. de Ruben

Ologeanu, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2010, pp. 47-48.
2 Nicolae Velimirovici, Războiul și Biblia, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura

Sophia, București, 2010, p. 161.

3 Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Sophia,

București, 2004, pp. 76-77.

56 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

poporului Său, privind către singurul război poruncit de Dumnezeu, și

anume cel împotriva patimilor și păcatelor, după paradigma Efeseni 6. În
toate celelalte cazuri, războiul este îngăduit de Dumnezeu, și consumat în
cazuri speciale doar – YHWH nu ucide în sens propriu pe nimeni, fiindcă
El spune clar, încă din Vechiul Testament: “Spune-le: Precum este adevărat STUDIA
că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci 1 (19)/2020
ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă
de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriţi voi, casa lui Israel?” (Iezechiel
33, 11). Păcătoșii în schimb, fiindcă urăsc pe Domnul și pocăința, cad în
mâinile poporului lui Dumnezeu, în cazul de față Israel, care nu este
dispus deloc să arate milă față de ei, iar asupra acestora Judecata lui
Dumnezeu este decisă. Pe toți aceștia care nu se întorc la Domnul îi
așteaptă moartea, cei care cad de sabia lui Israel, mor doar cu o clipă mai
devreme – aceștia singuri și-au scris soarta. Iar Israel în cazul acesta,
devine doar un instrument de pedeapsă în Mâna lui Dumnezeu, după
cum și Israel cel devenit idolatru, va cădea în mâna caldeilor păgâni, care
și aceștia devin instrument de corijare în Mâna Aceluiași Dumnezeu
(Avacum 1, 6-12). Dar nu Dumnezeu este Cel Care ucide, căci El așteaptă
până în ultimul moment un fior palid de îndreptare a păcătosului, ca să-l
poată salva de la moarte (Ioil 2, 12-14). Dumnezeu nu poate fi unul al
morții în Vechiul Testament și unul al vieții în Noul Testament, căci ființa
Sa este neschimbătoare (Evrei 13, 8). El îi pedepsește la fel pe cei păcătoși,
care nu se mai pot nicidecum corija, și în Noul Testament (cazul lui
Anania și Safira din Fapte 5, 1-10). Ideea de război poate fi întâlnită și în
Noul Testament, cartea Apocalipsei ne vorbește despre războiul Mielului
(17, 14) și biruința Acestuia4. De aceea nu poate sta în picioare afirmația
lui J.Wellhausen care spunea că Dumnezeu Și-a ales un popor armat pe
care să-l conducă în războaie sângeroase, războiul fiind astfel, la modul
identitar, inima religiei iudaice5. Chestiunea aceasta a unui Dumnezeu
războinic, ține mai mult de limitările conceptuale ale unor expresii

4 Lois Barrett, The Way God Fights: War and Peace in the Old Testament, Herald
Press, Harrisonburg, 1987, p. 14.
5 Julius Wellhausen, Prolegomena to the History of Israel, The World Publishing

Company, Cleveland and New York, 1957, p. 321.

Theologia Orthodoxa 57
 Cătălin VARGA

antropomorfice de genul YHWH este războinic ucigând cu sabia Sa pe toți

dușmanii lui Israel, și de cultura acelei epoci. Având o geopolitică fragilă,
cu dușmani redutabili la toate granițele, Israel putea supraviețui
psihologic, doar inspirându-se din mentalul comun, ce dicta prezența
STUDIA unui zeu puternic în mijlocul armatei, fiind conducătorul suprem în
1 (19)/2020 războaie, cel care le oferă victoria. Aceasta fiindcă Israel era încă un popor
slab în credință, simțindu-se mereu amenințat de vrăjmași, cu toate că
Yahwe îi încredințează clar, că El îi va păzi cu viață, atât timp cât vor
respecta Legământul de pe Sinai (Ieșirea 19, 3-8). Datorită acestor
condiționări culturale se cere depășirea expresiilor literare privitoare la
război, împrumutate de către israeliți de la neamurile păgâne cu care au
intrat în contact, pentru a-L putea înțelege cu adevărat pe Yahwe, Care
este Dumnezeul iubirii și milostivirii6 (Ieșirea 34, 5-7: “Atunci S-a pogorât
Domnul în nor, a stat acolo şi a rostit numele lui Iahve. Şi Domnul, trecând pe
dinaintea lui, a zis: "Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor da oameni, milostiv,
îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată
milă la mii de neamuri; Care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă
nepedepsit pe cel ce păcătuieşte”). Dovadă că Israel nu l-a cunoscut cu
adevărat pe Dumnezeu și nu s-a încrezut în Pronie, ne stă mărturie și
textul din Isaia 30, 1-3, când evreii îl abandonează pe Yahwe, și cer ajutor
și securitate de la egipteni7. Tot în acest context al falimentului religios,
trebuie interpretat și textul din Osea 14, 4!
Realitatea prin care Dumnezeu Își călăuzește poporul întru
ocuparea ținutului Canaanului promis (Facerea 15, 18-21), purtându-l prin
tot felul de conflicte armate, unde de fiecare dată când era invocat, Se

6 Regele Solomon, și mai apoi toți regii care i-au urmat, și-au consolidat puterea
luând parte la tot felul de intrigi politice, care le-au întunecat adevărata
cunoaștere a lui YHWH și implicarea mai mult sau mai puțină a Sa în războaiele
lui Israel. Însă aceasta nu și pentru profeți, care au continuat să vadă slava lui
Dumnezeu, nu maiestatea și puternicia regilor lor, ce exprimau prin aceasta
obsesia expansiunii statului Israel, în conflict direct cu cerințele Legământului
încheiat de Dumnezeu cu Moise. A se vedea Bruce Birch, Let Justice Roll Down:
The Hebrew Scriptures, Ethics, and Christian Life, Westminster John Knox Press,
Louisville, 1991, pp. 224-228.
7 Lois Barrett, The Way God Fights: War and Peace in the Old Testament, p. 13.

58 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

implica totuși personal (Iosua 10, 8-11; Judecători 4, 14; Avacum 3, 8-9), iar
mai apoi toate operațiunile militare de conservare a pământului moștenit
din epoca judecătorilor și a regilor lui Israel, au fost de cele mai multe ori
greșit intitulate drept “războaie sfinte8”. Termenul acesta este pe cât se
poate de eronat, căci nu are nimic în comun cu iudaismul Vechiului STUDIA
Testament sau cu creștinismul răsăritean. Conceptul acesta apare pentru 1 (19)/2020
prima dată la greci, însă mai nou a fost greșit transferat și lumii Vechiului
Legământ, prin contribuția biblistului german Friedrich Schwally9. Însă
nu doar acesta. Un alt mare specialist al biblicismului vechitestamentar,
de data aceasta Gerhard von Rad, într-o broșură a sa intitulată sugestiv
“Războiul sfânt în Vechiul Testament10”, și care a fost una de răsunet în
lumea cercetătorilor, spunea că această denumire este de fapt o creație a
triburilor lui Israel, bazată pe amficționie – adică pe confederația lor
religioasă. Însă această nouă teorie a amficționiei nu are nici suport
istoric, nici biblic, fiindcă Scriptura le numește clar fie “Războaiele lui
YHWH” (milhamot Yahwe) în 1Regi 25, 28 fie “Războaiele împotriva
vrăjmașilor lui YHWH” în Judecători 5, 31. Ideea de “război sfânt” (jihad)
este de proveniență islamistă, ea fiind creația lui Mohamed, numit și
“jurământul de alianță pentru război”, prin care ordona să se răspundă
violent la violență. Conceptul acesta este unul pur religios, căci își

8 Cercetătorul A.Deijl, spune că nu se găsește nicăieri în Scriptură conceptul

acesta de război sfânt, nici în sensul clasic al cuvântului (războiul ca amficționie)
nici în sensul modern (un război religios). Mai mult decât atât, ajunge la
concluzia că această denumire de război sfânt este una pleonastică, deoarece în
Orientul Apropiat Antic, toate aspectele vieții, chiar și războiul, erau privite
dintr-o perspectivă religioasă, de aceea adjectivul sfânt nu are ce căuta în
contextul războiului. A se vedea Aarnoud van der Deijl, Protest or Propaganda:
War in the Old Testament Book of Kings and in Contemporaneous Ancient Near Eastern
Texts, Brill, Leiden, 2008, p. 685.
9 Alexandru Mihăilă, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament. Mici comentarii la mari

texte, vol. 1, Editura Nemira, București, 2011, p. 399; Friedrich Schwally,

Semitische Altertümer, vol. 1: Der heilige Krieg im Alten Testament, Dieterich,
Leipzig, 1901.
10 Gerhard von Rad, Holy War in Ancient Israel, William B.Eerdmans Publishing

Company, Grand Rapids, 1991, pp. 41-51.

Theologia Orthodoxa 59
 Cătălin VARGA

propune să islamizeze întreaga lume, iar pe cei nesupuși îi condamnă la

moarte. În Coran, sura II, 186-18711 stă scris: “Luptați-vă pentru calea lui
Dumnezeu împotriva celor ce voiesc să se lupte cu voi... Omorâți-i unde-i
găsiți și goniți-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, căci ispita e mai rea
STUDIA decât omorul...; omorâți-i, căci aceasta este răsplata celor necredincioși”.
1 (19)/2020 Mai mult decât atât, un islamolog contemporan, Ahmad Taheri, declara
în 1990 esența a ceea ce semnifică “războiul sfânt” în lumea musulmană –
o viziune antagonică Revelației cuprinsă în Scripturi: “Musulmanii au
obligația de a-și apăra teritoriul împotriva agresiunii necredincioșilor și în același
timp, de a cuceri lumea necredincioșilor până ce islamul va stăpâni întreaga
planetă. Lupta islamului va înceta doar în momentul în care toți oamenii vor fi
primit credința islamică sau se vor fi supus conducerii acestuia – granița
islamului înseamnă granița întregii lumi12”.
Spre deosebire de “războiul sfânt” al lui Mohamed, care își
propune să convertească întreaga lume prin crime și violență, conflictele
lui Israel din vechime, ca popor ales al lui Dumnezeu, sunt poruncite
direct de YHWH, nu toate însă, iar Israel are drept divin de moștenire a
Canaanului, conform promisiunii făcute lui Avraam, după cum am văzut
mai sus. Iar acest genocid este orchestrat și îngăduit de Dumnezeu tocmai
datorită păcatelor uriașe ale acelor popoare, cu scopul de a extirpa răul de
la rădăcină, după cum spune Scriptura: “Ei însă numai într-al patrulea neam
se vor întoarce aici, căci pân-acum păcatele Amoreilor nu și-au ajuns la vârf”
(Facerea 15, 16). Bunătatea lui Dumnezeu Se arată și prin faptul că le
tolerează ani de-a lungul păcatele, până când Israel va cuceri Palestina
sub conducerea lui Iosua. În modul acesta, sămânța lui Avraam va ocupa
țara făgăduită, implicând și o judecată punitivă asupra locuitorilor țării
Canaanului – atunci când dreptatea absolută va cere cu insistență acest
lucru13. Numele de amoriți era o denumire corporată ce îngloba pe toți

11Coranul, trad. de George Grigore, Editura Herald, București, 2015.

12 Nicolae Achimescu, Universul religios în care trăim, Editura TRINITAS a
Patriarhiei Române, București, 2013, p. 362; Klaus Kienzler, Der religiöse
Fundamentalismus. Christentum, Judentum, Islam, Beck, München, 2002, p. 72.
13 John F.Walvoord, Roy B.Zuck, Comentariu al Vechiului Testament, Editura

Multimedia, Arad, 2010, p. 57.

60 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

locuitorii Canaanului (Facerea 48, 22; Iosua 24, 15). Păcatele lor capitale, ce
atrag mânia lui Dumnezeu nu ne sunt foarte bine cunoscute, însă prin
comparații și analogii, putem totuși intui câteva dintre ele. Amintirea
fărădelegilor săvârșite de ei a persistat în mentalul colectiv iudaic,
furnizând un element de comparație pentru idolatria lui Ahab și STUDIA
Manase14 (3Regi 21, 26; 4Regi 21, 11). Înțelegem astfel că nimicirea lor a 1 (19)/2020
fost cauzată de păcatul idolatriei cu toate surogatele lui deficitar morale,
de aceea cred că cea mai bună denumire ar fi cea de război pentru
sfințirea locului, război de consacrare, pregătire (ebr. qiddešû milhamâ) sau
războiul sfințirii lui Yahwe (ebr. qaddeșu milhamâ YHWH).
Perspectiva aceasta terminologică, nu este străină de fundamentul
teologic al Vechiului Testament, căci întâlnim texte clare cu privire la
raportul dintre război și sfințenie: existența expresiei “a sfinți războiul”
din Ioil 4, 9; sfințenia Domnului sau afierosirea (herem) mai înseamnă și
“războiul de exterminare” sau de nimicire a idolatrilor cu toate bunurile
lor din 1Regi 15, 3; luptătorilor li se cereau atât vigilență (Judecători 7, 5-7)
cât și abstinență (1Regi 21, 5-7) – bunuri morale ale actului sfințirii.
Războiul de sfințire al lui YHWH intră în strânsă legătură cu ideea de
judecată a Domnului având ca ultim țel, mântuirea. Fiindcă popoarele
înaintau vertiginos înspre înstrăinare față de Dumnezeu, poporul Israel
este ales ca să țină lumina în mijlocul întunericului păcatelor, purtând
astfel stindardul credinței monoteiste. Deoarece, celelalte națiuni aleg să
rămână în întuneric, sunt rând pe rând șterse de pe fața pământului (Isaia
10, 5; Avacum 1, 2) – iar aici contribuie și Israel, purtând războiul de
sfințire al lui Yahwe, toate acestea făcând parte din planul cel mare al lui
Dumnezeu cu privire la mântuirea omului. Când sosește deci “plinirea
vremii”, Dumnezeu trimite asupra națiunilor care au atins limita răutății,
pedeapsa Sa divină, care este de multe ori sinonimă cu exterminarea lor
(Ieșirea 23, 27; Iosua 24, 12). Iar argumentul forte vizează faptul că păcatele
păgânilor nu erau săvârșite doar în contra lui Israel ca popor, ci erau

14J.D. Douglas, Dicționar biblic, vol. 1, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995, pp.
37-38.

Theologia Orthodoxa 61
 Cătălin VARGA

îndreptate și împotriva dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu15 (Sofonie 2,

10-11). Nimicirea acestora era pe de altă parte și un act pedagogic al lui
Yahwe, prin care își păstra curat poporul Său, pentru ca la vremea
cuvenită, pacea definitivă și mântuirea tuturor popoarelor să poată fi
STUDIA realizată de Hristos – Împăratul păcii (Isaia 9, 5-6). Noua eră a păcii
1 (19)/2020 universale adusă de Iisus Hristos, va pune capăt tuturor războaielor de
exterminare, fiindcă sfințirea nu va mai fi apărată cu sabia, ci se va
deschide tuturor neamurilor care vor crede în Mesia (Isaia 66, 19; Miheia 5,
7; Zaharia 13, 1).
Epoca mesianică ne învață un nou război al sfințirii, de data
aceasta unul duhovnicesc, de asceză permanentă, de luptă cu patimile
adânc înrădăcinate în ființa omului vechi, supus coruptibilității (Romani 7,
17). Războiul acesta nevăzut, necesită îmbrăcarea întregii armuri a lui
Dumnezeu, iar armura este o exprimare metaforică a omului nou,
duhovnicesc (Efeseni 6, 10-17). Cuvântul grecesc folosit de apostol este
panoplía care vizează întregul echipament militar duhovnicesc (încingerea
pieptului cu adevărul, îmbrăcarea și încălțarea cu platoșa dreptății
respectiv pacea Evangheliei, pavăza credinței, coiful mântuirii și sabia
Duhului Sfânt). Oricare din aceste piese vestimentare sunt de vitală
importanță pentru lupta noastră duhovnicească, acolo unde lipsește unul
singur, soarta întregului război este serios periclitată. Genitivul folosit în
text (toû Theoû) și care înseamnă „al Domnului”, ne arată faptul că armele
folosite în luptă nu sunt ale noastre, de aceea trebuie să le cerem cu și mai
mare râvnă lui Dumnezeu, atunci când observăm că ele slăbesc în viața
noastră. Înțelegem astfel natura serioasă a războiului, în care depindem
cu viața noastră de harul lui Dumnezeu, căci fără ajutorul Lui, am fi
înghițiți de vii de către satana și luptătorii lui, adică duhurile necurate
(2Corinteni 10, 4; 1Petru 5, 8: „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru,
diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită”). În lupta
aceasta duhovnicească, apostolul mai subliniază un aspect: verbul
dínasthai ne îndeamnă să-i ținem piept vrăjmașului cu orice preț, și să nu
cedăm niciodată lupta. Căci împotrivirea noastră duhurilor răutății,

15Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Sophia,

București, 2004, p. 178.

62 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

dovedește eliberarea de sub jugul păcatului, iar noul statut se menține

doar prin trezvie duhovnicească16.
Fericitul Teodoret al Cirului17, în comentariul său pe epistola către
Efeseni, spune că războiul trebuie concentrat doar împotriva diavolului
cu ispitele sale, în toate celelalte cazuri, creștinul înțelept trebuie să STUDIA
trăiască în pace cu toată lumea (6, 15), fiindcă plăcute sunt picioarele celui 1 (19)/2020
ce binevestește pacea, amintește profetul (Isaia 52, 7: “...ca pașii celui ce
vestește zvon de pace, ca glasul celui ce rostește veste bună; că Eu voi face auzită
mântuirea ta, zicând: O, Sioane, împărăți-va Dumnezeul tău!”). Sfântul Ioan
Casian vorbește despre un fel anume de luptă împotriva demonilor,
amintind de călugării care îi țineau departe pe demoni mai ales noaptea,
prin cântarea psalmilor, prin rugăciuni și citiri duhovnicești. Aceștia
făceau cu schimbul pentru ca mereu cineva să rămână treaz și gata în
orice moment de luptă duhovnicească18. Acum înțelegem de ce, cu un
verset mai departe, apostolul ne îndeamnă în toată vremea să înălțăm
rugăciuni lui Dumnezeu pentru toți oamenii (Efeseni 6, 18), căci numai
astfel, având pururea mintea ocupată cu rugăciunea și meditația
duhovnicească, nu vom mai avea prilejul de a păcătui.
Există unele elemente particulare privitoare la formă și conținut,
care oferă o notă aparte războiului lui Iosua, comparativ cu războaiele de
tip ideologic ale popoarelor Orientului Apropiat Antic19. Schema clasică

16 Andrew T.Lincoln, Ephesians, coll. WBC vol. 42, Word Books Publisher, Dallas,
1990, pp. 442-443.
17 Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vol. 1, trad. de

Iulia Cărare și Mircea Ștefan, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 92.

18 Augustine Casiday, Tradiție și Teologie în scrierile Sfântului Ioan Casian, trad. de

Lucian Filip, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 261-262.

19 Deși, întâlnim puternice similitudini între evenimentul căderii Ierihonului și

campaniile de lupte antice, descrise în Epopeea lui Gilgamesh (epic XI, II 141-
146), unde spre exemplu regele ugarit Keret, după ce săvârșește unele ritualuri
religioase, de șapte zile consecutive, în interiorul cărora timp de șase zile repetă o
schemă militară pe care o va desăvârși în ziua a șaptea, îl înfrânge pe regele
Pabil. Întocmai se petrece și cu luarea Ierihonului de către evrei. Funcția
psihologică a acestei strategii de luptă, este de a-i neutraliza pe inamici,
atrăgându-i în capcana falsei securități, prin repetarea unor acte nonviolente, dar

Theologia Orthodoxa 63
 Cătălin VARGA

după care se coordonează Israel este următoarea: armata primește un

raport privitor la inamic și la capacitatea lui de luptă; Yahwe decretează
faptul că dușmanul este dat deja în mâinile învingătorilor; în final un
raport al bătăliei augmentându-se modul în care Israel a cucerit prada de
STUDIA război20. Narațiunea cărții lui Iosua își are o particularitate demnă de luat
1 (19)/2020 în seamă, poporul luptă pentru cucerirea unui pământ dăruit lor de către
Dumnezeu, iar în cadrul acestui proces militar, ideea de război al sfințirii,
poate fi mărginit în jurul acestei idei. Spre deosebire de ideologia
sângeroasă a “războiului sfânt” aparținător popoarelor păgâne, care au ca
principal punct de lucru, expansiunea teritorială și religioasă prin
ajutorul forței brute. De aceea consider că renumitul specialist al
Vechiului Testament, teologul german Gerhard von Rad, s-a grăbit când a
afirmat că războaiele iudeilor poartă amprenta ideologică a “războiului
sfânt” din mediile idolatre21. Foarte inspirat se exprimă în acest sens
teologul Silviu Tatu, care înțelege prin colonizarea Canaanului,
îndeplinirea poruncii lui Dumnezeu de a nimici răul ajuns acolo la rang
de cult, și pentru a pune bazele unei teocrații guvernată de Legea lui
Moise. De aceea, spune el, războiul lui Israel se diferențiează de cel al

care vor sfârși în forma celui mai surprinzător atac. A se vedea în acest sens Sa-
Moon Kang, Divine War in the Old Testament and in the Ancient Near East, Walter
de Gruyter, Berlin, 1989, pp. 144-145. Alți cercetători, în lumina noilor descoperiri
arheologice, privesc cu suspiciune narațiunea Ierihonului, deoarece conform
calculelor specialiștilor sitului de excavare de la Ierihon, se pare că acest oraș a
fost distrus cu mult timp înaintea sosirii evreilor, undeva prin anul 1560 î.Hr.
Există în schimb și unele informații arheologice, că au mai existat unele așezări
umane la Ierihon undeva între anii 1400-1325 î.Hr., cu care s-a confruntat de fapt
Iosua și armata lui. Însă se afirmă cu tărie, că Ierihonul de pe vremea lui Iosua,
nu a fost nicidecum un oraș mare, impunător, atrăgător. A se vedea Mark Healy,
Warriors of the Old Testament, Firebird Books, Poole, 1989, p. 24.
20 Gordon Mitchell, Together in the Land. A Reading of the Book of Joshua, coll.

Journal for the Study of the Old Testament Supplement Series, vol. 134, Sheffield
Academic Press, Sheffield, 1993, pp. 24-26.
21 Gerhard von Rad, Der Heilige Krieg im alten Israel, Vandenhoeck&Ruprecht,

Göttingen, 51969.

64 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

neamurilor violente, prin faptul că seamănă mai degrabă cu o revoluție

prin care se destabilizează un guvern corupt și opresiv22.

Un caz particular aparte: Războiul de consacrare al lui Dumnezeu

(Ieremia 6, 4; Miheia 3, 5; Ioil 4, 9) STUDIA
1 (19)/2020
Războiul de consacrare sau de sfințire a Numelui lui Dumnezeu,
este întâlnit cu mult înaintea profeților pre-exilici, ideea aceasta poate fi
identificată încă de pe vremea lui Moise, în secvența “Cântării lui Moise”
din Ieșirea 15, mai cu seamă în bucata de text numită de specialiștii
analizei macro și micro structurale a Vechiului Testament, drept “discurs
poetic23”. În cadrul discursului poetic al textului vechitestamentar, se pot
identifica cu ușurință elementele tipologice24 ale textului biblic, sugerând

22 Silviu Tatu, “Iosua”, în vol. Introducere în studiul Vechiului Testament.

Pentateuhul și cărțile istorice, (Silviu Tatu ed.), Editura Casa Cărții, Oradea, 2016,
p. 274.
23 Richard M.Davidson, “The Eschatological Literary Structure of the Old

Testament”, in vol. Creation, Life and Hope: Essays in Honour of Jacques B.Doukhan,
(Jirí Moskala ed.), Andrews University Press, Michigan, 2000, p. 350.
24 Typos –ul este un semn, un model, o mască, un simbol care anunţă o realitate ce

se va dezvălui ulterior, aşadar, anumite evenimente, obiecte, fiinţe şi persoane

din Vechiul Testament, prefigurează o altă realitate, una net superioară. Typos –
ul aparţine timpului sacru, anunţând un patern al împlinirii, concurând reciproc
într-o apropiere simultană. Spre exemplu, atât Eva (ai cărei ochi sunt întunecaţi)
cât şi Fecioara Maria (dăruind lumină tuturor) simbolizează condiţia lumii
întregi şi a fiecăruia în parte; tocmai de aceea putem spune alături de Sfântul
Efrem Sirul, că tipul ascunde o putere nevăzută. Astfel este relaţia tipologică
între Adam cel vechi prin care a intrat păcatul în lume şi Adam cel nou – Hristos,
prin care a venit izbăvirea şi mântuirea (Romani 5, 12-19; 1Corinteni 15, 22). Tot
astfel este şi relaţia tipologică dintre Sara şi Agar, în raport cu Avraam,
dezvoltată în Epistola către Galateni, unde cele două femei reprezintă cele două
Testamente (iudaismul legalist şi Biserica creştină). Întocmai şi paralela
Melchisedec – Hristos; marea ca imagine a Botezului; norul ca semn al Duhului
Sfânt; mana ca imagine profetică a Cinei Domnului; etc. A se vedea Vasile Mihoc,
„Sensul tipic al Vechiului Testament după 1 Corinteni 10, 1-11”, în Mitropolia
Ardealului, nr. 4-6, 1976, p. 274; Idem, Tipologia ca metodă de interpretare creştină a
Vechiului Testament, în „Altarul Banatului”, nr. 7-9, 1997, p. 31; Frances M.Young,

Theologia Orthodoxa 65
 Cătălin VARGA

cititorului o lectură eshatologică a textului. Acest tip de discurs urmărește

direct, punerea în relație de continuitate a evenimentelor teologice de
genul Dumnezeul părinților noștri – Dumnezeul Legământului din Sinai –
Dumnezeul Creator, sugerându-se astfel unicitatea lui Dumnezeu în raport
STUDIA cu idolii popoarelor păgâne25. Un astfel de concept cu bătaie lungă este și
1 (19)/2020 războiul de consacrare, de dăruire lui Dumnezeu întru respectarea
poruncii sfințirii permanente (Leviticul 19, 2). Un eveniment tipologic din
trecut, care filtrat prin viziunea profetică de mai sus, în special cea a
proorocului Ioil (4, 9) - își găsește antitipul, sau desăvârșirea acțiunii în
războiul cu patimile descris fulgurand de apostolul Pavel în Efeseni 6.
Versetul tipologic-eshatologic din cântarea lui Moise este v. 13: “Cu
dreptatea Ta călăuzit-ai acest popor și l-ai izbăvit, cu puterea Ta l-ai chemat spre
locașul Tău cel sfânt”.
Observăm mai cu seamă din perioada lui Iosua (5, 13 – 6, 27) că
pregătirile de război, sunt mai degrabă de factură spirituală decât
militară, de multe ori desconsiderându-se tehnica consacrată a războiului
corp la corp în favoarea aspectelor duhovnicești26. Majoritatea textelor
importante ale războiului în Vechiul Testament, vorbesc despre o
dimensiune sfințitoare în ceea ce privește pregătirea pentru lupta
Domnului. Viitorii soldați ai lui Yahwe, erau obligați să rămână într-o
stare de puritate, de sfințire (Deuteronom 23, 10-15; Iosua 3, 5: “Și a mai zis
Iosua către popor: Sfințiți-vă pentru dimineață, căci mâine are să facă Domnul
minuni între voi”; 1Regi 21, 6). Nu putem ști cu siguranță ce acțiuni
presupunea acest îndemn al sfințirii de dinaintea declanșării războiului,
însă putem presupune o anume stare de asceză (Judecători 20, 26; 1Regi 21,
6; 2Regi 11, 11). Foarte interesant în acest cadru este textul din 2Regi 1, 21:
“Munților Ghelboa, să nu mai cadă pe voi nici rouă, nici ploaie; și să nu mai fie
pe voi țarini roditoare, căci acolo a fost doborât scutul celor războinici, scutul lui

Biblical Exegesis and the Formation of Christian Culture, Cambridge University

Press, 1997, p. 157.
25 Ioan Chirilă, “Structura Literar Eshatologică a Vechiului Testament. Analiza

Macrostructurală”, în Studia Ubb Theol Orth, vol. 58, nr. 2, 2013, p. 9.

26 Silviu Tatu, Revendicarea moștenirii. 13 mesaje din Iosua, Editura Metanoia,

Oradea, 2010, p. 82.

66 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

Saul, ca și cum n-ar fi fost uns cu untdelemn sfințit”, care după cum
vedem, este posibil să ne vorbească despre o eventualitate sfințire a
armelor de război27.
Expresia consacrată de “război sfânt” nu se găsește nicăieri în
cuprinsul Vechiului Testament, înțeleasă literal precum o fac cercurile STUDIA
islamiste, în schimb întâlnim cele trei texte ale profeților de mai sus 1 (19)/2020
(Ieremia 6, 4; Miheia 3, 5; Ioil 4, 9), ce pun în relație de complementaritate în
cadrul aceluiași stih, substantivul “război” (milhama) și verbul “a sfinți, a
consacra” (qadaș). Prezența verbului qadaș în această sintagmă, ne obligă
să traducem textul sfânt în cheia unei pregătiri armate, conflictuale. Din
punct de vedere gramatical, sintagma milhama qadaș diferă puțin la cei trei
profeți, însă se armonizează contextual: la profetul Miheia verbul apare la
forma Piel perfect, ceea ce înseamnă că face referire la profeții falși; în
schimb la profeții Ieremia și Ioil verbul este la forma Piel imperativ,
subiectul acțiunii fiind popoarele dușmane lui Israel28. Primul în
ordine cronologică este Miheia 3, 5: “Iată ce zice Domnul împotriva
proorocilor care rătăcesc pe norodul Domnului, care atât cât au în ce să-și înfigă
dinții strigă: Pace!, iar împotriva celor care nu le aruncă nimic în gură
propovăduiesc război29”. Contextul invocat aici, amendează corupția
falșilor profeți din Israel, care s-au raliat potrivit moravurilor
conducătorilor lor lacomi (Miheia 2, 1-11), prooroci falși ce s-au
transformat în niște potrivnici ai Legii lui Moise (Deuteronom 13, 1-5).
Aceștia rătăceau poporul, pretinzând că le comunică mesaje profetice
inspirate direct de Dumnezeu (Deuteronom 18, 21-22; 3Regi 22, 19-28).

27 Cătălin Vătămanu, “Războiul sfânt din perspectiva Vechiului Testament”, în

Studii Teologice, nr. 3, iulie-septembrie 2006, p. 104.
28 Cătălin Vătămanu, “Războiul sfânt din perspectiva Vechiului Testament”, p.

101.
29 Biblia adică dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și a Noului Testament, tradusă

după textele originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala
Galaction, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, București, 1939, p.
882.

Theologia Orthodoxa 67
 Cătălin VARGA

Defetiști la origine, corupția spirituală deveniseră adevărata lor profeție30

(Numeri 22, 7; Neemia 6, 12; Iezechiel 13, 19). Verbul folosit aici pentru
„propovăduiesc” ( ‫ )וְ קָּ ְר ֣או‬înseamnă mai degrabă strict literal “a sfinți, a
consacra”, expresia referindu-se la sfințirea războiului, făcând trimitere
STUDIA indirectă spre ceremoniile religioase31 (1Regi 13, 8-12; Ieremia 6, 4; Isaia 13,
1 (19)/2020 3). Din punct de vedere literal, expresia deja consacrată “qiddešû
milhamâ” (sfințiți războiul), la profetul Miheia, nu are de-a face nimic cu
ideea unui conflict armat, ci este vorba despre impostura falșilor profeți,
care amăgeau poporul cu zvonuri de război, pentru ca aceștia speriați, să
le ofere daruri în schimbul rugăciunilor lor pentru pace32. Depravarea lor
morală este subliniată și de verbul ce descrie mușcătura dinților lor,
asemănătoare cu cea a șarpelui veninos, pentru a se împlini profeția
Domnului asupra poporului necredincios (Ieremia 8, 17; Amos 5, 19).
Aceștia atrag mânia lui Dumnezeu și pentru că vestesc pacea (šālôm) care
în mentalul colectiv însemna binecuvântarea mântuirii (Deuteronom 28, 1-
14). Cuvântul șalom cuprinde o arie cât mai largă de semnificații (sănătate
trupească, armonie socială, stabilitate economică și siguranță politică), ei
promiteau aceste bunuri fără o investire directă de la Dumnezeu, și
decontextualizând termenul de fundalul lui etic și religios (Ieremia 6, 14;
Iezechiel 13, 10), așadar, o uzurpare a autorității lui Dumnezeu33.
Pedepsirea lor era iminentă, fiindcă nimeni nu avea autoritatea morală de
a vesti pacea și mântuirea, decât doar cei credincioși lui Yahwe.
Următorul text este cel din Ieremia 6, 4: “Pregătiţi război împotriva
ei! Sculaţi-vă şi haideţi spre miazăzi! Vai! Ziua este spre sfârşit şi iată se lasă

30 David W.Baker, T.Desmond Alexander, Bruce K.Waltke, Obadiah, Jonah and

Micah. An Introduction and Commentary, coll. Tyndale Old Testament Commentaries,
vol. 26, (Donald J.Wiseman ed.), Inter-Varsity Press, Nottingham, 22009, p. 192.
31 John Merlin Powis Smith, William Hayes Ward, Julius A.Bewer, A Critical and

Exegetical Commentary on Micah, Zephaniah, Nahum, Habakkuk, Obadiah and Joel,

T&T Clark, Edinburgh, 41959, p. 75.
32 Cătălin Vătămanu, “Războiul sfânt din perspectiva Vechiului Testament”, p.

107.
33 Philip Peter Jenson, Obadiah, Jonah, Micah. A Theological Commentary, coll.

Library of Hebrew Bible/Old Testament Studies, vol. 496, T&T Clark, New York,
2008, pp. 134-135.

68 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

umbrele serii”. Aceeași expresie de consacrare a războiului ca act cultic,

aparținătoare războiului de sfințire al lui Yahwe, întâlnim și aici. Tema
largă a iminenței războiului ce-a dominat capitolele 4-5, se remarcă și în
acest capitol 6. Întocmai precum capitolele precedente din Ieremia, și
acesta este o compoziție din mai multe piese, oracole – de aceea, versetul STUDIA
de mai sus se integrează contextului ce compune versetele 1-8: un poem 1 (19)/2020
ce descrie venirea vrăjmașului de la Nord, cu scopul de-a asedia cetatea
sfântă a Ierusalimului. Astfel, profetul primește mesajul din partea
Domnului (versetele 6-8) care spune clar că invazia este ordonată de
Însuși Dumnezeu datorită păcatelor poporului Său. Acest dezastru
național se poate totuși evita numai dacă Ierusalimul se pocăiește de
păcatele lui34 (v. 8). Aceasta se poate ușor vedea prin fraza prepozițională
( ָּ‫“ )אֵ לֶּ ֶ֛יה‬împotriva ei”, care este un construct gramatical ce vizează o
legătură atemporală între entitatea afectată (Ierusalimul) și actanții
acestui iminent război35 (asirienii). Milostivirea lui Dumnezeu se degajă
de la sine, cucerirea Ierusalimului este posibilă (deportarea ei în robia
babilonică de mai târziu întărește această clauză), însă El îi poate opri pe
asupritorii de la Nord, numai dacă poporul va arăta semne de pocăință.
Se poate vorbi în cadrul versetelor 4-5 și despre un sfat în tabăra
Nordicilor, cu privire la o viitoare invazie (cu sensul de a porni bătălia
sau a o pregăti). Oricare va fi decizia, Dumnezeu este Cel Care va
guverna deciziile oamenilor, potrivit planului Său pedagogic de
restaurare a poporului Său căzut în idolatrie36.
Ultimul în ordine cronologică este Ioil 4, 9: “Vestiți acestea
popoarelor! Pregătiți războiul (qaddešû milhamâ)! Chemați vitejii! Lăsați să se
apropie și să înainteze toți oamenii războiului!”. Contextul puțin lărgit,

34 John Bright, Jeremiah. A New Translation with Introduction and Commentary, coll.
The Anchor Bible, (William Foxwell Albright, David Noel Freedman eds.),
Doubleday, New York, 1965, pp. 48-49.
35 Elizabeth R.Hayes, The Pragmatics of Perception and Cognition in MT Jeremiah 1:1

– 6:30. A Cognitive Linguistics Approach, coll. Beihefte zur Zeitschrift für die
alttestamentliche Wissenschaft, band 380, Walter de Gruyter, Berlin, 2008, p. 218.
36 William McKane, A Critical and Exegetical Commentary on Jeremiah, vol. 1, T&T

Clark, Edinburgh, 1986, pp. 141-142.

Theologia Orthodoxa 69
 Cătălin VARGA

prezintă decizia Domnului de a strânge toate neamurile în valea lui

Iosafat, pentru ca să le judece prin război (3, 1-3). Versetul de față îl
pregătește pe Israel pentru războiul de sfințire, iar ținta lui este redată
prin repetiția verbelor: “anunțați/veniți” toate popoarele. Versetul
STUDIA următor portretizează echipamentul militar al acelor timpuri pre-exilice,
1 (19)/2020 tocmai pentru a sublinia iminența războiului. Chemarea clasică la război
surprinsă de profetul Ioil, comportă o doză de ironie la profetul Isaia (21,
5) care îi descrie pe luptători mâncând și bând, neașteptându-se la un
război intempestiv. Judecata divină nu vizează doar declararea
verdictului, ci și punerea în practică a acestui verdict, prin derularea
ultimei bătălii. Profetul Ioil primește de la Dumnezeu un mesaj
asemănător profețiilor lui Isaia (8, 9; 17, 1-14), Zaharia (12-14) și Iezechiel
(38-39), unde Sionul celebrează cultic, victoria lui Dumnezeu împotriva
tuturor vrăjmașilor Săi37. Seriozitatea cu care se apropie războiul este dată
de însăși porunca lui Yahwe, trimisă fie prin profeții Săi, fie prin îngerii
Săi însărcinați să vestească neamurilor Judecata. Expresia întâlnită aici
qaddešû milhamâ derivă din imaginea războaielor lui Dumnezeu, care se
derulează sub stricta Sa comandă. Ea comportă desigur un puternic
fundal cultic, se poruncește îndeplinirea jertfele și arderile-de-tot ce
pregăteau derularea războiului lui YHWH (1Regi 7, 8-9; Ieremia 51, 27),
purtat de războinicii Domnului anume consacrați pentru îndeplinirea
acestui ideal (Isaia 13, 3: “Eu am poruncit sfintei Mele oştiri, zice Domnul,
chemat-am pe vitejii mâniei Mele, pe cei ce se veselesc de slava Mea38”).

Dimensiunea nomosică și socială a războiului lui Yahwe

(Deuteronom 20)
Legile războiului lui Yahwe sunt decretate în acest capitol
nomosic, el este textul de referință în problema noastră, tocmai de aceea l-

37 Leslie C.Allen, The Books of Joel, Obadiah, Jonah and Micah, coll. The New
International Commentary on the Old Testament, William B.Eerdmans Publishing
Company, Grand Rapids, 1976, pp. 149-150.
38 John Merlin Powis Smith, William Hayes Ward, Julius A.Bewer, A Critical and

Exegetical Commentary on Micah, Zephaniah, Nahum, Habakkuk, Obadiah and Joel, p.

550.

70 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

am lăsat la urmă, pentru o analiză cât mai atentă. Firește că unele

elemente de aici se regăsesc logic în cazurile discutate mai sus, însă toate
acestea sunt cazuri particulare, ce reflectă modul în care Israel a pus sau
nu în practică, legea războiului lui Dumnezeu. Singur Deuteronom 20
rămâne textul biblic normativ în vederea unei apropieri obiective față de STUDIA
tema qaddeșu milhamâ. Critica deconstrucționistă venită pe filonul lui 1 (19)/2020
J.Derrida, s-a grăbit să înfiereze și acest pasaj unic al Vechiului Testament,
de-o bogăție umană inepuizabilă, considerând acest capitol al Legii, unul
idealist și deloc ancorat în realitatea palpabilă39. Nu vom comenta această
afirmație.
Foarte sugestivă în iconomia războiului devine importanța
preotului în pregătirea morală a viitorilor luptători (20, 2-4). Aceștia
aveau rolul de-a ridica moralul armatei printr-o suită de discursuri
persuasive privitoare la pronia lui Dumnezeu. Însă aceasta este doar una
din funcțiile preotului în timp de război. Pe lângă aceasta, ei erau
responsabili și de aducerea jertfelor înainte de începerea luptei, iar unii
preoți erau prezenți chiar pe câmpul de bătălie, purtând chivotul
Legământului înaintea oștirii Domnului40, după cum am observat în
decursul acestui studiu.
Încă de departe se observă o dimensiune socială frapantă în
această lege a războiului oferită de Dumnezeu, ea în sinea ei, putând fi un
argument îndestulător pentru a susține unicitatea războiului Domnului,
în comparație cu războiul sfânt de tip jihadist. Pe baza acestui text, se
poate vedea cum comportamentul israeliților pe timp de război era foarte
moderat, în situația în care inamicul își deschidea de bunăvoie porțile, i se
acorda pacea iar cetatea nu era jefuită, ci se mulțumeau doar cu un tribut.
În caz de rezistență însă, preocuparea socială a evreilor domina întregul
cadru: femeile și copiii erau cruțați, femeile erau respectate, animalele la
rândul lor erau scăpate de la moarte, pomii roditori din împrejurimi nu

39 M.H.Segal, The Pentateuch: its composition and its authorship and other Biblical
studies, Magnes Press, Hebrew University, Jerusalem, 1967, p. 80.
40 T. Fish, “War and Religion in Ancient Mesopotamia”, in Bulletin of the John

Rylands Library, vol. 23, 1939, pp. 395-396.

Theologia Orthodoxa 71
 Cătălin VARGA

erau distruși41. Singura excepție o vedem în versetele 16-18: “Dar în

cetățile acestor neamuri pe care Domnul, Dumnezeul tău, ți le dă să le
moștenești pământul, să nu lași în viață nimic din tot ce suflă, ci de istov să-i dai
pieirii, pe Hetei, și pe Amorei, pe Canaaneeni și pe Ferezei, pe Hevei, pe Iebusei și
STUDIA pe Gherghesei, așa cum ți-a poruncit ție Domnul, Dumnezeul tău, ca nu cumva
1 (19)/2020 ei să vă învețe să faceți toate urâciunile pe care le-au făcut pentru
dumnezeii lor, și să păcătuiți astfel în fața Domnului, Dumnezeului vostru”,
când ocuparea Canaanului va trebui trecut prin sabie de la copil până la
bărbat, cu toate animalele și averile lor, măsură extremă admisă de
Dumnezeu în scop pedagogic, pentru ca poporul Său cel sfințit prin
luptă, să nu se contamineze cu moravurile ușoare ale acelor locuitori
păgâni.
Acest comportament social al poporului lui Yahwe, se pare că se
regăsește în mediile palestiniene ale sfârșitului de epocă a bronzului (cca.
1500 î.Hr. – 1155 î.Hr.) și începutului de epocă a fierului (cca. 1200 – 600
î.Hr.), spun dovezile arheologice. În acest interval de timp se petrec
marile prăbușiri sociale și politice ale palatelor regale din zona Palestinei.
De asemenea, sistemul militar intră și el în colaps. Specialiștii militari
(maryannu) care au primit înalte beneficii din partea regelui lor, și
asigurarea întregului arsenal de luptă în cele mai optime condiții, dispar
și aceștia din scenă. Cercetătorii presupun că o nouă paradigmă militară a
luat naștere pe fondul acestui declin regional, nu în privința tehnicii de
luptă (caii și carele au rămas actuale multe secole de-a rândul), ci în ceea
ce privește politica militară, cu specială referință asupra metodelor de
recrutare și relațiile socio-politice implicate în confruntările armate42. Se
prea poate ca această dimensiune socială a războaielor lui Israel, să fi
influențat și mentalul acestor civilizații, prin intersectările directe și
indirecte. În orice caz, se degajă de aici, o puternică influență pozitivă a
lui Israel asupra neamurilor vecine. Cu atât mai mult cu cât avem la
îndemână relatările campaniilor de război a faraonilor Tutmose III,
Amenhotep II, Seti I și Ramses II, care se lăudau cu prăzile de război, cu

41Claudiu Dumea, Pagini dificile ale Vechiului Testament, p. 234.

42Mario Liverani, Israel’s History and the History of Israel, translated by Chiara Peri
and Philip R.Davies, Equinox, London, 22007, p. 41.

72 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

prizonieri captivați, cu grânare incendiate și cu pomi tăiați în condiții de

asediu. Un mod de luptă total opus cu cel al lui Israel43.
Dimensiunea socială se poate observa și din natura efectivă a
războaielor conduse de Iosua, în sfera aceasta, violența (hamas) nu își avea
locul, deoarece era percepută drept un atac frontal la adresa maiestății lui STUDIA
Dumnezeu. Campania lui Iosua are la baza ei porunca lui Dumnezeu de a 1 (19)/2020
stârpi răul din Canaan, și a pune bazele unei teocrații, adică a unei
societăți guvernată de Legea lui Dumnezeu dată prin Moise. Așadar,
putem vorbi în termeni puțin prozaici, despre o revoluție prin care este
deposedat un regim de guvernare opresiv44.
Legea războiului lui Yahwe are cinci mari puncte de un profund
substrat social, unde transpare grija deosebită a lui Dumnezeu față de
om, față de nevoile lui cele mai mărunte. În primul rând, cel care și-a zidit
o casă nouă și nu a început încă să o folosească (hānak), era scutit de
serviciul militar (20, 5). O astfel de înțelegere socială i se oferă și celui ce-a
sădit o vie de curând, și încă nu a mâncat din roadele ei. Această
îngăduință putea merge chiar și până la cinci ani de repaus (Levitic 19, 23-
25). Un alt caz de permisivitate, este al bărbatului proaspăt logodit, acesta
putând beneficia de-o scutire de maxim un an de zile (Deuteronom 24, 5).
Mult mai cordială devine în acest scenariu, scutirea de război a celui
fricos și slab la inimă. Moralul armatei nu trebuia știrbit cu nimic,
deoarece armata era cu totul dedicată lui Dumnezeu, iar oricine afecta
această credință, trebuia îndepărtat (20, 8-9). Lașitatea devine astfel o
problemă de natură spirituală, și va fi dezvoltată mai apoi de sfântul
Pavel (Filipeni 1, 28), care va spune răspicat: “...fără ca-ntru ceva să vă
înfricoșați de cei potrivnici, ceea ce pentru ei este un semn de pierzare, dar pentru
voi, de mântuire; și aceasta, de la Dumnezeu”. Un ultim angajament social,
despre care am amintit mai sus, privește interdicția de a tăia pomii din
ținuturile inamice (20, 19-20). Din moment ce Dumnezeu le va dărui

43 James B.Pritchard, Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old Testament,
Princeton University Press, Princeton, 31969, p. 234-241.
44 Silviu Tatu, Introducere în studiul Vechiului Testament. Pentateuhul și cărțile

istorice, Editura Casa Cărții, Oradea, 2016, p. 274.

Theologia Orthodoxa 73
 Cătălin VARGA

întreaga țară, desconsiderarea acestei porunci ar însemna un act de

îngâmfare față de creația lui Dumnezeu45.
Observăm aici în ultima poruncă a lui Dumnezeu și o preocupare
atentă cu privire la creația Sa, o preocupare ecologică. Învățătura despre
STUDIA mediul înconjurător abundă în teologia Vechiului Testament46, iar mai
1 (19)/2020 apoi va fi reluată și de către unii autori ai Noului Testament47. Minunile

45 John F.Walvoord, Roy B.Zuck, Comentariu al Vechiului Testament, pp. 301-302.

46 Cercetând însă mai atent Sfânta Scriptură, putem identifica unele răspunsuri la
întrebarea: Ce spune Biblia cu privire la conservarea creaţiei? Aşadar, oferim
următorul tablou: lumea naturală este lucrarea lui Dumnezeu în care Acesta se
odihneşte (Facerea 1, 31a; Evrei 1, 2); creaţia este bună (Facerea 1, 4); creaţia Îl
descoperă pe Dumnezeu, Creatorul ei (Ieremia 5, 20-24; Romani 1, 20); Dumnezeu
susţine creaţia (Matei 6, 26); omul este coroana creaţiei lui Dumnezeu, tocmai de
aceea întreaga creaţie este foarte valoroasă (Facerea 1, 26-27; Psalm 105, 24);
întreaga creaţie îşi cântă rugăciunea către Creator (Neemia 9, 5-6); urmările
păcatelor noastre afectează vieţile noastre, pe cele ale vecinilor noştri, şi nu în
cele din urmă, afectează întreaga creaţie (Facerea 3, 17-19; Isaia 24, 4-13; Ieremia 12,
4; Romani 8, 19-22); Scriptura condamnă distrugerea pământului şi prevede aspre
penalităţi celor în cauză (Levitic 26, 40-43; Apocalipsa 11, 18); Scriptura învaţă că
pământul aparţine lui Dumnezeu, de aceea nu putem face cu el tot ceea ce dorim
(Facerea 1, 1; Deuteronom 10, 14; Coloseni 1, 15-16); una din primele porunci pe care
Dumnezeu i le oferă lui Adam este aceasta: poartă de grijă creaţiei (Facerea 2, 15);
distrugerea creaţiei nu este îngăduită (Facerea 1, 29; 1Timotei 4, 4-5); Scriptura ne
oferă o imagine a ceea ce va fi creaţia la sfârşitul timpurilor, ea va fi vindecată şi
restaurată (Isaia 11, 6-9; Iezechiel 47, 6-12; Romani 8, 19-22; 2Petru 3, 13; Apocalipsa
21, 1; 22, 1-5 etc). Pentru mai multe informații a se vedea Cătălin Varga,
“Îndumnezeire și Restaurare între Typos și Antitypos în cea de-a doua Epistolă a
Sfântului Apostol Petru”, în Studii Teologice, nr. 1, 2015, pp. 227-231; Ernst M.
Conradie, „Toward an Ecological Biblical Hermeneutics: A Review Essay of the
Earth Bible Project”, in Scriptura, no. 85, 2004, pp. 123-135; Rosemary Radford
Ruether, „Ecology and Theology: Ecojustice at the Center of the Church’s
Mission”, in Interpretation, vol. 65, no. 4, october 2011, pp. 354-364; Felicia Dumas,
„Orthodoxie et écologie en France”, in Journal for Interdisciplinary Research on
Religion and Science, nr. 6, january 2010, p. 184.
47 Ernest Lucas, „The New Testament teaching on the environment”, in

Transformation: An International Journal of Holistic Mission Studies, 16: 93, 1999, pp.
93-99; Edward Adams, „Does Awaiting New Heavens and a New Earth (2 Peter 3:

74 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

lui Hristos trebuie interpretate ca o prefigurare a reînnoirii şi vindecării

întregii creaţii48, când Mântuitorul oferă poruncile de bază ale eticii noii
Împărăţii, El se opreşte la doar două: „Iisus i-a răspuns că întâia este:
Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn, respectiv: Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din STUDIA
tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua 1 (19)/2020
e aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât aceasta nu
este altă poruncă” (Marcu 12, 29-31). Fiecare dintre aceste porunci au şi o
implicaţie ecologică, cu siguranţă a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a
valorifica şi creaţia pe care El o valorifică, şi a te înscrie destinului ei
hristic49: din moment ce El se lupta spre a o elibera de sub lucrarea

13) Mean Abandoning the Environment?”, in The Expository Times, vol. 121, no. 4,
2010, pp. 168-175; Edward Adams, „Retrieving the Earth from the Conflagration:
2 Peter 3: 5-13 and the Environment”, in vol. Ecological Hermeneutics: Biblical,
Historical and Theological Perspectives, (David G.Horrell, Cherryl Hunt,
Christopher Southgate, Francesca Stavrakopoulou, eds.), T.&T. Clark
International, London, 2010, pp. 108-120; G.Z. Heide, „What is New about the
New Heaven and the New Earth? A Theology of Creation from Revelation 21
and 2 Peter 3”, in Journal of the Evangelical Theological Society, no. 40, 1997, pp. 37-
56.
48 De fapt constituţia hristologică a omului se vede şi din responsabilitatea lui

faţă de întreaga creaţie, ca unul ce este atât recapitularea cât şi conştiinţa creaţiei
întregi, spune Teodor al Mopsuestiei, deoarece chipul său, care este Hristos, este
Recapitularea şi Mântuitorul a toate. Vezi Teodoret de Cyr, Quaestiones in
Genesim, P.G. 80, col. 109B.
49 Aici, de asemenea s-au zvonit diverse teorii privind vechimea şi destinul

pământului, cercetătorii întrebându-se care ar putea fi dovezile biblice care să

ateste faptul că pământul este mult mai bătrân decât ne putem noi imagina. Din
păcate, nu există decât trei opţiuni, timpul care să asigure o astfel de vechime
trebuie cuprins: a) în timpul săptămânii creaţiei; b) înaintea săptămânii creaţiei
sau c) după săptămâna creaţiei. Iar dacă totuşi, această masivă ecuaţie temporală
nu poate cadra acestor trei variabile, devine evident faptul că teoria unui pământ
prea bătrân de zile, nu poate avea acoperire scripturistică. Vezi Bert Thompson,
The Bible and the Age of the Earth, Apologetics Press, Montgomery, Alabama, 2003,
pp. 15-17; Bert Thompson, The Scientific Case for Creation, Apologetics Press,
Montgomery, Alabama, 2004, pp. 21-25.

Theologia Orthodoxa 75
 Cătălin VARGA

întunericului (Romani 8, 21-2250). Pentru că noi trăim în spaţiul şi timpul

dintre căderea creaţiei şi recrearea ei, anticipând şi nădăjduind în
intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu51. Etica creştinismului include şi
etica modului în care ne ocupăm de pământul nostru, în întruparea,
STUDIA moartea şi învierea lui Iisus, Dumnezeu a înfrânt puterile întunericului, a
1 (19)/2020 păcatului şi a morţii, inaugurând pronia Sa peste întreaga creaţie. Aceasta
este vestea cea bună pentru întreg pământul, fiindcă dovedeşte modul în
care o lume decăzută este restaurată prin intervenţia lui Dumnezeu52.
În cartea profetului Ioil (capitolele 1-2), pământul nu este doar
aşternutul picioarelor noastre şi nici obiectul unei dorinţi umane, autorul
focalizând aici atenţia asupra importanţei pământului în general, spune
Braaten53, Ioil angrenând un concept larg utilizat: pământul jeleşte
păcatul omenirii, judecata lui Dumnezeu, sau câte o parte din ambele. În
toate cazurile, oamenii sunt îndemnaţi să procedeze întocmai, însă refuză
această învoire cu natura. Profetul Osea (4, 1-3) înfăţişează pământul ca
fiind un agent activ prin care YHWH îşi duce la îndeplinire judecata în

50 Textul din Romani 8, 19-22 alături de cel din Coloseni 1, 20, sunt textele cele mai
citate de către ecologiştii bibliști, fiindcă în ele se exprimă nădejdea viitoare cu
privire la lumea fizică a Noului Testament. Majoritatea interpreţilor au fost de
părere că acel κτίσις („creaţia”) din Romani 8, 19, trebuie să se refere în gândirea
paulină la întreg universul creat. În orice caz, tranziţia de la v. 22 către v. 23 îi
exclude pe credincioşi din scopul creaţiei prezentat în vv. 19-22, iar prin
substantivul ματαιότης („deşertăciune”) prezent în v. 20, apostolul exclude orice
intervenţie umană în general. Urmărind firul profeţilor (Psalmul 65, 12-13; Isaia
24, 4; Ieremia 4, 28), apostolul Pavel zugrăveşte imaginea lumii create între aceste
două borne: de la căderea ei către anticipata sa glorie. Vezi Douglas J. Moo,
„Nature in the New Creation: New Testament Eschatology and the
Environment”, in Journal of the Evangelical Theological Society, vol. 49, no. 3, 2006,
p. 453.
51 Mark Bredin, The Ecology of the New Testament. Creation, Re-creation and the

Environment, Biblica Publishing, Colorado Springs, 2010, p. 17.

52 Robert White, Jonathan Moo, „Environmental Apocalypse and Christian

Hope”, in Ethics in Brief, vol. 17, no. 1, 2011, p. 3.

53 Laurie J.Braaten, “Earth Community in Joel: A Call to Identify with the Rest of

Creation”, in vol. Exploring Ecological Hermeneutics, Society of Biblical Literature,

Atlanta, 2008, p. 65.

76 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

popor, tocmai de aceea, pământul nu acţionează în afara sferei de

manifestare a Dumnezeului Cel Viu. Pământul joacă un rol important în
fiecare etapă a procesului condus de YHWH: în problema convocării (4,
1b), în cea a punerii sub judecată (4, 1d), şi în cea a declarării pedepsei
(„aşadar pământul jeleşte” – 4, 3a54). STUDIA
Dumnezeu le dăruiește evreilor țara Canaanului cu scopul de a 1 (19)/2020
trăi, lucra și prospera în ea. Construcția de case, cultivarea viei, căsătoria
și alte lucruri adiacente, constituiau esența vieții în țara promisă. Dacă
această dimensiune a vieții înceta, războaiele de sfințire nu își mai aveau
rostul. Este evident faptul că toate aceste scutiri de la război, dovedește că
în planul lui Dumnezeu, aspectele importante ale vieții poporului Său,
erau mult mai importante decât cerințele armatei. Aceasta datorită
convingerii că victoria depindea în ultimă instanță nu de armata propriu-
zisă, ci de intervenția directă a lui Dumnezeu în iconomia războiului55.
Prin acest fel de abordare profund social și spiritual al războiului, qaddeșu
milhamâ se deosebește evident de structura eminamente omenească a
ideologiei jihadiste, care nu are nimic de-a face cu istoria divino-umană a
poporului lui Dumnezeu.
Acest sistem de valori inspirat din corpusul nomosic, definește
legile pozitive ale lui Dumnezeu, în interiorul cărora, grija față de

54 Melisa Tubbs Loya, “Therefore the Earth Mourns: The Grievance of Earth in
Hosea 4: 1-3”, in vol. Exploring Ecological Hermeneutics, pp. 54-55; Ioan Chirilă,
Cartea Profetului Osea. Breviarum al Gnoseologiei Vechiului Testament, Editura
Limes, Cluj-Napoca, 1999, p. 144: „Versetele 1-3 formează o unitate şi pot fi
considerate ca introducere a cuvântărilor care vor urma. Imaginea procesului nu este
nouă în cartea Osea... este posibil ca Osea să fie creatorul acestui gen de cuvântări pe care
profeţii ce-i vor urma şi-l vor însuşi de bunăvoie (Isaia 3: 13; Ieremia 2: 9; Miheia 6).
Această introducere se împarte în trei părţi, specifice unei acţiuni de judecată: a) profetul
cere atenţia poporului; b) actul acuzării; c) pedepsirea introdusă de al-ken – iminent,
imediat, deoarece, spune profetul, poporului îi lipseşte cunoaşterea lui Dumnezeu şi fără
cunoaşterea Lui poporul nu are nici emet – adevăr şi nici hesed – înţelepciunea iubirii
aproapelui”.
55 Peter C.Craigie, Deuteronomul, coll. Comentariile Exegetice LOGOS la Vechiul

Testament, (R.K. Harrison, Robert L.Hubbard eds.), Editura Logos, Cluj-Napoca,

2008, p. 310.

Theologia Orthodoxa 77
 Cătălin VARGA

paradigma familială abundă în exces, după cum este cazul și în

Deuteronom 20. Cu siguranță, partea cea mai înaltă a Legii lui Moise,
promova sfințirea vieții, prin excelarea paradigmei preoțești; în timp ce
zona diferitelor aspecte ale vieții, ale elementului uman, exceda frumosul
STUDIA vieții în diferitele lui aspecte sociale. Însă toate aspectele Legii intră în
1 (19)/2020 strânsă conexiune, având la baza lor nucleul familial dedicat împlinirii
voii lui Yahwe, iar acest aspect făcea din Israel, un popor unic pe fața
pământului56.

Concluzii
Războiul lui Dumnezeu înregistrat în istoria poporului ales, este
unic în comparație cu celelalte războaie ale neamurilor străine de
Dumnezeu, din prisma următoarelor ocurențe:
1. Războiul este în primul rând al omului, și nu al lui Dumnezeu, căci El
nu are de-a face nimic cu moartea păcătosului, ci așteaptă cu nerăbdare
întoarcerea acestuia. Israel se face doar un instrument punitiv și
pedagogic în mâna lui Dumnezeu, Cel Care restabilește ordinea morală a
ținutului Canaanului.
2. Înaintea demarării oricărei lupte, voia lui Dumnezeu era consultată
prin oracolele preoțești Urim și Tummim. Înainte de orice război,
Dumnezeu era întrebat despre oportunitatea unui eventual conflict
armat, și doar după ce erau asigurați de călăuzirea lui Yahwe, israeliții
porneau la luptă.
3. Strategia de luptă era deja stabilită de Dumnezeu, victoria evreilor intra
în strânsă dependență de respectarea cu scrupulozitate a poruncilor
divine. Tot de strategia divină a luptei ține și prezența preoților în fruntea
armatei, ducând pe front chivotul Domnului, ca semn vizibil al prezenței
lui Dumnezeu, Cel ce Se implica activ în războaiele evreilor, spre
ridicarea moralului soldaților. De asemenea, sfințirea soldaților înainte de

56 Waldemar Janzen, Old Testament Ethics. A Paradigmatic Approach,

Westminster/John Knox Press, Louisville, 1994, pp. 87-88.

78 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

război, printr-un exercițiu ascetic bine pus la punct, și prin oficierea

jertfelor de curăție și de invocare a proniei lui Dumnezeu de către preoți,
este o altă strategie de drept divin.
4. Orice formă de alianță sau legământ cu popoarele date spre nimicire de
îngăduința lui Dumnezeu, este o practică strict interzisă pentru Israel STUDIA
(cazul Iosua și gabaoniții). 1 (19)/2020

5. Nu în cele din urmă, războaiele permise dar nu poruncite de

Dumnezeu, se derulează după un cod de legi mai dinainte stabilit în
Legea lui Moise, de unde transpare dimensiunea socială a luptei, unde
Yahwe este atent la cele mai mici amănunte ale soldaților Săi, înlesnindu-
le învoiri de la sarcina militară, pe diverse motive familiale, permisiune
care se putea prelungi chiar și până la cinci ani, pentru acela care și-a
sădit de curând o vie.
Războiul de sfințire, cu dimensiunea lui teologică (Ieremia 6, 4;
Miheia 3, 5; Ioil 4, 9), dar și socială (Deuteronom 20), este cu adevărat o
viziune de luptă străină cercurilor jihadiste, promotoare a numitului
“război sfânt”. Israel nu luptă pentru convertirea cu forța a popoarelor
păgâne din jur la religia monoteistă, ci pentru a-și revendica pământul
Canaanului, moștenit direct de la Dumnezeu, prin legământul încheiat cu
sluga Sa Avraam în vechime. Războaiele de după cucerirea Canaanului,
din epoca premonarhică și monarhică, sunt războaie de consolidare a
Tării Sfinte. Derapajele întâlnite în cazurile regilor Saul, David, Ahab și
alții, care luptă fără voia lui Dumnezeu, sunt simple incidente, ce
devalorizează contextul sfințitor al lui qaddeșu milhamâ.

Bibliografie

ACHIMESCU, Nicolae, Universul religios în care trăim, Editura TRINITAS a

Patriarhiei Române, București, 2013.
ALLEN, Leslie C., The Books of Joel, Obadiah, Jonah and Micah, coll. The New
International Commentary on the Old Testament, William B.Eerdmans
Publishing Company, Grand Rapids, 1976.
BARRET, Lois, The Way God Fights: War and Peace in the Old Testament, Herald
Press, Harrisonburg, 1987.

Theologia Orthodoxa 79
 Cătălin VARGA

Biblia adică dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și a Noului Testament, tradusă după

textele originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala
Galaction, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, București,
1939.
STUDIA BIRCH, Bruce, Let Justice Roll Down: The Hebrew Scriptures, Ethics, and Christian
1 (19)/2020 Life, Westminster John Knox Press, Louisville, 1991.
CASIDAY, Augustine, Tradiție și Teologie în scrierile Sfântului Ioan Casian, trad. de
Lucian Filip, Editura Doxologia, Iași, 2015.
CHIRILA, Pr. Prof. Dr. Ioan, “Structura Literar Eshatologică a Vechiului
Testament. Analiza Macrostructurală”, în Studia Ubb Theol Orth, vol. 58, nr.
2, 2013.
IDEM, Cartea Profetului Osea. Breviarum al Gnoseologiei Vechiului Testament,
Editura Limes, Cluj-Napoca.
Coranul, trad. de George Grigore, Editura Herald, București, 2015.
CRAIGIE, Peter C., Deuteronomul, coll. Comentariile Exegetice LOGOS la Vechiul
Testament, (R.K. Harrison, Robert L.Hubbard eds.), Editura Logos, Cluj-
Napoca, 2008.
DYMESS, William, Teme ale Teologiei Vechiului Testament, trad. de Ruben
Ologeanu, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2010.
DOUGLAS, J.D., Dicționar biblic, vol. 1, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995.
ELIMIROVICI, Nicolae, Războiul și Biblia, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas,
Editura Sophia, București, 2010.
HAYAS, Elizabeth R, The Pragmatics of Perception and Cognition in MT Jeremiah 1:1
– 6:30. A Cognitive Linguistics Approach, coll. Beihefte zur Zeitschrift für die
alttestamentliche Wissenschaft, band 380, Walter de Gruyter, Berlin, 2008
LUCAS, Ernest, „The New Testament teaching on the environment”, in
Transformation: An International Journal of Holistic Mission Studies, 16: 93,
1999.
McKANE, William, A Critical and Exegetical Commentary on Jeremiah, vol. 1, T&T
Clark, Edinburgh, 1986.
MIHAILA, Alexandru, (Ne)lămuriri din Vechiul Testament. Mici comentarii la mari
texte, vol. 1, Editura Nemira, București, 2011.
MIHOC, Pr. Prof.dr. Vasile, „Sensul tipic al Vechiului Testament după 1
Corinteni 10, 1-11”, în Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1976;

80 Studia Universitatis Septentrionis

Războaiele lui Israel din Vechiul Testament ...

Idem, Tipologia ca metodă de interpretare creştină a Vechiului Testament, în „Altarul

Banatului”, nr. 7-9, 1997;
NEGOIITA, Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Sophia,
București, 2004.
TATU, Silviu, “Iosua”, în vol. Introducere în studiul Vechiului Testament. STUDIA
Pentateuhul și cărțile istorice, (Silviu Tatu ed.), Editura Casa Cărții, Oradea, 1 (19)/2020
2016.
IDEM, Introducere în studiul Vechiului Testament. Pentateuhul și cărțile istorice,
Editura Casa Cărții, Oradea, 2016.
TEODORET, al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, vol. 1, trad. de
Iulia Cărare și Mircea Ștefan, Editura Doxologia, Iași, 2015.
VATAMANU, Cătălin, “Războiul sfânt din perspectiva Vechiului Testament”, în
Studii Teologice, nr. 3, iulie-septembrie 2006.
WELLHAUSEN, Julius, Prolegomena to the History of Israel, The World Publishing
Company, Cleveland and New York, 1957.

Theologia Orthodoxa 81