CAB. Relevanța Trinității În Cadrul Planului Mântuirii - Licență - 2022 - Cucu Albert-Beniamin

UNIVERSITATEA ADVENTUS DIN CERNICA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

TEOLOGIE ADVENTISTĂ PASTORALĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

Conf. univ. dr. Szallós-Farkas Zoltán Cucu Albert-Beniamin
CERNICA
2022
UNIVERSITATEA ADVENTUS DIN CERNICA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
TEOLOGIE ADVENTISTĂ PASTORALĂ
RELEVANȚA TRINITĂȚII ÎN CADRUL

PLANULUI MÂNTUIRII
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

Conf. univ. dr. Szallós-Farkas Zoltán Cucu Albert-Beniamin
CERNICA
2022
DECLARAŢIE
de asumare a răspunderii privind conținutul lucrării de licență
Subsemnatul/subsemnata1 ,
absolvent(ă) a ,
Facultatea ,
Programul de studii/specializarea ,
promoția ,
înscris(ă) la examenul de licență, la Universitatea ,
Facultatea de ,
sesiunea , declar pe propria răspundere că lucrarea de
licență cu titlul
,
având ca îndrumător științific pe Domnul/Doamna ,
a fost realizată în totalitate de mine, ca rezultata al propriei cercetări și documentări
și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă instituție de învățământ superior, din
țară sau din străinătate în vederea evaluării.
De asemenea, declar că toate afirmațiile din lucrare referioare la datele și
informațiile analizate, la metodele prin care acestea au fost obținute și la sursele din
care le-am obținut sunt adevărate și că toate sursele bibliografiilor utilizate, inclusiv
cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a
plagiatului.
Prin prezeznta îmi asum în totalitate originalitatea lucrării elaborate,
întelegând că falsificarea datelor și a informațiilor analizate în lucrare constituie
fraudă și este sancționată conform regulamentelor în vigoare.
Data: / / Semnătura:
1
Se completează cu MAJUSCULE numele din certificatul de naştere, iniţiala tatălui, prenumele candidatului(ei) şi, dacă este
cazul, în paranteze numele de familie din cartea de identitate.
CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................................................. VI
CAPITOLUL I TRINITATEA ÎN VECHIUL TESTAMENT ........................................... 10
1. CONCEPTUL DE „DUMNEZEU” ÎN RELIGIILE NON-MONOTEISTE ȘI

MONOTEISE .................................................................................................................. 10
1.1. Conceptul de „Dumnezeu” în religiile non-monoteiste .................................... 11
1.2. Conceptul de „Dumnezeu” în religiile monoteiste ............................................ 13
2. TRINITATEA ÎN VECHIUL TESTAMENT: ÎNAINTE DE CĂDEREA OMULUI

16
2.1. Geneza 1:26-27 ................................................................................................. 18
3. TRINITATEA ÎN VECHIUL TESTAMENT: DUPĂ CĂDEREA OMULUI ........ 22
3.1. Geneza 3:22 ....................................................................................................... 22
3.2. Geneza 11:7 ....................................................................................................... 23
3.3. Deuteronomul 6:4 cf. Geneza 2:24 ................................................................... 23
3.4. Isaia 6:8 ............................................................................................................. 27
3.5. Isaia 42:1 ........................................................................................................... 28
3.6. Isaia 48:16 ......................................................................................................... 30
3.7. Isaia 53 în lumina Pluralității Divine ................................................................ 31
3.8. Isaia 63:7-14 ...................................................................................................... 33
3.9. Îngerul Domnului .............................................................................................. 35
CAPITOLUL II TRINITATEA ÎN NOUL TESTAMENT ................................................ 45
1. PASAJE TRINITARIENE NOUTESTAMENTARE .............................................. 45
1.1. Evanghelia după Matei ...................................................................................... 46
1.2. Scrierile apostolului Pavel ................................................................................. 51
2. IMPLICAREA TRINITĂȚII ÎN ÎNTRUPAREA LUI IISUS CHRISTOS ............. 53
IV
3. ASPECTUL TRINITAR AL MORȚII ȘI AL ÎNVIERII LUI IISUS ...................... 57
3.1. Moartea lui Iisus din perspectivă Trinitară ....................................................... 57
3.2. Învierea lui Iisus din perspectivă Trinitară ........................................................ 61
3.3. Înălțarea din perspectivă trinitariană ................................................................. 64
CAPITOLUL III ROLURILE FIECĂREI PERSOANE DIN INTERIORUL TRINITĂTII

ÎN CADRUL PLANULUI MÂNTUIRII ............................................................................ 66
1. ROLURILE LUI DUMNEZEU TATĂL ................................................................. 71
1.1. Dumnezeu Tatăl – Creatorul tuturor lucrurilor ................................................. 73
1.2. Dumnezeu Tatăl – Inițiator al Planului Mântuirii ............................................. 75
1.3. Tatăl a pregătit un trup Fiului ............................................................................ 79
2. ROLUL LUI IISUS CHRISTOS ÎN PLANUL SOTERIOLOGIC .......................... 84
2.1. Rolul lui Dumnezeu Fiul ................................................................................... 84
2.2. Rolul lui Iisus Christos – Omul Iisus ................................................................ 95
1. Cele șapte Funcții/Roluri ale lui Iisus Christos................................................... 108
2. ROLUL DUHULUI SFÂNT – DUMNEZEU DUHUL SFÂNT ........................... 114
2.1. Duhul Sfânt: Ființă Personală sau entitate Impersonală? ................................ 115
2.2. Rolurile Duhul Sfânt în Planul Mântuirii ........................................................ 120
2.3. Implicațiile doctrinei despre Duhului Sfânt în viața omului ........................... 128
CONCLUZII...................................................................................................................... 130
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................... 132
V
INTRODUCERE
1. Formularea problemei
Poziția Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea în privința învățăturii despre

Dumnezeu este Trinitariană: există un singur Dumnezeu manifestat prin realitatea a trei
Persoane reale, distincte și co-egale din punctul de vedere al naturii lor divine, însă, în
rândul membrilor acestei Biserici, se regăsesc diferite opinii cu privire la conceptul de
Trinitate, astfel încât o categorie de persoane neagă statutul de Dumnezeu deplin al lui
Iisus Christos, dezbrăcându-L de divinitatea Sa. În afară de aceste probleme christologice,
există și probleme de ordin penumatologic: negarea statutului de Persoană reală și distinctă
a Duhului Sfânt față de celelalte două Persoane și negarea divinității depline a Duhului
Sfânt.
Opiniile distincte atât de învățătura Bisericii, cât mai ales de învățătura Scripturii
conduc la o înțelegere greșită a Planului Mântuirii dacă Iisus nu este Dumnezeu adevărat și
dacă Duhul Sfânt nu este Dumnezeu deplin.
Părerile distincte în privința naturii lui Iisus Christos și a Duhului Sfânt în afara
ariei Scripturistice nasc probleme de natură soteriologică/mântuitoare și tocmai aceste
aspecte creează contextul problemei studiului de față, fiind abordate dintr-o perspectivă a
Planului Mântuirii și a implicațiilor fiecărei Persoane în Planul Salvific.
2. Metodologia cercetării
Sursa lucrării are ca fundament Scriptura – canonul celor 66 de cărți – fiind astfel
Sursa primară ca material de studiu. Prezentarea datelor scripturistice pentru a prezenta o
anumită învățătură și, astfel, în urma aplicării unei hermeneutici sănătoase (Sola Scriptura)
și printr-o exegeză care să ofere libertate textului sacru să vorbească atât autorului lucrării,
cât și cititorilor, astfel, ulterior, se pot prezenta concluzii parțiale, dar și concluzii finale
pentru însușirea anumitor învățături.
Înțelegerea autorului acestei lucrări în dreptul Scripturii constă nu doar în

veridicitatea istorică (cărți de istorie demne de încredere), cât și natura divină asupra
cărților canonice, astfel, Scriptura, în primul rând, este o operă divină a Duhului Sfânt care
a fost adusă la îndeplinire prin intermediul oamenilor aleși de Dumnezeu pentru această
lucrare sacră. Prin urmare, analiza și în cele din urmă concluziile prezentate în această
lucrare dacă nu sunt însușite în viața practică a omului, nu și-au atins scopul. Altfel spus,
VI
nu este suficient doar o aprobare pe baze logice a ideilor din această lucrare, ci, mai ales,
credință în adevăratul Dumnezeu biblic, care este generată de Dumnezeu și care duce la
salvarea omului din păcat.
Primul capitol al lucrării prezintă analiza și exegeza datelor veterotestamentare care

prezintă atât în mod direct, cât și indirect realitatea unui Dumnezeu care Se manifestă într-
o pluralitate de Persoane divine.
În capitolul secund, scopul cercetării constă în prezentarea tuturor dovezilor

neotestamentare care întăresc textele veterotestamentare în privința unui Dumnezeu
Trinitarian. Cărțile NT prezintă – comparativ cu scrierile VT – un Dumnezeu Trinitarian
explicit prin realitatea existențială a lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Mai mult
decât atât, vor fi prezentate argumente care arată implicațiile celor trei Persoane divine în
(1) nașterea lui Iisus, (2) moartea lui Christos, (3) învierea christică și (4) înălțarea
Mântuitorului la cer la dreapta Tatălui Său.
În ultimul capitol al lucrării – care ocupă cea mai mare parte – se vor prezenta
punctual și cronologic rolurile cele mai relevante2 a fiecărei Persoane divine în cadrul
Planului Mântuirii. Se va acorda spațiu și unei analize în privința (a) umanității și (b)
divinității lui Iisus, precum și implicațiile acestei realități. Ulterior, se vor oferi și
argumente scripturistice pentru a arăta personalitatea Duhului Sfânt, adică realitatea că
Duhul Sfânt este o Persoană reală, dar distinctă de Tatăl și Fiul, astfel încât să se
revizuiască și să se abandoneze ipoteza că Duhul Sfânt este o forță – ceva impersonal.
3. Obiectivele și justificarea cercetării
Studiul prezent prezintă patru obiective majore: (1) prezentarea dovezilor

veterotestamentare în explicarea unei pluralități de Persoane în Dumnezeu, (2) prezentarea
dovezilor neotestamentare în conturarea învățăturii despre un Dumnezeu care Se prezintă
ca o pluralitate de Persoane, dar care în NT, se pot deosebi trei Persoane reale și co-egale
ca persoana Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. (3) În urma celor două aspecte, se poate forma
obiectivul central al studiului și anume care sunt – implicațiile fiecărei Persoane divine în
cadrul Planului Mântuirii – astfel încât, în urma dovezilor scripturistice să se prezinte într-
o formă clară care sunt punctual rolurile Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt în cadrul și în
realizarea Planului de Mântuire. (4) Ultimul obiectiv major care le înglobează pe celelalte
2
Rolurile prezentate ca fiind cele mai relevante sunt alese de către autorul acestei lucrări, prin urmare, pentru
o altă persoană există posibilitatea ca aceste roluri să nu fie atât de importante.
VII
trei, are în vedere lecțiile pragmatice în viața omului. În urma informațiilor prezentate, se
dorește ca cititorul să ajungă la o cunoaștere personală a lui Dumnezeu, astfel încât
Dumnezeul prezentat să devină Prieten și prin Persoana lui Iisus Christos, să devină și
Mântuitorul fiecărui om în parte. În felul acesta, cuvintele Mântuitorului din Ioan 17:3 să
devină o realitate mântuitoare pentru fiecare persoană în parte.
Din cele patru obiective principale, derivă obiective care le întăresc pe cele amintite
anterior, precum: (a) Divinitatea lui Iisus. (b) Umanitatea deplină a lui Christos și realitatea
naturii umane pe care Și-a asumat-o, dar o natură umană diferită de a omului în ceea ce
constă puterea păcatului, astfel încât, Iisus Christos este fără păcat atât ontologic, cât și
etic. (c) Divinitatea Duhului Sfânt. (d) Personalitatea celei de-a treia Persoane divine. (e)
Cum au contribuit cele trei Persoane divine în actele: întrupării, botezului, morții, învierii
și înălțării lui Iisus.
Tema lucrării prezente – Relevanța Trinității în cadrul Planului Mântuirii – este

justificată pentru realizarea unui cadru biblic a înțelegerii cu privire la Dumnezeu
Scripturistic astfel încât la sfârșitul lucrării cititorul să aibă înaintea sa dovezile clare că
există un singur Dumnezeu care Se manifestă prin trei Persoane reale, distincte și co-egale.
Un al doilea criteriu care s-a impus în cercetarea temei, o impune spiritul „calomnierii lui
Iisus” prin „dezbrăcarea naturii divine” și prezentarea Sa ca fiind „semi-zeu” sau „semi-
divin”. Personalitatea Duhului Sfânt și divinitatea Sa sunt în centrul cercetătorilor, prin
urmare, prin acest material se dorește a oferi argumente biblice în privința realității unui
Dumnezeu Trinitar.
4. Limitările și delimitările studiului
Tema lucrării Relevanța Trinității în cadrul Planului Soteriologic prezintă câteva

limitări în privința ariei cercetării subiectului și câteva delimitări punctuale ale lucrării.
În primul rând, autorul lucrării nu și-a propus o cercetare exhaustivă a istoriei

dezvoltării învățăturii Trinității în creștinism de la începutul erei creștine până în epoca
postmodernistă a secolului al XXI-lea, ci prezintă o cercetare punctuală a unei Trinități
prezente în Scriptura VT și NT, precum și implicațiile punctuale ale celor trei Persoane în
Planul Mântuirii.
În al doilea rând, unul dintre obiectivele acestui studiu este ca autorul să prezinte
dovezile VT și NT în privința existenței unui Dumnezeu Trinitarian, astfel încât acest
VIII
studiu se limitează la studiul exegetic al dovezilor vetero și neotestamentare în privința
acestei teme fiind neimplicate perspective filosofice, apologetice, tradiționale.
În al treilea rând, cu toate că sunt abordate christologia și pneumatologia, însă nu s-

a propus o abordate complexă a dezvoltării acestor două ramuri ale teologiei sistematice, ci
s-au oferit informații christologice și pneumatologice care ajută în mod special tema
lucrării: informații despre Christos și Duhul Sfânt care ajută studiul lucrării prezente.
În ultimul rând, Sursa cercetării – pe lângă alte resurse academice de specialitate în

domenii – Sursa o reprezintă Scriptura, cele 66 de cărți canonice care prezintă acțiunea
directă a lui Dumnezeu în natură pentru ca omul să cunoască atât „despre” Dumnezeu, cât
și „pe” Dumnezeu în mod personal.
Limitele studiului în privința informațiilor oferite intervin atunci când Scriptura nu

oferă date clare care pot fi analizate pentru a trage concluzii. Dacă Scriptura nu abordează
anumite aspecte, atunci nici omul/cercetătorul nu trebuie să ofere speculații nefondate.
Așadar, limita o impune Dumnezeu și acolo unde omul nu are acces, nu trebuie să
„forțeze” textul sacru pentru a se potrivi cu ideile sau preconcepțiile cercetătorului.
IX
CAPITOLUL I
TRINITATEA ÎN VECHIUL TESTAMENT
1. CONCEPTUL DE „DUMNEZEU” ÎN RELIGIILE NON-MONOTEISTE ȘI

MONOTEISE3
Conceptul de „Dumnezeu” prezintă rădăcini adânci în istoria omenirii, îndeosebi, în

marile religii semitice4 și nesemitice5. Existența anumitor precepte care au ghidat traiul
popoarelor înainte de era noastră și a tuturor națiunilor de după Christos, înglobează în
sinele omului dorința acută de a descoperi „Dătătorul” preceptelor care guvernează legile
Universului.
Omul se întreabă: „Există vreo dovadă a existenței lui Dumnezeu? De unde știm că
existența lui Dumnezeu este o Realitate?” Conform lui Wayne Grudem6, răspunsul
întrebării „De unde știm că există Dumnezeu?” este bivalent: prima parte a răspunsului
demonstrează că omul „posedă un sentiment lăuntric că Dumnezeu există”7; a doua parte a
răspunsului o prezintă „dovada pe care o găsim în Scriptură și în natură”8.
Dătătorul vieții însăși, Cel care este Viață, Dătătorul legilor Universului, Creatorul
lumii și Creatorul omului, toate aceste acțiuni în istorie ale lui Dumnezeu au condus omul
în actul de cunoaștere al Celui care „zice și se face”, ca atare, următoarele secțiuni vor
aborda aceste aspecte existențiale ale Celui care a creat totul și se vor observa aspecte
diferite în înțelegerea Realității lui Dumnezeu în diferite culturi, religii și perioade istorice.
3
Studiul de față nu are ca prim obiectiv trecerea în revistă a tuturor religiilor non-monoteiste, ci prezintă în
linii mari cele mai relevante religii care ajută cercetarea prezentă.
4
Religiile semitice sunt acele religii care își au originea în poporul semit. Sfânta Scriptură înregistrează că
Noe a avut trei fii „Noe, la vârsta de cinci sute de ani, a născut pe Sem, Ham și Iafet” (vezi Gen. 5:32).
Primul a fost Sem, iar urmașii acestuia sunt cunoscuți ca fiind „semiți”. Religiile semitice își au originile
printre evrei, arabi, asirieni, fenicieni, etc. În mod special, cele mai mari religii semitice sunt: a) iudaismul, b)
creștinismul și c) islamul. Pentru mai multe informații în privința religiilor semitice și nesemitice, vezi Zakir
Abd Al-Karim Naik, „Conceptul de Dumnezeu în marile religii”, IslamHouse, n.p. Online 04.2021:
(https://islamhouse.com/read/ro/conceptul-de-dumnezeu-%C3%AEn-marile-religii-734572#t4 ).
5
Religiile nesemitice sunt religii precum: zoroastrismul, hinduism, sikhism, etc. Zakir Abd Al-Karim Naik,
„Conceptul de Dumnezeu în marile religii”, IslamHouse, n.p. Online 04.2021:
(https://islamhouse.com/read/ro/conceptul-de-dumnezeu-%C3%AEn-marile-religii-734572#t4).
6
Wayne Grudem, „Existența lui Dumnezeu. De unde știm că există Dumnezeu?”, în Teologie sistematică:
Introducere în doctrinele biblice (Oradea: Editura Făclia în colaborare cu Ed. Universității Emanuel, 2004),
145.
7
Ibid.
8
Ibid.
10
Cum este înțeles Dumnezeu în diferite culturi, într-o lume atât de pestriță? În
următoarea etapă, se vor aborda extensiv aceste întrebări.
1.1. Conceptul de „Dumnezeu” în religiile non-monoteiste
1.1.1. Hinduismul9
Hinduismul10 prezintă într-o notă dominantă credința în Brahman, fiind ființa

creatoare a Universului, Absolutul, o ființa impersonală. Brahman este omniprezent,
omnipotent, infinit, a existat dintotdeauna și va exista prin sine în eternitate. Brahman este
sursa vieții, toate lucrurile sunt prin el și ceilalți zei sunt doar niște imagini ale lui Brahman
prin procesul încarnării.
Vişnu și Siva11 în cultura hindusă nu sunt decât niște fațete ale Absolutului sau
Brahman. Vişnu și Șiva sunt „mijlocitori” între om și Absolut/Brahman.12
În hinduism, conceptul de „Dumnezeu” este „fluctuant”. Prin fluctuant, se dorește

să se înțeleagă cum aspectele politeiste și panteiste influențează conceptul de Dumnezeu.13
Partea fluctuantă în hinduism se arată prin modul cum „India religioasă”14 apare ca fiind
politeistă, uneori panteistă și chiar monoteistă.15
Prin aspectul „politeist”, se înțelege numărul mare de zei care compun „panteonul”
hinduist16. Actul de închinare în religiile hinduse are ca fundament o multitudine de zei și
zeități astfel încât închinarea la un fluviu, râu, nume locale, focul, soarele determină
numărul mare de zeități hinduse.17
9
Lucrarea de față nu are ca obiectiv cercetarea întregii istorii a religiilor non-monoteiste, ci dorește să
puncteze aspecte esențiale pentru scopul lucrării: „Relevanța Trinității în Primul Testament”. Ps. Prof. Dr.
Eduard Ferenț, Dumnezeul cel viu, unic în ființă și întreit în Persoane (Iași: Editura Presa Bună, 1997), 107-
110.
10
„Cuvânt creat de englezi în jurul anului 1830”. Michel Hulin și Lakshmi Kapani, „Hinduismul” în religiile
lumii (Coordonator Jean Delumeau al volumului, Religiile lumii, Ediția a 2-a; București: Editura Humanitas,
2014), 363.
11
Brahma fiind Creatorul, Vișnu fiind Dumnezeu distrugătorul și Siva fiind o manifestare a Absolutului, în
cultura hindusă formează o „trinitate” hinduistă (vezi Michel Hulin și Lakshmi Kapani, „Hinduismul”, 366).
12
Michel Hulin și Lakshmi Kapani, „Hinduismul”, 367.
13
Ibid., 344.
14
Ibid.
15
Ibid.
16
Ibid.
17
Ibid.,346.
11
Prin aspectul panteist, se înțelege prezența divină în tot ceea ce există, Dumnezeu
există în esența copacului, există în esența fiecărui lucru tangibil.18
Prin aspectul „monoteist hindus”, trebuie să se înțeleagă, cum spunea și G. Deleury,

un „monoteism alternativ”19care în anumite zile de sărbătoare dedicate unui zeu, toți
închinătorii își îndreptau atenția spre respectivul zeu - festiv uitându-i pe ceilalți în timpul
sărbătorii, iar Vedete sunt textele sacre ale Hinduismului.20
1.1.2. Budismul
Dacă în cazul hinduismului nu există un întemeietor punctual, în dreptul

budismului, cel care a înființat această mișcare a fost Gautama Siddhartha (Buddha
Shakyamuni) - un gânditor indian - care se estimează că a trăit 80 de ani între anii 560
î.Chr. - 480 î.Chr.21, fiind numit și „înțeleptul celor din Sakya”, numele lui fiind Siddhartha
Gautama.22
Un prim aspect care caracterizează budismul constă în realitatea că Buddha nu a

fost o încarnare a unei ființe superioare sau o întrupare a unei ființe divine, ci el a fost un
simplu om muritor care s-a concentrat pe importanța experiențelor personale și a faptelor
empirice.23
Budismul prezintă o doctrină specială a modului de raportare la conceptul de

„Dumnezeu”. Budismul nu neagă existența divinităților (mai mulți zei/zeițe), dar
recunoașterea existenței spiritelor rele, înfometate24 nu influențează doctrina budistă.25 Nici
credința într-un singur Dumnezeu din dreptul religiilor monoteiste nu afectează doctrina
budistă.
18
Ibid.,344.
19
G. Deleury, Les Grands Mythes de i’Inde, (Paris: Editura Fayard, 1990), 30 citat de Michel Hulin și
Lakshmi Kapani, „Hinduismul” (București: Editura Humanitas, 2014), 347. Ps. Prof. Dr. Eduard Ferenț,
Dumnezeul cel viu, unic în ființă și întreit în Persoane, 110-119.
20
Pentru mai multe informații despre Hinduism și Vede, vezi Constance A. Jones and James D. Ryan,
Encyclopedia of Hinduism (Editor J. GordonMeldon, NY: Editura Facts on File, 2007), xix.
21
Jean-Noel Robert, „Budism” în Religiile lumii, 435-437. Wikipedia, ‚Budism”, Wikipedia, n.p. Online
04.2021: (https://ro.wikipedia.org/wiki/Budism).
22
John Snelling, Elemente de Budism (Traducător Catălin Mihai Gheorghe; Ediția I; Berlin: Editura RAO
International Publishing Company, 1997), 23-24.
23
Jean-Noel Robert, „Budism, 451.
24
Ibid., 449.
25
Ibid., 449.
12
Budismul se aseamănă cu hinduismul prin învățături precum: reîncarnarea26,
karma27, maya și viziunea panteistă asupra realității. Claritatea înțelegerii conceptului de
„Dumnezeu” atât în religia hindusă, cât și în religia/filosofia orientală budistă este dificilă
din cauza multitudinii de filosofii orientate spre o iluminare prin sine, o realizare a
„mântuirii” prin fapte proprii. În budism, nu este nevoie de un mântuitor, cum este în
dreptul creștinilor; Iisus fiind Mântuitorul.
Budismul își concentrează centrul de activitate pe partea etică a lucrurilor28, aspect

evidențiat în învățăturile pe care Buddha le-a oferit urmașilor săi: Cele patru adevăruri
nobile, Calea cu opt brațe, Reîncarnarea, Nirvana29.
1.2. Conceptul de „Dumnezeu” în religiile monoteiste
1.2.1. Iudaism
În secțiune anterioară, s-au precizat două dintre marile religii politeiste ale lumii:
hinduismul și budismul. În această secțiune se vor aborda religiile monoteiste. Termenul
monoteism provine din grecescul <<monos>> care înseamnă <<singur>> și <<theos>>
care înseamnă <<zeu>>, prin urmare monoteismul este credința în existența unui Singur
Dumnezeu sau în unicitatea lui Dumnezeu.30 Prin urmare, monoteismul se diferențiază de
politeism, credința în existența multor zei sau de ateism, credința că nu există Dumnezeu.31
Iudaismul este religia monoteistă care își are începutul printre evreii antici32. O
caracteristică distinctivă a acestei religii o constituie credința într-un singur Dumnezeu care
26
John Snelling, Elemente de Budism, 80-83.
27
Ibid., 79-80.
28
Practicile budiste sunt divizate în trei mari categorii: (1) Shila, sau cumpătarea morală, (2) Samadhi sau
„concentrarea”, iar în această categorie a practicilor budiste intră o sumedenie de practici/tehnici budiste
pentru actul Meditației, și (3) Prajna sau Înțelepciunea. Timpul și scopul cercetării nu este de a aborda
exhaustiv această religie, dar pentru mai multe informații vezi John Snelling, Elemente de Budism, , 67-88.
29
Jean Noel-Robert, „Budismul”, 442-446. Pentru mai multe informații despre viața, lucrarea și activitatea
lui Buddha vezi Michael Carrithers, Buddha (Traducător Vlad Russo; București: Humanitas, 1996).
30
Theodorus P. van Baaren, ”Monoteism”, Britannica, n.p. Online 04.2021:
(https://www.britannica.com/topic/monotheism/The-spectrum-of-views-monotheisms-and-quasi-
monotheisms) și A.Cohen, „Doctrina despre Dumnezeu” în Talmudul ([Traducere din franceză de C.
Litman;] București: Editura Hasefer 2000). Wikipedia, ‚Budism”, Wikipedia, n.p. Online 04.2021:
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Budism).
31
Ibid.
32
Maurice-Ruben Hayoun, „Iudaismul”, în Religiile lumii, 208.
13
s-a descoperit oamenilor, precum lui Avraam, Moise și ulterior profeților.33 Istoria
poporului iudeu începe odată cu legământul pe care Dumnezeu îl face cu Avraam.
Termenul de iudaism provine din regatul lui Iuda, descendenții celui de-al patrulea fiu al
patriarhului Iacov (sec. XVIII - XVII î.Chr).
Iudeul sau evreul prin intermediul Bibliei Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind

Creatorul Universului și Creatorul omului (Gen. 1:1 și Gen.1:26-27)34. Iudaismul este
caracterizat prin credința într-un Dumnezeu viu, creator și personal.35 Comparativ cu
modul de percepție al lui Dumnezeu din perspectivă filosofică, precum apare la Aristotel
sau la Plotin care îl descriu pe Dumnezeu mai mult ca un principiu fizic, decât ca pe o
Persoană.36
1.2.2. Islamul37
Din iudaism, apar celelalte două religii monoteiste ale lumii: islamul și
creștinismul.38 Pentru musulmani, a mărturisi credința că există mai mulți dumnezei,
înseamnă păcatul care nu poate fi iertat de către Allah39. Allah40 (în arabă Allāh:
Dumnezeu) este Creatorul și singurul Dumnezeu care susține viața în Univers.41 Voința lui
Allah este descoperită oamenilor prin Coran, pe care Allah l-a oferit profetului său,
Muhammad.42
În islam, Muhammad este ultimul profet trimis de Allah pentru omenire.43 Islamul
nu-i neagă pe ceilalți profeți, ci chiar îi consideră ante-mergătorii lui Muhammad. În religia
33
David Novac, „Iudaismul”, Britannica, n.p. Online 04.2021:
(https://www.britannica.com/topic/Judaism/Mosaic-religion).
34
Maurice-Ruben Hayoun, „Iudaismul”, în Religiile lumii, 212.
35
Ibid.
36
Ibid.
37
Nu trebuie să se facă confuzia între termenul de „islam” care este religia islamică sau musulmană cu
termenul „islamism” care a fost inventat de către Voltarire, și se „referă la partea radicală sau extremistă a
islamului politic”.
38
David Novac, „Iudaismul”, Britannica, n.p. Online 04.2021:
(https://www.britannica.com/topic/Judaism/Mosaic-religion).
39
Azzedine Guellouz, „Islamul”, în Religiile lumii, 259.
40
„Forma actuală, ALLAH, este alcătuită din articolul definit AL și cuvântul ILAH (Dumnezeu):
AL+ILAJ=ALLAH. Nu este un zeu păgân, cum cred mulți creștini, ci este numele arab al lui Dumnezeu.
(Biblia creștină tradusă în arabă folosește numele ALLAH oriunde este vorba de Dumnezeu adevărat).”
Comentariu preluat integral din Florin Lăiu, „Triuniunea – Lecții istorice și teologice”, în Trinitatea în
lumina Revelației (București: Viață și sănătate, 2007), 7.
41
Muhsin S. Mahdi, „Islam”, Britannica, n.p. Online 04.2021: (https://www.britannica.com/topic/Islam).
42
Ibid.
43
Ibid.
14
islamică, Iisus Christos este doar un profet ca și ceilalți, nimic mai mult, nu este considerat
ca fiind divin cum se susține în creștinism.44
Doctrina sau învățătura despre Dumnezeu în Coran este clară și concisă fiind
monoteistă. Dumnezeu este unic și unul singur.45 Trinitarianismul, fiind o învățătură
creștină care desemnează trei Persoane distincte într-o singură Substanță fiind totalmente
respinsă de către islam.46 Islamul prezintă un Dumnezeu Personal care este alături de
oameni, care guvernează Universul și ajută pe toți oamenii după voința Sa de Suveran.47
1.2.3. Creștinism
Creștinismul este una dintre cele mai mari religii monoteiste ale lumii, numărând
2.4 miliarde de adepți. Termenul de creștin provine din limba latină, christianus, care este
derivat de la Christos. Termenul de creștin a fost adresat de către romani ca fiind o poreclă
adresată celor care Îl urmau pe Iisus Christos. Χριστός Christós, „cel uns” în religia
creștină Îl consideră ca fiind Mesia și Fiul lui Dumnezeu.48
În religia creștină, Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu oferit oamenilor prin profeții
Săi. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu spus de Dumnezeu prin profeții Săi, prin ucenicii
Săi, prin credincioșii Săi. Dacă în religiile indiene, în majoritatea lor nu există mântuire și
nici mântuitor, în religia creștină, Iisus Christos este Cel care prin moartea Sa și prin
învierea Sa oferă întregii lumi salvarea veșnică.49
Creștinismul se deosebește de iudaism și de islam prin credința monoteistă, credința

într-un Singur Dumnezeu care se manifestă în trei Persoane reale, distincte, co-egale și co-
eterne. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt fiind Dumnezeu adevărat.50
44
Ibid.
45
Ibid.
46
Ibid.
47
Ibid. Ps. Prof. Dr. Eduard Ferenț, Dumnezeul cel viu, unic în ființă și întreit în Persoane, 127-132.
48
Carl F.H. Henry, Dumnezeu, revelație și autoritate (Oradea-România: Cartea Creștină, 1994), 286-287.
Isidor Martinca, Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu: curs de cristologie (București: Editura Universității din
București, 2000), 302-303.
49
Olivier Clement, „Hristos din mărturisirea de credință”, în Religiile lumii, 23-29.
50
Ibid., 51-53 și Carl F.H. Henry, Dumnezeu, revelație și autoritate (Editor Sofia Gheorge; Traducător
Agnes Dragomir; volumul V; Oradea: Cartea Creștină, 1999), 216. Wikipedia, ‚Biblia”, Wikipedia, n.p.
Online 04.2021: (https://ro.wikipedia.org/wiki/Biblia).
15
În interiorul creștinismului, s-au format nenumărate alte denominațiuni care pe
baza Bibliei și-au format un „crez”, o „dogmă” sau o „doctrină”, astfel încât Îl văd diferit
pe Dumnezeu atât din punctul de vedere al aspectului monoteist - trinitarian, cât și aspectul
teologic al învățăturilor.
Pentru o înțelegere clară a conceptului de Dumnezeu, trebuie să existe și o Sursă

pentru a culege informații, astfel încât să construiască viziunea omului despre Dumnezeu,
iar această Sursă pentru lucrare de față este Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, revelat și
inspirat scriitorilor credincioși biblici. Pentru a demonstra importanța Bibliei în scopul
cercetării, autorul adventist, Szallós-Farkas Zoltán, face următoarea afirmație:
Un teolog nu-și poate permite să spună altceva despre Dumnezeu decât ceea ce Dumnezeu
spune despre Sine în Text.51
În continuarea capitolului I, vor fi abordate noțiuni despre doctrina Trinității cum

aceasta apare în VT52, astfel încât să proiecteze în mintea cercetătorului o perspectivă clară
a marii problematici: „Cum este Dumnezeul Bibliei?”
2. TRINITATEA ÎN VECHIUL TESTAMENT: ÎNAINTE DE CĂDEREA OMULUI
Subîmpărțirea curentă va introduce tema lucrării: Relevanța Trinității în cadrul

Planului Mântuirii; având ca obiectiv analiza textelor sacre din Vechiul Testament,
prezentând Triuniunea divină înainte de Căderea omului în păcat (perioada prelapsariană)53
și după Cădere (perioadă postlapasariană)54. De ce această precizare: Prelapsarian și
Postlapsarian? Scopul este de a prezenta clar personalitatea fiecărei Persoane din
Dumnezeire atât înainte de crearea lumii noastre, cât și după creare și, bineînțeles, înainte
de Cădere, cât și după Cădere.55
51
Szallós-Farkas Zoltán, „Dumnezeu, Scriptura și teologia” în Dumnezeu, Scriptura și Biserica, tratat de
teologie, hristologie și spiritualitate (Ediția A 2 – A; Cernica: Editura Universității Adventus, 2019), 69.
52
Vechiul Testament (VT)
53
Merriam-Webster, „Prelapsarian”, Dicționar Merriam-Webser de la 1828, n.p. Online 05.2021:
(https://www.merriam-webster.com/dictionary/prelapsarian).
54
Merriam-Webster, „Postlapsarian”, Dicționar Merriam-Webser de la 1828, n.p. Online 05.2021:
(https://www.merriam-webster.com/dictionary/postlapsarian).
55
Termenul „Cădere” cu majusculă se referă la momentul în care Adam și Eva au Căzut în păcat în urma
neascultării de Dumnezeu (vezi Gen. 2-3).
16
Analiza va începe prin expunerea textelor din Vechiul Testament care arată implicit
o pluralitate de Persoane în Dumnezeu56 și, progresiv, se vor analiza și textele din Noul
Testament care arată o pluralitate explicită de Persoane în cadrul Dumnezeirii57 în cel de-al
doilea capitol. Doctrina/învățătura despre Trinitate cum o are creștinătatea astăzi nu era
cunoscută pentru creștinii primului secol. Abia în sec. III și IV, a fost conturată învățătura
despre Trinitate sub forma crezului niceean.58
Lucrarea prezentă nu dorește să ofere impresia că argumentele ce vor fi expuse vor

prezenta imaginea perfectă a învățăturii despre Trinitate. Suntem ființe limitate, expuse
greșelilor, neînțelegerilor și prin urmare, cunoașterea lui Dumnezeu în totalitatea ei nu
poate fi nici înțeleasă, nici exprimată și nici scrisă, mai ales, în cadrul în care omul este în
mijlocul luptei cosmice între Dumnezeu cu îngerii Săi și Satan cu îngerii lui răi, iar prin
căderea omului, toată ființă a fost alterată de păcat. Prin urmare, și gândirea a fost afectată
de păcat.
Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale
noastre și ale copiilor noștri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele Legii acesteia (Deut.
29:29).
Dumnezeu a oferit ca reper al învățăturilor Biblia, toate cele 66 de cărți canonice ca

reprezentând Revelația Dumnezeirii cunoscută ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Trinitatea
este o taină. Acolo unde Biblia va vorbi, și lucrarea de față va vorbi, dar acolo unde Biblia
nu oferă claritate, nici lucrarea nu se va încumeta să dea răspunsuri.
„Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar, atunci, vom vedea față în
fața. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște pe deplin...” (1 Cor. 13:12).
Realitatea este că omul poate înțelege atât cât Cuvântul lui Dumnezeu oferă, acolo
unde Biblia va tăcea și omul va tăcea. Exact cum afirmă și Pavel, „vedem în chip
întunecos”, dar va veni momentul când vom fi împreună cu Dumnezeu și vom vedea „față
56
Millard J. Erickson, Christian Theology (Grand Rapids, MI: Baker Books, 1992), 321.
57
Wayne Grudem, „Dumnezeu în trei Persoane: Trinitatea”, în Teologie Sistematică. Introducere în
doctrinele biblice, 240.
58
Ibid., 107.
17
în față”. Datoria fiecărui credincios este să cerceteze și să învețe cât ne oferă Biblia și pe
acest principiu se fundamentează și lucrarea prezentă (Ioan 17:3).
În continuare, vor fi analizate textele din VT care prezintă o pluralitate de Persoane

în cadrul Trinității divine.
2.1. Geneza 1:26-27
Apoi, Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să
stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste
toate târâtoarele care se mișcă pe pământ. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, I-a făcut
după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut (Gen. 1:26-27).
În primul capitol din cartea Geneza, este prezentat momentul când Elohim îl
creează pe om (Gen. 1:26-27) după ce are loc crearea Pământului cu tot ce este pe el (Gen.
1:2-25). Cuvântul consacrat pentru Dumnezeu din întreaga istorie a creației capitolului 1
este Elohim care este forma de plural pentru Eloah.59 Dacă Elohim este un plural, atunci
inevitabil se ridică o întrebare: „Înseamnă că acest concept de Elohim desemnează mai
mulți Dumnezei sau o pluralitate de Persoane, dar un singur Dumnezeu?”.
Mulți cercetători (Keil, Dillmann și Driver) și comentatori (Walter Eichrodt) au

afirmat că pluralul din Geneza 1 este unul de reverență și nu este o pluralitate în sine60.
Această interpretare are breșele ei, fiindcă în cultura ebraică, unde Vechiul Testament a
fost scris, nu exista acest concept al „majestății” deoarece în „textul biblic împărații lui
Israel și ai lui Iuda primesc adresarea la singular”61. G.A.F Knight a arătat că termenii
pentru „apă” și pentru „cer” sunt amândoi la plural,62 cu toate că termenul nu arată la o
primă analiză o pluralitate, iar pe fundamentul acesta, gramaticienii au denumit acest lucru
ca fiind plural cantitativ63. O altă interpretare a pluralului din Gen. 1:26-27 arată că
Dumnezeu S-a adresat curții cerești, adică îngerilor,64 dar această interpretare prezintă
59
Gerhard Pfandl, „Trinitatea în Scriptură”, în Trinitatea în lumina Revelației (București: Viață și sănătate,
2007), 153.
60
Millard J. Erickson, Teologie Creștină (Traducător Elena Jorj; Oradea: Editura Cartea Creștină, 2004),
287-288.
61
G.A.F. Knight, A Biblical Approach to the Doctrine of the Trinity (Edinburg, 1953), 20, citat de Gerhard
Pfandl, Trinitatea în lumina Revelației (București: Ed. Viață și Sănătate, 2007), 151. Vezi și Gordon J.
Wenham, Word Biblical Commentary (General Editors David A. Hubbard, Glenn W.Barker, Vol. I,
Columbia: Ed. Thhomas Nelson Oublishers, 1987), 28.
62
Gerhard Pfandl, „Trinitatea în Scriptură”, 153.
63
Ibid.
64
Comentatori precum Skinner, von Rad, Zimmerli, Kline, Mettinger, Gispen și Day aderă acestei
interpretări vezi Gordon J. Wenham, Word Biblical Commentary, Vol. I, 27.
18
câteva breșe deoarece în actul creării omului, doar Dumnezeu a participat și nici o altă
ființa creată.65
În Gen. 1:26, sunt înregistrate următoarele: „Apoi, Dumnezeu a zis (singular): „Să
facem (plural) om după chipul Nostru (plural), după asemănarea Noastră (plural)”. Gerhard
Pfandll observă că Moise când a scris „Apoi, Dumnezeu a zis (singular)”, nu folosește
verbul „a zice” la plural după substantivul „Elohim” care este pluralul lui „Eloah”, în
schimb, atunci când Dumnezeu vorbește, El folosește verbul „a face” la plural și chiar și
„pronumele” Îl folosește la plural atunci când Dumnezeu Se referă la Sine66.
Elohim a zis (Moise, autorul, consemnează ceea ce urmează să spună Elohim): „Să
facem ( Elohim se referă la Sine ca fiind mai mult de o Persoană în conceptul de Elohim)
om după chipul Nostru ( Elohim spune că omul a fost creat după chipul Sau, dar Elohim se
refera la Sine ca fiind o pluralitate de Persoane: cel puțin două Persoane), după asemănarea
Noastră (din nou o referire că Elohim înseamnă mai mult decât o Persoană)”.
Cui Se adresează aici Elohim? Cu cine comunică Elohim pentru crearea omului?
Unii comentatori abordează acest text ca referindu-se la modul în care Dumnezeu S-a
adresat îngerilor Săi, dar această idee este străină datorită contextului proxim, fiindcă este
vorba despre actul creării omului și cu nici un chip omul nu a fost creat după chipul
îngerilor, ci după chipul lui Elohim.67
Prin urmare, o explicație pe care o oferă și Gerhard și pe care o susține și autorul

lucrării, este că Dumnezeul de la începutul Scripturii oferă un indiciu atât de clar al unei
pluralități de Persoane în Elohim.68
Acest „plural cantitativ”69 este foarte important și relevant pentru studiul de față,
deoarece ne apropie de o înțelegere clară a conceptului de Elohim care în limba română
este înțeles prin conceptul de Dumnezeu.
65
Gerhard Pfandl, „Trinitatea în Scriptură”, 153
66
Ibid.
67
Ibid., 152.
68
Acest plural „să facem”, adică „noi” să facem a fost considerat de către părinții Bisericii, dar și de primii
teologi aproape în unanimitate ca făcând referire la Trinitate”. Keil și Delitzsch., Old Testament
Commentaries (Grand Rapids, MI: Associeated Publishers and Authors), citat de Wayne Grudem, Teologie
Sistematică. Introducere în doctrinele biblice (Oradea: Făclia, 2004) 240.
69
Laura Ionică,, Aspecte morfosintactice ale cantitativului (Ed. Universitatea din Pitești., 2005)
19
Pentru a contura mai clar ideea de „pluralul cantitativ”, studiul de față se va folosi
de limba română pentru a propune o înțelegere a conceptului de Elohim ca fiind plural
cantitativ.
În limba română, întâlnim substantivul „familie” care este un substantiv colectiv.

Din punct de vedere semantic, substantivele colective au înțeles de plural, cu toate că
forma lor este la singular.70 În urma acestora, apare o întrebare: „Câte persoane sunt
necesare pentru a se întemeia o familie?” Pentru a putea fi folosit substantivul „familie” în
sensul deplin și pentru a identifica o familie, trebuie să existe minimum două persoane.
Așadar, acest substantiv care este la singular, înglobează în el însuși o pluralitate de
persoane cu toate că „familie”, termenul în sine, este la singular.
Tot în limba română, întâlnim substantivul „echipă” care este un substantiv la

singular. Dar, se ridică aceeași întrebare: „ câte persoane sunt necesare pentru a se forma o
echipă?”. Pentru a putea fi folosit substantivul „echipă” în sensul deplin și pentru a
identifica o echipă, trebuie să existe minimum două persoane.
Așadar, acest substantiv care este la singular, înglobează în el însuși o pluralitate

de persoane.
Tot astfel, în limba română, se întâlnește conceptul de „Dumnezeu” echivalent

conceptului iudaic de Elohim, care a căpătat o nuanță specială. În ce sens a căpătat această
nuanță? În sensul de uzanță și de înțelegere al acestuia. Atunci când se întâlnește termenul
„Dumnezeu”, mintea omului tinde să identifice pe Dumnezeu doar cu Tatăl – ceea ce nu
este eronat – dar pentru studiul prezent, se dorește o analiză epistemologică a lui
Dumnezeu, motiv pentru care se va argumenta și se va propune o cunoaștere trinitariană a
termenului de Dumnezeu. „Dumnezeu” înseamnă doar Tatăl? Aceasta este o întrebare
legitimă și pertinentă. Conform identificării unui plural cantitativ, în Gen. 1:26-2771 se
propune următorul înțeles:
În prezenta lucrare, se propune conceptului de „Dumnezeu” însemnătatea unității

de Persoane care compun realitatea de Dumnezeu, spre exemplu: atunci când se afirmă
axioma „Dumnezeu a creat Pământul se va înțelege pe baza celor expuse anterior că atât,
Tatăl, cât și Fiul, dar și Duhul Sfânt au creat Pământul”(Gen. 1:1-3 cf. In. 1:1-3.14), iar
70
Gramatica, „Numărul substantivelor”, Gramatica, n.p. Online 04.2021:
(https://gramaticalimbiiromane.ro/morfologia/parti-vorbire-flexibile/substantivul/numarul-substantivelor/).
71
20
atunci când lucrarea dorește să identifice o anumită Persoană din Dumnezeu, va folosi
detalii precum: „Dumnezeu Tatăl”. „Dumnezeu Fiul” și „Dumnezeu Duhul Sfânt”72.
De ce se propune o astfel de abordare? Fiindcă pentru a se observa Relevanța

Trinității în cadrul Planului Mântuirii, se cere o identificare a fiecărei Persoane din
Dumnezeire care a conlucrat pentru mântuirea omului, fiecare Persoană având un rol
definitoriu în cadrul Planului Mântuirii.
Identificarea Persoanelor existente în cadrul Dumnezeirii are ca rol funcțiile pe care

cele trei Persoane Divine și le-au asumat în cadrul Planului de Mântuire.
În Dumnezeu, există o ierarhie care nu este Ontologică, ci este una Funcțională.73

Cele trei Persoane au roluri bine delimitate în cadrul Planului Mântuirii și al Marii Lupte
dintre Dumnezeu și Satan, iar aceste roluri nu desemnează o subordonare ontologică a
Fiului sau a Duhului Sfânt; Fiul și Duhul nu sunt „semi-zei”, inferior Tatălui, ci toți trei
sunt Dumnezeu pe deplin.74
În Gen. 1:26-27, se poate observa implicit existența unei pluralități de Persoane în

Dumnezeire, cel puțin două Persoane. Nu se cunosc exact Persoanele din cadrul
Dumnezeirii75, dar ceea ce este cert constă în existența unei pluralități de Persoane.76
72
Pentru a înțelege mult mai bine ceea ce autorul a dorit să afirme o să ofere o explicație care va arăta modul
de înțelegere a lui Dumnezeu ca fiind Numele divin. Familia Enache este o familie care are patru membri .
Atunci când se afirmă: „Enache s-a dus la magazin!” la care dintre cei patru membri s-a referit autorul? Ei
bine, nu se poate identifica membrul care s-a dus, dar când se afirmă: „Enache Adina s-a dus la magazin!”
există o identificare punctuală a unui membru din familie. Prin urmare, atunci când ne referim la numele de
Dumnezeu se propune a se lua în calcul aceste detalii, palide pentru a înțelege terminologia numelui lui
Dumnezeu, dar oferă o înțelegere omenească astfel încât să-L putem cunoaște pe Dumnezeu (Ioan 17:3) .
Autorul propune ca Dumnezeu să fie „Numele” de familie și „Tată, Fiul și Duhul Sfânt” să fie Prenumele
Familiei divine Trinitare. Când se va scrie: „Dumnezeu” se va referi la întreaga familie care este compusă
din cele trei Persoane ale Trinității. În Geneza 3:21: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei lui
haine din piele și i-a îmbrăcat cu ele”. Dar care dintre cele trei Persoane ale Dumnezeirii au făcut haine celor
doi? Domnul Dumnezeu, Cel care a făcut haine lui Adam și Evei este Însuși Iisus Christos Cel de dinainte de
Întrupare. (Norman R. Gulley, Systematic theology: creation, Christ, salvation (BS, MI: Andrews University
Press), 438.
73
Szallós-Farkas Zoltán, Dumnezeu, Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate,
120.
74
Ibid.
75
Wayne Grudem, Teologie Sistematică. Introducere în doctrinele biblice (Oradea: Făclia, 2004), 240.
76
Dacă VT pe de o parte, ne explică implicit învățătura Trinității, pe de altă parte, NT prezintă explicit
dovadă că la actul creării omului, și nu doar al omului, ci a Creației însăși, Iisus Christos a fost Cel care a
creat împreună cu Tatăl (In. 1:1-3, 14; 1 Cor. 8:6; Col. 16:17; Evr. 1:2) aceste texte arată ca Iisus a fost
Creator împreună cu Tatăl la Început. În Gen. 1:2: „Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era
întuneric, și Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor” Îl prezintă pe Duhul Sfânt ca fiind implicat în
actul Creării.
21
În cele din urmă, Gen. 1:26-27 arată o pluralitate de Persoane divine care au
conlucrat pentru crearea lumii și în mod deosebit la crearea omului, iar această pluralitate
de Persoane indică exact trei Persoane în interiorul Dumnezeirii: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
În urma celor expuse anterior, se propune o definire a conceptului de Dumnezeu

conturat în lucrare: Dumnezeu înseamnă o unitate divină între cele trei Persoane cerești:
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt care formează prin existența Lor Realitatea de Dumnezeu.
Dumnezeu înseamnă Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și toate cele trei Persoane sunt
Dumnezeu.77
3. TRINITATEA ÎN VECHIUL TESTAMENT: DUPĂ CĂDEREA OMULUI
Secțiunea anterioară s-a ocupat cu expunerea datelor biblice arătând pluralitatea de

Persoane în Dumnezeire înainte de Căderea omului, iar în secțiunea prezentă se vor aborda
datele furnizate de Scriptură pentru a observa prezența Pluralității de Persoane în
Dumnezeire după Căderea omului. Cele mai relevante texte pe care autorul le-a considerat
a fi importante pentru studiul acestei secțiuni, vor fi analizate exegetic ținând cont de
principiile interpretării Scripturii. Texte precum: Gen. 3:22; 11:7, Deut. 6:4 cf. Gen. 2:24;
Isaia 6:8; 42:1; 48:16; Is. 53; Is. 63:7-14 vor fi analizate în lumina Pluralității, iar prezența
Îngerului Domnului în VT se va cerceta dacă poate fi un argument în existența unei
Pluralități de Persoane în Dumnezeire (Gen. 15:7-13; 22:11-17; 48:15-16; 32:24-30; Exod
3:2-6,14; Exod 14:19 cf. 14:11; Exod 23:20-21). Toate textele vor fi expuse în secțiunea
curentă, iar studiul va debuta cu Geneza 3:22.
3.1. Geneza 3:22
Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul.
Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia din el și să trăiască în vecie
(Gen. 3:22).
Contextul acestui text sacru prezintă Căderea78 omului în păcat. După ce Eva
ascultă de înșelătoria șarpelui că ea va deveni „ca Dumnezeu” (Gen. 3:5) și acceptă
77
Adrian Cristea, „A treia Temelie a Trinității: Egalitatea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt”, ClickBible,
n.p. Online 04.2021: (https://clickbible.org/ascunse/teme-biblice-2/persoanele-dumnezeirii-2/doctrina-
trinitatii/05-a-treia-temelie-egalitatea-tatalui-a-fiului-si-a-duhului-sfant/).
78
Redactarea cu majusculă a substantivului Cădere se referă direct la momentul în care Adam și Eva au ales
să nu asculte de legea lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Gen. 2:16-17).
22
implementarea seminții îndoielii în mintea Evei, „oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „să nu
mâncați din toți pomii din grădină?” (Gen. 3:1), atunci are loc ruperea relației directe între
om (ființă creată) și Dumnezeu (Creatorul).
Pe acest fundal, Domnul Dumnezeu a zis: „iată că omul a ajuns ca unul din Noi”
(Gen. 3:22 a). Se poate observa că Dumnezeu se referă la Sine ca „Noi”. În acest text,
există o licărire a pluralului cantitativ, adică Dumnezeu este mai mult decât o Persoană, ca
atare, Gen. 3:22 prezintă o dovadă a pluralității lui Dumnezeu.79 Prezența pronumelui
personal plural „Noi” cu o referire directă la Ființa lui Dumnezeu reprezintă un argument
în favoarea pluralității de Persoane în Dumnezeire de după Căderea omului, indicând
existența aceluiași Dumnezeu.
3.2. Geneza 11:7
Haidem să Ne coborâm și să le încurcăm acolo limba, ca să nu-și mai înțeleagă vorba unii
altora! (Geneza 11:7).
Cu cine comunică Dumnezeu în acest context? În Gen. 11:6: „Și Domnul a zis:
„Iată, ei sunt un singur popor și toți au aceeași limbă, și iată de ce s-au apucat; acum nimic
nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” și urmează Gen. 11:7.
În acest episod, are loc un „sfat” între Persoanele Dumnezeirii deoarece avem
constatarea: „Haidem să Ne coborâm!”. Membrii Dumnezeirii Se sfătuiesc pentru a încurca
limba celor care au dorit să construiască un turn până la Dumnezeu. Prin urmare, Gen. 11:7
prezintă încă o dovadă a pluralității de Persoane din cadrul Dumnezeirii și a faptului că
există mai mult decât o Persoană în „sfatul ceresc”.80
3.3. Deuteronomul 6:4 cf. Geneza 2:24
Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeu nostru este singurul Domn! Să iubești pe Domnul
Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta (Deut. 6:4-5)
De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa și se vor face
un singur trup (Gen. 2:22)
79
Allan Coppedge, The God who is Triune: revisioning the Christian doctrine of God (Downers Grove, IL:
IVP Academic, 2007), 68.
80
Normam L. Gulley, „Trinitatea în Vechiul Testament”, în Trinitatea în lumina Revelației (București: Viață
și Sănătate, 2007), 179.
23
Sh'ma Yisrael sau Shema Yisrael este o rugăciune pur evreiască și slujește ca
element central în închinarea iudaică atât în închinarea de dimineață, cât și în cea de
seară.81 Shema Yisrael exprimată din Deut. 6:4-5 arată învățătura existenței unui singur
Dumnezeu, accentul este pe unicitatea lui Dumnezeu și pe unicitatea închinării doar la
Dumnezeul din Shema.82
Shema prezintă unicitatea lui Dumnezeu: „un singur Domn”, dar ce înseamnă că
„Domnul Dumnezeu (Yahweh83) nostru este singurul Domn”? Se referă doar la unicitatea
lui Yahweh sau se referă și la unitatea Persoanelor din Dumnezeire?84 Sistematicianul
Norman L. Gulley propune că Shema nu se referă doar la unicitatea lui Dumnezeu, ci se
referă și la unitatea lui Dumnezeu.85
În continuare, se vor analiza cele două direcții: a) unicitatea lui Dumnezeu și b)

unitatea lui Dumnezeu având în vedere Shema din Vechiul Testament (Deut. 6:4-5).
În primul rând86, unicitatea lui Dumnezeu în cultura iudaică era bine conturată și
aceasta se poate observa în evenimentul trecerii Mării Roșii, atunci când poporul împreună
cu Maria au înălțat o cântare lui Dumnezeu.
Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfințenie, bogat în
fapte de laudă, și Făcător de minuni (Exod 15:11)
Întrebarea „Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne?” arată unicitatea Domnului
lui Israel, Cel care l-a scos pe popor din robia Egiptului, iar răspunsul acestei întrebări este
„NIMENI, NIMENI, nu este ca Tine, Doamne!”.87
81
Editorii Enciclopediei Britanice, „Shema, iudaismul”, Britannica, n.p. Online 04.2021:
(https://www.britannica.com/topic/Shema).
82
Duel L. Christensen, Word Biblical Commentary (General Editor Bruce M. Metzger, Vol. VI A, Columbia:
Thomas Nelson Publishers, 2001), 142-143. Wikipedia, „Shema Yisrael”, Wikipedia, n.p. Online 04.2021:
(https://en.wikipedia.org/wiki/Shema_Yisrael).
83
Yahweh este Numele propriu clar specificat al Dumnezeului poporului Israel, iar acest Nume propriu al lui
Dumnezeu apare de 6.800 de ori în VT. Numele de Yahweh este uzitat doar pentru a identifica punctiform
Numele Dumnezeului lui Israel (vezi Carl F.H. Henry, Dumnezeu, revelație și autoritate, 264).
84
Norman L. Gulley, „Trinitatea în Vechiul Testament”, în Trinitatea în lumina Revelației (București: Viață
și Sănătate, 2007), 178.
85
Ibid. Allan Coppedge, The God who is Triune: revisioning the Christian doctrine of God, 60-61.
86
Această analiză este bazată pe materialul lui Norman L. Gulley, „Trinitatea în Vechiul Testament”, în
Trinitatea în lumina Revelației (București: Viață și Sănătate, 2007) și pe Wayne Grudem, „Dumnezeu în trei
Persoane: Trinitate”, în Teologie Sistematică. Introducere în doctrinele biblice (Oradea: Făclia, 2004).
87
Wayne Grudem, „Dumnezeu în trei Persoane: Trinitate”, în Teologie Sistematică. Introducere în doctrinele
biblice (Oradea: Făclia, 2004), 252. Vezi și Duel L. Christensen, Word Biblical Commentary, Vol. VI A,
143.
24
Dumnezeu este Unic prin modul Absolut al termenului fiindcă nu este nimeni ca
Dumnezeu în Ființarea Sa divină. Împăratul Solomon clarifică și el unicitatea lui Dumnezeu
comparativ cu ceilalți dumnezei ale altor religii.88 „pentru ca toate popoarele pământului să
poată cunoaște că Domnul este Dumnezeu și că nu este alt Dumnezeu afară de El” (1 Împ.
8:60)89. Solomon afirmă și el unicitatea lui Dumnezeu astfel încât toate popoarele lumii să
cunoască că există doar un singur Dumnezeu adevărat: Dumnezeu poporului Israel. (1 Împ.
8:59-60).
Fără îndoială, Dumnezeu afirmă despre Sine că este „UNIC” și este singurul
Dumnezeu adevărat între ceilalți dumnezei: „Eu sunt Domnul, și nu mai este altul afară de
Mine nu este Dumnezeu” (Is. 45:5).
S-a clarificat modul în care Shema arată unicitatea lui Dumnezeu prin excelență, dar
această unicitate a lui Dumnezeu ridică o întrebare: „Dacă Shema arată că Dumnezeu este
Unicul, atunci înseamnă că învățătura existenței a trei Persoane în Dumnezeu este eronată?”.
Obiectul acestei întrebări va fi abordat în continuare.
În al doilea rând, unitatea90 lui Dumnezeu este exprimată de Însuși Dumnezeu prin
„Domnul Dumnezeu nostru este singurul Domn!” (Deut. 6:4). Ce înseamnă această unitate
care se aplică la Dumnezeu? Și ce înseamnă că Yahweh este „singurul Domn”?
În limba ebraică biblică, există două cuvinte care înseamnă „singur”: 1) yāchīd care
înseamnă unic. Termenul yāchīd este folosit în Gen. 22:2: „Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău’
pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac...”, care înseamnă singur la părinți (Prov. 4:3;
Zah. 12:10) 91 și 2) ’ĕchād care înseamnă unit 92 , același termen din Deut. 6:4: „Domnul
Dumnezeu nostru este singurul Domn!”; este folosit de către același autor, Moise, și în Gen.
88
Ibid.
89
Ibid.
90
Această unitate care acționează într-o pluralitate de Persoane la Dumnezeu este susținută de Scriptură în
următoarele texte din VT: (Gen. 1:26-27; Gen. 3:22: Gen. 11:7; Deut. 6:4 cf. Gen. 2:24; Is. 42:1; Is. 6:8; Is.
48:16: Is. 61:1; Is. 63:9; Jud. 2:1; Exod 3:2-8; Exod 3:6; Exod 23:20-23) care arată că există o pluralitate de
Persoane în Dumnezeu, există mai mult decât o Persoană și conform Cuvântului lui Dumnezeu sunt trei
Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
91
Norman L. Gulley, „Trinitatea în Vechiul Testament”, în Trinitatea în lumina Revelației, 178.
92
Ibid.
25
2:24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se vor lipi de nevasta sa și se vor
face un singur trup”.
Termenul ’ĕchād și nu yāchīd este folosit de către autor în Shema din Deut. 6:4.93
Dar ce înseamnă uzanța acestui ’ĕchād? Termenul ’ĕchād (unit) pentru Millard Erickson nu
înseamnă „unicitate, ci unitate în diversitate. Ea ne vorbește despre uniune și nu despre
caracterul unic”.94
Legătura între textul din Deut. 6:4 și Gen. 2:24 este de o importanță covârșitoare
datorită modului în care Moise dorește să transmită aceeași idee esențială. Bărbatul și femeia
devin ’ĕchād prin actul intim în cadrul căsătoriei și, astfel, ei devin „un singur trup”, devin
’ĕchād atât în unicitatea lor, cât și în unitatea lor existențială binitară95 cum și Dumnezeu
(Elohim) este ’ĕchād, (Deut. 6:4), atât din punct de vedere al unicității, cât și al unității între
Persoanele Dumnezeirii. Sistematicianul Szallós-Farkas Zoltán conchide despre unitatea și
pluralitatea în Dumnezeu în următoarele cuvinte:
Este o unitate care operează în pluralitatea binitară la om și în pluralitatea trinitară la

Dumnezeu.96
În urma analizei textelor din Deut. 6:4 comparat cu Gen. 2:24, se poate concluziona
existența a minimum două Persoane în Ființarea lui Dumnezeu. Cu toate că Dumnezeu este
Unic în Ființarea Sa, în același timp, Dumnezeu este Unit în Ființarea Sa, iar acest lucru s-a
argumentat că este exprimat de Moise prin uzanța termenului ’ĕchād (unit) în loc de yāchīd
(unic) în Gen. 2:24 ceea ce consemnează că unitatea care se formează prin actul intim al
căsătoriei astfel încât cei doi (soț, soție) devin „un singur trup”, tot astfel și Ființarea lui
Dumnezeu este unită ontologic asexual.97 Mai multe aspecte ale unității ontologice vor fi
abordate în următoarele capitole.
Prin urmare, date biblice din Deut. 6:4 cf. Gen. 2:24 reprezintă un argument puternic
în realitatea existenței Pluralității de Persoane în Dumnezeire. Scriptura oferă și mai multe
93
Ibid.
94
Millard J. Erickson, God in three Persons: A contemporary Interpretation of the Trinity, 174, citat de
Norman L. Gulley, „Trinitatea în Vechiul Testament”, în Trinitatea în lumina Revelației (București: Viață și
Sănătate, 2007), 178.
95
118.
96
Ibid., 119.
97
Ibid., 212-213.
26
date care se dovedesc a fi și mai explicite în înțelegerea acestui adevăr, iar de acest lucru se
va ocupa studiul în continuare.
3.4. Isaia 6:8
Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?” Eu
am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă! (Is. 6:8).
„Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit și cine va merge pentru
Noi?” (Is. 6:8 a). Pentru studiul de față, cuvintele care provoacă sunt: „Pe cine să trimit și
vine va merge pentru Noi?”. Același „Noi” care s-a făcut auzit în momentul creației omului:
„Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen. 1:26 a) se face cunoscut
și lui Isaia.
Modul în care se adresează „glasul Domnului” lui Isaia nu arată o referire explicită
la Trinitate, dar creionează că există o Pluralitate de Persoane în Dumnezeire.
Unii comentatori, exact ca în cazul din Gen. 1:26-27 afirmă că Dumnezeu se

adresează ființelor angelice98, dar această idee este nefondată fiindcă omul a fost creat după
„chipul lui Dumnezeu” (Gen. 1:16-27) nu după chipul ființelor angelice, tot astfel și în Is.
6:8, unii afirmă că singularul și pluralul din text se referă la un consiliu ceresc, dar și această
presupoziție este nefondată deoarece în Is. 40:13-14 este înregistrat: „Cine a cercetat Duhul
Domnului și cine L-a luminat cu sfaturile Lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învățătură?
Cine L-a învățat cărarea dreptății? Cine L-a învățat înțelepciunea și I-a făcut cunoscut calea
priceperii?”, iar apostolul Pavel în Rom. 11:34-36 citează din Is. 40:13-14 și afirmă
următoarele: „și, în adevăr, „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?
Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El și pentru El sunt toate
lucrurile.”
Se poate observa în textele din Is. 40:13-14 în paralel cu Rom. 11:34-36, prin
înșiruirea acelor întrebări, cum Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul niciunei ființe create
pentru scopurile Sale divine, aceste date scripturistice conduc la concluzia evidentă a
98
Gerhard Pfandl, „Trinitatea în Scriptură”, în Trinitatea în lumina Revelației ([Traducător: Loredana Sârbu;]
București: Viață și Sănătate, 2007), 155 vezi și John D. W. Watts, Word Biblical Commentary : Isaiah 1-33,
(Vol. 24; Dallas, TX: Word Incorporated, 2002), 75. Curtis Pugh și Raul Enyedi, „Natura omului”, Resurse
Creștine, n.p. Online 04.2021: (https://www.resursecrestine.ro/predici/40054/natura-omului).
27
exercitării liberei voințe divine, în dreptul Fiecărei Persoane divine în îndeplinirea planurilor
cerești. Textul din Is. 6:8 nu arată Trinitate explicită, dar este un indicator al unei Pluralități
de Persoane în Dumnezeire.99
3.5. Isaia 42:1
„Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu. Am
pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata” (Is. 42:1).
Modul în care Vechiul Testament prezintă Trinitatea este implicit, dar în Isaia, se pot
observa texte care printr-o analiză se poate afirma că Trinitatea sau Cele trei Persoane divine
sunt prezentate explicit.100
„Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul
Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata” (Is. 42:1).
Pentru înțelegerea acestui text și să se descopere ceea ce s-a dorit înțelege în Isaia
42:1, trebuie să analizăm întreaga Scriptură pentru a vedea dacă ne oferă o explicație și o
interpretare în privința acestor cuvinte din Isaia.
În Mat. 12:17-21, ucenicul lui Iisus înregistrează condus de Duhul Sfânt 101
următoarele: „ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice:...” și Matei
citează din Is. 42:1-3.
Contextul din Matei ne ajută să înțelegem cui se aplică profeția din Isaia. În Mat.
12:15-17, scrie: „Dar, Isus, ca Unul care știa lucrul acesta, a plecat de acolo. După El au
mers multe noroade. El a tămăduit pe toți bolnavii și le-a poruncit cu tot dinadinsul să nu-L
facă cunoscut, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia”. Noul Testament
arată împlinirea profeției din Is. 42:1 în lucrarea de vindecare a lui Iisus Christos.102
99
Ibid. vezi și Charles F. Pfeiffer, The Wycliffe Bible Commentary: Old Testament (Chicago, IL: Moody
Press, 1962), Is 6:8.
100
Norman R. Gulley, „Trinitatea în Vechiul Testament”, în Trinitatea în lumina Revelației ([Traducător
Loredana Sârbu;] București: Viață și Sănătate, 2007), 186.
101
Unul dintre rolurile Duhului Sfânt, aspect care va fi abordat în cap. al III-lea din această lucrare, este că El
a condus scriitorii Bibliei să consemne în scris comorile pe care cerul le-a oferit prin Sfânta Scriptură
umanității (vezi Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelație și autoritate, Vol. V, 280).
102
Norman R. Gulley, „Trinitatea în Vechiul Testament”, în Trinitatea în lumina Revelației, 186.
28
Primul pas a fost realizat și s-a descoperit că Is. 42:1 se aplică la Iisus, El fiind „Robul
Meu” (Is. 41:8).103
Pentru a vedea cum Trinitatea lucrează într-o unitate divină, trebuie să readucem
textul din Is. 42:1 în atenție: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își
găsește plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata”
și se vor ridica câteva întrebări pe baza textului: (1) Cine vorbește în Isaia 42:1?, (2) Ce
înseamnă „am pus Duhul Meu peste El”? și (3) Spre ce arată expresia „Alesul meu, în care
Își găsește plăcere sufletul Meu”?.
(1) În Isaia 42:1, Cel care vorbește este Dumnezeu Tatăl fiindcă El este Cel care Îl
trimite pe Iisus să realizeze Planul Mântuirii (Ioan 4:34; 6:38; 14:31). Se va preciza doar un
text care arată unitatea între Fiul și Tatăl: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui (voia Tatălui)
ce M-a trimis (pe Mine, pe Iisus) și să împlinesc lucrarea Lui (lucrarea Tatălui).”104
(2) Însemnătatea cuvintelor „am pus Duhul Meu peste El” din Is. 42:1 își au
împlinirea în momentul botezului lui Iisus Christos de către Ioan Botezătorul, iar botezul lui
Iisus va fi detaliat în cel de-al doilea capitol, unde se va observa cum Trinitatea a fost
prezentă și cum Însuși Christos aplică profeția din Isaia la lucrarea Sa și la El. Duhul Sfânt
L-a Uns pe Iisus și a fost momentul când Iisus Christos Și-a început lucrarea Planului de
Răscumpărare printre oameni.
(3) Expresia „Alesul Meu, în care Își găsește plăcere Sufletul Meu” reverberează în
momentul când Dumnezeu Tatăl vorbește la botezul lui Iisus: „Și din ceruri s-a auzit un glas
care zicea: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea” (Matt. 3:17).
Pe baza celor expuse anterior, textul din Isaia 42:1 ne învață următoarele: „Iată Robul
Meu (Dumnezeu Tatăl vorbește despre Iisus Christos), pe care-L sprijin (Tatăl Îl sprijină pe
Iisus), Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu (Sufletul Tatălui Își găsește
103
H. D. M. Spence-Jones, ed., The Pulpit Commentary: Isaiah, Vol. 2 (Bellingham, WA: Logos Research
Systems, Inc., 2004), 117 vezi și John Calvin, Calvin’s Commentaries: Isaiah, Electronic ed., Logos Library
System; Calvin’s Commentaries (Albany, OR: Ages Software, 1998), Is 42:1.
104
Adnotarea din Ioan 4:34 aparține autorului acestei lucrări.
29
plăcere în Iisus – Matt.12:18 – ). Am pus Duhul Meu (Duhul Sfânt) peste El (Iisus); El
(Iisus) va vesti neamurilor judecata” (Is. 42:1).
Isaia a dorit să arate modul în care cele trei Persoane lucrează în cadrul Planului
Mântuirii unite printr-o dragoste care este însăși esența, natura lui Dumnezeu 105 (1 Ioan
4:8).106 Isaia 42:1 prezintă relația care există în interiorul Dumnezeirii și modul cum fiecare
Persoană lucrează pentru binele omului.107
3.6. Isaia 48:16
„Apropiați-vă de Mine și ascultați! De la început, n-am vorbit în ascuns, de la obârșia acestor

lucruri, am fost de față. Și acum, Domnul Dumnezeu M-a trimis cu Duhul Sfânt” (Is. 48:16).
Textul din Isaia 48:16 este asemănător cu cel din Is. 42:1, fiindcă prezintă explicit
relația între cele trei Persoane divine. „Apropiați-vă de Mine și ascultați! De la început, n-
am vorbit în ascuns, de la obârșia acestor lucruri, am fost de față. Și acum, Domnul
Dumnezeu M-a trimis cu Duhul Sfânt” (Is. 48:16). Ceea ce este relevant pentru studiul de
față, se află în ultima parte a textului din Is. 48:16: „Domnul Dumnezeu M-a trimis cu Duhul
Sfânt”. Se pot ridica întrebări precum: 1) Cine este Domnul Dumnezeu?, 2) Pe cine a trimis
Domnul Dumnezeu cu Duhul Sfânt?.
În Is. 48:16, conform contextului, Cel care vorbește s-ar putea să fie Iisus Christos
108
, Domnul Dumnezeu este Dumnezeu Tatăl care L-a trimis pe Iisus Christos cu Duhul Sfânt
(Ioan 3:34; 6:29.57; 17:3-4 vezi și modul cum Duhul Sfânt acționează: Matt. 3:16; Luc. 4:18-
21).109
105
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary (Vol. 4; Hagerstown, MD: Review and
Herald Publishing Association, 1978; 2002), 255–256. Comentariul biblic adventist în dreptul expresiei:
„Am pus Duhul Meu peste El” comentează: „Here Isaiah clearly refers to the three members of the Godhead:
“I [the Father] have put my spirit [the Holy Spirit] upon him [the “Servant,” Messiah]” (Matt. 12:18). In a
special sense the Holy Spirit came upon Christ at His baptism (see on Matt. 3:16; Luke 4:18; see also John
1:32, 33; Acts 10:38)”.
106
Norman R. Gulley, „Trinitatea în Vechiul Testament”, 186.
107
Ibid. vezi și Luder G. Whitlock et al. Reformation Study Bible: The Bringing the Light of the Reformation
to Scripture: New King James Version (Nashville, TN: Thomas Nelson Inc, 1995), Is 42:1.
108
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Vol. 4, 276.
109
Luder G. Whitlock et al. Reformation Study Bible: The Bringing the Light of the Reformation to Scripture
: New King James Version, Is 48:16.
30
Pe baza celor expuse, Is. 48:16 învață: „Domnul Dumnezeu (Tatăl) M-a trimis (pe
Iisus) cu Duhul Sfânt (Duhul Sfânt, a treia Persoană divină)”.110
În Is. 48:16, se poate observa o relatare explicită a tainei Trinității, modul cum
unitatea sfântă lucrează pentru neamul omenesc.111
3.7. Isaia 53 în lumina Pluralității Divine
Isaia 53 este prin excelență profeția mesianică care arată Planul Mântuirii prin cele
mai teribile scene pe care Iisus urma să le trăiască. Comentatorii iudei moderni neagă
aplicabilitatea profetică a acestui pasaj în viața lui Iisus 112 , dar și comentatori creștini
moderni tind să accepte această interpretare113, aplicând Is. 53 la 1) suferințele evreilor din
partea oponenților lor, și 2) unii au sugerat că Isaia se descrie pe sine114.
Noul Testament prezintă pasajul din Isaia 53 ca aplicându-Se la Iisus Christos: 1)

Matt. 8:17: „ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: „El a luat
asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre” (Is. 53:4 cf. Matt. 8:17) si 2) Ioan
12:38: „ca să se împlinească vorba pe care o spusese prorocul Isaia: „Doamne cine a dat
crezare propovăduirii noastre? Și cui a fost descoperită puterea brațului Domnului?” (Is. 53:1
cf. Ioan 12:38).
Atât Matei, cât și Ioan, ambii fiind ucenicii lui Iisus Christos, au aplicat pasajul din
Is. 53 exclusiv Fiului lui Dumnezeu.
În întreg pasajul din Is. 53, se poate observa o sesizare a Pluralității în Dumnezeire.
Pentru a observa cu ușurința delimitarea între Tatăl și Fiul în ceea ce privește rolurile în
Planul Mântuirii din Isaia 53, se va întocmi un tabel pentru observarea acestora.115
110
Adnotările din paranteze aparțin autorului acestei lucrări.
111
Norman R. Gulley, „Trinitatea în Vechiul Testament”, 187 și Francis D. Nichol, The Seventh-Day
Adventist Bible Commentary, Vol. 4, 276.
112
113
Ibid.
114
Ibid.
115
Adnotările textelor din Isaia 53 din tabel aparțin autorului acestei lucrări.
31
Isaia 53:2 Isaia 53:4 Isaia 53:6 Isaia 53:10 Isaia 53:11 Isaia 53:12
„El( Iisus) „Totuși El(Iisus) „Noi rătăceam Domnul(Tatăl) a „Prin cunoștința „De aceea, ii
a crescut suferințele cu toții ca niște găsit cu cale să-L Lui(a lui Iisus), voi da partea
înaintea noastre le-a purtat oi, fiecare își zdrobească (Iisus) Robul Meu (Tatăl Lui (Tatăl Îi
Lui și durerile noastre vedea de drumul prin suferință...Dar, vorbește despre va da lui
(Tatălui) ca le-a luat asupra lui, dar după ce Își va da Iisus) cel Iisus partea
o odraslă Lui, și noi am Domnul(Tatăl) a viața (Iisus) ca neprihănit va Sa) la un loc
slabă...”116 crezut că este făcut să cadă jertfă pentru păcat, pune pe mulți cu cei
pedepsit, lovit de asupra Lui va vedea o sămânță oameni într-o mari...”
Dumnezeu(Tatăl) (Iisus) de urmași, va trăi stare după voia lui
și smerit”117 nelegiuirea multe zile, și Dumnezeu (Tatăl)
noastră a lucrarea și va lua asupra
tuturor” Domnului(Tatălui) Lui (Iisus) povara
va propăși în nelegiuirilor
mâinile Lui lor.”119
(Iisus).”118
În Isaia 53, se poate observa foarte clar relația dintre Tatăl și Fiul Său, se poate
observa unitatea care există în interiorul Ființei lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste (1
116
Iisus Christos creștea înaintea Tatălui și El este supus voinței lui Dumnezeu Tatăl (vezi Luca 2:49), iar
contextul din Luca spune: „Și Isus creștea în înțelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea lui
Dumnezeu și înaintea oamenilor” (Luca 2:52) vezi Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible
Commentary, Vol. 4, 290.
117
Umanitatea credea că Iisus era pedepsit de Tatăl fiindcă era batjocorit și în cele din urmă crucificat și
acestea îi conduceau pe oameni să spună că era un „păcătos, de aceea era pedepsit de Dumnezeu”, dar această
impresie Satan o sădea în mintea oamenilor fiindcă Iisus Christos Și-a dat El de la Sine viața pentru oameni
nu pentru că Tatăl era răzbunător, ci pentru că Tatăl a iubit Lumea și Fiul a acceptat să moară pe Lume. (Ioan
3:16, Is. 53:10) vezi Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Vol. 4, 290–291.
118
Iisus Christos în toată lucrarea Sa a făcut doar voia Tatălui Său, Iisus a fost plăcut pentru Tatăl în fiecare
aspect(Matt. 26:39, 42; Ioan 4:34; 5:30; 6:38), aceste texte arată unitatea și dragostea din interiorul Trinității
vezi Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Vol. 4, 292.
119
Tatăl vorbește despre Iisus (Is. 41:8; 52:13), aceste texte arată și ele că Tatăl are în vedere o altă Persoană
din Dumnezeu, pe Fiul Său, Robul, Mesia.
32
Ioan 4:8), prin urmare, rolurile, atât ale Tatălui, cât și ale Fiului arată pragmatic natura lui
Dumnezeu120 și existența a minimum două Persoane în interiorul Dumnezeirii.
Isaia 53 prezintă o Pluralitate de Persoane în cadrul Dumnezeirii. Atât Matei, cât și

Ioan aplică Isaia 53 la Iisus, El fiind Robul lui Dumnezeu.
3.8. Isaia 63:7-14
„Voi vesti îndurările Domnului, faptele Lui minunate, după tot ce a făcut Domnul pentru
noi! Voi spune marea Lui bunătate faţă de casa lui Israel, căci i-a făcut după îndurările şi
bogăţia dragostei Lui. El a zis: „Negreșit, ei sunt poporul Meu, niște copii care nu vor fi
necredincioși!” Şi astfel El S-a făcut Mântuitorul lor. În toate necazurile lor n-au fost fără
ajutor, şi Îngerul care este înaintea feței Lui i-a mântuit; El însuși i-a răscumpărat, în
dragostea şi îndurarea Lui, şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime. Dar ei
au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel Sfânt; iar El li S-a făcut vrăjmaș şi a
luptat împotriva lor.” (Is. 63:7-10).
Pasajul din Isaia ridică câteva întrebări: Cine S-a făcut „Mântuitorul” poporului
Israel? Pe cine Îl reprezintă „Îngerul care este înainte feței Lui”? și pe cine Îl reprezintă
„Duhul Lui cel Sfânt”?
(1) Termenul din versetul 8 pentru „Mântuitorul” este ebraicul Moshia’, iar acesta
derivă din rădăcina termenului yasha’, care înseamnă „a ajuta”, „a mântui”, și mai
mult decât atât, Numele Iisus este derivat din această rădăcină.121 Conform Matei
1:21: „Ea va naște un Fiu, și-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe
poporul Lui de păcatele sale”, Numele de „Iisus” înseamnă „Iehova este mântuire”
(Matt. 1:1)122. Cel care aduce mântuire poporului Israel este Însuși Iisus Christos,
iar El este Cel prezentat în versetul 8 ca fiind „Mântuitorul lor”.123
(2) În versetul 7, se întâlnește cuvântul „Domnul” care în ebraică este Yahwe,124, dar
acest Yahwe este diferit de „Îngerul Domnului” sau „Îngerul lui Yahwe” din
versetul 9, și atât Yahwe din versetul 7, cât și „Îngerul lui Yahwe” din versetul 9
este diferit de „Duhul Lui cel Sfânt” sau „Duhul lui Yahwe” din versetul 10.125 În
120
Rolurile fiecărei Persoane din Dumnezeire vor fi abordare în capitolul 3 și se va observa relevanța
acestora în cadrul Planului Mântuirii.
121
122
Ibid., Vol. 5, 283.
123
Grant R. Osborne, Comentariu exegetic al Noului Testament, 81-82.
124
Termenul Yahwe apare de trei ori în versetul 7 vezi Norman R. Gulley, „Trinitatea în Vechiul Testament”,
188.
125
Această analiză este preluată și adaptată din Norman R. Gulley, „Trinitatea în Vechiul Testament”, 188.
33
concluzie, pe baza celor expuse, se află: a) Yahwe, b) Îngerul lui Yahwe și c) Duhul
lui Yahwe, și prezintă explicit relația Trinitară din interiorul Dumnezeirii.126
(3) Versetul 9 prezintă pe „Îngerul care în toate necazurile a fost alături de popor”, dar
cine este acest „Înger”? Expresia „în toate necazurile lor n-au fost fără ajutor”
împreună cu expresia din același verset „El (Îngerul) i-a sprijinit și i-a purtat în
zilele din vechime” arată că Dumnezeul VT este unul iubitor, milos, empatic care
dorește să salveze pe oameni, nu un Dumnezeu distant și rece ca în platonism127.
Același Yahwe din Exod 3:16 când spune: „V-am văzut și am văzut ce vi se face în
Egipt” este acum Marele nostru Preot din ceruri, care, având aceeași iubire divină și
continuă lucrarea de Mântuire, El fiind „Mântuitorul” din versetul 8, iar Pavel arată
clar acest adevăr: „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile
noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei
4:15).128 Îngerul care este înaintea feței Lui arată rolul pe care Iisus Îl are în cadrul
Planului Mântuirii, acela de a-L reprezenta pe Tatăl, cum Însuși Iisus afirmă în NT:
„Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).129Îngerul care este înaintea
feței Lui (a Tatălui) este Însuși Iisus Christos, El fiind Cel care a fost alături de
poporul Israel în toate evenimentele sale ca popor, Îngerul Domnului sau Iisus este
Cel care i-a scos din Egipt (Jud. 2:1-2), Îngerul Domnului sau Iisus este Cel care a
dat cele 10 Porunci pe Sinai (Exod 20 cf. Fapte 7:38).130
(4) Versetul 10 prezintă pe „Duhul lui Yahwe” care este diferit de Yahwe din versetul 7
(fiind Dumnezeu Tatăl), și este distinct și de „Îngerul lui Yahwe” care s-a
descoperit că este Iisus Christos (Is. 63: 8(u.p.) și 9). Se prezintă contrastul între
Dumnezeul iubitor care dorește să mântuiască pe popor și poporul care nu ascultă
de Dumnezeu și Îl întristează pe „Duhul lui Dumnezeu”. Duhul lui Yahwe este cea
de-a treia Persoană divină din Dumnezeire? Apostolul Pavel în Efeseni 4:30 spune:
„Să nu întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care ați fost pecetluiți pentru
ziua răscumpărării”. Se poate observa legătura între Isaia 63:10 și Ef. 4:30 în
126
127
Ibid.
128
129
130
În următoarea secțiune se vor aborda acele texte care vorbesc despre „Îngerul Domnului” ca fiind Iisus
Christos Cel înainte de Întrupare.
34
acțiunea de a nu-L întrista pe Duhul Sfânt, ceea ce arată o Persoană distinctă de
Tatăl și de Fiul, Îngerul Domnului.131
Isaia 63:7-10 prezintă explicit relația trinitară în cadrul Dumnezeirii. Sunt de acord
cu Norman R. Gulley care afirmă că Isaia este prorocul care a vorbit explicit despre
Trinitate dintre toți autorii vechi testamentari, dar și dintre autorii nou testamentari.132
3.9. Îngerul Domnului
Expresia „Îngerul Domnului” prezintă o controversă în jurul însemnătății acesteia.

La cine se referă „Îngerul Domnului”?133 Sunt prezentate patru direcții de interpretare în
privința aceasta: 1) Îngerul fiind o ființă angelică, adică un înger, ființă creată de
Dumnezeu care a fost un reprezentant al lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeu Însuși.134 2)
Îngerul fiind Dumnezeu Tatăl sau „Teofanie” – apariție a lui Dumnezeu – arătându-Se ca o
manifestare divină pentru omenire.135 3) Îngerul Domnului fiind Dumnezeu Fiul, Iisus
Christos Cel înainte de Întrupare și se mai numește și „Hristofanie”136 și 4) Îngerul
Domnului variază în funcție de context, uneori fie este Dumnezeu, alteori, fie este o ființă
cerească angelică care este un trimis al lui Dumnezeu.137
Prezența „Îngerului Domnului” în scrierile Vechiul Testament este un „indicator

intern al pluralității lui Dumnezeu”138, dacă Îngerul Domnului Îl reprezintă pe Iisus înainte
de Întruparea Sa din Betleem, atunci se poate observa relația strânsă între Dumnezeu
Vechiului Testament și Dumnezeul Noului Testament ca fiind Unul și Același, neexistând
un dualism între Dumnezeul VT și Dumnezeu NT.139
131
132
133
Liz Kanoy, „Who is the Angel of the Lord and What does the Bibile say about Him?”, Crosswalk. N.p.
Online 05.2021: (https://www.crosswalk.com/faith/bible-study/who-is-the-angel-of-the-lord.html).
134
Ibid.
135
Ibid.
136
Hristofanie sau „apariția lui Hristos” 136 vezi Liz Kanoy, „Who is the Angel of the Lord and What does
the Bibile say about Him?”, Crosswalk. n.p. Online 05.2021: (https://www.crosswalk.com/faith/bible-
study/who-is-the-angel-of-the-lord.html). Allan Coppedge, The God who is Triune: revisioning the Christian
doctrine of God, 69.
137
Ibid.
138
139
Ibid.
35
În continuarea lucrării, se vor prezenta aparițiile expresiei articulate „Îngerul
Domnului” din Vechiul Testament și în urma exegezei, se vor trage concluzii în privința
identificării sintagmei „Îngerul Domnului”.
3.9.1. Geneza 16:7-13
În pericopa „Fuga Agarei – Nașterea lui Ismael” înregistrată în Gen. 16:7-13, este
prezentat pentru prima dată conceptul de „Îngerul Domnului”.140 Dialogul dintre Îngerul
Domnului și Agar cu totul deosebit fiindcă poruncile, îndemnurile și cuvintele rostite de
Înger arată ca fiind o ființă mult superioară îngerilor, ca fiind trimiși de Dumnezeu cu o
anumită misiune.
Se va oferi dialogul între Înger și Agar mai jos:
Îngerul Domnului a găsit-o lângă un izvor de apă în pustiu, şi anume lângă izvorul care este
pe drumul ce duce la Şur. 8El a zis: „Agar, roaba Saraiei, de unde vii şi unde te duci?” Ea a
răspuns: „Fug de stăpâna mea, Sarai.” 9Îngerul Domnului i-a zis: „Întoarce-te la stăpâna ta
şi supune-te sub mâna ei.” 10Îngerul Domnului i-a zis: „Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa,
şi ea va fi atât de multă la număr că nu va putea fi numărată. Îngerul Domnului i-a zis: „Iată,
acum eşti însărcinată şi vei naşte un fiu căruia îi vei pune numele Ismael; căci Domnul a
auzit mâhnirea ta. 12El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva
tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţa tuturor
fraţilor lui. Ea a numit Numele Domnului care-i vorbise: „Tu eşti Dumnezeu care mă vede!”
căci a zis ea: „Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!” 14De aceea fântâna
aceea s-a numit „Fântâna Celui Viu care mă vede”; ea este între Cades şi Bared.” (Gen. 16:7-
13).
Agar a fugit de stăpâna sa, Sara, care trebuia să-i slujească (Gen. 16:6) și Îngerul
Domnului a găsit-o într-un loc pustiu, lângă un izvor (Gen. 16:7). În această primă parte de
dialog, trebuie să fie analizate două aspecte: 1) Îngerul Domnului spune că El îi va înmulți
lui Agar sămânța: „Îți voi înmulți foarte mult sămânța, și ea va fi atât de multă la număr că
nu va putea fi numărată” (Gen. 6:10). Se ridică câteva întrebări asupra acestei afirmații din
partea Îngerului Domnului: „Poate un înger, un trimis, o ființă creată să înmulțească
sămânța lui Agar? Nu cumva doar Dumnezeu Însuși poate înmulți sămânța lui Agar?
Atunci, de ce Îngerul Domnului spune că „El va înmulți sămânța? Cine este Îngerul
Domnului?”. În contextul proxim, cap. 17 din Geneza, versetul 6 spune: „Te voi înmulți
nespus de mult, voi face din tine neamuri întregi, și din tine vor ieși împărați”. Cine
vorbește aici și cui vorbește? Gen. 17:3 afirmă: „Avram s-a aruncat cu fața la pământ, și
140
Rick Kirby, „Who is the Angel of the Lord?”, Christianity, n.p. Online 05.2021:
(https://www.christianity.com/wiki/angels-and-demons/the-angel-of-the-lord.html).
36
Dumnezeu i-a vorbit astfel:”. Prin urmare, Dumnezeu vorbește lui Avram că îi va înmulți
sămânța nespus de mult exact ca în cazul din Gen.. 16:10 când Îngerul Domnului spune că
El Însuși va înmulți sămânța lui Agar. 2) Atitudinea lui Agar față de „Îngerul Domnului”
lasă să se înțeleagă că modul de raportare al ei nu este echivalent cu cel al modului de
raportare la o ființa creată, înger, trimis de Dumnezeu, ci chiar la Dumnezeu Însuși. Agar
afirmă: „Tu ești Dumnezeu care mă vede”, căci a zis ea: „Cu adevărat, am văzut aici
spatele Celui ce m-a văzut” (Gen. 16:13). Agar Îl numește pe Îngerul Domnului ca fiind
„Dumnezeu care mă vede”141.
Un ultim aspect care arată o pluralitate de Persoane în Dumnezeu este Gen. 16:11:
„Îngerul Domnului i-a zis: „Iată, acum ești însărcinată și vei naște un fiu căruia îi vei pune
numele Ismael142; căci Domnul a auzit mâhnirea ta”. Îngerul Domnului vorbește despre
Domnul care a auzit „mâhnirea” lui Agar, cu alte cuvinte Îngerul Domnului în urma
analizei anterioare s-a descoperit că este Dumnezeu, iar Îngerul Domnului spune că
„Domnul a auzit”, ceea ce este un indiciu al unei pluralități de Persoane în cadrul
Dumnezeirii.143
3.9.2. Geneza 22:11-17
În pasajul din Gen. 22:11-17, se vor selecta textele care vor ajuta studiul prezent
pentru identificarea personalității „Îngerului Domnului”. Prima chemare din partea
Îngerului Domnului înregistrează următorul aspect: „Îngerul i-a zis: „Să nu pui mâna pe
băiat și să nu-i faci nimic, căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe
fiul tău, pe singurul tău fiu pentru Mine”144 (Gen. 22:12). Îngerul Domnului îl oprește pe
Avraam să-l aducă pe Isaac ca jertfă pentru Dumnezeu și-i spune: „știu acum că te temi de
Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, Îngerul îi spune lui Avraam că prin actul pe care urma să-l
facă și-a exercitat dragostea față de Dumnezeu. Pe baza acestui text, Îngerul Domnului este
o altă Persoană, diferită de Dumnezeu, dar în același timp, Îngerul Domnului afirmă:
„întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu pentru Mine” (Gen. 22:12 b). Îngerul
141
În ebraică „Dumnezeu care mă vede” se scrie „El-Roi”. Notă de subsol nr. 2 din Biblia tradusă de Dumitru
Cornilescu, Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament (Revizuită Ortografic de Societatea
Biblică din România; Oradea: Metanoia, 2006), 16.
142
Ismael care este compus din două cuvinte și înseamnă „Dumnezeu aude”. Notă de subsol nr. 2 din Biblia
tradusă de Dumitru Cornilescu, Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament (Revizuită
Ortografic de Societatea Biblică din România; Oradea: Metanoia, 2006), 16.
143
144
Sublinierea aparține autorului acestei lucrări.
37
face distincția între El și Dumnezeu din punct de vedere funcțional, dar în același timp,
Îngerul Domnului se identifică ca fiind egal din punct de vedere ontologic, fiind același
Dumnezeu preexistent, fiind Dumnezeu adevărat. Textul din Gen. 22:12 reprezintă un
indiciu al pluralității în Dumnezeu.
A doua chemare din partea Îngerului Domnului (Gen. 22:15-18) Îl poziționează pe

Îngerul Domnului ca fiind Dumnezeu adevărat. Gen. 22:15-17: „Îngerul Domnului a
chemat a doua oară din ceruri pe Avraam și a zis: „te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi
înmulți foarte mult sămânța, și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării, și
sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei.” Această binecuvântare care vine din partea
Îngerului Domnului este asemănătoare cu cea oferită lui Agar în Gen. 16 și lui Avram în
Gen. 17145, ceea ce conduce la concluzia că Îngerul Domnului este Dumnezeu adevărat
fiindcă doar Dumnezeu poate înmulți prin Sine sămânța unui om.
Îngerul Domnului i-a oferit lui Avram un berbec în locul fiului său, ceea ce
simboliza că Iisus urma să moară pe muntele acesta în locul oamenilor pentru mântuirea
lor.146
3.9.3. Geneza 48:15-16
În momentul când Israel l-a binecuvântat pe Iosif (Gen. 48), cel dintâi spune:
„Dumnezeu înaintea căruia au umblat părinții mei, Avraam și Isaac, Dumnezeu care m-a
călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău,
să binecuvânteze pe copiii aceștia.”147 (Gen. 48:15-16p.p.).
Israel afirmă că Dumnezeu i-a purtat de grijă toată viața și în același context,
aceeași binecuvântare, Iacov spune: „Îngerul care m-a izbăvit de orice rău să
binecuvânteze pe copiii aceștia” arată că Israel a înțeles că Îngerul Domnului este
Dumnezeu adevărat fiindcă doar Dumnezeu poate „binecuvânta pe oameni” Gen. 48:16
p.p.).
145
Liz Kanoy, „Who is the Angel of the Lord and What does the Bibile say about Him?”, Crosswalk. n.p.
Online 05.2021: (https://www.crosswalk.com/faith/bible-study/who-is-the-angel-of-the-lord.html).
146
147
Sublinierea aparține autorului acestei lucrări.
38
3.9.4. Geneza 32:24-30
Iacov, cel care l-a înșelat pe fratele său, Esau, primește din partea lui Dumnezeu
îndemnul „scoală-te, ieși din țara aceasta și întoarce-te în țara ta de naștere” (Gen. 31:13
u.p.). Fiul lui Isaac a plecat într-o țară departe, la Laban (Gen. 29), unde și-a agonisit o
avere ca rezultat al binecuvântării oferite de Dumnezeu (Gen. 30:25-43), din cauza că l-a
înșelat pe fratele său, Esau (Gen. 27:1-40) și acesta din urmă începe să-l urască (Gen.
27:41-46) în urma acțiunii de înșelăciune a lui Iacov.
După o perioadă lungă de ani, Dumnezeu îi spune să se întoarcă în țara sa de

naștere (Gen. 31:13 u.p.), și în timpul călătoriei sale un „om s-a luptat cu el până la
revărsatul zorilor” (Gen. 32:24). Textul acesta (Gen. 32:24) ridică o întrebare: 1) Cine a
fost „omul” care s-a luptat cu Iacov până la revărsatul zorilor?
Contextul proxim al pasajului din Gen. 32:24-30 ne oferă cheia de interpretare și

înțelesul întrebării „Cine a fost „omul” care s-a luptat cu Iacov?”. În primul rând, „Omul”
spune în Gen. 32:28: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei numi Israel (Cel ce luptă cu
Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor”. În altă ordine de
idei, Omul, afirmă că Iacov s-a luptat nu cu un simplu „om”, ci cu Însuși Dumnezeu. În al
doilea rând, Iacov, după ce s-a luptat cu „Omul” „a pus locului aceluia numele Peniel (fața
lui Dumnezeu); „căci”, a zis el, „am văzut pe Dumnezeu față în față și totuși am scăpat cu
viață” (Gen. 32:30). Iacov afirmă că „Omul” cu care s-a „luptat” a fost Însuși Dumnezeu.
Prin urmare, datorită contextului proxim se poate întrevedea concluzia că „Omul” a fost
Dumnezeu, dar se ridică altă întrebare: „Care din cele trei Persoane din cadrul Dumnezeirii
S-a luptat cu Iacov?”. Pentru a găsi răspuns acestei întrebări, contextul îndepărtat are un rol
determinant fiind aplicat principiul hermeneutic Sola Scriptura, „Biblia se interpretează
singură”, așadar, VT se va interpreta singur. În Osea 12:3-4, sunt prezentate următoarele:
„încă din pântecele mamei a apucat Iacov pe fratele său de călcâi; și, în puterea lui, s-a
luptat cu Dumnezeu. S-a luptat cu îngerul și a fost biruitor, a plâns și s-a rugat de el. Iacov,
l-a întâlnit la Betel, și acolo ne-a vorbit Dumnezeu”. Profetul Osea oferă o imagine mult
mai clară cu privire cine s-a luptat cu Iacov, precizând în aceeași idee că Iacov s-a luptat 1)
cu Dumnezeu și 2) cu „îngerul”, așadar acel „Om” nu a fost nici om și nici ființă angelică
ontologic vorbind; ci a fost Însuși Iisus Christos Cel de dinainte de Întrupare.148 Cel care i-
148
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Vol. 1. 406.
39
a schimbat numele lui Iacov care înseamnă „înșelătorul”149 în Israel care înseamnă „ai
luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor” (Gen.32:28)150 a fost Iisus Christos,
Cel de dinainte de Întrupare151 și prin actul de schimbare al numelui a fost o garanție din
partea lui Iisus către Iacov că a fost iertat pentru înșelătoria sa, pentru tot trecutul său și o
nouă viziune asupra viitorului său.152 Însuși Iacov în benedicțiunea sa din Gen. 48:16,
spune: „Îngerul care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvânteze pe copiii aceștia”, Israel cu
mult timp după ce a fost izbăvit de „Omul” din Gen. 32:24-30 Îl recunoaște ca fiind
Dumnezeu (Gen. 32:30) și ca fiind Îngerul (Gen. 48:16). În urma cercetărilor făcute
anterior, s-a descoperit că „Îngerul” este Iisus Christos Cel dinainte de Întrupare.153
3.9.5. Exod 3:2-6.14
În pasajul expus anterior, se întâlnește un Personaj numit „Îngerul Domnului” sau

în ebraică, „Îngerul (malak) lui Yahweh (Dumnezeu)”. Părerile sunt împărțite în privința
identificării „Îngerului”, dar pentru a avea o vedere corectă, trebuie studiată identitatea
Îngerului în contextul pasajului.
În Exod 3:4, este înregistrat: „Domnul (Yahweh) a văzut că el (Moise) se întoarce

(spre rug) să vadă (rugul ardea, dar flacăra nu se mistuia); și Dumnezeu (Elohim) l-a
chemat din mijlocul rugului și a zis: „Moise! Moise!” El a răspuns: „Iată-mă!”154. În
primul rând, autorul cărții Exod care este Moise, a dorit să ofere o clarificare asupra
identității „Îngerului”, Îngerul nu este doar un simplu „mesager”, ci este Însuși Yahweh,
numele propriu al lui Dumnezeu (Elohim).
În multe cazuri, Îngerul Domnului se identifică ca fiind Însuși Yahweh, dar în

același timp, în diferite cazuri, Se identifică ca fiind diferit de Yahweh. Se contrazice
Scriptura? Ar fi prima reacție legitimă. Pentru înțelegerea aparentei contradicții de
identitate a Îngerului, se va supune analizei un alt episod din Scriptură în care Îngerul
Domnului este prezentat.
149
150
Ibid.
151
Ibid.
152
Gordon Wenham, Word Biblical Commentary (Dallas, TX: Word, 1994), 297, citat de Norman R. Gulley,
Trinitatea în Vechiul Testament, articol din cartea Trinitatea în lumina Revelației ([Traducător Loredana
Sârbu;] București: Viață și Sănătate, 2007), 182.
153
154
Informațiile adiționale așezate în paranteză aparțin autorului lucrării prezente.
40
Întâlnirea dintre Agar și Îngerul Domnului este un comentariu intern al identității
acestui Înger „misterios”155.
În episodul acesta, se întâlnesc ambele ipostaze ale „Îngerului”: atât cea de

Mesager al lui Yahweh, cât și Însuși Yahweh. În Gen. 16:10, scrie:
Îngerul Domnului i-a zis: Îți voi înmulți foarte mult sămânța, și ea va fi atât de multă la
număr că nu va putea fi numărată
Afirmația ne arată că Îngerul este Însuși Yahweh fiindcă o astfel de binecuvântare

aparține exclusiv lui Yahweh.156 Dar în Gen. 16:11, Îngerul Domnului apare ca fiind
Mesagerul lui Yahweh: „căci Domnul a auzit mâhnirea ta”. În acest moment, Îngerul spune
lui Agar că Yahweh a auzit mâhnirea ei, dar același Înger S-a referit la Sine ca fiind
Yahweh. În finalul întâlnirii dintre Agar și Înger, cea dintâi afirmă despre Înger: „Tu ești
Dumnezeu care mă vede” (Gen. 16:13).
În urma acestei analize, se conturează ideea concluzivă că Îngerul Domnului este

un indiciu al pluralității de Persoane în Dumnezeu.157 Prezența Îngerul Domnului ca fiind
Yahweh, dar și Trimisul lui Yahweh, nu este o contradicție a Scripturii, ci este un indiciu al
pluralității de Persoane divine.158 Mai mult decât atât, Îngerul Domnului ajută la
înțelegerea afirmațiilor lui Iisus din NT159.
Iisus în Ioan 10:30 afirmă: „Eu și Tatăl una suntem”160. Iisus este Dumnezeu
adevărat, dar este și distinct de Tatăl ca Personalitate, idee care va fi dezvoltată în capitolul
următor. Luca în Fapte 7:35 a înțeles că Îngerul din rug care a vorbit cu Moise nu a fost
nimeni altcineva decât Iisus Christos:
...Dumnezeu l-a trimis ca stăpânitor și izbăvitor, cu ajutorul îngerului care i se arătase în

rug..
155
Carissa Quinn, „Who is the Angel of the Lord?”, Bibleproject, n.p. Online 05.2021:
(https://bibleproject.com/blog/who-is-the-angel-of-the-lord/).
156
Ibid.
157
158
Carissa Quinn, „Who is the Angel of the Lord?”, Bibleproject, n.p. Online 05.2021:
(https://bibleproject.com/blog/who-is-the-angel-of-the-lord/).
159
Ibid.
160
Ibid.
41
3.9.6. Exodul 14:19161 cf. Exodul 14:11162
Episodul trecerii Mării Roșii a poporului Israel este semnificativ pentru studiul
prezent arătând modul în care Îngerul lui Dumnezeu este Însuși Dumnezeu.
În spaima de neimaginat al poporului evreu când egiptenii veneau pentru a-i lua din
nou în robie, Îngerul Domnului Se face a fi alături de popor. Poporul se afla înaintea Mării
Roșii și atunci „Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, Și-a
schimbat locul și a mers înapoia lor, și a stâlpul de nor care mergea înaintea lor, și-a
schimbat locul și a stat înapoia lor” (Exod 14:19)163, același Înger, care în Exod 14:24 se
spune că a „aruncat învălmășeală în tabăra egiptenilor”.
În Exod 14:24, Îngerul este identificat ca fiind Yahweh. După ce poporul trece
Marea Roșie, în cântarea de laudă din Exod 15, poporul afirmă:
„Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne?” (Exod 15:11).
Episodul trecerii Mării Roșii ne conduce la înțelegerea că Îngerul Domnului a

lucrat în totalitate ca fiind Cel care l-a ajutat pe popor să fie biruitor. Prin urmare, poporul
afirmă că nu este nimeni ca Yahweh, ca Îngerul Domnului (Exod 14:19, 24-25 cf. Exod
15:10-11), Îngerul fiind Dumnezeu adevărat. În Fapte 7:35-36, Luca comentează că Cel
care i-a scăpat din robie, Cel care a fost prin pustie cu poporul și Cel care i-a ajutat să
treacă prin Marea Roșie a fost Iisus Christos.164 Îngerul fiind Cuvântul înainte de
Întrupare.165 În norul din pustie, a fost Iisus Christos care i-a condus spre Canaan, tot la fel
când Iisus Christos va reveni să-i ia acasă pe toți sfinții Săi, El va veni pe nori. Ioan în
Apoc. 1:7 scrie: „Iată El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns.” La
înălțarea Sa la cer, Iisus a fost ascuns în nor: „După ce a spus aceste lucruri, pe când se
uitau ei la El, S-a înălțat la cer, și un nor L-a ascuns din ochii lor” (Fapte 1:9)166.
161
„Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, Și-a schimbat locul și a mers înapoia lor, și
stâlpul de nor care mergea înaintea lor, și-a schimbat locul și a stat înapoia lor.”
162
„Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfințenie, Bogat în fapte de
laudă, și făcător de minuni?”.
163
164
Ibid.
165
166
Whitney Hopler, „Who was the Angel who guided Moses during the Exodus?”, Learn Religious, n.p.
Online 05.2021: (https://www.learnreligions.com/angel-who-guided-moses-124031).
42
3.9.7. Exod 23:20-21
Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum și să te ducă în locul pe care
l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui și ascultă glasul Lui, pentru că nu vă va ierta
păcatele, căci Numele Meu este în El (Exod 23:20-21).
Pasajul clarifică faptul că în Dumnezeu există o pluralitate de Persoane divine.

„Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum și să te ducă în locul pe
care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui și ascultă glasul Lui, pentru că nu vă va
ierta păcatele, căci Numele Meu este în El” (Exod 23:20-21). În urma lecturării pasajului,
apar câteva întrebări legitime, precum: „Cine trimite pe Înger înaintea poporului Israel?”,
„Cine este acest Înger încât se spune că El are puterea de a ierta păcatele?”. În continuare,
se vor analiza aceste întrebări.
În primul rând, datorită contextului proxim acel „Eu” din expresia „Eu trimit un
Înger înaintea ta” (Ex. 23:20) este Dumnezeu Tatăl. În al doilea rând, Îngerul care este
trimis de Tatăl este Iisus Christos.167 De unde știm aceste informații? Trebuie văzut în
contextul din Exod 23, unde are loc un moment de atenționare din partea lui Dumnezeu
Tatăl asupra poporului Israel și spune: „Eu (Tatăl), trimit un Înger înaintea ta...să nu te
împotrivești Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele” (Ex. 23:20-21). Conform Scripturii,
cine poate ierta păcatele? Doar Însuși Dumnezeu poate ierta păcatele. „Cărturarii și fariseii
au început să cârtească și să zică în ei înșiși: „Cine este Acesta, de rostește hule? (Iisus a
iertat păcatele unui slăbănog, vezi Luca 5:17-26). Cine poate ierta păcatele decât singur
Dumnezeu?” (Luca 5:21). Așadar, cărturarii și fariseii știau că doar Dumnezeu poate ierta,
atunci când Dumnezeu Tatăl spune că Îngerul nu va ierta păcatele dacă ei se vor împotrivi
Lui, înseamnă că Îngerul este Dumnezeu adevărat.
În Exod 23:20-21, Dumnezeu Tatăl vorbește despre Iisus Christos168, El fiind

Dumnezeu adevărat, co-egal cu Tatăl (Ioan 10:30) al ontologiei Lui. Textele reprezintă o
dovadă clară a modului în care Ființarea lui Dumnezeu există, prezentând o probă a
pluralității de Persoane în Dumnezeu, o dovadă că există mai mult decât o Persoană în
Ființarea lui Dumnezeu.169
167
168
Ibid.
169
Ibid.
43
În lumina textelor din Exod 23:20-21, sistematicianul Norman R. Gulley conchide:
Avem deci o declarație despre faptul că există mai mult de o Persoană în Dumnezeire și
despre faptul că Amândoi poartă același nume, „Dumnezeu”, iar această privință există un
Singur Dumnezeu, Dumnezeu care este reprezentat în acest pasaj de Amândoi170
Primul capitol s-a ocupat în exclusivitate de analiza textelor furnizate de Vechiul

Testament, astfel încât să se prezinte existența unei Pluralități de Persoane divine în
Dumnezeu. Texte veterotestamentare precum: Geneza 1:26-27, Gen. 3:22, Gen. 11:7,
Deut. 6:4 cf. Gen. 2:24, Is. 6:8, Is. 42:1, Is. 48:16, Is. 53, Is. 63:7-14, Gen. 16:7-13, Gen.
22:11-17, Gen. 48:15-16, Gen. 32:24-30, Exod 3:2-6, 14, Exod 14:9 cf. Exod 14:11, Exod
23:20-21 au demonstrat existența unei Pluralități de Persoane în Dumnezeu. Datele
furnizate de Primul Testament au arătat în mod atât implicit, cât și explicit că Dumnezeu
este prezentat ca fiind Dumnezeu mai mult decât o Persoană. Unele texte arată cel puțin
două Persoane, iar altele, precum cele din Isaia Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Trinitar,
existând trei Persoane divine: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
În următorul capitol, se vor analiza textele scripturistice din Noul Testament care
dovedesc realitatea explicită a unui Dumnezeu Trinitar prezentat în Vechiul Testament
doar într-un mod implicit.
170
Ibid.
44
CAPITOLUL II
TRINITATEA ÎN NOUL TESTAMENT
Capitolul anterior s-a ocupat cu analiza pasajelor veterotestamentare care-L

descoperă pe Dumnezeu ca o pluralitate de Persoane divine și s-a demonstrat pe baza
datelor furnizate de Scriptură că sunt trei Persoane divine, reale, distincte, co-eterne, co-
egale din veșnicie. Prima parte a celui de-al doilea capitol se va ocupa cu analiza pasajelor
neotestamentare, unde cele trei Persoane divine sunt prezentate ca fiind un singur
Dumnezeu.
După cum s-a putut observa, în Vechiul Testament, realitatea expunerii Persoanelor
Trinității este făcută într-un mod implicit171, dar în Noul Testament se va observa modul
explicit în care Dumnezeu a decis să Se descopere ca fiind Trinitar.172 Unul dintre motivele
pe care Wayne Grudem îl propune pentru modul în care natura lui Dumnezeu trinitară este
prezentată explicit constă în felul în care NT își începe cursul, prezentând venirea lui Iisus
pe pământ, Fiul lui Dumnezeu din veșnicie.173 Relația pe care Iisus o are cu Tatăl și modul
cum Se raportează Christos la Duhul Sfânt ca fiind „un Alt Mângâietor” (Ioan 14:15-31)
descoperă relația profundă pe care cele trei Persoane divine o au în interiorul Trinității
divine.
În capitolul curent, se va arăta cum Noul Testament vorbește despre un Dumnezeu

Trinitar, astfel încât, ulterior, se vor analiza implicațiile Trinității în momentele cele mai
importante ale existenței lui Iisus pe Terra, precum: Întruparea, Moartea, Învierea și
Înălțarea la cer.
1. PASAJE TRINITARIENE NOUTESTAMENTARE
În cele ce urmează, studiul se va ocupa cu textele și pericopele noutestamentare

care Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind manifestat prin trei Persoane divine, iar prin aceasta
171
172
Ibid.
173
Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 243.
45
nu se susține existența a trei Dumnezei, ci ființarea unui Singur Dumnezeu manifestat prin
cele trei Persoane divine pe care datele biblice ni le prezintă ca un Dumnezeu unic.
1.1. Evanghelia după Matei
1.1.1. Matei 3:16-17
De îndată ce a fost botezat, Isus a ieșit afară din apă. Și în clipa aceea, cerurile s-au deschis,
și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel și venind peste El. Și
din ceruri s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc
plăcerea” (Matt. 3:16-17).
Iisus Christos a venit la Ioan Botezătorul pentru a putea fi botezat de către profet,
însă, Ioan este reticent în a-L boteza pe „Mielul care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29),
fiindcă El era Dumnezeu fără de păcat, iar botezul era pentru cei păcătoși. Într-un glas
prietenesc, Iisus spune: „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Lasă-Mă acum, căci așa se cade să
împlinim tot ce trebuie împlinit” atunci Ioan L-a lăsat” (Matt. 3:15). Actul botezului nu a
însemnat curățarea lui Iisus de păcat fiindcă El nu are păcat, fiind Dumnezeu adevărat
(Ioan 14:30), ci prin actul botezului Iisus intră în Marea lucrare de Răscumpărare a omului
și botezul este „sigiliul care confirmă lucrarea lui Ioan și punea pecetea aprobării cerului
asupra ei”.174
Evenimentul botezului prin intermediul căruia cerul aproba misiunea lui Iisus175
este o demonstrație deosebită a unui Dumnezeu Trinitar.176 În Matt. 3:16-17, sunt prezente
activ toate cele trei Persoane divine în actul specific al botezului: a) Cel care era botezat a
fost Iisus Christos, b) Duhul Sfânt care Se așază peste Iisus având chip vizibil de porumbel
și c) Tatăl se face „vizibil” prin glasul Său confirmând și aprobând lucrarea lui Christos
prin sintagma: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea” (Matt. 3:17).
Cum poate fi interpretat evenimentul botezului? Poate fi interpretat din perspectiva

Trinitară? Iisus Christos în Ioan 10:30 confirmă că El este egal cu Tatăl, adică EI au
aceeași natură divină177 și în cartea lui Luca, Fapte 5:3-4, Duhul Sfânt este arătat ca fiind
174
Herald Publishing Association, 1978), 302.
175
Ibid.
176
177
Ibid.
46
Dumnezeu178 și Iisus este din eternitate egal cu Tatăl (Ioan 1:1-3) și cu Duhul Sfânt (Gen.
1:1-2).179 În urma acestor precizări, botezul lui Iisus este o dovadă clară a prezentării unui
Dumnezeu Trinitar Scripturistic.
Expresia „Acesta este Fiul Meu preaiubit” (Matt. 3:16) a ridicat și ridică îndoială în
a-L vedea pe Iisus egal al naturii divine cu Tatăl fiindcă titlul de „Fiu” oferit lui Iisus și
titlul de „Tată” oferit Tatălui duc la înțelegerea că Iisus este subordonat Tatălui sau că Iisus
este inferior Tatălui, dar se pot trage astfel de concluzii? Despre acest aspect se va discuta
mai târziu, dar în acest punct, se va aminti că Iisus este Fiul lui Dumnezeu180 Tatăl nu din
punct de vedere ontologic, ci din punct de vedere funcțional.181 Iisus nu este Fiul lui
Dumnezeu Tatăl din punct de vedere biologic, ci funcțional în cadrul Planului Mântuirii.182
Ce presupune acest lucru? În sfatul ceresc, între cele trei Persoane divine Și-au însușit niște
roluri care au un scop comun în cadrul Planului Mântuirii. Rolurile Persoanelor divine vor
fi prezentate în capitolul al III-lea.
Expresiile „Fiul” și „Tată” nu trebuie înțelese prin lentilele culturii de astăzi,

fiindcă în cultura occidentală se înțelege o inferioritate ontologică, acest lucru arată că
acest „fiu” a avut un început, cândva în timp183, dar în gândirea iudaică expresia „Fiu”
înseamnă asemănător în ce privește natura184, prin urmare, Iisus când este numit „Fiul lui
Dumnezeu” înseamnă că El este egal cu Tatăl având aceeași natură divină (Ioan 10:30).185
178
Ibid.
179
Carl F.H. Henry, Dumnezeu, revelație și autoritate (Editor Sofia Gheorge; Traducător Agnes Dragomir;
Vol. V, Oradea: Cartea Creștină, 1999), 217-218.
180
Despre o discuție despre titlurile despre „Fiul Omului”, „Fiul lui David” și „Fiul lui Dumnezeu” raportate
la Iisus Christos vezi Carl F.H. Henry, „Isus: Revelația Numelui în Noul Testament”, în Dumnezeu, revelație
și autoritate, 283-308 și Joseph Ratzinger, Papa Bendict al XVI-lea, Isus din Nazaret (Traducător Alexandru
Mihailescu; București: Rao International Publishing Company, 2007), 289-297. Isidor Martinca, Isus din
Nazaret, Fiul lui Dumnezeu: curs de cristologie, 303-304.
181
182
Ibid.
183
Ibid.
184
Ibid.
185
Ibid. În lumina rolurilor pe care cele trei Persoane divine și le-au asumat, Millard J. Erickson afirmă: „Fiul
nu a devenit mai mic decât Tatăl în timpul întrupării pământești, însă El S-a subordonat, într-adevăr, din
punct de vedere funcțional, voinței Tatălui. În mod similar, Duhul Sfânt este acum supus atât lucrării Fiului
(vezi Ioan 14-16), cât și voinței Tatălui, însă acest lucru nu înseamnă că El este mai mic decât primii doi”
(vezi Millard J. Erickson, God in Three Persons: A Contemporary Interpretation of the Trinity (Grand
Rapids, MI: Baker, 1995), 174, citat de Gerhard Pfandl, Trinitatea în Scriptură (București: Viață și Sănătate,
2007), 156.
47
În cadrul Planului Mântuirii, nu se poate nega existența unei ierarhii, iar această
ierarhie este pur-funcțională cu scopul salvării omului din abisul pierzării.186 Despre
ierarhia funcțională, sistematicianul Szallós-Farkas Zoltán afirmă:
Este o ierarhie a rolurilor asumate de Persoanele Trinității în vederea salvării neamului

omenesc, în care Tatăl este în vârful piramidei, iar Fiul i se supune Tatălui de bună voie și
necondiționat, pentru că așa s-au stabilit – din veșnicie – funcțiile/rolurile Persoanelor
Trinității în cadrul Planului Mântuirii (Ioan 14:28).187
Problemele ierarhiei funcționale sau ontologice vor fi analizate în capitolul

următor, dar ca o concluzie preliminară se poate afirma că Iisus nu este subordonat Tatălui
ontologic, ci pur-funcțional, iar acest lucru înseamnă că Iisus este egal din punct de vedere
al ființării Sale cu Tatăl.
Evenimentul botezului în lumina celor expuse anterior ar trebui văzut din

perspectiva unui Dumnezeu Trinitar, unde toate cele trei Persoane au fost prezente în
același timp, spațiu pentru a pune în aplicare ceea ce se numește Planul Mântuirii.188
O concluzie care poate fi extrasă din evenimentul botezului și în urma analizei, este
că Iisus Christos este egal cu Tatăl și Cu Duhul Sfânt din punct de vedere al naturii lor
divine; și astfel, în evenimentul botezului este prezentată Trinitatea în lumina cea mai clară
a Evangheliei.
1.1.2. Matei 28:19
Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și
al Sfântului Duh (Matt. 29:19).
Evanghelia după Matei debutează cu o prezentare clară a unui Dumnezeu Trinitar

(vezi Mat. 3:16-17), tot astfel, aceeași Evanghelie își încheie relatarea prin cuvintele lui
Iisus care reiterează și consolidează învățătura Trinitară explicită în Noul Testament (Mat.
28:19) despre existența unui Dumnezeu trinitar.189
186
241.
187
Ibid.
188
Grant R. Osborne, Comentariu exegetic al Noului Testament (Editor General Clinton E. Arnold,
Traducător Verlan Octavian; Timișoara: Făclia, 2019), 135.
189
Leonardo Boff, Trinity and Society (Eugene, OR: Wipf & Stock Publishers, 2005), 36.
48
Marea Trimitere pe care Iisus o încredințează ucenicilor și tuturor creștinilor din
ziua de astăzi conține o încărcătură teologică covârșitoare în favoarea învățăturii Trinitare.
Iisus Se adresează ucenicilor și îi învață să boteze pe toți aceia care cred în Jertfa Sa în
Numele Tatălui, al Fiului, dar și al Duhului Sfânt.
Spusele lui Iisus Christos din Matt. 28:19 sunt o interpolare? A fost modificat textul
în anii următori pentru a se insera formula baptismală trinitariană? Presupunerea că Mat.
28:19 este interpolat este eronată deoarece în urma analizării manuscriselor existente se
poate observa apariția în unanimitate a formulei baptismale trinitariene.190 Dacă Mat. 28:19
nu a fost modificat, acest lucru înseamnă că botezul în Numele Tatălui, Fiului și al Duhului
Sfânt este o dovadă a unui Dumnezeu Trinitar.
Pentru o înțelegere mai clară a modului pragmatic în care Trinitatea contribuie la

botezul omului, se va analiza un pasaj din Faptele Apostolilor 8:12.15-16:191
„dar, când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăției lui

Dumnezeu și a Numelui lui Isus Hristos au fost botezați, atât bărbați, cât și femei...
aceștia (apostolii) au venit la samariteni și s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul
Sfânt. Căci nu coborâse încă peste nici unul din ei, ci fuseseră numai botezați în
Numele Domnului Isus”192
În acest pasaj, se poate observa strânsa relație care există în viața spirituală și
practică a unui creștin. Credința, spunea Pavel, vine în urma auzirii Cuvântului lui
Dumnezeu (vezi Rom. 10:17) și se ridică o întrebare: „Credința în ce sau în Cine?”
Întreaga Scriptură vorbește despre credința în Jertfa Substitutivă a lui Iisus. Dacă se
cercetează Scriptura, atunci se va realiza conștientizarea realității mântuitoare, dar este
suficient doar să conștientizezi că Iisus este Mântuitor? Cu siguranță că răspunsul este
negativ, ci urmează, după această conștientizare o predare în mod public a ființării omului
și predării în brațele lui Iisus prin actul botezului; și din nou se ridică o întrebare: „Este
suficient doar botezul ca o mărturisire publică a credinței pentru a primi mântuirea?”, iar
răspunsul este negativ. Procesul sfințirii continuă până în punctul în care rolul Duhului
190
Florin Lăiu, „Trinitatea – lecții istorice și teologice”, în Trinitatea în lumina Revelației ([Editor Lavinia
Goran; Traducător Loredana Sârbu;] București: Viață și Sănătate, 2007), 79.
191
Ibid., 81.
192
Adnotările și cuvintele cu bold aparțin autorului acestei lucrări pentru o înțelegere clară a modului în care
cele trei Persoane divine sunt activ implicate în actul botezului.
49
Sfânt lucrează, Cel care transformă inima omului (vezi Ioan 16:8-14). Revărsarea ploii
timpurii a Duhului Sfânt are loc atunci când omul s-a predat total Dumnezeirii și lucrarea
pe care Duhul Sfânt o realizează este transformarea vieții (Fapte 2:17-21, 41). Duhul Sfânt
va „dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata” (Ioan 16:8),
Duhul Sfânt „va călăuzi în tot adevărul” (Ioan 16:13) și, nu în ultimul rând, Duhul Sfânt
este Dumnezeu adevărat (Fapte 5:3-4).
În viața spirituală zilnică, se poate observa „dependența” care există între rolurile
Persoanelor divine. Dacă lucrarea de transformare pe care o realizează Duhul Sfânt nu ar fi
prezentă, atunci nu s-ar putea discuta despre „o minte nouă” în Christos. Cu siguranța, nu
trebuie negat faptul că în NT nu este prezentat în mod explicit uzanța din partea ucenicilor
a formulei baptismale trinitariene, ci doar botezul în Numele lui Iisus (Fapte 2:38; 10:48;
8:16 și 19:5), dar acest lucru trebuie studiat în contextul cultural-religios al vremii. În
lumina acestor lucruri, Florin Lăiu193 scrie:
Nu avem dreptul să respingem învățătura acestui text (Matt. 28:19), care este în armonie cu
atâtea învățături biblice, doar pentru faptul că, s-ar părea, ucenicii lui Iisus ar fi folosit o
formulă mai simplă, botezând în Numele lui Iisus, în toate cele numai patru locuri unde este
menționat un act al botezului (Fapte 2:38; 10:48; 8:16 și 19:5). Există și o serie de mărturii
extrabiblice ale botezului în formulă trinitariană din secolele II-III. Nu putem avea încredere
absolută în acestea, întrucât scrierile patristice, fiind mai rare decât cele biblice, au fost și
interpolate. Dar nici nu putem susține că toate referirile la botezul trinitar, din aceste scrieri
care preced Sinodul Niceean sunt interpolări.194
Teologia botezului trinitarian se poate observa în întreaga lucrare de transformare a

omului (Fapte 8:12-16), unde lucrarea fiecărei Persoane din Dumnezeu este covârșitor de
importantă pentru om. Tatăl a oferit pe Fiul (Evr. 10:5), Fiul S-a supus Tatălui de bună
voie (Ioan 5:30) și Duhul Sfânt se supune atât Fiului, cât și Tatălui (Ioan 16:13-15) ceea ce
duce în final că actul botezului este unul trinitarian fiind implicate toate cele trei Persoane,
dar același Yahweh.
193
Originar din Strugarii Bacăului, a petrecut copilăria în Huşi; prima tinereţe, în Bacău, Vatra Dornei şi
Piatra Neamţ; a doua tinereţe în Bucureşti şi în Cernica-Ilfov. A studiat la Institutul Teologic Adventist
București, care între timp a devenit Universitatea Adventus (Cernica). Licenţiat în teologie de la
Universitatea Babeş-Bolyai (Facultatea de Teologie Reformată), cu specializare postuniversitară în Studii
Biblice (UNISA). Domenii: filologie şi lingvistică biblică, hermeneutică şi exegeză, apocaliptică biblică,
studii adventiste, poezie şi muzică bisericească. Florin Lăiu a predat timp de 25 de ani în cadrul Institului
Teologic Adventist, care a devenit Univeristatea Advntus, Limbi biblice, Exegeza biblică, Daniel și
Apocalipsa. De asemenea, este membru activ al Societății Biblice Interconfesionale Române. Este căsătorit
cu Lăcrămioara și au patru copii și șase nepoți.
194
Florin Lăiu, „Trinitatea – lecții istorice și teologice”, în Trinitatea în lumina Revelației, 79.
50
În urma acestor precizări, se poate concluziona că Mat. 28:19 este un argument și o
dovadă lămurită în favoarea învățăturii Trinitariene. Formula baptismală din Mat. 28:19
este una trinitariană promovată de Iisus și practicată de ucenici (Fapte 8:12. 15-16, Fapte
2:41).195
1.2. Scrierile apostolului Pavel
1.2.1. 1 Corinteni 12:4-6
Sunt felurite daruri, dar este același Duh; sunt felurite slujbe, dar este același Domn; sunt
felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți.
În Noul Testament, Pavel, dar și alți autori, când se referă la Dumnezeu Tatăl
folosesc termenul „Dumnezeu” (1 Cor. 12:6), însă, atunci când se referă la Dumnezeu Fiul,
folosesc termenul „Domnul” (1 Cor. 12:5), și în legătură cu cea de-a treia Persoană a
Dumnezeirii: Dumnezeu Duhul Sfânt, autorii NT folosesc „Duhul” (1 Cor. 12:4).196
În Noul Testament, darurile spirituale pe care credincioșii le primesc în urma

primirii Duhului Sfânt după actul botezului sunt oferite de către cea de-a treia Persoană a
Dumnezeirii, Duhul Sfânt (1 Cor. 12:8-11), „dar toate aceste lucruri le face unul și același
Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește” (1 Cor. 12:11).
Exercitarea voinței Duhului Sfânt „după cum voiește” este o dovadă că este o
Persoană reală și distinctă de Tatăl, dar și de Fiul și acest aspect conduce la concluzia
preliminară că Duhul Sfânt este real, personal și divin.
Așadar, 1 Cor. 12:4-6 este o exprimare trinitară de către Pavel pentru înțelegerea că
Duhul Sfânt, Tatăl și Fiul au roluri diferite și funcții diferite în cadrul Planului Mântuirii.
Un principiu hermeneutic de interpretare a Scripturii este și sinceritatea de care
cercetătorul trebuie să dea dovadă, prin urmare, 1 Cor. 12:4-6 nu este o declarație directă a
Trinității, dar fundamentul este unul clar Trinitarian.197
195
Grant R. Osborne, Comentariu exegetic al Noului Testament (Editor general Clinton E. Arnold;
Traducător Verlan Octavian; Timișoara: Făclia, 2019), 1141-1145.
196
197
Ibid., 158.
51
1.2.2. 2 Corinteni 13:14
Harul Domnului Isus Hristos și dragostea lui Dumnezeu, și împărtășirea Sfântului Duh să fie
cu voi cu toți! Amin (2 Cor. 13:14).
Apostolul Pavel, similar textului din 1 Cor. 12:4-6 oferă un fundal Trinitarian, din
nou, acest text nu este „o formulare oficială a Trinității”198, dar cu siguranță prezintă o
imagine Trinitară, a unui Dumnezeu care este prezentat de trei Persoane: Dumnezeu Tatăl,
Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.
1.2.3. Efeseni 4:4-6
Este un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a
chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur
Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este
în toți (Ef. 4:4-6).
În Efeseni 4:4-6, este găsit același tipar în care este prezentată Trinitatea. Apostolul
Pavel enumeră fiecare Persoană în parte ca făcând o lucrare mântuitoare în ceea ce îl
privește pe om.199 Aceste texte prezentate oferă un fundal trinitar de înțelegere a lui
Dumnezeu.
Alte texte din Noul Testament care prezintă pe cele trei Persoane la un loc sunt:
1) Matei 12:28: „Dar, dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci
Împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi”. În acest text Iisus vorbește despre Sine: „dacă
Eu scot...” și este amintit și Duhul Sfânt: „Duhul lui Dumnezeu”, dar Iisus amintește și pe
Tatăl ca fiind Dumnezeu: „Duhul lui Dumnezeu”. În textul din Matt. 12:28, sunt
prezentate cele trei Persoane divine într-o formă implicită a cuvintelor rostite de Iisus
Christos.200
2) Ioan 14:26: „Dar, Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în
Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”.
În acest text, Iisus vorbește că Tatăl va trimite pe Duhul Sfânt în locul Său, din nou se pot
198
Gerhard Pfandl, „Trinitatea în Scriptură”, 157. Leonardo Boff, Trinity and Society, 36.
199
O sistematizare clară a acestor trei Persoane și o descrie a fiecărui text scripturistic se pot regăsi în Clinton
E. Arnold, Comentariu exegetic al Noului Testament (Editor General Clinton E. Arnold; Traducător Verlan
Octavian; Timișoara: Noua Speranță, 2020), 240-244.
200
Grant R. Osborne, Comentariu exegetic al Noului Testament, 507-508. Declarația lui Iisus că El scoate
dracii cu puterea Duhului Sfânt arată că El a fost umplut de Duhul ca fiind Mesia (Is. 11:2 cf. Matt. 12:28).
52
observa relația strânsă a celor trei Persoane divine: Iisus este Cel care vorbește, Iisus este
Cel care atribuie trimiterea Duhului Sfânt Tatălui: „Duhul Sfânt, pe care-L va trimite
Tatăl...”, iar Duhul Sfânt este Mângâietorul trimis de Tatăl și cerut de Iisus: „Duhul Sfânt,
pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu...”. Ioan 14:26 prezintă cele trei Persoane divine
în mod implicit, dar în urma scurtei analize, se poate observa prezența clară trinitară a lui
Dumnezeu.
3) Fapte 2:33: „Și acum, odată S-a înălțat prin dreapta lui Dumnezeu și a primit de
la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, a turnat ce vedeți și auzit.” Petru în acest pasaj ne oferă
o perspectivă trinitară fiind prezentate toate cele trei Persoane divine. În text, este prezentat
Iisus care S-a înălțat la Tatăl și unde El, adică Iisus a primit făgăduința Duhului Sfânt;
toate cele trei Persoane sunt amintite de către Petru.
4) Fapte 10:38: „cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Isus din
Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine...”. Din nou, Petru (Fapte 10:34) amintește că
Iisus a fost uns cu Duhul Sfânt și că Dumnezeu Tatăl a oferit această ungere; Petru
amintește încă o dată cele trei Persoane divine.
5) Texte asemănătoare care prezintă pe cele trei Persoane; Rom. 1:4; Rom. 8:9; 1
Cor. 6:11; 2 Cor. 13:14; Gal. 4:6; Ef. 1:17; Ef. 2:18; Evr. 9:14; 1 Petru 1:2.
În NT, sunt prezentate și alte texte care arată relația între cele trei Persoane; sunt și
texte care prezintă relația ontologică între Fiul și Tatăl; sunt texte care prezintă divinitatea
lui Iisus; sunt prezente chiar și texte aparent dificile despre natura lui Christos, aspecte care
vor fi analizate în decursul capitolului prezent, dar și în ultimul capitol al lucrării.
2. IMPLICAREA TRINITĂȚII ÎN ÎNTRUPAREA LUI IISUS CHRISTOS
Ce este actul Întrupării? Cum trebuie înțeles el în lumina Scripturii? În primul rând,
Dumnezeu spune în 1 Tim. 3:16 următoarele: „și fără îndoială, mare este taina evlaviei...”
Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost
propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă”. Dumnezeu prin
Pavel spune că actul Întrupării lui Iisus este „taina evlaviei” și omul nu va putea să
înțeleagă pe deplin cum s-a realizat această taină, în schimb, omul poate înțelege atât cât
Scriptură îi descoperă (2 Tim. 3:15-17). În al doilea rând, conform Cuvântului lui
53
Dumnezeu, „Întrupare” înseamnă momentul când Iisus Christos a luat natură și chip de
om, făcându-Se asemenea oamenilor în istoria lumii la Betleem (Luca 1:30-35, Rom. 8:3,
Ioan 1:1-3; 14). Termenul „Întrupare” provine din latinescul caro care înseamnă „carne”201
și este preluat din traducerea Bibliei Vulgata (Ioan 1:14) și s-a păstrat acest termen ca
referindu-se la marele mister și marea taină a Întrupării lui Iisus fiind în același timp om pe
deplin, dar și Dumnezeu pe deplin.202 Apostolul Ioan consemnează această realitate tainică
astfel: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am
privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14), iar
Pavel vorbește despre actul Întrupării astfel: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu,
totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe
Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” (Fil. 2:6-7). Întruparea
reprezintă doctrina creștină care învață că Iisus Christos, Dumnezeu din veșnicii a luat
asupra Sa o natură umană203, dar în același timp păstrându-Și natura divină, natura de
Dumnezeu. Dumnezeu a fost și om adevărat, dar și Dumnezeu adevărat în același timp.204
Momentul nașterii lui Christos nu este un argument în favoarea ideii că Iisus a primit în
mod „adopționist” natura divină, ci El chiar din pântecele mamei Sale poseda natura divină
de Dumnezeu.205 Umanitatea și divinitatea lui Iisus Christos vor fi analizate în capitolul
următor, în secțiunea aceasta se va observa doar aspectul trinitar al nașterii lui Iisus dintr-o
fecioară cu scopul de a prezenta cum Dumnezeul Trinitar a lucrat într-o unitate divină cu
scopul salvării omului în cadrul desfășurării Planului Mântuirii prin actul tainic al
Întrupării.
Pentru analiza nașterii lui Iisus dintr-o perspectivă trinitară, se va aduce pentru
cercetare pasajul din Luca 1:3-35:
Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Și iată că
vei rămâne însărcinată și vei naște un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus. El va fi mare și va
fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui
Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit. Maria
a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?” Îngerul i-a
201
The editors of Encyclopaedia Britannica, „Jesus Christ”, Britannica, n.p. Online 06.2021:
(https://www.britannica.com/topic/Incarnation-Jesus-Christ).
202
Ibid.
203
Ibid.
204
Ibid. și Wayne Grudem, „Persoana lui Cristos”, în Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice,
557.
205
250.
54
răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt de va umbri. De
aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.
Pasajul amintit anterior prezintă momentul nașterii lui Iisus Christos cu o natură
umană206 descoperindu-se umanitatea lui Iisus.207 Primul aspect care trebuie consultat este
că Iisus în Luca 1:30-35 este prezentat a fi distinct și diferit de Dumnezeu Tatăl208 și
distinct și diferit de Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatăl este menționat prin expresiile „înaintea
lui Dumnezeu” (Luca 1:30), „Domnul Dumnezeu” (Luca 1:32), „Cel Preaînalt” (Luca
1:35), toate aceste expresii Îl identifică punctual pe Tatăl. Dumnezeu Duhul Sfânt este
menționat și El ca având un rol cu totul aparte, El va face ca Maria să rămână însărcinată
cu „Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). În evenimentul nașterii lui Christos, se pot observa
toate cele trei Persoane divine implicate în actul Întrupării. Scopul Întrupării lui Iisus ca
om pe Terra a fost dublu: a) Iisus trebuia să-L descopere pe Tatăl omenirii: „Toate
lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; și nimeni nu cunoaște deplin pe Fiul, afară
de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea
Fiul să i-L descopere”209 (Matt. 11:27) și b) Răscumpărarea și mântuirea omului din păcat
trebuiau realizate prin jertfa Sa: „Căci lucru cu neputința Legii, întrucât firea pământească
o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din
pricina păcatului, pe Însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8:3).210
Aceste două scopuri ale Întrupării lui Iisus arată lucrarea triunică-divină a Dumnezeirii în
actul Salvării omului.
În acest pasaj, Iisus este numit ca fiind „Fiul Celui Preaînalt” adică Fiul lui
Dumnezeu Tatăl. În secțiunea anterioară, s-a discutat despre semnificația titlului de „Fiu al
lui Dumnezeu” și s-a concluzionat că în gândirea ebraică a fi „Fiul lui Dumnezeu” în
dreptul lui Christos însemna a fi Dumnezeu, a fi egal cu Tatăl în natură (Ioan 5:18),211o
egalitate ontologică divină. Iisus Christos oferă contemporanilor Săi o dovadă clară că El
206
În acest punct trebuie să se puncteze o precizare a faptului că Iisus Christos nu-și începe existența la
Betleem, ci El, Iisus este din veșnicii (Ioan 1:1-3, Ioan 8:58, Mica 5:2). Iisus este din veșnicii alături de Tatăl
(Ioan 1:1-3), El, Iisus a fost la creație și tot El a oferit poruncile israeliților (Fapte 7:35-38). Pentru mai multe
informații despre Preexistența lui Iisus se poate consulta primul capitol în care s-au analizat acele texte care Îl
prezintă pe Iisus din veșnicii și înainte de Betleem. Despre natura umană și divină se vor analiza în capitolul
următor.
207
208
Matthew Kent, „The Trinity in the Incarnation”, Theology on the Ground, n.p. Online 06.2021:
(http://theologyontheground.com/the-trinity-in-the-incarnation/).
209
Moldovan Vilhelm, Manualul Doctrinelor biblice A.Z.Ș. (București: Viață și Sănătate, 2003), 33.
210
Ibid.
211
255.
55
este Dumnezeu pe deplin în natura Sa divină atunci când Iisus a declarat că este Fiul lui
Dumnezeu și că poate ierta păcatele. Mulțimea a dorit să-L omoare deoarece doar
Dumnezeu adevărat putea ierta păcatele, iar Iisus a fost acuzat de hulă dându-Se drept
Dumnezeu (Ioan 10:20-33 și pasaj extins Ioan 10:22-39). Oamenii care L-au acuzat ar fi
trebuit să conștientizeze realitatea divină că Iisus are putere de a ierta păcatele în urma
ontologiei Sale.
Prin urmare, în momentul nașterii lui Iisus, se poate observa cum fiecare Persoană a
Dumnezeirii are câte un rol specific: Tatăl este Cel care L-a oferit pe Iisus (Ioan 3:16, Luca
1:30. 35) și El este Cel care a fost Președintele și Inițiatorul „conceperii” și desfășurării
Planului Mântuirii.212 Prin cele spuse anterior, se poate deduce o ușoară ierarhie în
interiorul Trinității ceea ce nu umbrește cu absolut nimic Planul Mântuirii. După cum s-a
amintit anterior, ierarhia despre care se poate observa în Scriptură nu este una
ontologică,213 adică nu înseamnă că Tatăl este Dumnezeu, iar Fiul este „semi-Dumnezeu”,
ci înseamnă că atât Tatăl, cât și Fiul posedă prin Ei Înșiși natura divină de Dumnezeu.
Ierarhia care se înțelege prin expresiile „Fiul”, „Tatăl” trebuie să fie înțelese din punct de
vedere pur-funcțional, adică se referă la funcțiile și rolurile pe care Persoanele divine le au
în cadrul Planului Mântuirii.214 Din punct de vedere funcțional, Tatăl este Președintele,
Iisus este „Delegatul”, „Reprezentantul” Tatălui care S-a supus de bună voie215 și Duhul
Sfânt este Cel care se supune atât Tatălui, cât și Fiului, dar toată această „ierarhie” este
pur-funcțională în cadrul Planului Mântuirii și nu este o ierarhie ontologică. Duhul Sfânt
este Cel care într-un mod miraculos a făcut ca Maria să rămână însărcinată neavând nici
măcar un contact sexual cu logodnicul ei (Luca 1:35) și Iisus este Cel care printr-un act de
iubire nemăsurabilă a ales să Se dezbrace de atributele Sale dumnezeiești și să se facă rob
ca și noi pentru ca noi să fim mântuiți prin El (Fil. 2:6-8). Titlul de „Fiu al lui Dumnezeu”
nu arată că Iisus are un început și nici că Iisus este fiul biologic al lui Dumnezeu Tatăl, ci
arată că Iisus este de aceeași natură cu Tatăl. Nașterea de la Betleem nu arată că Iisus are
un început al Ființării Sale, ci arată momentul când făgăduința din Gen. 3:15 s-a împlinit și
este clipa când Jertfa pentru eliberarea din robia păcatului urma să fie adusă pe altarul
Golgotei. Ioan spune că Iisus este Cuvântul (Ioan 1:14) și acest Cuvânt a fost din veșnicii
212
Ibid., 258.
213
Ibid.
214
Ibid.
215
Ibid.
56
împreună cu Dumnezeu Tatăl și că acest Cuvânt este de aceeași natură cu Tatăl fiind
Dumnezeu pe deplin prin însăși natura Lui (Ioan 1:1-3).
Esența Ființării lui Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8) și această dragoste a celor
trei Persoane divine S-a manifestat în cea mai splendidă lucrare divină: răscumpărarea
omului prin dăruirea ca Jertfă a celei de-a doua Persoane divine, Iisus Christos. Tatăl
împreună cu Fiul și împreună cu Duhul Sfânt au dus la bun sfârșit realizarea mântuirii
omului, iar strigătul de pe cruce al lui Iisus: „S-a sfârșit” arată că toate cele trei Persoane
și-au dus la sfârșit lucrarea de Salvare în istoria lumii.
3. ASPECTUL TRINITAR AL MORȚII ȘI AL ÎNVIERII LUI IISUS
3.1. Moartea lui Iisus din perspectivă Trinitară
Persoana Iisus Christos a avut două naturi: natură divină (Ioan 1:1-3, 1:14 cf. Fil.
2:5-7, Col. 2:9) și natură umană (Ioan 1:14, Fil. 2:6-7), astfel încât Iisus este Dumnezeu-
Om adevărat. Întrebarea care a măcinat mințile teologilor și gânditorilor de-a lungul
timpului, a fost: „Ce natură a murit pe cruce? Natura umană a lui Iisus sau natura divină a
lui Iisus?”. Întrebările au pretenția în dorința omului de a pătrunde în tainele nedescoperite
ale lui Dumnezeu.216 În 1 Tim. 6:15-16, Apostolul Pavel afirmă că natura divină a lui Iisus
Christos nu putea să moară fiindcă Dumnezeu este nemuritor, prin urmare se poate trage
concluzia că natura umană a murit pe cruce? Dar, atunci se ridică o altă problemă: „Poate
fi realizată mântuirea sau ispășirea omului prin moartea unui simplu om?”. Moartea unui
om nu poate avea valoare soteriologică,217 moartea unui om este doar o moarte de „martir”,
„erou”, „filantrop”218, dar nu o moarte Ispășitoare în cadrul soteriologic al Planului
Mântuirii.219 Cum se poate înțelege moartea lui Iisus Christos având cele două naturi? În
secțiunile anterioare, s-a precizat că Iisus Christos este o singură Persoană având două
naturi distincte care nu se combină între ele și nici nu afectează pe una dintre ele, dar
existând doar o singură Persoană, Iisus Christos. Prin urmare, atunci când se discută despre
cele două naturi ale lui Iisus, nu trebuie să existe o dihotomie între cele două despicându-
le, fiindcă în primul rând, Scriptura nu ne oferă date clare în această privință, ci doar ne
216
Ibid., 249.
217
Ibid.
218
Ibid.
219
Ibid.
57
spune că întruparea lui Iisus având două naturi este „taina măreață” a lui Dumnezeu (1
Tim. 3:16), iar în al doilea rând, o soluție propusă în cartea sa, sistematicianul Szallós-
Farkas Zoltán prezintă problema astfel:
Deci, orice acțiune exprimată de oricare dintre verbele așezate în propoziția în care Isus este
subiectul propoziției, este făcută, nu de una sau cealaltă „natură” a lui Isus cel întrupat, ci de
„Persoana” indivizibilă, numită Isus Hristos. Doar așa putem înțelege că propozițiile „Isus
și-a dat viața”, „Isus ne-a mântuit”, înseamnă, de fapt, că „darea vieții/mântuirii” a fost o
acțiune în care nu doar omul Isus, ci și Hristos Dumnezeul a participat. Cu alte cuvinte, doar
participarea tainică a naturii divine a lui Isus în actul de pe cruce putea să confere morții sale
înlocuitoare (substitutive) valoarea de jertfă răscumpărătoare. Această participare tainică a
naturii divine la actul morții lui Isus este un act pe care niciun teolog nu-l poate exprima,
fiindcă nu are date biblice.220
Atunci când se discută care natură a murit pe cruce, trebuie să se înțeleagă modul
tainic în care Dumnezeirea a participat și modul tainic în care Jertfa lui Iisus este
imposibilă de descris în cuvinte umane. Scriptura explică foarte clar că Dumnezeu, natura
divină nu a putut muri pe cruce (1 Tim. 6:15-16), ci doar natura umană, dar dacă Iisus a
murit doar ca om, atunci nu putea să existe o Jertfă Substitutivă, ci Iisus trebuia să fie și
Dumnezeu adevărat pentru ca Jertfa să aibă rol soteriologic. Cum s-a putut realiza o astfel
de moarte? Care natură a murit pe cruce? Nu se cunosc astfel de date, dar se cunoaște
realitatea că Persoana Iisus Christos a murit pe cruce pentru ca omul să poată fi legal
mântuit.
Ceea ce s-a prezentat anterior va ajuta studiul de față pentru a observa implicațiile
Trinității în moartea Persoanei lui Iisus Christos, dar pentru lucrul acesta trebuie să se
aducă pentru analiză un text scripturistic din 1 Ioan 4:8 care consemnează:
Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.
În acest text, Ioan oferă un adevăr indubitabil pentru înțelegerea Planului Mântuirii.
Realitatea punctuală a expresiei „Dumnezeu este dragoste” arată că Ființarea lui
Dumnezeu este dragoste, care este o dragoste agapică.221 Ce înseamnă „Ființarea lui
Dumnezeu”? Această Ființare a dragostei agapice arată că Ființa lui Dumnezeu este
dragoste și nu este doar un simplu atribut, o simplă caracteristică a lui Dumnezeu222 cum ar
fi „răbdător”, „înțelegător”, ci arată că Dumnezeu este prin esența Sa, prin Ființarea, prin
220
Ibid., 250.
221
Ibid., 117.
222
Ibid.
58
existența Sa dragoste absolută.223 Omul nu poate fi dragoste, ființarea omului nu este
dragoste, ci doar Dumnezeu poate fi prin Ființarea Sa dragoste la modul divin.
După ce s-a ajuns la concluzia că Dumnezeu este dragoste, adică esența Ființării
Sale este dragoste, atunci indubitabil pentru ca dragostea agapică, care se sacrifică pe sine
să aibă loc de aplicare în Ființa lui Dumnezeu trebuie să fie un Dătător care oferă dragoste
și un Receptor care recepționează dragoste. La Dumnezeu, nu este o dragoste egoistă care
se iubește pe Sine Însăși, ci este o dragoste care iubește pe Celălalt, iar acest aspect duce la
concluzia că în Ființa lui Dumnezeu, trebuie să existe cel puțin două Persoane pentru ca 1
Ioan 4:8 să fie realitate, adică trebuie să existe minimum două Persoane pentru a putea
exista „dragostea agapică” care se sacrifică pe sine. În studiul de față, s-a demonstrat că în
Ființarea lui Dumnezeu nu sunt două Persoane, ci sunt trei Persoane care oferă iubire în
interiorul Trinității: Tatăl Îl iubește pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Duhul Sfânt Îl iubește pe
Tatăl și pe Fiul, iar Fiul Îl iubește atât Tatăl, cât și pe Duhul Sfânt.
Dacă această iubire a Ființării lui Dumnezeu este înțeleasă, atunci Planul Mântuirii
este văzut ca fiind un act de profundă iubire a Dumnezeirii manifestată în realitatea
Universului lui Dumnezeu, iar iubirea s-a materializat prin Întruparea, moartea și învierea
lui Iisus.
Iubirea sacrificatoare S-a concretizat/materializat prin modul în care Iisus Și-a

asumat rolul de Jertfă Ispășitoare în calitatea Sa de Dumnezeu adevărat, dar și de om
adevărat pentru ca în felul acesta să fie adus la îndeplinire Planul Ispășitor de Salvare a
omului.
Evanghelistul Luca prezintă un episod când Iisus se afla pe cruce:
Isus zicea: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!” (Luca 23:34).
În rugăciunea pe care Iisus a ridicat-o în cele mai agonizante momente ale

existenței Sale, se arată din nou relația strânsă pe care Iisus o avea cu Tatăl. Se poate
observa că Iisus care era Dumnezeu și om, S-a adresat Tatălui, ceea ce arată că sunt
prezente în acest cadru primele două Persoane ale Dumnezeirii.
223
Ibid.
59
Evangheliștii Luca și Ioan prezintă aceeași scenă, dar în Ioan se va analiza
contextul îndepărtat premergător morții lui Iisus. Înainte de rugăciune Sa din Ioan 17, în
capitolul 17, Ioan consemnează ceea ce Iisus a spus despre „Lucrarea Mângâietorului” care
este lucrarea Duhul Sfânt.
Acum Mă duc la Cel ce M-a trimis; și nimeni din voi nu Mă întreabă: „Unde Te duci?” Dar,
pentru că v-am spus aceste lucruri, întristarea v-a umplut inima. Totuși vă spun adevărul: vă
este de folos Să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă
Mă duc, vi-L voi trimite (Ioan 16:5-8).
În contextul îndepărtat al morții lui Iisus, Christos le spune ucenicilor că El trebuie

să Se ducă la Tatăl (Ioan 16:5) și că în locul Lui va fi trimis Duhul Sfânt, Mângâietorul
(Ioan 16:6), iar Mângâietorul va fi cu fiecare om în parte până la sfârșitul veacului (Ioan
14:16). Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt va fi trimis în mod practic după ce Iisus Se va întoarce
la Tatăl, ceea ce S-a întâmplat în ziua Cincizecimii (Fapte 2:1-21).
În analiza premergătoare morții lui Iisus, se pot observa toate cele trei Persoane
care pregătesc atât pe ucenici, cât și pe viitorii credincioși în următoarea etapă a istoriei
lumii (Matt. 28:19-20). Duhul Sfânt aștepta ca în cadrul Planului de Mântuire să ia rolul de
„Mângâietor” fiind un „Alt Mângâietor” în locul lui Iisus pe Pământ, iar Iisus cu Jertfa Sa
Se ridica în ceruri pentru a continua procesul mântuirii ca fiind Marele Preot din
Sanctuarul ceresc.
Un ultim pasaj care va fi amintit în această secțiune, este cel din Evanghelia după
Luca:
Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul” Și, când a zis aceste
vorbe Și-a dat duhul. (Luca 23:46).
În ultimele clipe, Iisus din nou oferă o demonstrație extraordinară de unitate între
El și Tatăl prin „încredințarea” vieții Sale în mâinile Tatălui Său. Și în acest episod, se
poate observa distincția dintre cele două Persoane ale Trinității. Un aspect demn de
remarcat constă și expresia: „Iisus Și-a dat duhul”, adică Iisus care are putere să își ia viața
și să o dea Se Sacrifică pe Sine Însuși omenirii ca Jertfă fiindcă esența Ființării Sale este
dragostea agapică (Ioan 10:17-18). Dăruirea propriei vieți prin sintagma: „Isus Și-a dat
duhul” reiterează realitatea că Iisus a fost și este Dumnezeu adevărat fiindcă doar
Dumnezeu pe deplin poate să ia viața și poate să o dea.
60
3.2. Învierea lui Iisus din perspectivă Trinitară
Raportul întregului Nou Testament are ca temă învierea lui Iisus Christos din
morți.224 Speranța ucenicilor în cartea Faptele Apostolilor constă în credința că ei au un
Mântuitor viu care se află în cer pentru ei.225 Fundamentul existenței creștinismului constă
în însăși învierea lui Iisus fără de care nu poate exista o credință creștină bazată pe moartea
și învierea lui Iisus.226 Toate cele patru evanghelii conțin raportul învierii lui Iisus ca o
dovadă indiscutabilă că Iisus este viu (Matt. 2828:1-20; Mc. 16:1-20; Luca 24:1-49 și Ioan
20 și 21). Consimțămintele înregistrate în raportul Scripturii arată importanța
evenimentului, motiv pentru care în secțiunea prezentă, se va aborda o perspectivă
trinitariană a învierii lui Iisus Christos și cum au fost implicate toate cele trei Persoane
divine în realitatea învierii.
Participarea Trinității în actul învierii va avea trei părți: a) Texte precum Fapte
2:24; Rom. 6:4, 1 Cor. 6:14; Gal. 1:1 și Ef. 1:20 arată că Tatăl a intervenit în mod direct în
învierea lui Iisus Christos.
Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință
să fie ținut de ea (Fapte 2:24).
Textul are în vedere învierea lui Iisus Christos, iar Luca consemnează un detaliu
important pentru studiul de față, afirmând că „Dumnezeu”, adică Tatăl, „L-a înviat”, adică
Tatăl L-a înviat pe Iisus. În acest text, se poate observa participarea Tatălui în mod
direct/activ în actul învierii lui Iisus.
Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după
cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viața nouă (Rom.
6:4).
Pavel oferă și el acest detaliu că prin „slava Tatălui”, Iisus a înviat. Rom. 6:4 este o
dovadă că Tatăl a participat în mod activ în actul învierii lui Iisus Christos. b) Texte
224
225
Ibid.
226
Carl F.H. Henry, Dumnezeu, revelație și autoritate (Editor Cornelia Stoica, Traducător Agnes Dragomir,
Vol. III, Oradea: Cartea Creștină, 1996), 185.
61
precum Ioan 10:17-18 cf. 2:19-20, Ioan 11:25, Evrei 7:16227 arată că Iisus a participat în
mod direct în actul propriei învieri.
Tatăl Mă iubește, pentru Îmi dau viața ca iarăși s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau
Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși: aceasta este porunca pe care
am primit-o de la Tatăl Meu (Ioan 10:17-18).
Iisus afirmă clar că El are puterea de a oferi viață și de a o lua, ceea ce este un
argument că Iisus poseda natura divină, adică era Dumnezeu. În textele amintite, se
observă precizarea că Iisus Își dă singur viața pentru noi și nimeni nu o poate lua cu sila.
Acest adevăr conduce la ideea că în interiorul Trinității nimic nu se face fără dragoste, fără
acea dragoste agapică care este esența Ființării lui Dumnezeu (1 Ioan 4:8). Dacă Iisus Își
dă viața și tot El și-o redă, înseamnă că Iisus a contribuit și El la învierea Sa într-un mod
direct/activ. Cum? Nu se știe, dar Cuvântul afirmă că și Iisus a participat la învierea Sa.
În aceeași notă, pentru a înțelege mai clar cele amintite, în Ioan 2:19-21 se află
următoarele: „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Stricați templul acesta și în trei zile Îl voi
ridica” Iudeii au zis: „Au trebuit patruzeci și șase de ani ca să se zidească Templul acesta,
și Tu Îl vei ridica în trei zile? Dar El le vorbea despre Templul trupului Său.”
Aceste detalii ajută studiul să consolideze premisa că și Iisus a contribuit în actul

învierii Sale. Expresia: „Îl voi ridica” cu referire la trupul Său înseamnă că după trei zile de
stat în mormânt, Iisus va „ridica” sau „învia” trupul Său din morți. Din nou, se poate
observa că Iisus a contribuit la învierea Sa. În urma acestei analize, se poate susține că
Biblia se contrazice? Într-o parte, spunându-se că Tatăl L-a înviat pe Iisus și în altă parte,
precizându-se că Iisus a contribuit la propria înviere? Nu. Ceea ce dorește să transmită
Cuvântul, este că atât Tatăl, cât și Fiul printr-o relație divină au contribuit la învierea celei
de-a doua Persoane divine.228 c) Texte precum Rom. 8:11 cf. Rom. 8:3-5 arată că Duhul
Sfânt, cea de-a treia Persoană divină, a participat în mod activ/direct la învierea lui Iisus
Christos.
Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morți locuiește în voi, Cel ce a înviat și
trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi (Rom. 8:11).
227
228
62
Textul din Rom. 8:11 prezintă că „Duhul Celui ce a înviat pe Isus...”. În urma
acestor cuvinte, se ridică un set de întrebări: „Despre Duhul cui amintește Pavel?”, „Poate
fi o referire la voința Tatălui care L-a înviat pe Iisus?”, „Poate fi o referire la Persoana
Duhului Sfânt ca participând în mod activ la învierea lui Iisus?”. Întrebările apar în urma
perspectivei propuse a învierii lui Iisus: o perspectivă trinitariană. În căutarea
răspunsurilor, se va analiza acest text în contextul proxim al pasajului. În Rom. 1:3, sunt
prezentate primele două Persoane divine ca realizând Planul Salvării: „Căci – lucru cu
neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu (Tatăl) a
osândit păcatul în firea pământească, trimițând din pricina păcatului, pe Însuși Fiul Său
(Iisus Christos) într-o fire asemănătoare cu a păcatului...” (Rom. 8:3)229, iar textul imediat
următor se referă și la a treia Persoană a Dumnezeirii, Duhul Sfânt: „pentru ca porunca
Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după
îndemnurile Duhului (Duhul Sfânt).”230 Analiza realizată până în acest punct arată că în
contextul proxim al lui Rom. 8:11, se poate identifica și cea de-a treia Persoană a
Dumnezeirii, Duhul Sfânt. Expresiile „Duhul lui Dumnezeu” sau „Duhul lui Hristos”
(Rom. 8:9 cf. 1 Petru 1:11; 2 Petru 1:21, Gal. 4:6; Fil. 1:9) nu se referă la Persoana lui
Dumnezeu Tatăl sau la Persoana lui Iisus Christos, ci Se referă la Persoana distinctă din
Trinitate a Duhului Sfânt. Rom. 8:2 Îl prezintă pe Duhul Sfânt ca fiind dătător de viață,
ceea ce este în deplină armonie cu Rom. 8:11 în care se afirmă că Duhul Sfânt L-a înviat
pe Iisus și același Duh, adică Duhul Sfânt, Persoana Duhului Sfânt va învia pe toți aceia
care Îl primesc pe Iisus în inimile lor. În concluzie, „Duhul Celui ce a înviat pe Isus” nu se
referă nici la Tatăl, nici la Fiul, ci se referă la Persoana Duhului Sfânt ca participând la
momentul învierii lui Iisus în mod direct/activ.
În urma acestei analize, se poate instala îndoiala în privința cine l-a înviat pe Iisus?
Tatăl, El Însuși sau Duhul Sfânt? Nu. Toate aceste texte trebuie înțelese din perspectiva
unui Dumnezeu Trinitar și pe premisa că Ființarea lui Dumnezeu este dragoste (1 Ioan
4:8), iar această dragoste se materializează în „cercul intra-divin” trinitar al Dumnezeirii.
În acest context, lucrările din cadrul Planului Mântuirii sunt realizate într-o unitate divină a
celor trei Persoane divine: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
229
Elementele adăugate fiind marcate cu bold aparțin autorului acestei lucrări.
230
Ibid.
63
3.3. Înălțarea din perspectivă trinitariană
După ce are loc actul învierii lui Christos fiind implicate toate cele trei Persoane
divine (Fapte 2:24, Ioan 10:17-18 cf. 2:19-20 și Rom. 8:11 cf. Rom. 8:3-5), Iisus a mai
rămas încă 40 de zile în lumea noastră materială (Fapte 1:3). După ce Iisus timp de 40 de
zile se mai arată ucenicilor, are loc actul înălțării Sale la cer prezentat de Luca astfel:
După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălțat la cer și un nor L-a ascund
din ochii lor. Și, cum stăteau ei cu ochii pironiți spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au
arătat doi bărbați îmbrăcați în alb și au zis: Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer?
Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut
mergând la cer (Fapte Ap. 1:9-11).
Evenimentul înălțării lui Iisus dovedește că El S-a dus să pregătească acele locuri
pe care le-a promis ucenicilor (Ioan 14:2-3) și mai mult decât atât, cerul este o Realitate pe
care în curând, cei credincioși o vor experimenta când Iisus va reveni în același fel cum S-a
înălțat la cer.
După episodul din Fapte 1:9-11, în Fapte 7:55-56, martirului Ștefan îi este oferită o
imagine a lumii spirituale reale nevăzute și astfel Luca consemnează: „Dar, Ștefan plin de
Duhul Sfânt și-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Isus stând în
picioare la dreapta lui Dumnezeu; și a zis: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului
stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. În aceste texte, unde are loc evenimentul
uciderii lui Stefan cu pietre (Fapte 7:51-60), se pot întrezări licăriri ale Trinității. În primul
rând, Ștefan afirmă că L-a văzut pe Iisus (a doua Persoană a Trinității) stând în picioare la
dreapta lui Dumnezeu Tatăl (prima Persoană a Trinității), iar Ștefan vede această scenă
datorită descoperii Duhului Sfânt (Fapte 7:51, 55), fiindcă el era „plin de Duhul Sfânt” (a
treia Persoană a Trinității). Episodul cu Ștefan prezintă Trinitatea în modul de funcționare
în cadrul Planului Mântuirii. Tatăl și Fiul sunt în ceruri, iar Duhul Sfânt care a fost promis
că va fi un „alt Mângâietor” pentru toți cei credincioși era cu Ștefan pe Pământ. Prin actul
înălțării la cer, se poate observa același Dumnezeu Trinitar care lucrează pentru
continuarea mântuirii omului, dar o schimbare reală a rolurilor Fiului și a Duhului, unde
Iisus este în cer, și Duhul este cu oamenii pe Pământ.
În una dintre cuvântările lui Petru pe care Luca o înregistrează, identificăm prezența celor
trei Persoane după actul înălțării lui Iisus: „și acum, odată ce S-a înălțat prin dreapta lui
Dumnezeu și a primit de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, a turnat ce vedeți și auzit”
64
(Fapte 2:33). Petru spune auditoriului său că Iisus a fost înălțat la cer prin dreapta lui
Dumnezeu Tatăl, iar în momentul înălțării la cer a lui Iisus, Duhul Sfânt a fost trimis pe
pământ pentru a fi cu poporul Său. Contextul proxim ajută să se înțeleagă la ce s-a referit
Petru când a spus: „făgăduința Duhului Sfânt” (Fapte 2;33) referindu-se la „coborârea
Duhului Sfânt” (vezi fapte 2:1-21). Prin urmare, se poate observa clar prezența unui
Dumnezeu Trinitar și după actul înălțării lui Iisus la cer. Iisus fiind la dreapta Tatălui
(Fapte 7:56), Duhul Sfânt fiind Mângâietorul trimis și promis/făgăduit (Fapte 2:33), astfel
încât cele trei Persoane divine sunt implicate activ în cadrul Planului Mântuirii și după
moartea, învierea, înălțarea lui Iisus.
65
CAPITOLUL III
ROLURILE FIECĂREI PERSOANE DIN INTERIORUL TRINITĂTII ÎN
CADRUL PLANULUI MÂNTUIRII
Acest capitol care este cel din urmă, se va ocupa în primul rând, cu identificarea
rolurilor pe care cele trei Persoane ale Trinității le au în cadrul Planului Mântuirii231 și în al
doilea rând, se va analiza și ce înseamnă conceptul „Planului Mântuirii” conform
Scripturii/Bibliei.
Capitolul va debuta cu partea secundă: „Ce înseamnă Planul Mântuirii?”. Se

începe cu definirea acestui concept, deoarece având conturat conceptul Planul Mântuirii
clar, în cercetare se pot urmări mult mai eficient rolurile pe care cele trei Persoane din
cadrul Dumnezeirii le eu în cadrul acestui Plan al Salvării.
Planul de Mântuire poate fi numit și „Planul Fericirii”, „Planul Salvării”, toate

acestea descrieri cuprind aceeași idee de substrat: Salvarea omului din păcat pentru o viață
veșnică prin Jertfa lui Iisus Christos.232 Un termen tehnic care înglobează ideea de substrat
a ceea ce înseamnă Planul de Mântuire sau de Salvare care îl salvează pe om din păcat
oferindu-i în dar viața veșnică prin Iisus Christos, este soteriologie sau doctrina despre
mântuire.233 Ce este soteriologia? Termenul provine din grecescul soteria care înseamnă
„mântuire”. Soteria derivă din rădăcina cuvântului soter care înseamnă „salvator”. În final,
sufixul care este adăugat acestui termen, ologie, provine din grecescul logia, care înseamnă
„a studia”. Prin urmare, termenul soteriologie este o ramură a teologiei care se ocupă cu
studiul/studierea mântuirii/salvării.234 Studiul mântuirii are ca obiect de cercetare/studiu
însuși Planul Mântuirii pe care Dumnezeirea l-a pregătit pentru salvarea umanității din
231
Mai multe informații despre acest Plan, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament vezi Millard J.
Erickson, Christian Theology, 321.
347-351.
232
Dicționar Merriam-Webster.com, „Soteriologie”, Merriam-Webster, n.p. Online 10.2021: ( vezi
https://www.merriam-webster.com/dictionary/soteriology).
233
Michael C. Southard, „Terminology”, în The Doctrine of Salvation (Soteriology) (Meadville, PA:
Christian Faith Publishing, Inc., 2016).
234
Jean Wilunnd, „What is soteriology and why is it essential for all christians to know?”, Bible Study Tools,
n.p. Online 10.2021: ( vezi https://www.biblestudytools.com/bible-study/topical-studies/what-is-soteriology-
and-why-is-it-essential-for-all-christians-to-know.html).
66
păcatul care duce la moarte, de aceea, în această secțiune incipientă se va analiza
însemnătatea acestui Plan ținând cont de rolul soteriologic/mântuitor al Planului.
În lumina temei prezente a Planului Mântuirii, pentru a înțelege punctual ce

înseamnă acest Plan, autoarea americană Ellen G. White prezintă următoarea imagine
atunci când omul (Adam și Eva) a ales să nu asculte de Dumnezeu și s-a răzvrătit
împotriva Lui.
Căderea omului în păcat a umplut cerul de durere. Lumea pe care Dumnezeu o făcuse a ajuns
ruinată de blestemul păcatului și locuită de ființe omenești sortite mizeriei și morții. Se părea
că nu există nicio scăpare pentru aceia care au călcat Legea...Dar iubirea divină concepuse
un Plan prin care omul să poată fi răscumpărat.235
Căderea omului istorisită în Gen. 3:1-7 este punctul zero al începerii studiului
despre Planului Mântuirii, Căderea omului a fost pre-întâmpinată de iubirea divină a
Dumnezeirii, astfel încât a fost creat din eternitate Planul Salvării.
Din cauza momentului din Gen. 3:1-7 în care Adam și Eva s-au îndepărtat de Legea
lui Dumnezeu și au păcătuit împotriva lui Elohim, în urma neascultării au rămas lipsiți de
slava sfântă pe care o aveau înainte de a călca Legea. Moise, autorul Genezei, în Gen. 3:7,
scrie astfel: „Atunci236 li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut
laolaltă frunze de smochin și și-au făcut șorțuri din ele”. Relatarea arată modul în care
omul s-a făcut vinovat de un păcat de moarte, fiindcă „plata păcatului este moartea” (Gen.
2:17 cf. Rom. 6:23).
La această Problemă, Dumnezeu a venit cu o Soluție: o Soluție la „problema

păcatului”237 intrat odată cu decizia lui Adam și a Evei de a călca porunca lui Dumnezeu
(Rom. 8:3) așezându-se în postura de „vrăjmași”, „împotrivitori” ai lui Elohim. Cu toate că
Dumnezeu le-a spus amândurora că nu pot mânca din „pomul cunoștinței binelui și răului”,
deoarece în momentul în care vor mânca din el, „vor muri negreșit” (Gen. 2:17b).
Soluția la problema păcatului o oferă Însuși Iisus Christos, înainte de Întruparea Sa

din Betleem fiind concretizată în dialogul pe care L-au purtat Iisus, Cel de dinainte de
Întrupare cu perechea „ nou-vrăjmașă”238 în Grădina Eden după Căderea celor doi.
235
Ellen G. White, Patriarhi și Profeți (București: Viața și Sănătate, 1999), 50.
236
Atunci când au călcat porunca lui Dumnezeu din Gen. 2:17: „dar, din pomul cunoștinței binelui și răului
să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit”.
237
Norman R.. Gulley, Systematic Theolohy: Creation, Christ, Salvation, 416.
238
Ibid., 438.
67
Raportul Scripturii în Gen. 3:15, unde se pare că a vorbit Însuși Iisus înainte de Întrupare,
relatează următoarele: „vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța
ei. Aceasta239 îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”. Textul din Gen. 3:15 este
prima240 profeție mesianică din VT, care face referire la misiunea soteriologică241 a lui
Iisus. Tot Iisus Christos, Cel Pre-existent, le-a oferit haine durabile, „Domnul Dumnezeu a
făcut lui Adam și nevestei lui haine din piele și i-a îmbrăcat cu ele” (Gen. 3:21).
Comparativ cu Gen. 3:7 când Adam și-a făcut haine din „frunze de smochin” care arată
nesiguranță în viitor, efemeritate din cauza frunzelor care se vor usca, Iisus le oferă „haine
din piele”, pielea reprezentând siguranță în viitor, îndeosebi, speranță și siguranță în ceea
ce privește făgăduința din Gen. 3:15 că Iisus trebuia să moară pentru întreaga umanitate
(Ioan 3:16).242
Se reiterează episodul când Adam și Eva și-au făcut singuri haine din frunze pentru
a-și acoperi trupul, ca o dovadă a lipsei slavei lui Dumnezeu care era peste ei înainte de a
păcătui. Gen. 3:7 spune că după ce au mâncat din pom, „li s-au deschis ochii la amândoi;
au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin și și-au făcut șorțuri
(cingători) din ele”. Înainte de Cădere, Adam și Eva nu cunoșteau simțământul de „rușine”:
„omul și nevasta lui erau amândoi goi și nu le era rușine” (vezi Gen. 2:25), dar Șarpele în
Gen. 3:5 le-a spus: „dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor
deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. Acest episod arată clar că
Adam și Eva au călcat deliberat porunca lui Dumnezeu din Gen. 2:16-17, iar „cunoașterea”
că erau goi era o primă dovadă că au păcătuit și că au devenit păcătoși. Textul din Gen.
3:7, când și-au cusut ei haine, astfel încât să rezolve ei singuri problema păcatului,
comparativ cu Gen. 3:21, atunci când „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei
sale haine din piele și i-a îmbrăcat cu ele” arată acțiunea directă a lui Iisus Christos în ceea
239
Sămânța din Gen. 3:15 apare la forma singulară, iar acest lucru denotă că nu urmașii femeii vor fi cei care
vor zdrobi capul șarpelui, ci arată spre Soluția problemei păcatului ca referindu-Se la Iisus Christos. Lupta
Cosmică între Iisus și Satan s-a mutat din cer pe Pământ, unde prin Răstignirea lui Iisus, Satan i-a zdrobit
călcâiul, dar Iisus i-a zdrobit capul „șarpelui”, adică Satanei. Gen. 3:15 arată inițierea Planului Mântuirii de
către Iisus arătând în viitor despre momentul Răstignirii Sale ca „Fiu al Omului” (Francis D. Nichol, The
Seventh-Day Adventist Bible Commentary (Vol. 1; Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing
Association, 1978; 2002), 233 și H. D. M. Spence, ed. The Pulpit Commentary: Genesis (Bellingham, WA:
Logos Research Systems, Inc., 2004), 66.).
240
Prima profeție mesianică sau este numită și Protoevanghelie, prima mărturisire a Vestei Bune a mântuirii
omului, pentru mai multe informații vezi Tremper Longman III, How to read Genesis (Downers Grove, IL:
InterVarsity Press, 2005), 166.
241
Gordon J. Wenham, Word Biblical Commentary : Genesis 1-15 (Vol. 1; Dallas. TX: Word Incorporated,
2002), 81.
242
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Vol. 1, 233 și Gordon J. Wenham,
Word Biblical Commentary : Genesis 1-15 (Vol. 1; Dallas, TX: Word Incorporated, 2002), 76.
68
ce se cunoaște astăzi ca inițiere a Planului de Mântuire. Prin inițiere, nu trebuie să se
înțeleagă că Planul Salvării omului a fost conceput sau creat în grădina Eden după ce
primii oameni au păcătuit, ci Planul Mântuirii a fost creat de către Dumnezeul Trinitarian
din veșnicii, iar ceea ce s-a întâmplat în Grădină Eden după căderea omului a fost doar
punerea în aplicare a Planului conceput din eternitate de Dumnezeire (Ef. 1:9-11; 3:9-11;
Apoc. 13:8) în timpul și spațiul terestru al Planetei Pământ în Grădina Eden.243 Iisus, cum
s-a precizat anterior, le-a oferit haine din piele luată de la un animal sacrificat, care arăta
spre crucificarea lui Iisus ca Mielul lui Dumnezeu (Is. 53:7 cf. Ioan 1:29).244 Aceste haine
din piele comparativ cu frunzele arată siguranță, duritate, calitate și longevitate. Imaginea
hainei pe care Dumnezeu Iisus o oferă lui Adam și Evei în Grădina Eden după ce au
păcătuit ca un simbol al sacrificării Sale pentru umanitate, se regăsește și în Apoc. 3:18,
unde oamenii au nevoie de „haine albe și să nu se vadă goliciunea”, iar contextul proxim
din Apoc. 3:18 arată că hainele albe trebuie „cumpărate” de la Iisus Christos. Prin urmare,
prin acțiunea directă de a îmbrăca pe om cu haine din piele, Dumnezeu dorește să transmită
oamenilor că mântuirea/salvarea omului este acțiunea în mod direct doar a lui Dumnezeu
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Omul nu poate contribui cu nimic la actul mântuitor al său, cum
nici hainele pe care Adam și Eva le-au făcut nu au ajutat la acoperirea goliciunii lor, tot fel
și mântuirea este oferită de Iisus, iar omul are datoria doar să primească această haină
mântuitoare și să se îmbrace cu ea.245
Planul Mântuirii nu a fost făcut de către Dumnezeu după ce omul a căzut în păcat,
ci a fost întocmit de către Dumnezeul Trinitarian tocmai din veșnicii (Ef. 1:9-11; 3:9-11;
Apoc. 13:8, 1 Petru 1:20)246. Dumnezeirea nu a fost surprinsă de Căderea omului, ci Ea
avea din veșnicii acest Plan inițiat de Iisus în Eden. Ioan, în cartea sa profetică, a înregistrat
următoarele: „și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost
scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului care a fost junghiat” (Apoc. 13:8).
Textul ridică o problemă care va fi analizată în continuare: Ce s-a întâmplat conform
datelor furnizate de Ioan în Apoc. 13:18 „de la întemeierea lumii?” Și aici sunt două
243
Melvin OSS, „Salvation Planned before Creation”, Ministry Magazine, n.p. Online 10.2021:
(https://www.ministrymagazine.org/archive/1963/11/salvation-planned-before-creation).
244
Ibid.
245
William G. Johnsson, „Salvation is a gift from God”, Minsitry magazine, n.p. Online 10.2021:
(https://www.ministrymagazine.org/archive/1981/09/salvation-is-a-gift-from-god).
246
J. Ramsey Michaels, Word Biblical Commentary : 1 Peter (Vol. 49; Dallas, TX: Word Incorporated,
2002), 66–67.
69
posibilități: 1) scrierea numelor celor care n-au fost mântuiți sau 2) Mielul care a fost
junghiat?
Ambele idei sunt conturate clar de către Scriptură: 1) Ioan în Apoc. 17:8 afirmă:
„ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieții...”. Un alt autor
noutestamentar, Matei, amintește despre acest lucru în Mat. 25:34: „Veniți binecuvântații
Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” și 2)
ideea că Mielul a fost junghiat de la întemeierea lumii se regăsește și la alt autor
noutestamentar, Petru, în prima sa epistolă, în cap. 1:19-20: „și cu sângele scump al lui
Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană. El (Mielul) a fost cunoscut mai înainte de
întemeierea lumii și a fost arătat la sfârșitul vremurilor pentru voi”. Ambele idei sunt
cunoscute de către Biblie și sunt în concordanță cu învățătura ortodoxă/dreaptă a Scripturii.
Prin urmare, ceea ce interesează studiul prezent constă că Mielul, adică Iisus a fost
„junghiat profetic” înainte de întemeierea lumii, acest aspect arată în mod direct o schiță a
unui Plan de Salvare pentru umanitate întocmit de către Dumnezeire din veșnicie.247
În acest punct al cercetării, se pot postula că Planul Salvării este făurit de către
Dumnezeire 1) „înainte de întemeierea lumii” (Apoc. 13:8 cf. 1 Petru 1:19;20) și 2) a fost
pus în aplicare de către Iisus Christos în momentul când Adam și Eva au călcat porunca
divină (Gen. 3:15, 21-22), în Grădina Eden când au fost ispitiți de către Șarpe.
Conceptul de mântuire sau de salvare în Vechiul Testament este arătat prin

eliberarea lui Israel din Egipt prin puterea lui Dumnezeu, iar în Noul Testament, acest
concept este arătat prin Întruparea lui Iisus Christos în Betleem. Noul Testament arată care
este Sursa salvării omului din păcat și arată că doar prin credința în jertfa lui Iisus Christos,
omul poate fi mântuit (1 Cor. 15:1-5).248
Textul central din Noul Testament care arăta în mod direct ce presupune Planul
Mântuirii este cel din Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe
Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Textul
demonstrează cum Dumnezeu Tatăl împreună cu Fiul pun în aplicare Planul de Mântuire,
pentru ca omul să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Textul din 3:16 nu va fi supus analizei
247
Melvin OSS, „Salvation Planned before Creation”, Ministry Magazine, n.p. Online 10.2021:
(https://www.ministrymagazine.org/archive/1963/11/salvation-planned-before-creation).
248
Mary Fairchild, „The Plan of Salvation in the Bible”, Learn Religions, n.p. Online 10.2021:
(https://www.learnreligions.com/what-is-gods-plan-of-salvation-700502).
70
în acest punct, deoarece în continuarea acestei secțiuni se va analiza textul dintr-o
perspectivă trinitariană.
Prin urmare, Planul Mântuirii este „Scrisoarea de iubire” pe care Dumnezeu a

pregătit-o umanității înainte de întemeierea lumii, astfel încât Planul a fost pus în aplicare
chiar de Însuși Iisus Christos în Grădina Eden (Gen. 3:15, Gen. 3:7 cf. Gen. 3:21), iar
inițierea Planului este simbolizată prin dăruirea de către Iisus a hainelor de piele ca o
urmare a sacrificării unui animal, care, arăta spre Jertfa ce urma să fie adusă pentru
umanitate prin intermediul lui Christos.
În această secțiune, s-a argumentat pe baza Scripturii ce înseamnă Planul Mântuirii

și cum trebuie văzut de către credincioșii care doresc să-L cunoască pe Dumnezeu și modul
cum El a decis ca omul să fie salvat pentru eternitate. În următoarea secțiune care
reprezintă prima parte a capitolului trei, se vor argumenta și demonstra care au fost
rolurile pe care Dumnezeu Tatăl Le-a avut în cadrul Planului Soteriologic și pe care încă le
posedă în același Plan de Mântuire, care, spre surprinderea poate a multora, Planul încă
este în desfășurare.
1. ROLURILE LUI DUMNEZEU TATĂL
În lucrare aceasta, s-au prezentat în mod elaborat ce înseamnă conceptul de

Dumnezeu, ce înseamnă conceptul de Trinitate și s-a prezentat în lumina Scripturii
Ființarea lui Dumnezeu. S-a descoperit că Dumnezeu nu înseamnă doar o singură
Persoană, ci înseamnă trei Persoane reale, distincte care posedă prin Ființarea lor aceeași
esență/natură divină (Ioan 10:30).249 Din punct de vedere ontologic, toate cele trei Persoane
au natură divină fiind egale datorită ființării lor, dar când se discută despre rolurile
Persoanelor divine în cadrul Planului Mântuirii sunt clar delimitate în Scriptură distincțiile
între membrii Trinității neafectând ontologia/natura lor divină. Despre ce înseamnă o
ierarhie funcțională se pot consulta capitolele I și II ale lucrării prezente. Rolurile pe care
fiecare Persoană le are nu pot fi confundate deoarece Dumnezeu Tatăl nu poate avea rolul
de Miel, de Preot, Mântuitor, cum nici Fiul nu poate avea Rolul Tatălui, însă, posibilitatea
ca Dumnezeu Tatăl să fi fost Mântuitor nu era exclusă atunci când Trinitatea a decis ca
fiecare Persoană să aibă un rol bine delimitat în cadrul Planului Mântuirii care a fost făurit
249
Vezi cap. 1 și cap. 2 din această lucrare.
71
din eternitate. Prin urmare, Tatăl putea fi Mântuitor și să Se Întrupeze pe Pământ, dar rolul
de Mântuitor a fost preluat, asumat din eternitate de Persoana lui Iisus Christos cel
Preexistent.250 Tot astfel, nici Tatăl, dar nici Fiul nu pot avea rolurile pe care Duhul Sfânt
le are; acela de Mângâietor251, Cel care transformă caracterele252 (Ioan 3:5), convingere de
păcat253 (Ioan 16:8), conduce Biserica lui Iisus254 (1 Cor. 12:4-11) prin intermediul
darurilor spirituale255 și tot Duhul Sfânt va sigila pe credincioși în timpul sfârșitului (Ef.
1:13)256. Aceste roluri sunt strict ale Duhului Sfânt în cadrul larg al Planului Mântuirii ceea
ce nu afectează natură divină pentru existența unui singur Dumnezeu manifestat în trei
Persoane pe deplin divine.257 Cu toate că au roluri diferite, raportul între Persoanele divine
constă că ei sunt una în natura lor (Ioan 10:30)258, Tatăl „locuiește” cu Fiul (Ioan 14:10-
11)259, tot ceea ce are Tatăl este și a Fiului, ceea ce este a Fiului este și a Duhului Sfânt
(Ioan 16:13-15)260, astfel încât ei sunt una din punct de vedere ontologic, dar din punct de
vedere al rolurilor/funcțional, fiecare Persoană posedă roluri distincte261 având scopul
comun de a mântui/salva pe om din păcat.
În această lucrare, s-a mai cercetat și s-a demonstrat faptul că există în interiorul
Trinității o ierarhie, dar această ierarhie nu este una ontologică – spre exemplu: Tatăl este
Dumnezeu pe deplin, iar Fiul împreună cu Duhul Sfânt sunt semi-divini – acest exemplu,
din punct de vedere biblic este eronat deoarece Ei au aceeași natură a Ființării, natură
divină262 - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt egali din punct de vedere ontologic – (Ioan
10:30’ Ioan 14:10-11; Ioan 15:26; Ioan 16:13-15). În cadrul hermeneutic de interpretare a
Trinității, este prezent Planul Mântuirii, așadar, ierarhia din interiorul Trinității trebuie
250
Ellen G. White, That I May Know Him (Ellen G. White Esate, Inc, 1964), 702 versiunea online.
251
Moldovan Vilhelm, Manualul Doctrinelor biblice A.Z.Ș. (București: Viață și Sănătate, 2003), 42
252
Ibid. și Frank M. Hasel, „The Work of the Holy Spirit”, MinistryMagazine, n.p. 12.2021 Online: (vezi
https://www.ministrymagazine.org/archive/2012/04/the-work-of-the-holy-spirit).
253
Ibid.
254
Ibid.
255
Ibid.
256
Ibid.
257
Bruce A. Ware, Father, Son, and Holy Spirit: Relationships, Roles, and Relevance (Wheaton, IL:
Crossway Books, 2005), 105.
258
Moldovan Vilhelm, Manualul Doctrinelor biblice A.Z.Ș., 20.
259
Ibid.
260
Ibid.
261
348 și Millard J. Erickson, Christian Theology, 372.
262
346, 348.
72
înțeleasă din perspectiva Planului Salvării, fiind pur-funcțională pentru îndeplinirea acestui
Plan.263 În cadrul Planului Mântuirii și în momentul când Iisus vine în istoria lumii prin
nașterea din Maria, Tatăl Îl așază pe Iisus în centrul Planului fiind Responsabilul Principal
și fiind Soluția Planului.264 Atât Fiul, cât și Duhul Sfânt sunt „delegații” Tatălui, „Trimișii”
Tatălui pentru îndeplinirea Planului divin.265 În ierarhia pur-funcțională în cadrul Planului
Mântuirii, Tatăl este „în vârful piramidei”266, iar Fiul I Se supune Tatălui după voia Sa și
necondiționat,267 (Ioan 14:28), iar Duhul Sfânt Se supune atât Fiului, cât și Tatălui cât
Timp Planul Mântuirii este în desfășurare.268
1.1. Dumnezeu Tatăl – Creatorul tuturor lucrurilor
Dar, Doamne, Tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul, și Tu, Olarul care ne-ai întocmit: suntem
cu toții lucrarea mâinilor Tale (Is, 64:8).
Termenul ebraic folosit pentru „Doamne” din acest text este Yahweh, care datorită
contextului Îl identifică pe Dumnezeu Tatăl,269 Cel care a creat omul. Isaia Îl prezintă aici
pe Dumnezeu Tatăl ca fiind Creatorul, dar și alte texte precum Is. 29:16; 45:9 și Rom.
9:20-21; Ef. 2:10 Îl prezintă pe Dumnezeu Tatăl ca fiind Creatorul. În capitolele Creației
din Geneza, Dumnezeu Tatăl este prezentat ca fiind Dumnezeu Creator al tuturor lucrurilor
(Gen. 1-2; Ps. 19:1; Ioan 1:1-3). Un prim rol pe care Dumnezeu Tatăl Îl are în cadrul
Planului Mântuirii este Cel de Creator al omului, de Suveran peste toată lucrarea Sa divină.
În urma celor prezentate anterior, nu se susține ideea că Fiul și Duhul Sfânt nu au

contribuit la Crearea atât a omului, cât și a tuturor lucrurilor și nici ideea că Fiul și Duhul
Sfânt nu sunt de aceeași natură cu Tatăl – pentru studiul acesta se poate consulta primul
capitol al lucrării prezente. În acest punct al lucrării, este necesară o analiză exegetică a
263
Ibid., 348.
264
Ibid.
265
Ibid.
266
Ibid., 346.
267
Ibid.
268
Ibid., 357.
269
John D. W. Watts, Word Biblical Commentary : Isaiah 34-66 (Vol. 25; Dallas, TX: Word Incorporated,
2002), 336.
73
Pasajului din Gen. 1:1-3 dintr-o perspectivă Trinitariană și pentru această analiză se
reiterează pasajul270:
La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol; peste fața
adâncului de ape era întuneric, și Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor.
Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” și a fost lumină (Gen. 1:1-3).
Dumnezeu Tatăl este Creator, dar lucrarea din Gen. 1 a fost făcută nu doar de o
Persoană a Trinității, ci de toate cele trei Persoane divine ale Dumnezeirii: (1) Gen. 1:2
prezintă Persoana Duhului Sfânt care era activă la actul Creației; Duhul lui Dumnezeu Se
mișca pe deasupra apelor,271 (2) Dumnezeu Tatăl în Gen. 1:3 creează prin Cuvânt
poruncind să fie lumină; Dumnezeu a zis: „Să fie lumină”. În a doua sa epistolă către
Corint, apostolul Pavel spune: Căci Dumnezeu, care a zis: Să lumineze lumina din
întuneric, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței
slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos (2 Cor. 4:6). Pavel identifică punctual pe Tatăl
care a zis să fie lumină din Gen. 1:3. Mai mult decât atât, Ps. 33:6 enunța că „cerurile au
fost făcute prin Cuvântul Domnului” și întărește realitatea că Iisus/Cuvântul a fost
Creator272 (3) Pe fondul acesta, în Ioan 1:14, apostolul lui Christos identifică Cuvântul ca
fiind Însuși Iisus Christos (Ioan 1:1-3 cf. Ioan 1:14)273. Așadar, în primele trei texte sunt
regăsite toate cele trei Persoane divine: a) Duhul lui Dumnezeu (Gen. 1:2), b) Dumnezeu
Tatăl (Gen. 1:3) și c) Cuvântul274 (Gen. 1:3 cf. Ioan 1:1-3. 14). S-a inserat această succintă
analiză asupra Gen. 1:1-3 dintr-o perspectivă Trinitariană pentru a susține o creație pe
deplin realizată de Dumnezeul Trinitarian manifestat prin cele trei Persoane divine: Tatăl,
Fiul și Duhul Sfânt.275
Fiindcă secțiunea se ocupă în mod direct despre rolul lui Dumnezeu Tatăl, se va
preciza și ceea ce a spus Însuși Iisus Christos în Mat. 11:25 despre Dumnezeu Tatăl că El
270
Wolfhart Pannenberg, Systematic Theology (Editat Geoffrey W. Bromiley; Vol. II; Grand Rapids, MI:
Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 2013), 20-35.
271
David R. Tasker, „Ruach Elohim: The Holy Spirit in the Old Testament”, MinistryMagazine, n.p. Online
12.2021: (vezi https://www.ministrymagazine.org/archive/2013/01/ruach-elohim:-the-holy-spirit-in-the-old-
testament) și Bruce A. Ware, Father, Son, and Holy Spirit: Relationships, Roles and Relevance, 105.
272
James R. White, The Forgotten Trinity, 50. Lee Strobel, Pledoarie pentru Cristos (Oradea: Cartea
Creștină, 2014), 169-171.
273
111-113. James R. White, The Forgotten Trinity (Minneapolis, MN: Bethany House Publishers, 1998), 117.
274
Albert Barnes, Barnes Notes on the Old Testament, Editată de Accordance electronic (Altamonte Springs,
FL: OakTree Software, 2006), paragraph 210.
275
Joel Sarlu, D.Min, „God organized for our salvation”, MinistryMagazine, n.p. Online 12.2021: (vezi
https://www.ministrymagazine.org/archive/1995/07-August/god-organized-for-our-salvation).
74
este Creatorul și Conducătorul lumii: „...Te laud, Tată, Doamne al cerului și al
pământului...”. Indubitabil, Dumnezeu Tatăl este și Creatorul tuturor lucrurilor, iar acest
rol nu afectează natura divină a Fiului sau a Duhului Sfânt.
1.2. Dumnezeu Tatăl – Inițiator al Planului Mântuirii
Texte precum Ef. 1:4-5, Rom. 8:28-30, Ioan 12:49, 1 Ioan 4:14, Fapte 1:7 și Ioan
3:16 dovedesc că Tatăl are rolul de Inițiator al Planului Mântuirii. În această subdiviziune,
se vor analiza toate aceste texte pentru a demonstra scripturistic rolul Tatălui în cadrul
Planului Mântuirii.
1.2.1. Efeseni 1:4-5
În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană
înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus
Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda și slava harului Său pe care ni l-a dat în
Preaiubitul Lui (Ef. 1:4-5).
Apostolul Pavel face distincția clară între cele două Persoane divine: Tatăl și Fiul.
Pavel spune: „Dumnezeu (Tatăl) ne-a ales înainte de întemeierea lumii” și (Tatăl) „ne-a
rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos”.
Prin acestea, se arată că Tatăl este Inițiatorul Planului Mântuirii, El fiind „în vârful
piramidei”276 a ierarhiei funcționale trinitare. Distincția de roluri pe care Pavel o realizează
este clară ținând cont și de contextul proxim în care apostolul în Ef. 1:7-10, prezintă rolul
lui Iisus Christos, rol ce va fi analizat în următoarea secțiune.
Exercitarea voinței proprii a Persoanei Tatălui (Ef. 1:5) conduce la concluzia că

Tatăl este printr-un act liber Inițiatorul Planului Mântuirii. Tatăl este „Inițiatorul” Planului,
dar Cel care va pune în aplicare Planul nu este nimeni altcineva decât Persoana lui Iisus
Christos: „(Tatăl) ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos” (Ef. 1:5). Prin
realitatea că Tatăl are voință liberă nu se dorește să se înțeleagă că Planul de Mântuire a
fost pus în aplicare de Iisus ca fiind „obligat”, ci din dragoste pentru oameni, Iisus a murit.
276
346.
75
După cum se poate observa, Tatăl și Fiul au roluri distincte în cadrul Planului
Mântuirii: Tatăl este Inițiatorul și Iisus este Cel care realizează Planul (Rom. 8:3 și Ef. 1:4-
5).
1.2.2. Romani 8:28-30
De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe
Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Sau. Căci pe aceia pe
care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului
Său, pentru că El să fie Cel întâi născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe care i-a hotărât
mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe
aceia pe care i-a socotit neprihăniți; i-a și proslăvit (Rom. 8:28-30).
Pavel evidențiază din nou distincția dintre Tatăl și Fiul în cadrul „Planului Său”.
Tatăl este Cel care „i-a hotărât”, „i-a chemat după planul Său”, „i-a cunoscut mai
dinainte”, „i-a chemat”, „i-a socotit neprihăniți”, „i-a proslăvit”, toate fiind acțiuni realizate
de Însuși Dumnezeu Tatăl în Planul Salvării. Inițiatorul Planului Îl identifică pe Tatăl, iar
Cel care va duce la realizarea acestor acțiuni verbale este Însuși Iisus Christos, El fiind
Soluția Planului Mântuirii (Rom. 8:32-35).
1.2.3. Ioan 12:49
Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuși Mi-a poruncit ce
trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc (Ioan 12:49).
Modul de raportare al iudeilor la învățăturile pe care Iisus Christos le-a oferea, era
de împietrire a inimii, respingându-I toate învățăturile și cuvintele. În acest context, Iisus îi
avertizează că cele spuse de El nu sunt cuvinte lipsite de importanță, ci sunt chiar
Cuvintele Tatălui, iar prin această precizare din partea lui Christos dovedește autoritatea
cuvintelor Sale fiind de sorginte divină.277
În acest pasaj, Ioan realizează o distincție între Tatăl și Fiul prin consemnarea
cuvintelor lui Iisus. Mai mult decât atât, Iisus, El Însuși, arată că există o deosebire
funcțională între El și Tatăl. În contextul proxim al textului, în Ioan 12:44, Iisus afirmă:
„Cine crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine” ceea ce conduce la
înțelegerea că în Planul Mântuirii, Iisus este Cel care a venit să aducă mântuirea/salvarea și
277
76
Tatăl are un rol distinct: „Dacă aude cineva cuvintele Mele, și nu le păzește, nu Eu Îl judec;
căci Eu n-am venit să judec lumea; ci să mântuiesc lumea” (Ioan 12:47), acela de Judecător
asupra celor care nu-L primesc pe Iisus (Ioan 3:17; 9:39).
1.2.4. 1 Ioan 4:14
Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii (1 Ioan
4:14).
Ioan, același care a scris și Evanghelia, consemnează un set de date care facilitează
înțelegerea că Cel care a inițiat Planul Mântuirii este Tatăl, se găsește în 1 Ioan 4:14 unde,
apostolul face distincția între Tatăl și Fiul, în care Tatăl este Cel care L-a trimis pe Iisus.
Pronumele personal „noi” care face referire la toți ucenicii ca fiind martori ai realității că
Tatăl este Cel care L-a trimis pe Fiul, iar Fiul este Cel prin care s-a realizat mântuirea
oamenilor ( Ioan 3:16-17; 12:32; Rom. 8:3) întărește puternic ideea că în mintea ucenicilor
era o distincție clară între cele două Persoane divine.
1.2.5. Faptele Apostolilor 1:7
El le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe aceasta Tatăl le-
a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veți primi o putere, când Se va Coborî Duhul Sfânt peste
voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile
pământului (FA: 1:7).
Pasajul se află în contextul înălțării lui Iisus și în el se regăsesc prezentate cele trei
Persoane ale Dumnezeirii în cuvintele lui Christos. Iisus Se pregătea să Se ridice la dreapta
Tatălui și în timpul acesta, Iisus le reiterează ideea că nu este treaba omului să cunoască
timpul revenirii Sale fiindcă Dumnezeu Tatăl este Stăpân peste timp, ci ei să-și îndrepte
atenția spre lucrarea pe care o aveau de realizat, îndeosebi, Marea Trimitere (Matt. 28:19-
20).
Duhul Sfânt este amintit ca fiind Cel care va veni după înălțarea lui Iisus la Tatăl
fiind Mângâietorul și „Ajutorul” ucenicilor pentru lucrarea de predicare în toată lumea
(Fapte 1:8 cf. Matt. 28:19-20).
77
Luca scoate în evidență realitatea că există o distincție funcțională în interiorul
Trinității, dar Tatăl, după cum amintește și Iisus este „în vârful piramidei”278 ca fiind
Inițiatorul Planului Mântuirii. Tatăl prezidează Planul Trinitar al Mântuirii omului.
1.2.6. Ioan 3:16
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică (Ioan 3:16).
Ființarea lui Dumnezeu este dragostea agapică (1 Ioan 4:8), o dragoste care trece
dincolo de simpla exprimare concretizându-se prin acțiunea faptică care este determinată
de iubire, iar această acțiune la Dumnezeu S-a realizat prin dăruirea de Sine a Fiului Său
pentru ca lumea să poată fi reabilitată de Iisus (Rom. 5:8). Iubirea lui Dumnezeu Tatăl față
de lume S-a manifestat prin „Jertfirea” Ființării Sale prin actul suprem de dăruire a Fiului
Său fiind de aceeași natură cu a Sa, astfel încât lumea să poată fi salvată prin Christos
Iisus.279
Însuși Iisus Christos oferă lumii dovada clară că Cel care este Inițiatorul Planului
Mântuirii este Tatăl, Cel care a dat pe Iisus să fie Salvatorul lumii prin credința în El.
Distincția este clară între cele două Persoane divine, o distincție și o ierarhie funcțională
care trebuie înțelese în cadrul hermeneutic de interpretare a Marii Lupte și a Planului
Mânăturii. Prin verbul „a da” pe care Iisus Îl folosește să exprime acțiunea iubirii absolute
a lui Dumnezeu, se demonstrează că Dumnezeirea prin Ființarea Sa a decis într-o unitate
divină ca Fiul să fie Cel care Se va sacrifica luând natura asemănătoare cu a omului să se
realizeze Planul Mântuirii (Rom. 8:3, Ef. 2:5-8)280. Avându-L pe Fiul ca Soluția Planului,
se poate spune că este un Plan Hristocentric; avându-L pe Dumnezeu Tatăl ca inițiator al
Planului, este un Plan Teocentric, însă, se poate postula că este și un plan Pneumatocentric,
avându-L pe Duhul Sfânt ca Parakletos, în locul lui Christos pe Pământ.
În incursiunea pentru observarea rolului lui Dumnezeu Tatăl în cadrul Planului

Mântuirii s-au prezentat dovezi scripturistice pentru a demonstra rolul de „Inițiator” pe
care Tatăl Și L-a asumat în cadrul Marii Lupte și al Planului Mântuirii, rol care este
278
346.
279
280
H. D. M. Spence, The Pulpit Commentary: St.John (Vol. 1; Bellingham, WA: Logos Research Systems,
Inc., 2004), 123.
78
funcționabil cât timp Planul este încă în desfășurare.281 Faptele salvifice ale Tatălui în
cadrul Planului Mântuirii Îl așază pe Tatăl în Cel care a oferit prin Persoana Fiului, Iisus
Christos, modul prin care omul păcătos poate fi salvat din păcatul abominabil al ființei.
1.3. Tatăl a pregătit un trup Fiului
Modul în care autorul epistolei Evrei trasează linia distinctivă între Persoana
Tatălui și Persoana Fiului ajută pe cititor să realizeze existența unei unități divine în actul
mântuirii omului. În Evrei 10:4-5, scrie: „căci este cu neputință ca sângele taurilor și al
țapilor să șteargă păcatele. Din acest motiv, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici
jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup”, consemnând că Însuși Tatăl a pregătit un trup
Fiului Său, Iisus Christos.
Trupul pe care Tatăl L-a pregătit pentru ca Iisus să fie Jertfa Supremă prin
intermediul căreia se poate obține mântuirea, este în contrast direct cu jertfele/trupurile
nesemnificative în cadrul soteriologic al omului. Monologul pe care Iisus Îl înalță în
privința actului Întrupării arată că jertfele sistemului iudaic nu au avut rol
soteriologic/mântuitor, ci ele arătau spre Jertfa Supremă, adică la Iisus Christos.282 Din
cauza modului în care iudeii se raportau la jertfele care Îl simbolizau pe Iisus Christos ca
fiind Mielul, Dumnezeu Tatăl a pregătit un trup Fiului Său pentru ca EL să poată muri
pentru neamul omenesc.283 Modul tainic în care Iisus cel Preexistent S-a Întrupat (Ioan
1:14) având și natură divină, dar și natură umană a făcut posibilă eliberarea din robia
păcatului (Rom. 8:3, Evr. 10:10).
În Psalmii 40:6, psalmistul înregistrează: „Tu nu dorești nici jertfă, nici dar de
mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispășire”, iar
dacă se compară cu Evrei 10:5: „...„Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un
trup” se poate observa o paralelă pe care Iisus o folosește în „monologul Său”284.
281
347.
282
William MacDonald, Comentariul biblic al credinciosului, Noul Testament (Traducător Doru Motz;
Ediția românească 1998; Oradea: Lampadarul de Aur), 1004 versiunea electronică.
283
Ibid., 1005.
284
Ibid., 1004.
79
În continuare, se va analiza sintagma „ci mi-ai străpuns urechile” (Ps. 40:6) pentru
a analiza dacă există vreo legătură cu actul Întrupării lui Iisus și a acțiunii Tatălui de a-I
pregăti un Trup Fiului Său. În primă instanță, Ps. 40:6 și Evrei 10:5 sunt identici până la
modificarea apărută în care în locul sintagmei „mi-ai străpuns urechile” (Ps. 40:6) apare
expresia „ci Mi-ai pregătit un trup” (Evrei 10:5). De ce această modificare? Autoritatea o
reprezintă conducerea de același Duh a scrierii Scripturii (2 Tim. 3:16-17) în care citarea
unui text din VT poate prinde o nouă interpretare în NT în urma intervenției divine
autorizând prin inspirație interpretările sau modificările285. Această precizare ajută la
compararea celor două pasaje, unde Ps. 40 este un psalm mesianic286 care este citat în
Evrei 10:5-9287 de către autorul epistolei care era familiarizat și chiar specialist în riturile și
sistemele iudaice. Mai mult decât atât, expresia „mi-ai pregătit un trup” din Evrei 10:5
apare în LXX (Seputaginta), în schimb, în textul masoretic, apare sintagma „mi-ai străpuns
urechile” din Ps. 40:6288. Cu siguranță, apostolul Pavel era familiarizat cu ambele variante
textuale, însă el a ales să folosească LXX. De ce? Motivele sigure nu se cunosc, însă cu
siguranță, a fost călăuzit de Duhul Sfânt pentru decizia de a interpreta un text
veterotestamentar (Ps. 40:6, 2 Tim. 3:16-17 arată acțiunea directă și holistică a inspirației
Duhului Sfânt asupra scrierilor scripturistice). Plecând de la premisa asupra faptului că
Pavel a ales să folosească LXX pentru a arăta un anumit aspect, atunci sintagma „mi-ai
străpuns urechile” va fi supusă unei analize exegetice pentru a putea aplica corect textul la
Domnul Iisus Christos.
Pentru a înțelege însemnătatea expresiei din Ps. 40:6: „mi-ai străpuns urechile”,
trebuie analizat în contextul proxim în care David a ridicat această doxologie către
Dumnezeu. Contextul pasajului din Ps. 40:1-17 îl prezintă pe David ca luând inițiativa de
a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru „planurile Tale pentru mine” (Ps. 40:5) și pentru că
Dumnezeu este atât de Bun cu el. Pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu de toate
binecuvântările minunate, David dorește să-I aducă o jertfă, dar într-o notă solemnă,
psalmistul spune că Dumnezeu nu „dorește nici jertfă, nici dar de mâncare” (Ps. 40:6) și
285
William MacDonald, Comentariul biblic al credinciosului, Noul Testament (Traducător Doru Motz;
Ediția românească 1998; Oradea: Lampadarul de Aur), 562 versiunea electronică.
286
Ibid.
287
Ibid.
288
Herald Publishing Association, 1978), 731.
80
nici nu „cere ardere de tot, nici jertfă de ispășire” (Ps. 40:6), ci Dumnezeu a realizat o
„străpungere a urechii” (Ps. 40:6).
Ps. 40:6 prezintă un chiasm,289 unde cheia de interpretare și ideea

principală/importantă se regăsește în centrul textului.290
Structură chiastică Ps. 40:6
A. | Tu nu dorești nici jertfă
B. | nici dar de mâncare

C . | ci mi-ai străpuns urechile
B’.| nu ceri nici ardere de tot
A’ . | nici jertfă de ispășire291
Ideea centrală din Ps. 40:6 pe care autorul dorește să o transmită este „ci mi-ai
străpuns urechile”, dar ce înseamnă această străpungere a urechilor? Această străpungere,
din ebraicul karah, care înseamnă „a găuri”, „a săpa”292 ținând cont de contextul în care
David voia să facă voia lui Dumnezeu (Ps. 40:5) înseamnă modul pragmatic de predare a
ființei sale lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dorea niște jertfe de mâncare, de ispășire (Ps. 4-
:6), ci El dorea din partea lui David ascultare deplină (Ps. 40:7-8) făcând voia Lui de bună
voie, din dragoste și recunoștință pentru El, iar aceasta se observă în concluzia lui David
din Ps. 40:8: „vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Is. 35:5, 50:5).
Pentru o înțelege clară a expresiei ci mi-ai străpuns urechile din Ps. 40:6, se va
realiza o analiză textuală a sintagmei și în alte cărți ale VT. Prima apariție este redată în
Exod 21:6: atunci stăpânul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de ușă sau de
stâlpul ușii, și stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă, și robul să rămână pentru
totdeauna în slujba lui. Cea de-a doua apariție în VT este regăsită și în Deut. 15:17: atunci
să iei o sulă și să-i găurești urechea de ușă, și să-ți fie rob pentru totdeauna. Tot așa să
faci și cu roaba ta. Aceste două texte vor ajuta studiul de față la o înțelege clară la
289
Pentru mai multe informații despre ce este un chiasm vezi Thomas B. Clarke, „What is a Chiasm or
Chiasmus?”, Bibile Discernments, n.p. Online 06.2021: (https://www.bible-
discernments.com/joshua/whatisachiasm_two.html).
290
Ibid.
291
Chiasmul Ps. 40:6
292
81
aplicabilitatea la Iisus Christos. Prin urmare, se vor analiza cele două texte în contextul lor
pentru a observa ideea care se dorește a fi transmisă: (1) În Exod, contextul este mai larg
cuprinzând Exod 21:1-6, având ca temă centrală eliberarea robilor față de stăpânii lor.
După ce treceau șase ani de când o persoană (stăpân) cumpăra un rob, în cel de-al șaptea
an, trebuia să-l elibereze de datoriile de rob pe care avea fără să plătească vreo despăgubire
(Exod 21:2). În anul eliberării, stăpânul trebuia să-l elibereze pe rob, însă, dacă robul nu
dorea să plece de la stăpânul său, atunci trebuia să-l aducă înaintea lui Dumnezeu (Exod
21:6 a) și să-l însemneze fizic prin găurirea urechii cu o sulă (21:6 b). Ceea ce este
interesant este motivul pentru care robul avea să rămână pentru totdeauna (21:6 c)293 în
familia stăpânului: iubire profundă a familiei în care a slujit șase ani (21:5). Iubirea de a
rămâne să slujească pentru tot restul vieții lui se marca prin străpungerea urechii: și
stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă (21:6). În contextul acesta, străpungerea
urechii arată iubirea profundă pe care o purta robul față de stăpânul său, astfel încât avea
loc o străpungere a inimii devenind membru al casei arătând apartenența familială.294
Străpungerea urechii arată spre o slujire din propria-i voință, din propria-i inimă astfel încât
slujirea lui să fie benevolă (Ps. 40:6).295 (2) În Deut. 15:17, apare din nou expresia să-i
găurești urechea de ușă și să-ți fie rob pentru totdeauna, iar contextul este mai amplu
(Deut. 15:1-18 prezidând ideea de iertare în cel de-al șaptea an).296 Deut. 15:17 prezintă
aceeași temă ca și Exod 21:6, despre robii cumpărați care în cel de-al șaptea an trebuiau
eliberați297, însă, dacă voiau să rămână sub autoritatea stăpânului, trebuiau să fie consacrați
familiei prin acest act de apartenență familială și de slujire; de străpungere a urechii cu o
sulă (Ex. 21:6 cf. Deut. 15:17). În final, străpungerea urechii robului arată ideea de a sluji
din dragoste, din iubire, benevol stăpânului, astfel încât să fie pentru totdeauna alături de
stăpân.298 Străpungerea urechii de ușa stăpânului arată spre apartenența familială a robului
devenind astfel membru al familiei299 sau al casei literale și spirituale a familiei spătânului.
293
John I. Durham, Word Biblical Commentary: Exodus (Vol. 3; Dallas, TX: Word Incorporated, 2002), 321.
294
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Vol. 1, 612 și H. D. M. Spence, The
Pulpit Commentary: Exodus (Vol. 2; Bellingham, WA: Logos Research Systems, Inc., 2004), 166–167.
295
John D. Hannah, Exodus, The Bible Knowledge Commentary (Editată de John F. Walvoord și Roy B.
Zuck; Accordance electronic ed. Vol. 2; Wheaton, IL: Victor Books, 1985), 1:141.
296
Gordon McConville, Deuteronomy, ed. D. A Carson et al; Accordance electronic ed. (Downers Grove, IL:
InterVarsity Press, 1994), 1.
297
Albert Barnes, Barnes’ Notes on the Old Testament (Editată deAccordance electronic; Altamonte Springs,
FL: OakTree Software, 2006), paragraph 6382.
298
Duane L. Christensen, Word Biblical Commentary: Deuteronomy 1-21:9 (Vol. 6A; Dallas. TX: Word
Incorporated, 2002), 320–321.
299
Ibid., 321.
82
Slujirea care vine din iubire este cea plăcută lui Dumnezeu și arată pragmatic ce înseamnă
a iubi sacrificându-te pe tine însuți.300
În urma analizei succinte a expresiei să-i găurești urechea de ușă și să-ți fie rob în
contextele din Exod 21:6 și Deut. 15:17, se prezintă ideea fundamentală: slujirea
manifestată de către rob, iar această slujire este alimentată de iubirea dezinteresată care
se sacrifică pe sine pentru binele celuilalt. Concluzia prezintă în viitorul vieții lui Iisus
aceeași slujire provenită dintr-o iubire divină astfel încât S-a golit pe Sine (Fil. 2:6-7)
pentru ca umanitatea să primească viața veșnică prin slujirea lui Christos ca Mântuitor.
Anterior, s-a menționat faptul că Ps. 40 este unul mesianic și este aplicat de Iisus la
Întruparea Sa în Evrei 10:5, iar modificarea survenită arată rolul pe care Tatăl Îl are în
cadrul Planului Mântuirii.
După cum David voia să asculte de voia lui Dumnezeu din dragoste și cu aplicare
la fiecare creștin care trebuie să asculte de Legea lui Dumnezeu de bună voie, din dragoste
pentru El (Ps. 40:8), tot la fel, Iisus Christos a ascultat de bună voie de Cuvintele Tatălui
pentru îndeplinirea Planului Mântuirii, iar această supunere benevolă s-a manifestat în
acceptarea ca Tatăl Să-I pregătească Fiului un Trup care să fie Soluția pentru mântuirea
întregii omeniri (Ioan 3:16, Rom. 8:3).
Printr-o ascultare benevolă și din dragoste pentru neamul omenesc, Iisus Christos a
decis să se facă „rob” (Fil .2:7) pentru ca prin El să poată fi adusă mântuirea oamenilor
(Evrei 10:14). Tatăl este prezentat ca fiind Cel care a pregătit un trup Fiului, iar Fiul din
dragoste pentru omenire a acceptat acest trup de moarte pentru a fi mântuirea oamenilor
(Evrei 10:1-39). Prin urmare, străpungerea urechii prezentată în Exod 21:6 și Deut. 15:17
poate fi aplicată la acțiunea în urma ascultării benevole a lui Christos, acea acțiune de a
primi Trupul pregătit de Tatăl pentru a putea să aibă loc Întruparea în timpul și spațiul
primului secol al Palestinei. Primirea trupului de moarte pe care Tatăl l-a pregătit și Iisus l-
a acceptat arată unitatea și minunatul mijloc prin care atât Dumnezeu Tatăl, cât și
Dumnezeu Fiul au decis să aducă realitatea mântuirii pentru neamul omenesc.
În această secțiune incipientă a capitolului trei, s-au înșiruit câteva dintre rolurile
cele mai semnificative pe care autorul lucrării le-a considerat că Tatăl le are în cadrul
Carl Friedrich Keil și Franz Delitzsch, Commentary on the Old Testament (Vol. 1; Peabody, MA:
300
Hendrickson, 2002), 921.
83
Planului Mântuirii. Pe baza datelor furnizate de Scriptură, s-a demonstrat că un rol pe care
Tatăl Îl are este Cel de Creator al tuturor lucrurilor, un alt rol explicit în cadrul mântuirii
este că Tatăl este „Inițiatorul” acestui Plan din eternitate, iar cel de-al treilea rol identificat
pe date biblice este că Tatăl a pregătit un Trup Fiului pentru ca Fiul să poată fi soluția la
problema păcatului existențial.
În secțiunea următoare, se vor analiza și demonstra rolurile pe care Iisus Christos le

posedă în cadrul Planului Mântuirii pe baza datelor furnizate de Scriptură.
2. ROLUL LUI IISUS CHRISTOS ÎN PLANUL SOTERIOLOGIC
Iisus Christos - a doua Persoană a Dumnezeirii - este cea mai mare descoperire pe
care Dumnezeu Tatăl a făcut-o pentru omenire cu scopul bine definit în 1 Ioan 5:9-12, în
care viața veșnică pe care Tatăl o oferă umanității se află în Ființarea lui Iisus Christos de
Dumnezeu adevărat și om adevărat prin actul Întrupării (Ioan 1:14, Fil. 2:5-8, Ioan
10:30).301 Întreaga Scriptură atât VT, cât și NT au centrul de greutate în acțiunile salvifice
ale Persoanei Divino-Umane ale lui Iisus Christos, prin urmare întreaga atenție universală,
a lumii celeste, cât și terestre este una christocentrică.302
În această secțiune, vor fi abordare două mari puncte: (1) Importanța naturii Divine
a lui Iisus și (2) Importanța naturii Umane a lui Iisus în sfera soteriologică a Planului
Mântuirii și se va răspunde și la întrebarea: „Cum poate fi Iisus o singură Persoană fiind în
același timp și Dumnezeu pe deplin, dar și om pe deplin?”303
2.1. Rolul lui Dumnezeu Fiul
În această subsecțiune a lucrării se vor oferi date scripturistice pentru a exprima

importanța naturii Divine a lui Iisus în cadrul Planului Mântuirii. Premisa studiului este că
datele furnizate de VT și NT sunt informații adevărate și corecte din punct de vedere
istoric, prin urmare un studiu al naturii lui Iisus Christos fundamentat pe Revelația lui
Dumnezeu cu privire la Sine este de o importanță covârșitoare fiindcă moartea christică
301
Moldovan Vilhelm, Manualul Doctrinelor biblice A.Z.Ș. (București: Viață și Sănătate, 2003), 29.
302
Ibid.
303
84
presupunea – pentru a fi o moarte soteriologică – ca Iisus Christos să fie de natură divină,
egal cu Tatăl și cu Duhul Sfânt pentru ca Planul Salvific să fie îndeplinit prin moartea
ispășitoare a lui Iisus.
2.1.1. Importanța naturii Divine a lui Iisus în Planul Mântuirii
Primul pas care se va întocmi în cercetarea naturii lui Iisus Christos va începe cu
înțelegerea naturii divine. De ce a trebuit Iisus să aibă natură divină pentru a fi Mântuitor?
A renunțat Iisus la atributele dumnezeirii Sale în favoarea salvării omului? De ce a fost
necesară divinitatea lui Iisus? Răspunsurile întrebărilor vor fi elaborate pe parcursul
lucrării prezente.
Atât VT, cât și NT oferă date scripturistice relevante pentru a demonstra divinitatea
lui Iisus înainte de nașterea în Betleem, cât și după evenimentul din Betleem, raportat în
NT. O paletă largă de texte au fost amintite și analizate în primul capitol al lucrării, arătând
Preexistența lui Iisus, adică realitatea existenței lui Iisus înainte de Betleem, din veșnicii,
prin urmare, în acest punct, odată ce au fost elaborare aceste date nu este necesar în cazul
acesta pentru o reiterare a acestora304, dar se va prezenta doar un text care explică direct că
Iisus Cel Preexistent este Dumnezeu adevărat din eternitate.
Profetul Isaia oferă o imagine clară a divinității lui Iisus în Is. 9:6: „Căci un Copil
ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat,
Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii” (Is. 9:6). Profetul Isaia
vorbește despre viitorul luminos care va fi în momentul actului Întrupării lui Iisus (Ioan
1:14), și fără nici măcar o îndoială Is. 9:6 este un text mesianic305 care Îl prezintă pe Iisus
ca fiind „Dumnezeu tare” (Is. 9:6) arătând egalitatea ontologică între Fiul și Tatăl chiar
înainte de actul Întrupării și după Întrupare (Ioan 1:1-3, 1:18). Se poate observa că Iisus
este „Dumnezeu tare” și „Părintele veșniciilor” arătând indubitabil natură divină a lui Iisus
304
Pentru mai multe detalii vezi capitolul 1.
305
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Vol. 4, 147. Pentru mai multe
informații cu privire la autenticitatea profețiilor mesianice vezi Bryan Ball, Mai putem crede în Biblie?
(Traducător Loredana Weiss; București: Viață și Sănătate, 2018), 176-190.
85
Christos fiind egal cu Tatăl din veșnicii (Mica 5:2; Ioan 1:1; 14:9,11)306 înainte de nașterea
Sa din Betleem.307
2.1.1.1. Date ale NT în privința Divinității lui Iisus
În raportul NT, sunt prezenți doi termeni care fac referire la cele două Persoane divine,
Tatăl și Fiul308. În dreptul Tatălui este folosit termenul Dumnezeu/Theos309 și în dreptul
lui Iisus termenul Domnul/Kyrios310, dar se va observa că în NT termenul de Theos se
aplică și Persoanei lui Iisus, referind-Se la divinitatea și egalitatea ontologică cu Tatăl.311
Texte precum Ioan 1:1-3 și 1:18, 2:28; Rom. 9:5; Tit 2:13, Evrei 1:8 și 2 Petru 1:11 Îl
prezintă pe Iisus ca fiind Theos, fiind Dumnezeu adevărat din eternitate.312 În continuare,
se vor analiza textele care prezintă divinitatea lui Iisus și pe care autorul le-a considerat
cele mai relevante pentru cercetarea secțiunii.
a. Ioan 1:1-3 cf. 1:14
„La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era

Dumnezeu” (Ioan 1:1). În textul grec, expresia ἐν ἀρχῇ313 - „la început” - este lipsită de
articolul hotărât314 ceea ce înseamnă că dacă era prezent articolul hotărât arăta către un
timp punctiform al istoriei, dar lipsa articolului dorește să arate timpul extrem de
îndepărtat, un timp care precedă crearea lucrurilor, un timp înainte de orice început, 315, un
început care precedă veșnicia și face trimitere către „începutul” din Gen. 1:1.316
306
Ibid.
307
Raoul Dederan, „Hristos: Persoana și lucrarea Sa”, în Teologia baza biblică a credinței Adventiste (Editor
Raoul Dederen; Traducător Ștefan Bărbulescu; Vol. 1; Pantelimon: Viață și Sănătate, 2016), 253.
308
După cum s-a amintit în această lucrare titlul de Fiu în dreptul lui Iisus Christos arată divinitatea Sa, prin
acest Titlu Christos își arată prerogativele Sale divine, iar acest Fiu al Omului a iertat păcatele și Cel care
poate ierta păcatele este doar Dumnezeu, prin urmare, Titlul de Fiu al lui Dumnezeu înseamnă egalitate
ontologică în sensul deplinătății divinității lui Iisus (vezi E. Earle Ellis, „Deity-Christology in Mark 14:58”,
în Jesus of Nazareth Lord and Christ (Editată de Joel B. Green, Max Turner; Carlise UK: The Paternoster
Press 1994), 192-23).
309
Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 572 și Gerhard Pfandl,
„Trinitatea în Scriptură”, 157.
310
Ibid. și Georges Steveny, Întruparea Infinitului: Isus Hristos (Pantelimon: Viață și Sănătate 2017), 175-
178; Joseph Ratzinger, Papa Bendict al XVI-lea, Isus din Nazaret, 276-277.
311
312
Ibid.
313
H. D. M. Spence, The Pulpit Commentary: St.John (Vol. 1; Bellingham, WA: Logos Research Systems,
Inc., 2004), 4–5.
314
Ibid.
315
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Vol. 5, 896. și H. D. M. Spence, The
Pulpit Commentary: St.John (Vol. 1; Bellingham, WA: Logos Research Systems, Inc., 2004), 4–5.
316
James R. White, The Forgotten Trinity, 49.
86
Într-un timp care nu poate fi măsurabil al incipienții sale ca timp, se postulează
existența „Cuvântului” care, spune Ioan, acest Cuvânt era cu Dumnezeu/Theos. Cu alte
cuvinte, înainte de existența „tuturor lucrurilor” (Ioan 1:3) Cuvântul exista împreună cu
Dumnezeu/Theos. Se ridică o întrebare: „Cine este Cuvântul?”, iar răspunsul se găsește în
contextul proxim al pasajului, în Ioan 1:14, unde Ioan identifică Cuvântul cu Iisus Christos.
Ca o concluzie preliminară, se poate afirma că Iisus a existat din eternitate împreună cu
Tatăl, ceea ce este o dovadă a naturii divine a lui Iisus fiind egal ontologic, având aceeași
natură cu Tatăl, cu Theosul.317
Tot în Ioan 1:1, se afirmă că acest Cuvânt care este Iisus (Ioan 1:1 cf. Ioan 1:14) era
împreună cu Theos. Expresia din greacă „Cuvântul era cu Dumnezeu” - pros ton theon – și
precizarea pe care Ioan o face prin alegerea lui pros arătând că Iisus era cu Theos dorește
să transmită emfatic ideea că Iisus Se afla într-o comuniune strânsă în lucrarea de mântuire
a omenirii318 ( vezi Evrei 4:13, 1 Ioan 2:1 arătând uzanța lui pros exprimând comuniunea
unică în realizarea mântuirii omului)319. Mai mult decât comuniunea strânsă între
Cuvânt/Logos și Theos, se postulează distincția clară între Logos/Cuvânt/Iisus și
Theos/Dumnezeu/Dumnezeu Tatăl, ceea ce prezintă o dovadă clară a existenței unei
pluralități de Persoane în Dumnezeu.
„El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din
ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:2-3). După ce s-a aflat cine este Cuvântul și
după demonstrarea realității că Iisus are aceeași natură cu Tatăl, Ioan creionează că același
Cuvânt a participat în mod activ și exclusiv în actul creării fiecărui lucru și nimic din ce s-a
creat nu s-a creat fără Iisus Christos/Cuvânt/Logos. Se arată astfel că Iisus este Creator al
tuturor lucrurilor, iar acest atribut aparține exclusiv lui Dumnezeu, doar Dumnezeu poate fi
Creator Absolut.
Prin urmare, Ioan 1:1-3 cf. 1:14 dovedesc natura divină a lui Iisus Christos și
egalitatea ontologică cu Tatăl prin existența Cuvântului înainte de crearea „tuturor
317
Andrei Tudor Moldovan, Fiul Omului în Sfintele Evanghelii (Cluj-Napoca: Mega 2018), 227-28. Max
Hatton, Understanding the Trinity (Grantham, PA: Autumn House, 2001), 49-50.
318
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, vol. 5, 897. Max Hatton,
Understanding the Trinity (Grantham, PA: Autumn House, 2001), 50. James R. White, The Forgotten
Trinity, 51-52.
319
87
lucrurilor” unde Iisus se afla cu Theos împreună și unde Iisus, conform lui Ioan este Theos,
Logosul este și Theos, Iisus/Logos/Cuvânt/Theos/Dumnezeu.
b. Ioan 20:28
Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28)
După actul învierii lui Iisus din „adâncul morții”, Christos S-a înfățișat înaintea
oamenilor încă 40 de zile, iar în timpul acesta, Iisus S-a arătat și lui Toma, ucenicului Său
(Ioan 20:24-29). Cuvintele rostite de Toma arată printr-o notă a pocăinței sincere cine este
Iisus Christos cu adevărat. Toma nu credea că Iisus a înviat din morți, iar pentru a crede,
spunea el, voia să vadă mâinile străpunse de cuie și coasta împunsă de sulița (Ioan 20:25),
iar Iisus într-un act de iubire profundă I Se arată în mod special. Când Toma a pus mâna în
coasta lui Iisus (Ioan 20:27) a zis: „Domnul meu și Dumnezeu meu!” (Ioan 20:28). În
greacă, expresia arată astfel: „ho Kyrios mou ho theos mou. Theos”, după cum s-a precizat
și anterior, termenul Theos în NT I se atribuie lui Dumnezeu Tatăl, dar în acest pasaj Toma
Îl consideră pe Iisus ca fiind Dumnezeu/Theos arătând că Iisus este Dumnezeul VT,
Dumnezeul care a creat toate lucrurile și Dumnezeul care l-a salvat.320 Pentru Toma, Iisus a
fost Theos, pentru Ioan, cel care a consemnat aceste cuvinte a fost tot Theos ceea ce arată
că Iisus a avut natură divină și a fost egal cu Tatăl din veșnicii (Ioan 1:1-3, Ioan 20:28), dar
în același timp distinct de Tatăl.
c. Filipeni 2:6-7
Pasajul apostolului Pavel din Fil. 2:6-7 este unul dintre cele mai relevante pasaje
care vorbesc despre natura divină a lui Iisus Christos321. Pe fundalul acestor texte, s-a
dezvoltat o „Hristologie kenotică” fiind folosit termenul din greacă kenoo care înseamnă
„a se goli”, „a se destitui”, „a se priva de un drept, titlu, putere, rang”322, iar kenoza este
conceptul creștin care se ocupă cu studiul divinității lui Iisus și ridică întrebări precum: „La
cât de mult din natura Sa divină a renunțat Isus prin întruparea Sa? Altfel spus, la câte
dintre atributele Sale divine a renunțat El prin evenimentul întrupării? A renunțat parțial,
320
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, 1068. James R. White, The Forgotten
Trinity, 68-71. Isidor Martinca, Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu: curs de cristologie, 252-253.
321
Gerhard Pfandl, „Trinitatea în Scriptură”, în Trinitatea în lumina Revelației (București: Viață și Sănătate,
2007), 159.
322
243.
88
total sau nu a renunțat la nici unul dintre atributele lui Dumnezeu?”323 Studiul kenozei este
unul elaborat, iar pasajul din Fil. 2:6-7 prezintă o paletă variată de idei și interpretări, prin
urmare, secțiunea aceasta nu va aborda fiecare element al kenozei și ce înseamnă conceptul
kenotic în întregime, ci se va ocupa doar de exegeza pasajului pentru a argumenta natura
ontologic identică a lui Iisus cu Tatăl.324
Filipeni 2:6-7 prezintă în contrast cele două naturi ale lui Iisus: „El (Iisus), măcar
că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu
Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea
oamenilor”.325 Cele două naturi sunt prezente aici prin uzanța sintagmelor: „chipul lui
Dumnezeu” reprezentând natura divină, iar „chip de rob” reprezentând natura umană a lui
Iisus Christos. Pentru a înțelege cum Pavel prezintă pe Iisus ca fiind egal cu Dumnezeu,
trebuie să se analizeze trei termeni din greacă: a) morphe, b) harpagmos și c) isos, iar
pentru acest aspect se va reitera Fil. 2:6 precizând atât în română, cât și în greacă termenii:
„El (Iisus), măcar că avea chipul (morphe) lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de
apucat (harpagmos) să fie deopotrivă (isos) cu Dumnezeu.”.
1) Termenul morphe care înseamnă „formă” sau „înfățișare”, descrie natura reală a
unui lucru, descrie esența unui anumit lucru.326 Mai mult decât atât, morphe prezintă toate
caracteristicile și atributele naturii esențiale ale lui Dumnezeu.327 Morphe înseamnă natură,
caracter.328 Pavel prin cuvintele: „El, măcar ca avea chipul
(morphe/natură/esență/caracteristici esențiale/atribute) lui Dumnezeu/Theos...” dorește să
transmită realitatea și adevărul că Iisus avea chipul, în sensul de natura/morphe a lui
Dumnezeu/Theos, adică Iisus era egal din punct de vedere ontologic cu Dumnezeu Tatăl
din veșnicii privind toate atributele divinității. Prin expresia „chipul lui Dumnezeu” trebuie
323
Stephen Evans, Exporing Kenotic Christology: The Self-Emptying of God (Vancouver: Regent College
Pub., 2006, citat de Szallós-Farkas Zoltán, Dumnezeu, Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și
spiritualitate (Cernica: Editura Universității Adventus, 2019), 243.
324
Mai mult informații despre teoria Kenosis vezi Wayne Grudem, „Persoana lui Cristos”, în Teologie
Sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 578-581.
325
Adăugirile și sublinierile aparțin autorului acestei lucrări.
326
Gerhard Pfandl, „Trinitatea în Scriptură”, în Trinitatea în lumina Revelației (București: Viață și Sănătate,
2007), 160.
327
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary (Vol.7; Hagerstown, MD: Review and
Herald Publishing Association, 1978; 2002), 154.
328
James Swanson, Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains: Greek (New Testament) (Oak
Habor, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997) și W. Poehlmann, Exegetical Dictionary of the New
Testament (Ed. H. Balz și G. Schnneider; Grand Rapids, MI: Eermans 1981).
89
să se înțeleagă „natura esențială și caracterul lui Dumnezeu” adevărat329 care arată spre
divinitatea lui Iisus Christos.330 Apostolul Pavel vorbește despre Întruparea lui Christos în
Fil. 2:7 prin sintagma: „și a luat chip de rob”. Expresiile „chipul lui Dumnezeu” și „chip de
rob” trebuie văzute într-un contrast al ontologiei lui Christos. „Chip de rob” face aluzie la
Întruparea lui Christos și transmite imaginea că Iisus Christos a luat asupra Sa natura
umană în adevăratul sens al cuvântului însușindu-Și natura reală cu toate caracteristicile
naturii umane. Tot astfel, același termen morphe/chip al lui Dumnezeu arată către natura
Sa divină, către preexistența Sa dumnezeiască.331 Iisus avea natură isos cu Dumnezeu,
adică aceeași natură, o natură identică, coegal cu Tatăl în natură, pe când Iisus a luat natură
pe deplin umană, dar Pavel în același context proxim folosește termenul homoios, care
înseamnă o natură asemănătoare cu a oamenilor, ci nu identică fiindcă pentru identic, Pavel
folosește isos în Fil. 2:6.332 În urma acestei scurte analize asupra termenului morphe, se
poate postula natura identic-ontologică a Fiului, Iisus Christos cu Tatăl având o natură
divină identică arătând coegalitatea ontologică.
2) Termenul harpagmos care înseamnă „apucare”, „jefuire”, „un lucru luat”, „ceva
de apucat”, „un premiu”333. Harpagmos provine de la harpazo care înseamnă „a apuca”, „a
pretinde pentru sine cu râvnă”, „a lua prin forță”.334 Dumitru Cornilescu a tradus cu „un
lucru de apucat” (Fil. 2:6) ceea ce este corect, însă, harpagmos înseamnă a lua ceva cu
forța sau prin forță, apelând la acte violente pentru a apuca ceva335 ceea ce Pavel exclude
ca aplicându-Se la Iisus prin cuvintele: „totuși n-a crezut ca un lucru de apucat (un lucru
luat cu forța/să apeleze la forță/presiune) să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (Fil 2:6). Cu alte
cuvinte, Iisus nu a abuzat, nu a luptat, nu a luat cu forța, nu a furat natura/morphe a lui
Theos/Dumnezeu, ci El, Iisus o avea prin Sine Însuși. Această imagine paulină a lui Iisus
care nu a apucat cu forța coegalitatea ontologică cu Tatăl arată spre îngerul care a crezut că
poate lua cu forța sau prin intermediul forței, prin luptă și să apuce egalitatea ontologică a
329
Gerald F. Hawthorne, Word Biblical Commentary: Philippians (Vol. 43; Dallas, TX: Word Incorporated,
2004), 114.
330
Fernando Canale, „Doctrina despre Dumnezeu”, în Teologia baza biblică a credinței Adventiste (Editor
Raoul Dederen; Traducător Gianina Floricel; Vol. 1; Pantelimon: Viață și Sănătate, 2016), 196.
331
Raoul Dederan, „Hristos: Persoana și lucrarea Sa”, în Teologia baza biblică a credinței Adventiste (Editor
Raoul Dederen; Traducător Ștefan Bărbulescu; Vol. 1; Pantelimon: Viață și Sănătate, 2016), 254-55.
332
Pentru mai multe informații cu privire la acest subiect consultă Szallós-Farkas Zoltán, „Întruparea lui Isus
Hristos și păcatul în Hristologia lui Ellen White”, în Dumnezeu, Scriptura și Biserica, 259-295.
333
334
Ibid.
335
Harboe, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997).
90
Tatălui și să fie și el coegal cu Tatăl. Acest înger, numit și Satana, a vrut să ia cu forța ce
nu se poate, adică natura divină a Tatălui. Profetul Isaia prezintă astfel această dorința a lui
Lucifer să apuce cu forța natura divină a lui Dumnezeu: „Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui
în cer, îmi voi strica ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi
ședea pe muntele adunării dumnezeilor la capătul miazănoaptei mă voi sui pe vârful
norilor, voi fi ca Cel preaînalt” (Is. 14:12-14). Dorința lui Lucifer de a fi ca Cel Preaînalt
arată că a încercat să fure, să apuce cu forța natura divină a Tatălui. Războiul cosmic
avându-l pe Satan ca protagonist se poate vedea în Dan. 8:10-12 și Apoc. 12:4. Ceea ce a
făcut Satan arată că a dorit să apuce cu forța ceea ce era peste înțelegerea Sa, adică să
„fure” natura lui Dumnezeu pentru a fi ca Cel Preaînalt (Is. 14:14). Pavel așază în contrast
pe Iisus și pe Satan; Iisus Christos fiind Dumnezeu adevărat din veșnicii care era
deopotrivă, identic/isos cu Dumnezeu Tatăl S-a smerit atât de mult încât a îmbrăcat
divinitatea Sa în trup omenesc. De fapt, aceasta este esența actului salvific al întrupării
(Ioan 1:1-3, 14) nefolosindu-Și puterea de Dumnezeu absolut deloc în scopul propriu, în
mod deosebit în lupta cu păcatul, ci Iisus a fost într-o continuă dependență de Tatăl pentru
tot ce a făcut pe pământ (Ioan 17:21-25). În schimb, Satan a dorit să fie deopotrivă sau
identic/isos cu Dumnezeu Tatăl, dar această dorința egoistă l-a făcut să devină
împotrivitorul lui Dumnezeu și promotorul răului, inițiatorul răului. Prin urmare, nicio
ființă creată nu poate fi deopotrivă/identic/isos cu Dumnezeu Tatăl, ci doar Dumnezeul
Trinitarian manifestat prin cele trei Persoane divine pot fi coegale, coeterne ontologic în
Ființarea lor Trinitariană. Iisus este deopotrivă/identic cu Tatăl în privința naturii
ontologice a divinității.
Ultimul termen care va fi analizat este 3) isos, care înseamnă „egal”, „egalitate”336,
„la fel” sau „același”337, adică Iisus era egal, era la fel cu Tatăl al ontologiei lor, Tatăl și
Fiul sunt egali prin Însăși natura Lor divină. Cu toate că Iisus a fost morphe a lui Theos nu
a dorit să fure acest statut și să abuzeze de natura Sa divină în uzul propriu al luptei Lui cu
Satan, ci El fiind Isos/egal/identic cu Tatăl a dorit să se facă asemănător omului pentru a
putea duce la îndeplinire Planul Mântuirii. Egalitatea ontologică pe care Pavel o așază în
Fil. 2:6 arată dragostea nemăsurabilă a lui Iisus, astfel încât Iisus fiind egal/identic cu Tatăl
totuși a renunțat la slava Sa divină pentru ca omul să fie mântuit:338 „și acum, Tată,
336
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Vol. 7, 154–155.
337
Harbor, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997).
338
91
proslăvește-Mă la Tine însuți cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan
17:5). Textul arată la ce a renunțat Iisus Christos pentru ca Planul Mântuirii să fie împlinit.
Cu toate că El era Dumnezeu adevărat, avea natura identică cu Tatăl și Și-a păstrat natura
de Dumnezeu și după actul Întrupării, a ales să nu Se folosească de natura Sa divină pentru
propriul scop339. Iisus S-a autolimitat în scopul salvării omului fiind și Dumnezeu adevărat,
dar și om adevărat, dar într-un sens cu totul special.340 Cum s-a putut realiza o astfel de
autolimitare și cum s-a putut ca Iisus să fie și Dumnezeu și Om în același timp fiind o
Singură Persoană, Persoana Iisus Christos? Postularea unui potențial răspuns la această
întrebare este periculos deoarece nu sunt date exacte în Scriptură care să cuprindă această
„taină”, fiindcă Scriptura o numește ca fiind taina evlaviei (1 Tim. 3:16).
Concluzia pasajului din Fil. 2:6-7 este că textul prezintă trei termeni cheie (morphe,
harpagmos și isos) pentru a înțelege că Iisus poseda natura divină înainte de Betleem și
după Betleem astfel încât pasajul din epistolă „este un pasaj care ne cere să îl înțelegem
astfel: că Isus era divin în cel mai deplin sens al cuvântului.”341 (1) Primul termen morphe
arată că Iisus Christos a avut „chipul lui Dumnezeu” în sensul ontologiei Sale fiind coegal
cu Tatăl în natura lor divină. Termenul trebuie înțeles ca reprezentând natura lui Iisus,
caracteristicile și atributele Sale divine pe care le are împreună cu Tatăl datorită naturii
Sale divine. (2) Al doilea termen harpagmos arată că Iisus Christos cu toate că era
Dumnezeu adevărat, cu toate că era conștient că El este egal, deopotrivă cu Tatăl în timpul
vieții pe Pământ, nu Și-a folosit puterea divină de Dumnezeu pentru propriul interes
personal în lupta cu Satan, astfel încât Iisus Christos Și-a îmbrăcat divinitatea Sa în
umanitate pentru actul salvific al mântuirii omului să fie împreună simțitor cu omul
păcătos.342 (3) Al treilea termen isos prezintă identitatea ontologic-coegală a lui Iisus
Christos cu Tatăl.
339
Gerhard Pfandl, „Trinitatea în Scriptură”, în Trinitatea în lumina Revelației, 160-161.
340
A fost Iisus identic cu noi? Sau doar asemănător cu noi? Aceste întrebări provoacă pe mulți, în mod
special pe adventiștii de ziua a șaptea creând două tabere: prima fiind că Iisus a avut o natură identică cu a
noastră și a doua tabără, Iisus a avut o natură asemănătoare cu a noastră. Pentru studiul acestei chestiuni vezi
Szallós-Farkas Zoltán, Dumnezeu, Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate, 231-
295. Studiul de față nu are ca prim obiectiv analiza acestor chestiuni, dar deoarece Fil. 2:6-7 face distincția
între Isos ca fiind egal, identic cu Tatăl în natură (Fil. 2:6), pe când, Pavel în Fil. 2:7 Îl așază pe Iisus ca fiind
„asemănător” cu omul folosind termenul homoios se poate studia materialul prezentat anterior.
341
Leon Morris, The Lord from Heaven: A Study of the New Testament Teaching in the Deity and Humanity
of Jesus (Downers Grave, IL: Eerdmans, 1958, 74, citat de Gerhard Pfandl, „Trinitatea în Scriptură”, în
Trinitatea în lumina Revelației (București: Viață și sănătate, 2007), 160.
342
Clive Marsh and Steve Moyise, Jesus and the Gospels (London: T&T Clark International, 2005), 57.
92
Doxologia din Fil. 2:6-7 prezintă într-o lumină clară Ființarea lui Iisus, cine este El
cu adevărat și ontologia Sa. În urma acestei scurte analize, s-a ajuns la concluzia că Iisus
Christos a fost pe deplin Dumnezeu, dar în același timp a fost și este pentru eternitate și om
pe deplin, astfel încât Iisus Christos este singura ființă din Univers prezentând două naturi
distincte care nu se afectează una pe cealaltă: Iisus este monogenes/unic (Ioan 1:14, 18;
3:16, 18, 1 Ioan 4:9).
d. Coloseni 2:9
Pavel prezintă într-o notă specială în Col. 1:19: „Căci Dumnezeu a vrut ca toată
plinătatea să locuiască în El” și în Col 2:9: „Căci în El locuiește trupește toată plinătatea
Dumnezeirii” natura divină esențială a lui Iisus Christos după actul Întrupării. În
continuare, se vor analiza anumite aspecte care sunt problematice, precum: „Ce înseamnă
că în Iisus locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii? Arată textul acesta că Iisus Și-a
păstrat natura divină și după actul Întrupării la Betleem?”. Pentru a răspunde acestor
întrebări, se vor analiza doi termeni din greacă pentru a înțelege însemnătatea expresiilor:
a) somatikos și b) pleroma.
Termenul somatikos înseamnă „trupesc”, „corporal”, „fizic”343 și transmite ideea că

natura divină a lui Iisus exprimată în Fil. 2:6-7 și explicată anterior a fost păstrată și după
actul Întrupării în Persoana reală, fizică, trupească a lui Iisus Christos.344
Termenul pleroma care înseamnă „deplinătate”, „care umple”345 și este folosit de

Pavel și în 1 Cor. 10:26: „Căci „al Domnului este pământul și tot ce este pe el”, (Exod
19:5; Deut. 10:14; Ps. 24:1; 50:12)346, cu alte cuvinte, pleroma se referă în VT la tot
pământul cu tot ceea ce cuprinde el.347 Pleroma mai înseamnă și „deplinătate, plin,
completitudine, întregime”.348 Apostolul Pavel folosește termenul pleroma pentru a arăta
„suma totală a funcțiilor divinității”.349 Prin urmare, Iisus Christos avea în Sine toate
atributele divinității, poseda în Sine fiecare atribut al Dumnezeirii Sale, fiecare calitate a
343
James Swanson, Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains : Greek (New Testament) (Oak
344
345
William Arndt, Frederick W. Danker și Walter Bauer, A Greek-English Lexicon of the New Testament and
Other Early Christian Literature (Chicago, IL: University of Chicago Press, 2000), 829.
346
Ibid.
347
348
James Swanson, Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains : Greek (New Testament) (Oak
349
93
Divinității precum calitatea de Creator, Cel care susține Universul, autoritatea Sa, iubirea
divină (1 Ioan 4:8) erau în Iisus Christos în „trup”350, adică și după actul Întrupării Iisus
poseda natura divină de Dumnezeu. Natura divină cu atributele ei divine au existat în
Persoana Întrupată a lui Iisus Christos atât înainte de Întrupare, cât și după Întrupare, dar
niciodată Iisus nu și-a folosit natura divină pentru scopuri proprii și egoiste.351
Prin urmare, chiar și după actul Întrupării când a avut loc kenoza din Fil. 2:6-7,
Iisus Și-a păstrat „toată plinătatea Dumnezeirii”, adică Și-a păstrat natură divină 100% la
modul absolut ceea ce înseamnă că a fost Dumnezeu adevărat în „trup” omenesc în
„carne”. Coloseni 2:9 prezintă într-o formă concisă natura esențială divină a lui Iisus după
actul Întrupării.
Datele scripturistice prezentate și analizate în această subsecțiune au ca scop

prezentarea realității că Iisus poseda o natură divină atât înainte de Betleem, cât și după
actul Întrupării. Texte precum Is. 9:6, Ioan 1:1-3 cf. Ioan 1:14, Ioan 20:28, Fil. 2:6-7, Col.
1:19 și 2:9 au arătat că Iisus este Dumnezeu pe deplin din eternitate și că natura esențială a
lui Iisus este egală cu natura esențială a lui Dumnezeu Tatăl.352
În urma acestor analize pe baza datelor furnizate de Scriptură, s-a ajuns la concluzia
că Iisus posedă prin Sine Însuși natura divină de Dumnezeu din veșnicii, iar după ce are loc
golirea sau kenoza din Fil. 2:6-7, s-a demonstrat pe baza Scripturii ca Iisus Și-a păstrat
natura divină de Dumnezeu și în timpul vieții Sale pe pământ în „trup” omenesc, iar în tot
acest timp El a rămas conștient de divinitatea Sa. Concluziile duc la următoarea etapă a
studiului și anume: de ce a trebuit ca Iisus să posede natura divină pentru ca actul
soteriologic să aibă împlinirea în El? În finalul acestei secțiuni, se va răspunde întrebării:
„De ce era necesară/obligatorie divinitatea lui Iisus?”.
Divinitatea lui Iisus Christos era necesară din mai multe „motive
soteriologice/salvifice”. Plecând de la premisa că „mântuirea vine de la Domnul” (Iona 2:9
cf. Apoc. 7:10), unde în VT și în NT mântuirea se realizează doar prin Iisus Christos (Gen.
3:15, Ioan 3:16) conduce la postularea necesității Creatorului de a fi Mântuitor, doar El
putea să fie Cel care putea purta povara păcatului lumii.353 În continuare, vor fi prezentate
350
351
352
David W. Pao, Comentariu exegetic al Noului Testament (Editor General Clinton E. Arnold; Traducător
Verlan Octavian; Timișoara: Noua Speranță, 2020), 167-168.
353
94
doar trei argumente care vor demonstra necesitatea soteriologică a divinității lui Iisus
Christos: 1) Doar Dumnezeu adevărat putea fi Mântuitor, doar Creatorul Universului putea
fi Substitut omului care a căzut, doar Dumnezeu putea să răscumpere lumea din păcat. În
lucrarea de față, s-a argumentat că Dumnezeirea este o Pluralitate de trei Persoane reale,
distincte și egale ontologic, așadar, Cel care S-a făcut Substitut omului este Iisus Christos,
care S-a făcut „asemenea” oamenilor (Rom. 8:3 și Fil 2.7) pentru a fi Calea spre Tatăl
(Ioan 14:1-6). Iisus Christos care este Dumnezeu adevărat din veșnicii putea fi
Răscumpărătorul lumii fiindcă El era Creatorul lumii (Gen. 1:3 cf. Ioan 1:1-3, 14). 2) Un
alt motiv pentru care divinitatea era imperativ necesară în dreptul lui Iisus era că nici
măcar o creatură nu putea să moară în locul omului, ci doar Dumnezeu adevărat putea să
Se întrupeze și să moară pentru om. Cum s-a putut realiza o astfel de „moarte”? Biblia o
numește o „taină” (1 Tim. 3:16). 3) Ultimul argument constă în realitatea că doar
Dumnezeu adevărat putea să fie Mijlocitor între Dumnezeu și om (1 Tim. 2:15)354. Nici
măcar o creatură indiferent cât de morală ar fi fost nu ar fi putut să aibă calitatea de
Mijlocitor fiindcă ontologic vorbind, în afară de Dumnezeu, toate sunt create. Prin urmare,
doar Iisus Christos fiind ontologic egal cu Tatăl putea fi Mijlocitor. Ființarea lui Iisus,
natura Sa divină au putut face ca moartea lui Iisus să fie o moarte
soteriologică/salvifică/mântuitoare pentru ca omul prin credința în El să fie primit de către
Tatăl în ceruri. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6) spunea Iisus, ceea ce arată
că Singura Cale, singurul Adevăr și singura Viață pe care le putem avea pentru ca omul să
fie salvat sunt în ontologia lui Iisus de Dumnezeu adevărat.
2.2. Rolul lui Iisus Christos – Omul Iisus
În secțiunea anterioară, s-au prezentat argumente și date scripturistice care au

condus la înțelegerea realității divinității lui Iisus din punct de vedere al Ființării Sale, și ca
o concluzie s-a postulat că Iisus este Dumnezeu din veșnicii. În această secțiune, vor fi
analizate datele furnizate de Cuvântul lui Dumnezeu pentru înțelegerea umanității Sale,
adică realitatea că Iisus a fost om adevărat și pe deplin uman.
Ființa lui Iisus este unică în tot Universul deoarece doar El posedă două naturi
distincte, cea divină și cea umană unite în mod „tainic” (2 Tim. 3:16) într-o singură
354
Ibid.
95
Persoană fără ca cele două naturi să formeze un amalgam.355 În primul rând, se vor studia
informațiile din Vechiul Testament care prezintă umanitatea lui Iisus care urma să Se
Întrupeze la Betleem, iar în al doilea rând, se vor analiza datele din Noul Testament care Îl
prezintă pe Iisus ca fiind om pe deplin, având o natură umană „asemănătoare” cu a noastră
și se vor mai înregistra toate elementele neotestamentare care arată că Iisus a fost în sensul
absolut al realității om fiindu-i sete, foame, și în urma oboselii pe care o resimțea și toate
ispitele care i-au fost lansate de către Satan. Încheierea secțiunii va prezenta importanța și
implicațiile pe care le are umanitatea lui Iisus Christos în cadrul Planului Mântuirii.
2.2.1. Importanța naturii Umane a lui Iisus Christos
Definirea umanității lui Christos poate fi înțeleasă ca referindu-se la realitatea

Întrupării Sale (Ioan 1:14) ca om pe deplin în timpul și spațiul din Betleem Efrata, însă, în
același timp, această umanitate deplină a Ființării lui Iisus nu a afectat în nicio împrejurare
divinitatea lui Christos.356 Umanitatea lui Iisus se referă la realitatea existenței lui Christos
ca om adevărat, dar în același timp - în mod tainic - natura umană împreună cu divinitatea
erau unite în Persoana Dumnezeu - Om a lui Iisus.357
Importanța umanității lui Iisus în cadrul Planului Mântuirii este covârșitoare,

deoarece ea devine de ordin soteriologic ca importanță, în sensul că umanitatea lui Iisus are
implicații mântuitoare în dreptul umanității.
Umanitatea lui Iisus este prezentată pentru prima dată în VT în Gen. 3:15 unde este
înregistrat următorul aspect: Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și
sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul. Aici, este prezentat
viitorul când „sămânța femeii” care Se referă la Persoana Întrupată a lui Iisus358 va zdrobi
pe șarpe, adică pe Satan prin moartea Sa pe cruce ca fiind Soluția problemei păcatului
355
Milad J. Erickson, Teologie creșțină (Traducător Elena Jorj; Vol. II; Oradea: Cartea Creștină Oradea,
1998), 280. Iacob Coman, Natura-Persoana intre opțiune si necesitate (București: Episteimon, 2000), 138. O
analiză interesantă a citatelor autoarei Ellen White de către Szallós-Farkas Zoltán în cartea sa., Dumnezeu,
Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate cu privire la cele două naturi ale lui Iisus
oferă o perspectivă clară a unității și non-influenței celor două naturii (natura divină nu a afectat natura
umană, dar nici natura umană nu a afectat natura divină) existente în Persoana Iisus Christos (vezi Szallós-
Farkas Zoltán, Dumnezeu, Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate, 243-258).
356
Luke Stamps, „The Humanity of Jesus”, The Gospel Coalition, n.p. Online 07.2021:
(https://www.thegospelcoalition.org/essay/the-humanity-of-christ/). Iacob Coman, Natura-Persoana intre
opțiune si necesitate, 141.
357
Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 557 și Milad J. Erickson,
Teologie creșțină, 280.
358
96
(Rom. 8:3). Precizarea „sămânța femeii” face trimitere la natura pe deplin umană pe care
Iisus trebuia să Și-o asume în momentul Întrupării Sale, fapt ce se concretizează în Ioan
1:14, unde sunt scrise următoarele: „Și Cuvântul S-a făcut trup...”. Cuvântul este
descoperit ca fiind Iisus (Ioan 1:1-3 cf. Ioan 1:14), iar precizarea că Iisus S-a făcut „trup”,
adică în limba greacă termenul folosit pentru trup este sarx care se referă la natura umană a
lui Christos359 demonstrează că Iisus a avut o natură umană-reală. Termenul sarx în NT se
referă în mod special la natura umană (Rom. 1:3; 8:3; 1 Tim. 3:16, 1 Ioan 4:2)360. Iisus a
devenit sarx, adică a devenit om adevărat. Această „sămânță” care urma să iasă din
„femeie” a dus la nașterea miraculoasă din fecioară a lui Iisus prin Duhul Sfânt. Zămislirea
Pruncului în uterul Mariei și starea Sa prenatală sunt doar câteva dintre realitățile care
certifică umanitatea lui Iisus.361
1. Nașterea din fecioară a lui Iisus arată umanitatea Sa deplină
Umanitatea lui Iisus a început în momentul când a avut loc conceperea miraculoasă
în uterul Mariei prin Duhul Sfânt. Lucrarea deosebită pe care Duhul Sfânt a realizat-o prin
conceperea lui Iisus arată unicitatea lui Iisus ca Ființă. Nașterea miraculoasă din fecioară a
lui Iisus este prezentată astfel în Matei 1:18-25:362
Iar nașterea lui Isus Hristos a fost așa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; și, înainte ca să
locuiască împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit
și nu voia s-o facă de rușine înaintea lumii; de aceea și-a pus de gând s-o lase pe ascuns. Dar, pe când
se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului și i-a zis: „Iosife, fiul lui David,
nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce S-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va
naște un Fiu, și-I vei pune numele Isus pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.
Expresiile „ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt”, „ce S-a zămislit în ea este de
la Duhul Sfânt” și „Isus va mântui poporul Lui” duc la conturarea învățăturii nașterii din
fecioară și vor fi prezentate câteva implicații ale nașterii din femeie prin puterea Duhului
Sfânt.363 Prima implicație care rezultă din nașterea din fecioară a lui Iisus unde Inițiatorul
conceperii lui Christos este Duhul Sfânt constă în realitatea faptică că mântuirea neamului
359
Norman R. Gulley, Systematic Theology: Creation, Christi, Salvation, 421.
360
Ibid.
361
Milad J. Erickson, Teologie creștină, 280-281. Pentru o analiză istorică a nașterii și familiei lui Iisus se
poate consulta Richard J. Bauckham, „The Family of Jesus” în Jesus Among Friends and Enemies (Editată de
Chris Keith și Larry W. Hurtado; Grand Rapids, MI: Baker Academic, 2011), 103-125.
362
Vezi și Luca 1:26-38. Pentru mai multe informații despre contextul și anumite aspecte istorice despre
nașterea lui Christos vezi Jacques Duquesne, Isus (București: Humanitas, 1995), 21-31, Lee Strobel,
Pledoarie pentru Cristos, 57-77.
363
Aceste implicații ale învățăturii despre nașterea lui Iisus din fecioară sunt preluate și sistematizate din
lucrareea lui Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 557-560.
97
omenesc vine în urma acțiunii soteriologice în mod direct a lui Dumnezeu.364 Mântuirea
vine de la Domnul (Iona 2:9) și nu prin acțiunea omului. Cel care inițiază365 Planul de
Salvare în Grădina Edenului este Însuși Iisus Christos366 prin protoevanghelia din Gen.
3:15, unde este profetizată venirea salvifică a lui Iisus367 care arată că mântuirea/salvarea
vine doar de la Dumnezeu. A doua implicație în urma nașterii din fecioară a lui Iisus arată
unirea divinității cu umanul într-o singură Persoană, Persoana Iisus Christos.368 Ultima
implicație constă în realitatea faptului că Iisus nu a moștenit păcatul originar.369 Prin
întreruperea conceperii naturale a unui copil, se poate observa întreruperea liniei genetice
de la Adam, adică se întrerupe moștenirea ereditară a naturii păcătoase. Mai multe aspecte
ale lipsei păcatului în Ființarea lui Iisus vor fi prezentate în următoarele secțiuni. Așadar,
nașterea lui Iisus este cu totul unică, El fiind divin chiar din momentul conceperii de către
Duhul Sfânt în uterul Mariei, dar în același timp, umanitatea lui Iisus a fost prezentă pe
deplin din momentul conceperii în „sămânța femeii” care o reprezintă pe Maria. Nașterea
dintr-o femeie, relatarea faptică a nașterii lui Iisus prezentându-se anumite circumstanțe
specifice, identificarea punctuală a cetății Betleem Efrata ca loc al nașterii duc la ideea
unei nașteri pe deplin reale și umane. Prin naștere, Iisus a avut un arbore genealogic (Matei
și Luca), a avut anumite gene care s-au transmis de la strămoși, ceee ce Îl prezintă pe Iisus
ca fiind nu doar divin, ci și uman pe deplin.370
Se poate observa primul pas în descrierea umanității lui Iisus Christos prin actul
conceperii de către Duhul Sfânt (divinitatea) în uterul Mariei (umanul). Iisus este „Fiul
omului” având natură pe deplin umană, dar este și „Fiul lui Dumnezeu” fiind pe deplin
divin, egal cu Tatăl datorită ontologiei Lui. Nașterea lui Iisus demonstrează că Iisus a fost
om adevărat. Mai mult decât atât, rolul care reiese din acest pasaj al lui Iisus este cel de
„Fiu al omului”, având natura pe deplin umană. În acest punct, se face o precizare foarte
importantă: Iisus Christos nu și-a avut începutul la Betleem, ci El a existat dintotdeauna
364
Ibid., 557.
365
Prin inițiere nu se dorește a se înțelege că Planul Salvării a fost conceput în Eden, ci el a fost creat din
veșnicii de către Dumnezeul Trinitarian al Scripturii, însă, în Eden a avut loc „implementarea” acestui Plan în
timpul și spațiul terestru.
366
Norman R.. Gulley, Systematic Theolohy, Creation, Christ, Salvation, 416.
367
368
Ibid.
369
Ibid. pentru mai multe informații privind Ființarea lui Iisus în ceea ce privește păcatul vezi Szallós-Farkas
Zoltán, Dumnezeu, Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate, 259-296.
370
Milad J. Erickson, Teologie creștină, 281 și Raoul Dederan, „Hristos: Persoana și lucrarea Sa”, în
Teologia baza biblică a credinței Adventiste, 255-256.
98
fiind preexistent alături de Tatăl (Ioan 1:1-3), dar acest aspect s-a discutat în secțiunile
anterioare acestei lucrări.371
2. Nevoile și limitele fizice, psihice și spirituale ale lui Iisus dintr-o perspectivă
antropologică
După ce s-a analizat nașterea lui Iisus și s-a demonstrat umanitatea lui Christos în
urma încadrării nașterii în timp și spațiul real al vremii respective, se vor analiza toate
datele din Scriptură care arată etapele postnașterii lui Iisus precum: creșterea și dezvoltarea
Sa. (1) Zămislirea lui Iisus, perioada prenatală și aducerea pe lume a Pruncului sunt
elemente definitorii și conduc la realitatea unui trup pe care Iisus l-a avut, iar acesta a fost
pe deplin ca al nostru, înfățișarea lui Iisus de copil a fost ca al oricărui copil372. Luca
înregistrează: „și a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfășat în scutece și L-a culcat
într-o iesle...” (Luca 2:7). Iisus a fost ca oricare al copil în ce privește trupul său.373 (2) Mai
mult decât atât, Luca înregistrează: „Iar Pruncul creștea și Se întărea; era plin de
înțelepciune și harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2:40).374 Aceste date ne sunt oferite
pentru a conștientiza că Iisus a fost copil adevărat, om adevărat și procesele umane de
crește și dezvoltare atât fizică, psihică și spirituală erau prezente și în viața lui Iisus375
(Luca 2:52) cum sunt prezente și necesare în viața oricărui copil și adult. Nevoi umane
precum setea, oboseala, flămânzirea, epuizarea au fost prezente și în viața umană a lui
Iisus.376 Emoții pe care le simt oamenii au fost prezente și în viața lui Iisus, aceleași nevoi
fizice intrinseci omului erau și în natura lui Iisus de om.377
În continuare, vor fi prezentate câteva aspecte care au de-a face cu limitările și

nevoile lui Christos cât timp a fost pe Pământ. Un prim aspect în favoarea umanității lui
371
Raoul Dederan, „Hristos: Persoana și lucrarea Sa”, în Teologia baza biblică a credinței Adventiste, 256
372
Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 560 și Milad J. Erickson,
Teologie creșțină, 280-281; Milad J. Erickson, Teologie creștină, 282 și Georges Steveny, Întruparea
Infinitului: Isus Hristos, 91.
373
Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 560 și Richard J. Bauckham,
„The Family of Jesus”.
374
Georges Steveny, Întruparea Infinitului: Isus Hristos, 91.
375
Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 560
376
Ibid. Milad J. Erickson, Teologie creștină, 281.
377
Realitatea că Iisus simțea anumite sentimente nu arată în mod direct către natura Sa umană, fiindcă și
Dumnezeu în Ființarea Sa divină este iubire/dragoste și poate simți iubire, poate simți trădare. Dumnezeu
poate experimenta și sentimentul de trădare, prin urmare trebuie avut în vedere acest aspect că sentimentele
manifestate de oameni nu sunt doar la oameni manifestate, ci și la Dumnezeu și la alte ființe celeste, însă sunt
anumite stări/sentimente care arată strict către umanitatea Sa, cum ar fi: (1) surprinderea (Luca 7:9 și Mc.
6:6), (2) tulburarea lui Iisus (Ioan 12:27) (3) agonie pe crucea salvifică (Mc. 15:34) (vezi Milad J. Erickson,
Teologie creștină, 283.-284 și Georges Steveny, Întruparea Infinitului: Isus Hristos, 91).
99
Iisus și a realității că El a fost om pe deplin îl constituie oboseala: „Acolo se afla fântâna
lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, ședea lângă fântână. Era cam pe la ceasul al șaselea”
(Ioan 4:6). Precizarea lui Ioan în Evanghelia sa „ostenit de călătorie” arată limitarea lui
Iisus; prin simpla oboseală în urma epuizării unei călătorii.378 Un al aspect al umanității
Sale este că El înseta: „A venit o femeie din Samaria să scoată apă. „Dă-mi să beau”, i-a
zis Isus” (Ioan 4:7). Dorința lui Iisus în urma oboselii călătoriei din Ioan 4:6 arată nevoia
ca Iisus să bea apă. Pe cruce, unde Iisus trăia cele mai dificile momente existențiale ale
Sale, într-un moment de agonie exclamă: „Mi-e sete” (Ioan 19:28). Se poate observa
nevoia stringentă din partea lui Iisus de a bea apă, El avea nevoie de apă. Alt aspect ce
arată că Iisus a fost om real este nevoia de hrană: „Acolo a postit patruzeci de zile și
patruzeci de nopți; la urmă a flămânzit.” (Matei 4:2). Ca oricare alt om, Iisus avea nevoie
de comuniune cu Dumnezeu: „El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând
rugăciune și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea Să-L izbăvească de la
moartea, și fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5:7). Sintagma: „aducând
rugăciune și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi” denotă intensitatea spirituală trăită de
Iisus ca în calitate de om. El avea nevoie de rugăciune, El avea nevoie să-I ceară Tatălui cu
strigăte și lacrimi ceea ce avea nevoie. Aceste aspecte arată către o umanitate reală a lui
Iisus. Mai mult decât atât, Iisus a fost ispitit și S-a opus ispitei ca om, nu ca Dumnezeu
(Matei 4:4.7.10). Iisus a ascultat ca om de Dumnezeu și de oameni (Evrei 5:8).
În ființa sa de om, Iisus a fost și tulburat: „Acum sufletul Meu este tulburat...” (Ioan
12:27 și Ioan 13:21). Această tulburare se referă la o emoție trăită de Iisus concretizată
printr-o criză.379 Iisus a trecut și prin valea întristării: „Isus le-a zis: „Sufletul Meu este
cuprins de o întristare de moarte, rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine” (Matei
26:38). În episodul din Ghetsimani, Iisus a gustat și amara experiența a întristării și a
dezamăgirii din cauză că ucenicii nu simțeau împreună cu El la ceea ce urma să se
întâmple prin prinderea, judecarea și moartea Sa. Un alt aspect al umanității lui Iisus care
reiese din Mat. 26:39 este că Iisus avea nevoie de susținere în rugăciune. Tot la fel și
oamenii simt dorința de a fi susținuți moral, spiritual prin rugăciuni, iar Iisus avea și El
nevoie în aceste momente grele ale existenței Sale de prietenia și credincioșia ucenicilor. În
episodul cu Lazăr, Iisus a plâns (Ioan 11:38). Punctul critic al umanității lui Iisus s-a
378
Clive Marsh și Steve Moyise, Jesus and the Gospels, 58. Alister E. McGrath, Understanding Jesus: who
Jesus Christ is and why he matters (Grand Rapids, MI: Academie Books, 1987), 91.
379
100
concretizat pe cruce când Și-a dat duhul, atunci când Iisus a murit s-a dovedit că Iisus a
fost om real: „Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul” Și
când a zis aceste vorbe, Și-a dat duhul” (Luca 23:46). Toate aceste aspecte au ca scop
expunerea pe baza datelor furnizate de Scriptură a realității că Iisus a fost om adevărat
trecând prin experiențele umane precum: oboseală, sete, întristare, suferință, dezamăgire,
ispitire (fără a cădea în ispită) și a culminat cu moartea pe cruce a omului Iisus Christos.380
În urma celor expuse în această secțiune a lucrării, se poate concluziona realitatea

faptică a umanității lui Iisus prin experimentarea nevoilor intrinseci nevinovate existente
omului fiind prezente și în viața lui Iisus. Toate aceste date oferite de raportul biblic
conduc la înțelegerea umanității depline a lui Iisus în Persoana unitară divino-umană Iisus
Christos.
3. Importanța naturii umane și implicațiile acesteia în Univers381
În secțiunea anterioară, s-a postulat importanța umanității lui Iisus ca fiind de ordin
soteriologic.382 Ce înseamnă această importanță soteriologică? Natura umană pe care Iisus
a avut-o în timpul existenței Sale pe pământ – și continuă să aibă pentru eternitate această
natură umană383 – a condus la mântuirea omului și la răscumpărarea acestuia din păcat384.
Pentru ca mântuirea omului să fie realizabilă, a trebuit ca Iisus să se facă „asemenea” nouă
în ce privește natura umană pentru ca noi să fim răscumpărați pentru eternitate.
În acest punct, se aduc în prim-plan două perspective în privința luării naturii

umane a lui Iisus asupra Sa: a) natura lui Iisus identică cu a omului sau b) natura lui Iisus
asemănătoare cu a omului. În privința naturii lui Iisus identică cu a omului se postulează
că Iisus a avut păcatul moștenit de la Adam, dar fără vină, ceea ce conduce la concluzia că
Iisus a avut păcat la singular/păcatul în ființarea sa.385 Păcatul la singular denotă starea de
380
Milad J. Erickson, Teologie creștină, 281
381
Preluarea implicațiilor și adaptarea acestora după sistematizarea lui Wayne Grudem, Teologie sistematică.
Introducere în doctrinele biblice, 568-570 și după Szallós-Farkas Zoltán, Dumnezeu, Scriptura și Biserica.
Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate, 265-267.
382
Millard J. Erickson, Teologie Creștină (Traducător Elena Jorj, Vol. II. Oradea: Cartea Creștină, 1998),
280.
383
Ellen G. White, Hristos lumina lumii, Ellen G. White Estate, Inc. 2012, 13.
384
Alister E. McGrath, Understanding Jesus: who Jesus Christ is and why he matters, 126-127.
385
Pentru un studiu exhaustiv a naturii umane identice sau asemănătoare a lui Iisus cu a omului și definirea
largă a „păcatului la singular” și „păcatul la plural” se poate studia Szallós-Farkas Zoltán, „Întruparea lui Isus
Hristos și păcatul în Hristologia lui Ellen White”, în Dumnezeu, Scriptura și Biserica. Tratat de teologie,
hristologie și spiritualitate (București: Editura Universității Adventus, 2019) 259-296; Norman R.. Gulley,
Systematic Theolohy, Creation, Christ, Salvation, 432-433.
101
ființare a omului, în alte cuvinte, omul, ontologic vorbind este păcătos.386 Dacă se
postulează că Iisus a fost identic cu noi în tot ceea ce privește, inclusiv păcatul ca stare
ontologică, atunci se poate ajunge la concluzia că Iisus avea nevoie și El de un Mântuitor
fiindcă în ființarea Lui era păcătos. Susține Scriptura o astfel de învățătură? Oferă Biblia
date clare că Iisus a fost identic cu noi și că Iisus a avut păcat? Se va argumenta pe baza
Scripturii ambele ipoteze și în final, se va susține ceea ce Biblia prezintă. Natură umană
identică a lui Iisus sau natură umană asemănătoare cu a noastră?
În teologie, atunci când se discută despre păcat, trebuie să se aibă în vedere două
aspecte ale păcatului: aspectul păcatului la plural și păcatul la singular. Păcatul la singular
înseamnă o stare de ființare a omului387 și în cartea sa, Dumnezeu, Scriptura și Biserica,
Szallós-Farkas Zoltán oferă o ilustrație foarte clară pentru a arăta ce înseamnă păcatul ca
stare de ființare. Prezența păcatului la singular ca existând în ființa omului, în gena omului
se explică prin faptul că un copil de vârstă nu foarte mare, care învață să umble se
manifestă în multe circumstanțe când vine vorba de ascultarea față de părinți destul de
aprig prin anumite gesturi energice și convingătoare fiind în „împotriva” părinților și
această „împotrivire” se exprimă concret și prin întrebuințarea cuvântului „NU”.388 Cine l-
a învățat pe copil să se „împotrivească” voinței părinților? Cine l-a învățat să spună „NU”?
Cine l-a învățat să fie atât de convingător că nu este de acord cu părinții prin gesturi
energice? Cu siguranța, nimeni nu i-a predat lecții de „neascultare față de părinți”389. Omul
este păcătos prin natura sa, astfel încât chiar și atunci când omul doarme și nu comite nicio
acțiune el, omul este tot păcătos fiindcă starea sa este una păcătoasă.390 Prin urmare,
această neascultare a acestui copil se exprimă și se explică prin starea de ființare a omului
înclinat spre neascultare, împotrivire, egoism391 pe care Pavel îl exprimă prin păcatul la
singular, hamartia în greacă în Rom. 5:12: „De aceea după cum printr-un singur om a
intrat păcatul [hamartia – păcat la singular] în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel
moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit” și acest păcat al
386
Szallós-Farkas Zoltán, „Întruparea lui Isus Hristos și păcatul în Hristologia lui Ellen White”, în
Dumnezeu, Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate (București: Editura
Universității Adventus, 2019), 259-260.
387
Ibid., 260-261.
388
Ibid., 261.
389
261 și Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 525.
390
391
261.
102
ființării este moștenit de copil de la părinți: „Iată că sunt născut în nelegiuire, și în păcat
[păcat la singular] m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5)392
Toți oamenii au moștenit păcatul lui Adam - dar nu și vina acestui păcat al lui
Adam393 - și ca urmare toți oamenii sunt păcătoși, fapt ce și Pavel îl exprimă în Rom. 3:9:
„Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum! Fiindcă am dovedit că toți
, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat” (alte texte care arată universalitatea păcatului Ps. 14:3;
143:2; 1 Împ. 8:46; Prov. 20:9, Rom. Rom. 3:9-10; Rom. 3:23; Iacov 3:2, 1 Ioan 1:8-
10).394 Pavel oferă o constatare universală a omenirii, „toți sunt sub păcat”, iar acest păcat
este păcatul la singular care arată starea ontologică a omului. Dacă toți oamenii sunt în
natura lor „sub păcatul” la singular, dacă toți sunt păcătoși, prin urmare este imperativ
necesară găsirea unei soluții pentru rezolvarea păcatului care înrobește ființa. Soluția la
problema păcatului este Însuși Iisus Christos395 (Rom. 1:18), o Soluție care nu trebuia să
fie sub puterea păcatului ontologic, o Soluție care să fie dumnezeiască.396
Apostolul Pavel în Rom. 8:3 scrie: „Căci – lucru cu neputință Legii, întrucât firea
pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească,
trimițând, din pricina păcatului pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a
păcatului...”
Se poate observa cum Pavel oferă date importante pentru înțelegerea modului cum
Dumnezeirea a găsit cu cale soluționarea păcatului la singular, dar și păcatului la plural
care reprezintă consecința supunerii păcatului la singular: „Astfel, au ajuns plini de orice
fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate, plini de pizmă, de ucidere,
de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase, sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de
Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără
pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă” (Rom. 1:29-
31). Păcatul la singular care există în ființarea omului îl conduce la supunerea firii prin
actele etice ale păcatului la singular. Păcatele la plural sunt efectele existenței păcatului la
392
261 și Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 524-525.
393
261. Millard J. Erickson, Teologie Creștină, Vol. II, 193; Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere
în doctrinele biblice, 524.
394
Millard J. Erickson, Teologie Creștină, vol. II, 189.
395
Ibid., 264.
396
Norman R.. Gulley, Systematic Theolohy, Creation, Christ, Salvation, 441-442.
103
singular și tocmai aceste aspecte, plural și singular le-a soluționat Iisus prin viața, moartea
și învierea Sa. Modul pragmatic prin care Dumnezeirea a găsit cu cale soluționarea
păcatului ontologic, dar și cel etic se exprimă prin Întruparea lui Iisus Christos.
În Rom. 8:3, se poate observa cum Tatăl, prima Persoană a Dumnezeirii a găsit cu
cale să „osândească păcatul (la singular)” prin trimiterea lui Iisus având o natură
„asemănătoare cu a omului”. Pavel în Rom. 8:3 afirmă că Iisus a fost „asemănător” în firea
Sa sau în natura Sa de om cu ființa umană.397 Termenul folosit de Pavel pentru
„asemănător” este homoiōma care înseamnă „similitudine”, „asemănare”, „asemănarea
formei”398 (Fil. 2:6-7; Evr. 2:17; Evr. 4:15). Termenul homoios folosit de Pavel în acest
context arată dorința autorului ca cititorul să conștientizeze că Iisus Christos este homosios
(asemănător) cu noi în ceea ce privește natura umană păcătoasă. Precizarea înlătură
premisa că Iisus a fost identic cu noi în ce privește natura păcătoasă, atât timp cât Scriptura
afirmă clar „asemănarea” cu noi.399 Ce presupune această asemănare? Înseamnă că Iisus a
fost pe deplin om, a fost om real, având o natură deplin umană, dar lipsită de păcatul la
singular, dar și de păcatul etic, al faptelor. Iisus nu a moștenit păcatul și nici nu a făcut
păcat.400 Se aduc acuzații că dacă Iisus nu are păcat și nici nu a făcut vreodată păcat, atunci
El nu putea fi om pe deplin, însă această acuzație este eronată fiindcă dacă se studiază
natura primilor părinți, Adam și Eva, se poate constata că ei erau fără păcat în momentul
creării de către Dumnezeu, înainte de cădere, iar, oamenii sunt anormali, dacă s-ar lua în
atenție acest aspect al păcatului.401 Prin anormali, trebuie să se înțeleagă o deraiere de la
ordinea stabilită de Dumnezeu. Natura păcătoasă nu este modelul ideal la care ne-a creat
Dumnezeu, dar după cădere, această stare de ființare face parte din natura umană și va fi
așa până ce Christos va schimba fiecare om la cea de-a doua Venire a Sa.
În Evrei 4:15, Pavel spune: „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de
slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”.
Iisus a fost ispitit, dar El nu a făcut păcat. Precizarea lui Pavel din Rom. 8:3 arată că Iisus a
397
Millard J. Erickson, Teologie Creștină, Vol. II, 265. Georges Steveny, Întruparea Infinitului: Isus Hristos,
286-289.
398
James Swanson, Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains : Greek (New Testament) și
Barclay Moon Newman, A Concise Greek-English Dictionary of the New Testament (Stuttgart: Deutsche
Bibelgesellschaft; United Bible Societies, 1993), 125.
399
Norman R.. Gulley, Systematic Theolohy, Creation, Christ, Salvatiion, 432-433.
400
Millard J. Erickson, Teologie Creștină, Vol. II, 294-297.
401
Millard J. Erickson, Teologie Creștină, Vol. II, 295, Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în
doctrinele biblice, 563, A.E. Taylor, „Asking Them Questions” (Editor Ronald Selby Wright, Londra:
Oxford University, 1936), 94 citat de Millard J. Erickson în Teologie Creștină, Vol. II, 295.
104
avut o fire/natură „asemănătoare cu a omului” și dorește să mai transmită și realitatea că
Iisus nu a avut păcatul la singular și nici cel la plural.402 Tot Pavel în Evrei 7:26 afirmă
despre Iisus: „Și tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată,
despărțit de păcătoși și înălțat mai presus de ceruri” că era fără pată, nevinovat, sfânt,
curat. Termenul din Evrei 7:26 – despărțit/keckōrismenos mai înseamnă și „diferit”403,
adică Iisus este despărțit/diferit de păcătoși. Cum este El diferit de ceilalți oameni? Iisus
Christos a posedat o natură umană „diferită” și „despărțită” de cea a oamenilor în sensul
păcatului ontologic în natura Sa umană, adică, în Ființarea Sa, Iisus nu a posedat păcatul
ontologic, ci El este „diferit” conform lui Pavel prin lipsa păcatului de ființare/ontologic,
dar și de păcatele etice/faptice.
În prima sa epistolă, Petru spune despre Iisus: „ci cu sângele scump al lui Hristos,
Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:19) arată lipsa păcatului din viața lui Iisus. Tot
Petru spune: „El n-a făcut păcat, și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug” (1 Petru 2:22) și arată
lipsa păcatului faptic din viața lui Iisus și nici măcar cu gândul Iisus nu a păcătuit. Ioan
oferă o imagine clară a sfințeniei lui Iisus în 1 Ioan 3:15: „Și știți că El S-a arătat ca să ia
păcatele, și în El nu este păcat”. Precizarea lui Ioan arată lipsa păcatului ontologic în
Ființarea Sa. Un alt aspect al lipsei păcatului lui Iisus îl exprimă și Ioan Botezătorul: „A
doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el și a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică
păcatul lumii” (Ioan 1:29). Păcatul din acest text se referă la păcatul la singular. Iisus a
venit să soluționeze problema păcatului prin însăși lipsa existenței acestuia (a păcatului)
din viața Sa.
Pentru a demonstra natura asemănătoare și nu identică a lui Iisus cu omul, se va

prezenta și pasajul din Fil. 2:6-7: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut
ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a
luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.”.
Pentru studiul de față, interesul se va concentra pe doi termeni, primul din v. 6:

„deopotrivă” și al doilea din v. 7: „asemenea”. Pasajul a fost analizat anterior, motiv pentru
care doar se va preciza semnificația termenului „deopotrivă” care în greacă este isos și
402
Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 563. și Millard J. Erickson,
Teologie Creștină, Vol. II, 295.
403
105
termenul „asemenea” care în greacă este homoios.404 a) ISOS care înseamnă „egal”,
„egalitate”405, „la fel” sau „același”406, adică Iisus era egal, la fel cu Tatăl al ontologiei lor,
Tatăl și Fiul sunt egali prin însăși natura lor divină. Prin cuvintele: „El, măcar ca avea
chipul (morphe/natură/esență/caracteristici esențiale/atribute) lui Dumnezeu/Theos...”,
Pavel dorește să transmită realitatea și adevărul că Iisus avea chipul/natura/morphe a lui
Dumnezeu/Theos, adică Iisus era egal din punct de vedere ontologic cu Dumnezeu Tatăl
din veșnicii în toate aspectele divinității. Termenul isos arată identitatea sau egalitatea lui
Iisus Christos cu Tatăl. Atât Fiul, cât și Tatăl sunt Dumnezeu prin ontologia lor. b)
HOMOIOS care înseamnă „similitudine”, „asemănare”, „asemănarea formei”407. Expresia
„chip de rob” arată natura umană pe care Iisus și-a însușit-o în actul Întrupării. În acest
pasaj, sunt două date: primul reprezentând natura „identică” sau natura isos a lui Iisus cu
Tatăl și al doilea reprezentând natura „asemănătoare” sau natura homoios a lui Iisus cu
omul. Se poate observa distincția pe care Pavel o realizează între cele două naturi ale lui
Iisus. Dacă Iisus Christos ar fi avut natură identică cu oamenii incluzând și păcatul
ontologic, atunci cu siguranța Pavel nu ar fi făcut distincția din Fil. 2:6-7 între isos și
homoios. În urma acestor observații și distincții între cei doi termeni uzitați de Pavel, se
poate concluziona realitatea că Iisus a fost și este identic/egal în natură cu Tatăl și că Iisus
este asemănător în natură cu noi în privința păcatului, iar acest lucru presupune lipsa
păcatului ca stare din Ființarea lui Iisus și lipsa păcatului ca fapte din viața lui Christos.408
În favoarea naturii umane a lui Iisus în privința lipsei păcatului ca stare de ființare,
dar și faptic/etic, sistematicianul Szallós-Farkas Zoltán oferă un Argument Biblic,
Antropologic și Hristologic în favoarea nevoii soluției păcatului ontologic409, cu alte
cuvinte, argumentul arată necesitatea absolută ca Iisus să nu prezinte păcatul ontologic în
natura Sa, prezentând patru premise și o concluzie care vor ajuta studiul de față în
înțelegerea nevoii de soluționare a păcatului ontologic doar prin Iisus Christos, Unica
404
Pentru analiza pasajului Fil. 2:6-7 vezi pag. 68-70 din lucrarea prezentă.
405
406
James Swanson, Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains : Greek (New Testament).
407
James Swanson, Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains : Greek (New Testament) și
Barclay Moon Newman, A Concise Greek-English Dictionary of the New Testament. (Stuttgart: Deutsche
Bibelgesellschaft; United Bible Societies, 1993), 125.
408
Millard J. Erickson, Teologie Creștină, Vol. II, 295-296, Wayne Grudem, Teologie sistematică.
Introducere în doctrinele biblice, 563.
409
Szallós-Farkas Zoltán, „Argument biblic, antropologic și hristologic, în favoarea nevoii soluției păcatului
ontologic” (Universitatea Adventus, Cernica: articol nepublicat, 2021), p...
106
Soluție410. În acest scop, se va prezenta argumentul ad-litteram, astfel încât să nu se piardă
din puterea argumentului parafrazând sau amintind doar câteva aspecte:
(1) Păcatul la singular (aspectul ontologic) l-ar separa pe om de Dumnezeu, chiar dacă acesta
(omul) – prin absurd – ar fi în stare să nu comită niciun păcat (aspectul etic) de la naștere
până la moarte. Dacă această afirmație ar fi falsă, ne-sustenabilă biblic, adică dacă doar
păcatele comise îl separă pe om de Dumnezeu (Is. 59:2), atunci ar trebui să ne întrebăm,
de ce nu poate un om convertit/născut din nou și biruitor în lupta zilnică a credinței să-
L întâlnească pe Dumnezeu nemijlocit, adică față către față, înainte de momentul
escatologic când „trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul
acesta muritor se va îmbrăca în nemurire” (1 Cor. 15:54)?
Analiza arată că omul nu este despărțit de Dumnezeu din cauza păcatelor etice, ci
problema este de nivel existențial – de ființare – prin urmare, omul chiar dacă putea să fie
fără păcat etic comic, el rămâne despărțit de Dumnezeu din cauza păcatului existențial de
ființare al omului existent în natura sa.
(2) Nici chiar un asemenea om ca Moise, pocăit în mod autentic, n-a putut vedea/întâlni pe
Dumnezeu față către față. Pe Moise l-a ascuns în stâncă atunci când acesta I-a cerut o
întâlnire nemijlocită: „Domnul a zis: ,Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul
să Mă vadă și să trăiască!’ ” (Ex 33:20)
(3) Explicația acestei neputințe de a-L vedea nemijlocit pe Dumnezeu nu se află în
moralitatea lui (aspectul etic), ci în ontologia lui Moise (aspectul stării existențiale).
Adică, omul este separat de Dumnezeu prin însăși prezența naturii căzute în ființa sa. Cu
alte cuvinte, oameni cu o viață morală și spirituală exemplară amintiți în Scripturi (cum
ar fi Moise, Ilie, Daniel) au avut continuu păcat la singular în ființa lor. Acesta i-a făcut
să aibă nevoie de un Mântuitor în persoana lui Isus Hristos. De ce? Fiindcă păcatul
ontologic i-a descalificat/i-a făcut vulnerabili („păcătoși”) în fața unui Dumnezeu sfânt.
(4) Așa se face că un bebeluș, născut doar de câteva ore, deși este absolut inocent, fiindcă
n-a comis nici un păcat cu fapta, cu vorba sau cu gândul, are nevoie de un Mântuitor.
Dacă ar muri un asemenea bebeluș după doar câteva zile de la naștere mântuirea lui/ei
n-ar putea fi acordată pe baza faptului că nu a făcut, nu a săvârșit niciun păcat cu fapta,
cu vorba sau cu gândul, ci pe baza faptului că Isus Hristos a murit pentru el/ea.
Concluzie:
Așadar, Isus a trebuit să „soluționeze” această problemă cauzată de prezența păcatului
la singular printr-o întrupare în care a moștenit doar slăbiciunile nevinovate ale păcatului
adamic, fără a moșteni o natură ontologic păcătoasă. Dacă ar fi moștenit o natură
ontologic păcătoasă ar fi avut și El nevoie de un Mântuitor așa cum toți oamenii, fără
excepție, au nevoie de un Mântuitor. EL, HRISTOS, ESTE SINGURA EXCEPȚIE,
FIINDCĂ EL ESTE UN OM UNICAT, FĂRĂ PERECHE, UNUL DE ACEST FEL!
EL ESTE „OMUL SOLUȚIE”!411
În urma acestor analize întreprinse în vederea păcatului în viața lui Iisus, se pot
concluziona următoarele aspecte: (1) Iisus Christos este egal/identic cu Tatăl în natura lor
divină. (2) Iisus Christos este asemănător și nu identic cu omul în ceea ce privește păcatul,
410
Ibid.
411
Ibid.
107
ceea ce conduce la postularea lipsei păcatului ca stare, dar și a păcatului ca fapte din viața
lui Iisus. (3) Lipsa păcatului ca stare și ca fapte din viața lui Iisus era imperativ necesară
pentru ca mântuirea/salvarea omului să fie o realitate, iar lipsa păcatului ca stare este
evidențiată chiar de nașterea prin Duhul Sfânt și conceperea lui Iisus de către Dumnezeu
Duhul în uterul Mariei, astfel încât se prezintă din „fașă” prezența celor două naturi în
Persoana lui Iisus Christos.412 (4) Implicațiile prezenței naturii umane a lui Iisus au fost
necesare deoarece El trebuia să fie „asemenea nouă” și să fie un exemplu pentru noi,
oamenii.413 Natura umană a lui Iisus a condus ca Iisus să fie Mare Preot (Evrei 4:15) și să
aibă milă de „slăbiciunile noastre” și să fie Jertfa Substitutivă pentru Răscumpărarea
neamului omenesc, iar această Jertfă Substitutivă de ordin soteriologic impunea ca Iisus să
nu aibă păcat nici ca stare, dar nici ca fapte și nu în cele din urmă414. (5) Tatăl a osândit
păcatul în lume prin trimiterea Fiului Său, făcându-L asemenea omului prin Întruparea care
S-a realizat prin lucrarea Duhului Sfânt, arătând din nou implicația Trinitară a
Dumnezeului Scripturii în actul de mântuire al omului astfel încât (6) „Omul Soluție”, Iisus
Christos este singura Soluție care poate soluționa păcatul de ființare/ontologic fiindcă El
este Unic – fără pereche – El este Monogenes/Unul de acest fel din tot Universul.
1. Cele șapte Funcții/Roluri ale lui Iisus Christos415
Funcțiile expuse în această ultimă diviziune în ceea ce privește Persoana lui Iisus
Christos sunt prezentate într-o ordine cronologic-funcțională, în sensul că primul/a
rol/funcție o determină pe următoare/a sau creează modul prielnic de exercitare a funcțiilor
respective după realizarea funcției inițiale. Ordinea stabilită nu dorește să prezinte că Iisus
Christos până nu a fost Creator nu a fost Legiuitor, ci îl ajută pe cititor să înțeleagă trecerea
logică a îndeplinirii rolurilor lui Christos în cadrul Planului de Salvare. Funcțiile au
implicații și însemnătate în contextul larg al Planului Mântuirii.
412
Szallós-Farkas Zoltán, „Întruparea lui Isus Hristos și păcatul în Hristologia lui Ellen White”, în
Dumnezeu, Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate, 265.
413
414
Georges Steveny, Întruparea Infinitului: Isus Hristos, 293.
415
Cele șapte funcții sunt preluate și adaptate din Moldovan Vilhelm, Manualul Doctrinelor biblice A.Z.Ș.
(București: Viață și Sănătate, 2003), 33, alte materiale care au ajutat la realizarea acestor funcții sunt Norman
R. Gulley, Sysyematic Theology, Gos as Trinity, (Berrien Springs, MI: Andrews University Prees, 2011), 13-
15, Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 656-665.
108
1.1. Iisus Christos – Creatorul
Textele oferite de raportul inspirat care susțin această funcție a lui Iisus Christos
sunt Ioan 1:1-3: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era
Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic
din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”416 și Evrei 1:1-2: „După ce a vorbit în vechime
părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul
acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin
care a făcut și veacurile”. Deoarece unele texte au fost analizate pe parcursul lucrării, nu
vor mai fi reluate procese de analiză, ci vor fi prezentate în mod direct concluziile. Astfel,
textele conturează FUNCȚIA/ROLUL de Creator al lui Iisus Christos fiindcă textele
scripturistice prezentate sunt christocentrice.417
1.2. Iisus Christos – Legiuitor
Cuvântul lui Dumnezeu oferă informații sustenabile pentru a demonstra și explica

funcția/rolul lui Iisus Christos de Legiuitor în Iacov 4:12: „Unul singur este dătătorul și
judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască și să piardă. Dar, tu cine ești de
judeci pe aproapele tău?”. Un alt text canonic din 1 Cor. 10:1-4 Îl prezintă pe Iisus ca
Legiuitor: „Fraților, nu vreau să nu știți că părinții noștri toți au fost sub nor, toți au trecut
prin mare, toți au fost botezați în nor și în mare, pentru Moise, toți au mâncat aceeași
mâncare duhovnicească și toți au băut aceeași băutură duhovnicească pentru că beau dintr-
o stâncă duhovnicească ce venea după ei; și stânca era Hristos”.
Iac. 4:12 prezintă contrastul între cei care se supun legii iubirii oferite de
Dumnezeu și cei care se ceartă cu semenii lor și caută cusurgii celorlalți fiind întotdeauna
gata de pizmuire. Legiuitorul legii datorită contextului proxim Îl identifică pe Iisus
Christos. În Iac. 4:10, se afirmă: „smeriți-vă înaintea Domnului/Kurios și El vă va înălța”.
Kurios în NT se referă la Domnul Iisus Christos, iar termenul de Theos Îi este atribuit lui
416
Norman R. Gulley, Sysyematic Theology, Gos as Trinity, 13.
417
Textele din Ioan 1:1-3 deoarece au fost comentate și cercetate în cursul acestei lucrări nu vor mai fi
reiterate în acest subpunct al capitolului al III-lea (vezi o privire elaborată despre actul Creației în lucrarea lui
Carl F.H. Henry, „Dumnezeu, Creatorul suveran” în Dumnezeu, revelație și autoritate (Editor Sofia
Gheorghe; Traducător Agnes Dragomir; Vol. VI; Oradea: Cartea Creștină, 1999), 117-132 vezi și Georges
Steveny, Întruparea Infinitului: Isus Hristos, 164-165. James R. White, Teh Forgotten Trinity, 105.106.
Isidor Martinca, Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu: curs de cristologie, 253-254.
109
Dumnezeu Tatăl și uneori și lui Christos.418 În Iac. 4:15, apare din nou Kurios care Îl
identifică pe Iisus Christos. Aceste identificări punctiforme ale lui Iisus ca fiind Kurios
conduce la concluzia că Legiuitorul este Iisus Christos/Kurios. Contextul îndepărtat ajută
la conturarea funcției de Legiuitor a lui Iisus. Matei consemnează cuvintele lui Iisus în
ocazia predicilor de pe Muntele Fericirilor astfel: „Ați auzit că s-a zis: „Să iubești pe
aproape tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Dar Eu vă spun: „iubiți vrăjmașii voștri...” (Mat.
5:43-44). Expresia „dar Eu vă spun” prezentă de șase ori în Predica de pe Munte419 arată
autoritatea pe care Iisus o avea în calitate de Legiuitor.420
Expresia „mâncare duhovnicească” se referă nu doar la hrana pe care iudeii o

primeau prin putere divină, ci prin studiul în Cuvântul/Învățăturile lui Dumnezeu.
Identificarea Stâncii de către Pavel ca fiind Iisus acreditează să înțelegem că „hrana
spirituală” reprezintă cuvintele lui Dumnezeu, în mod special, în Persoana lui Iisus
Christos ca fiind Legiuitor (Fapte. 7:36-37).
Textele analizate ajută la conturarea funcții secunde pe care Iisus în calitatea Sa de

Dumnezeu Atotputernic o posedă.
1.3. Iisus Christos – Profet
Funcția de Profet în dreptul lui Iisus însemna toate învățăturile pe care le oferea și
lucrările miraculoase de vindecare pe care Mântuitorul le făcea printre oameni în timpul
vieții Sale pe Pământ.421 Ioan, ucenicul iubit, înregistrează următoarele date petrecute în
prima jumătate a sec. I d. Chr. „Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse
Isus, ziceau: „Cu adevărat, Acesta este Prorocul cel așteptat de lume” (Ioan 6:14). Ioan
surprinde impresia pe care oamenii au avut-o în urma minunii cu înmulțirea pâinilor.422
Ioan înregistrează impresia oamenilor în urma învățăturilor pe care Iisus le oferea: „Unii
din norod, când au auzit aceste cuvinte, ziceau: „Acesta este cu adevărat Prorocul!” (Ioan
418
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, 1068.
419
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Vol. 5. 334.
420
Ibid.
421
Moldovan Vilhelm, Manualul Doctrinelor biblice A.Z.Ș., 33-34. Wayne Grudem, Teologie sistematică.
Introducere în doctrinele biblice, 657.
422
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Vol. 962.
110
7:40). În urma cuvintelor din Ioan 7:37-38, oamenii au afirmat în urma puterii cuvântării
Sale că El este Prorocul, Mesia Cel așteptat.423
Ioan 6:14 și Ioan 7:40 Îl prezintă pe Iisus ca fiind Prorocul/Profetul așteptat de

milenii întregi pentru eliberarea din robia păcatului. În urma datelor prezentate, se poate
susține că Iisus este și Profet.424
1.4. Iisus Christos – Mântuitor
Pe tot parcursul NT sunt suficiente dovezi să ateste funcția unică pe care Iisus a
avut-o în Univers. Rolul de Mântuitor Îi este atribuit doar lui Iisus Christos fiindcă El a
murit pentru păcatele lumii, astfel încât oamenii să devină părtași ai vieții veșnice. O
dovadă indubitabilă din partea oamenilor care Îl prezintă pe Iisus ca Mântuitor sunt
locuitorii din Samaria care au afirmat despre Iisus: „Și ziceau femeii: „Acum nu mai
credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înșine și știm că Acesta
este în adevăr Christosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4:42).
Proclamarea din partea oamenilor în dreptul lui Iisus ca fiind Mântuitorul lumii are
fundament biblic, astfel încât Iisus este prezentat ca fiind Mântuitorul lumii, Salvatorul
umanității.
1.5. Iisus Christos – Mare Preot
Funcția de Mare Preot sau Mijlocitor presupune includerea suferințelor, morții și

lucrării de ispășire pe care Iisus o realizează în Sanctuarul din cer.425 Scriptura oferă
suficiente date să justifice funcția de Mare Preot a lui Iisus. În 1 Tim. 2:5, Pavel scrie:
„Căci este un singur Dumnezeu și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni:
Omul Isus Hristos”. Doar prin Iisus Christos se poate primi mântuirea (Ioan 14:6) și doar
prin Jertfa Răscumpărătoare a lui Iisus, omul păcătos s-a împăcat cu Dumnezeu (Rom.
5:1). Planul Mântuirii a fost inițiat de Dumnezeu și nu de oameni, iar acest adevăr
dovedește că mântuirea s-a realizat doar prin acțiunea directă și exclusivă a Persoanelor
423
Ibid.
424
425
Moldovan Vilhelm, Manualul Doctrinelor biblice A.Z.Ș., 33-34. Wayne Grudem, Teologie sistematică.
Introducere în doctrinele biblice, 658. Colecția Raftul lui Tertius, Introducere la cărțile biblice (Traducător
Christian Sălcianu; București: Viață și Sănătate, 2012), 226.
111
divine. Mântuirea vine de la Domnul (Iona 2:9 și 1 Tim. 2:4). Prin viața Sa, prin moartea
sa și prin învierea Sa, Iisus a oferit Calea spre mântuire (Ioan 14:6, Rom. 5:1).426
Tot Pavel în Evrei427 4:14 afirmă: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat,
care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea
noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul
care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:14-15). Iisus este
prezentat ca fiind Marele Preot care S-a coborât din cer pentru a-și lua natura umană și să
pătimească și să moară pentru ca drumul spre împăcarea cu Dumnezeu și mântuirea
oamenilor să fie liber prin credința și mărturisirea în Iisus Christos.428
Prin urmare, 1 Tim. 2:5 și Evrei 4;14-15 atestă realitatea funcției de Mare Preot a
lui Iisus Christos. Prin viața Sa Întrupată și prin natura Sa umană: „Omul Isus Hristos” (1
Tim. 2:5) și în urma vieții trăite, suferințelor, morții și învierii, omul poate fi mântuit prin
lucrarea de Mare Preot a lui Iisus în cadrul Planului Mântuirii.
1.6. Iisus Christos – Judecător
Funcția de Judecător Îi este atribuită lui Iisus în calitatea Sa de Dumnezeu adevărat.

În Fapte. 10:42, Luca scrie: „Isus ne-a poruncit să propovăduim norodului și să mărturisim
că El a fost rânduit de Dumnezeu, Judecătorul celor vii și al celor morți:”. Luca vorbește
despre însărcinarea pe care Iisus a oferit-o ucenicilor de a oferi mărturie lumii că Iisus este
Judecător. Ioan înregistrează: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o
Fiului” (Ioan 5:22). Aceste cuvinte sunt cuvintele spuse de Christos și atestă că El este
Judecător. În Ioan 5:27, este arătată implicația naturii umane în Persoana lui Iisus și în
dreptul pe care Iisus Îl are de a fi Judecător din prisma umanității Sale: „Și I-a dat putere să
judece, întrucât este Fiu al omului”. Prin cele două naturi pe care Iisus le posedă, este
singura Ființă din Univers care are dreptul de a fi judecător atât în calitate de Dumnezeu,
cât și în calitate de om, astfel încât El poate judeca și simți împreună cu omul fiindcă și El
a fost ispitit de Satan, dar a fost biruitor și fără păcat (Evrei 4:15).
426
427
Cartea Evrei abundă în demonstrarea realității că Iisus Christos este Marele Preot care Mijlocește în ceruri
pentru oameni datorită jertfei Sale mântuitoare și ar merita un studiu exhaustiv asupra acestei cărți
„preoțești”.
428
Wayne Grudem, Teologie sistematică. Introducere în doctrinele biblice, 658. Alister E. McGrath,
Understanding Jesus: who Jesus Christ is and why he matters, 131-134.
112
Informațiile furnizate de Text oferă dovezi clare în privință funcției de Judecător pe
care Iisus o are în cadrul Planului Mântuirii.
1.7. Iisus Christos – Împărat
Aceasta este ultima funcție din calupul celor șapte funcții ale lui Iisus. Pe lângă
funcțiile/rolurile de Creator, Legiuitor, Profet, Mântuitor, Mijlocitor, Judecător, Iisus este
și Împărat.
Ucenicul Ioan prezintă cel mai clar pe Iisus ca Împărat al Universului în Apoc.
19:13-16: „Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui
Dumnezeu” Oștile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, al și curat.
Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu
un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului
Dumnezeu. Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: „Împăratul împăraților și
Domnul Domnilor”. Iisus Christos este Regele regilor și El a primit din partea lui
Dumnezeu Tatăl autoritate înaintea Universului când El S-a ridicat la cer (Ed. 1:20-22,
Matt. 28:18; 1 Cor. 15:25). În ziua glorioasă când Iisus va reveni, va fi Împăratul
împăraților (Apoc. 19:16) și orice ființa I se va închina în calitatea Sa de Împărat (Fil.
2:10).429
Incursiunea funcțiilor oferite de Scriptură în dreptul lui Iisus se încheie cu ultima

funcție, aceea de Împărat pe care Iisus o va avea când va nimici o dată pentru totdeauna
păcatul și va elibera pentru eternitate poporul Său de păcatul Satanic.430
În urma celor prezentate în secțiunea Rolurile lui Iisus Christos, Omul Iisus
Christos, s-au demonstrat aspecte esențiale care au de-a face cu umanitatea lui Christos. În
primul rând, realitatea umanității lui Iisus este pe deplin reală și s-a concretizat în timpul și
spațiul planetei Terra, în staulul din Betleem – Efrata. Nașterea Sa cu un fundament atât
natural (ca orice naștere), cât și cu fundament supranatural (divin) arată că Iisus Christos a
fost Dumnezeu-Om în Persoana istorică Iisus Christos. În al doilea rând, nevoile fizice,
psihice și spirituale, dar și limitele pe care Iisus le-a avut în timpul vieții pe Pământ conduc
la concluzia că El a fost pe deplin uman. În al treilea rând, umanitatea Sa nu este identică
429
430
113
cu a noastră în sensul păcatului ontologic/păcatul ca ființare/stare, ci El S-a născut fără
păcat și nici nu a comis păcate în timpul vieții Sale, prin urmare, Iisus este identic în natură
cu Tatăl, dar asemănător în natură cu omul (Iisus nu este identic cu omul fiindcă omul
prezintă păcatul în ființarea Sa). În ultimul rând, rolurile/funcțiile soteriologice din cadrul
Planului Mântuirii ale lui Christos demonstrează importanța unui Mântuitor care S-a jertfit
pe Sine, astfel încât Planul Mântuirii să fie dus la sfârșit, iar prin strigătul christic de pe
Calvar: s-a sfârșit, a fost o dovadă că rolul lui Iisus – de Mântuitor – a fost dus la
îndeplinire și Tatăl a fost de acord că acest Plan a fost pecetluit cu jertfa christică.
În ultima secțiune a celui de-al III-lea capitol, se vor prezenta datele furnizate de
Scriptură în dreptul Personalității Duhului Sfânt și în privința divinității Sale absolute,
astfel încât și Duhul Sfânt este egal din punct de vedere ontologic cu Tatăl și Fiul.
2. ROLUL DUHULUI SFÂNT – DUMNEZEU DUHUL SFÂNT
Duhul Sfânt este prezentat și menționat în Vechiul Testament de 88 de ori în

aproape 39 de cărți inspirate431 și de 264 de ori în NT în 24 de cărți inspirate și revelate.432
În ultima secțiune, vor fi abordate aspectele care vor argumenta dacă (1) Duhul Sfânt este o
entitate personală sau o entitate impersonală, (2) cine este Duhul Sfânt și care sunt rolurile
Lui în cadrul Planului Mântuirii și (3) implicațiile Duhului Sfânt în viața spirituală a
omului. La primul punct, s-a oferit răspuns în întreaga lucrare atât în mod direct, cât și în
mod indirect. Evenimente precum Creația prin Duhul Sfânt (Gen. 1:2) și texte precum Is.
42:1, Is. 44:3; Is. 42:14-18 arată existența reală și personală a Duhului Sfânt. Mai mult
decât atât, s-au oferit suficiente dovezi pentru conștientizarea și înțelegerea divinității
Duhului Sfânt prin acte de Creație, prin zămislirea lui Iisus Christos în uterul Mariei, prin
implicarea activă în moartea, învierea și înălțarea lui Iisus, iar în cele din urmă, aceste
aspecte conduc la conștientizarea realității divinității Duhului.
431
W.H. Griffith Thomas, The Holy Spirit of God (Hagerstown, MD: Review and Herlad, 2002), 87, citat de
Norman R. Gulley, Systematic Theology Gos As Trinity (Barrien Springs, MI: Andrews University Press,
2011), 16.
432
William Edward Biederwolf, A Help to the Study of the Holy Spirit (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1936),
17), citat de Norman R. Gulley, Sustematic Theology Gos As Trinity, 16.
114
În urma celor reiterate, se dorește prezentarea mai elaborată a Personalității
Duhului Sfânt și lucrării Duhului în lume, iar în epilogul subdiviziunii vor fi prezentate
câteva implicații care apar în urma desfășurării activității Duhului.
2.1. Duhul Sfânt: Ființă Personală sau entitate Impersonală?433
Această subîmpărțire va debuta cu prezentarea și explicarea a ceea ce înseamnă

conceptul de „persoană” și ca atare, se va concluziona dacă Duhul Sfânt este o Persoană
sau o entitate impersonală. Ce înseamnă conceptul de „persoană”? Ce face ca o
ființă/entitate să fie personală și nu impersonală? Poate fi trupul fizic un factor
fundamental în determinarea unei persoane?434 Dacă se admite această premisă, atunci și
animalele, insectele și alte ființe care au trup sunt persoane, dar această afirmație de la care
se pornește este eronată deoarece animalele cu toate că au trup fizic, nu pot fi ființe
personale.435
Ce determină ca o ființă să fie persoană? Întrebarea va primi răspuns pe parcursul

analizei, însă mai întâi, trebuie să se precizeze realitatea categoriilor de ființe din Univers.
În primul rând, în Univers există două categorii de ființe436: (1) Ființe personale: (a)
Dumnezeu, (b) Îngerii și (c) oamenii și (2) Ființe impersonale: (a) animalele,437 în al doilea
rând, ce caracteristici fundamentale sunt exprimate pentru ca o ființă să fie persoană?
Acestei întrebări se va oferi un spațiu special în continuare.
2.1.1. Caracteristici fundamentale în determinarea unei entități Personale438
Ceea ce face ca o ființă să fie personală însumează o multitudine de caracteristici

fundamentale și inerent existențiale în actul creator al lui Dumnezeu precum: 1) conștiința
433
Ca material de cercetare pentru argumentarea Personalității Duhului și infirmării entității
impersonale/metaforice și în mod special pentru a arăta ce înseamnă conceptul de „persoană” s-a folosit
Szallós-Farkas Zoltán, „Excurs la capitolul al patrulea, doctrina biblică despre Dumnezeu”, în Dumnezeu,
Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate, 131-137.
434
Ibid., 131.Se poate analiza o perspectivă gramaticală asupra personalității Duhului Sfânt a lui Daniel B.
Wallace, „Greek Grammar and the Personality of the Holy Spirit”, în Bulletin for Biblical Research 1 (2003):
97-98.
435
Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate, 131-137.
436
Ibid.
437
Ibid.
438
Toate aceste caracteristici sunt preluate și adaptate din Szallós-Farkas Zoltán, „Excurs la capitolul al
patrulea, doctrina biblică despre Dumnezeu”, în Dumnezeu, Scriptura și Biserica. Tratat de teologie,
hristologie și spiritualitate, 131-137.
115
de sine439, un prim factor care determină o ființa să fie personală este capacitatea de a
conștientiza cine este ea ca ființă.440 În calitate de cititor, tu conștientizezi cine ești ca
persoană și știi că citești această lucrare. Animalele nu au această conștiință de sine și ele
nu știu cine sunt ca ființe, pe când omul conștientizează acest aspect.441 2) Conștiința
morală442 conduce pe om la a-și însuși diferite responsabilități atât morale, cât și etice443,
iar atunci când acestea sunt încălcate, omul este tras la răspundere.444 Pe de altă parte,
animalele nu au conștiință morală, fapte ce se justifică prin actele violente și în cazurile în
care animale ucid, nu îl determină pe animal să fie conștient de faptă și nici de efectele
acțiunilor sale. 3) Voința liberă445 - omul are înzestrarea intrinsecă de a conștientiza
realitatea libertății în care trăiește, ceea ce îl determină să-și exercite libertatea alegând
nefiind „împins” de alți factori interni sau externi, omul are libertatea de a-și exercita
voința liberă în viața sa.446 Pe când, animalele sunt conduse de instincte447. Voința
animalelor de alegere este influențată de factori interni care sunt hormonii448 și factori
externi care îi reprezintă circumstanțele înconjurătoare.449 4) Raționare, planificare,
meditație450 - aceste activități sunt exclusiv prezentate de ființele personale din Univers.
439
Ibid., 131. Expert Writers, „What Characteristics entitle en Entity to be considered a Person?”, US Expert
Writers, n.p. Online 01.2022: (https://www.usexpertwriters.com/what-characteristics-entitle-an-entity-to-be-
considered-a-person-in-the-moral-sense/). Tudora Sima, Elemente de personologie (București: Victor, 2004),
52-55. Fuchsia Pickett ThD D.D, Understanding the Personality of the Holy Spirit: The Holy Spirit's Work in
You (Lake Mary, FL: Charisma Media, 2015), 10-11.
440
Philip S. Holzman, Estger și Sidney R. Rabb, „Personality”, Britannica, n.p. Online 07.2021:
(https://www.britannica.com/topic/personality).
441
Ibid.
442
Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate, 132. Expert Writers, „What
Characteristics entitle en Entity to be considered a Person?”, US Expert Writers, n.p. Online 01.2022:
(https://www.usexpertwriters.com/what-characteristics-entitle-an-entity-to-be-considered-a-person-in-the-
moral-sense/).
443
Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate, 132.
444
Ibid.
445
Ibid. Fuchsia Pickett, ThD D.D, Understanding the Personality of the Holy Spirit: The Holy Spirit's Work
in You, 11. R. A Torrey, „The Personality of the Holy Spirit”, în The person and work of the Holy Spirit
(Grand Rapids, MI: Academie Books, 1974), 2-5. Expert Writers, „What Characteristics entitle en Entity to
be considered a Person?”, US Expert Writers, n.p. Online 01.2022: (https://www.usexpertwriters.com/what-
characteristics-entitle-an-entity-to-be-considered-a-person-in-the-moral-sense/). Millard J Erickson, Teologie
creștină (Traducător Elena Jorj; Vol. III; Oradea: Cartea Crestina, 1998), 21.
446
447
Ibid.
448
Ibid.
449
Ibid.
450
Ibid. Viorel ROBU, Psihologia personalității: note de curs (Iași: Lumen, 2017), 11. Tudora Sima,
Elemente de personologie, 24-25. Fuchsia Pickett ThD D.D, Understanding the Personality of the Holy
Spirit: The Holy Spirit's Work in You, 11. R. A Torrey, „The Personality of the Holy Spirit”, în The person
and work of the Holy Spirit, 2. Expert Writers, „What Characteristics entitle en Entity to be considered a
Person?”, US Expert Writers, n.p. Online 01.2022: (https://www.usexpertwriters.com/what-characteristics-
116
Omul are capacitatea de a raționa, de a discerne ceea ce este bine și ceea ce este rău, omul
poate să-și planifice anumite activități și omul poate să mediteze. Omul poate să-și
desfășoare o activitate rațional-realistă în mediul în care există cu ceilalți.451 Animalele nu
pot să discearnă ceea ce este rațional sau nu, nu pot să-și planifice activitățile și nici nu pot
medita la existența vieții lor, fiindcă nu au conștiința de sine.452 5) Formă sau trup453 -
existența fiecărui om are nevoie de un trup care prezintă o anumită formă, contur.454 În
acest caz, animalele prezintă și ele un trup cu o anumită formă sau contur, în schimb, ele
nu sunt ființe personale, deoarece nu îndeplinesc celelalte criterii fundamentale existențiale
în a determina o persoană.455
Caracteristicile enumerate anterior determină ca o ființă să fie personală. În

următoarea etapă a cercetării, se va supune analizei și se va prezenta în ce măsură se
regăsesc trăsăturile amintite în Ființarea Duhului Sfânt.
2.1.2. Dovezi în favoarea Personalității Duhului Sfânt
Dacă în secțiunea anterioară, s-au prezentat criteriile fundamentale inerente

ființelor personale, în această parte a lucrării, se va analiza constelația de caracteristici
atribuite Duhului Sfânt furnizate de Sfântul Cuvânt - Biblia.
Duhul Sfânt este Cel care a inspirat pe scriitorii Bibliei să contureze în formă
literară cuvintele oferite de Dumnezeu. Duhul Sfânt este „Autorul divin”456 al Scripturii,
entitle-an-entity-to-be-considered-a-person-in-the-moral-sense/). Millard J Erickson, Teologie creștină , Vol.

III, 21.
451
Tudora Sima, Elemente de personologie, 14.
452
453
Scriptura și Biserica. Tratat de teologie, hristologie și spiritualitate, 132. Viorel ROBU, Psihologia
personalității: note de curs (Iași: Editura Lumen, 2017), 10. Înainte de a trece în revistă câteva argumente
scripturistice cu privire la personalitatea Duhului Sfânt se va clarifica realitatea că pentru a fi o Persoană sau
a avea o personalitate nu este imperativ necesar a avea un trup fizic. Nu este obligatoriu să ai un trup
fizic/materie pentru a fi o persoană. Dumnezeirea, îngerii, chiar și demonii nu au trupuri materiale, dar cu
toate acestea sunt persoane. Persoanele Dumnezeirii, îngerii, demonii atât timp cât prezintă atributele
personalității, cum ar fi: voința, rațiune, minte și emoții ele sunt persoane. Prin urmare, Duhul Sfânt pentru a
fi o Persoană nu trebuie să prezinte un trup fizic. Iisus Christos, înainte de nașterea Sa în Betleem era o
Persoană, cu toate că la Betleem a primit un trup fizic. Personalitatea nu este imperativ necesară să fie
personalitate dacă nu prezintă un trup fizic (vezi John Hamel, „The Difference Between a Personality & a
Corporeity”, Holy Spirit: His Personhood, 1-2. Online 01.2021: (https://b-ok.xyz/book/2817780/095790).
454
Szallós-Farkas Zoltán „Excurs la capitolul al patrulea, doctrina biblică despre Dumnezeu”, în Dumnezeu,
455
Ibid.
456
Moldovan Vilhelm, Manualul Doctrinelor biblice A.Z.Ș.. 9-13.
117
iar oamenii, scriitori, sunt „autorii umani” ai Scripturii. În a doua sa epistolă, Petru
conștientizează sursa Scripturii astfel: „Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia
omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21).
(1) În cartea istorică a Faptelor Apostolilor, inspirat de Duhul Sfânt, Luca scrie
următoarele cuvinte ale lui Petru: „Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ți-a umplut Satana
inima ca să minți pe Duhul Sfânt și să ascunzi o parte din prețul ei? Dacă n-o vindeai, nu
rămânea ea a ta? Și, după ce ai vândut-o, nu puteau să faci ce vrei cu prețul ei? Cum s-a
putut naște un astfel de gând în inima ta? N-ai mințit pe oameni, ci pe Dumnezeu.” (Fapte
5:3-4). Textele arată într-un mod clar și concis cine este cu adevărat Duhul Sfânt. O primă
caracteristică amintită pentru ca o ființă să fie personală este conștiința de sine. În Fapte
5:3-4, Petru inspirat de Duhul Sfânt (2 Tim. 3:16-17, 2 Petru 1:21) recunoaște că Duhul
Sfânt este Dumnezeu. Mai mult decât atât, dacă Duhul Sfânt este Cel care Îl
conștientizează pe Petru de acest adevăr, se poate ajunge la concluzia că Duhul Sfânt
conștientizează cine este El cu adevărat, adică este Dumnezeu, o ființă Personală divină. O
altă perspectivă a pasajului arată o acțiune – acțiunea de a putea minți pe cineva. În cazul
de față, Anania și Safira Îl mint pe Duhul Sfânt, context în care se ridică o întrebare: Poate
fi mințită o putere, o forță impersonală, o energie? Poate minți o persoană energia
electrică? Bineînțeles că ultima întrebare este banală, dar substanțială pentru a demonstra
că Duhul Sfânt poate fi mințit. Prin urmare, Duhul Sfânt trebuie să fie o Persoană reală
fiindcă, altfel, Duhul Sfânt nu poate fi mințit. În ultimă instanță, pasajul arată nu doar
personalitatea Duhului, dar și divinitatea Sa. Pentru Petru, a minți pe Duhul Sfânt înseamnă
a-L minți pe Dumnezeu (Fapte 5:4).457
(2) A doua caracteristică este conștiința morală. Se are în vedere rolul Duhul Sfânt
în cadrul Trinității având în prim-plan Planul Mântuirii. În Planul Mântuirii, Duhul Sfânt
are rolul său bine exprimat, Și-a asumat/însușit rolul de paraclet458 care înseamnă
mângâietor, mijlocitor, apărător, îndrumător și ajutor.459 Duhul Sfânt își conștientizează
rolul prin pasajul din Fapte 13:2: „Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis:
„Puneți-mi deoparte pe Barnaba și pe Saul, pentru lucrare la care i-am chemat.” Textul
oferă conturarea conștiinței morale a Duhului Sfânt prin sintagma: „pentru lucrarea la care
457
Millard J Erickson, Teologie creștină, Vol. III, 16.
458
459
Ibid.
118
i-am chemat”. Așadar, Duhul Sfânt are o lucrare de îndeplinit, ceea ce Îl determină să fie o
entitate personală reală fiind conștientă de importanța lucrării respective.
(3) În cea de-a treia caracteristică, se prezintă voința liberă pe care fiecare ființă
personală o exercită în cadrul existenței sale.460 În 1 Cor. 12:11, apostolul Pavel oferă
următoarea realitate: „Dar, toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia
în parte, cum voiește”. Sfârșitul textului - „cum voiește” - exprimă clar și concis libera
voință pe care Duhul Sfânt ca entitate personală o exercită în lucrarea Sa de Paraclet.
(4) „Autorul divin” al Scripturii este Duhul Sfânt, iar prin modul coerent și
inteligibil al conținutului Scripturii, este demonstrat faptul că Duhul Sfânt este capabil de a
comunica cu oamenii, de a oferi într-un limbaj inteligibil imagini și date care presupun
exprimări adecvate461. Astfel, Duhul Sfânt este o entitate Personală care poate comunica cu
ființele personale din Univers.462 Duhul Sfânt S-a revelat inteligibil și cognoscibil ființei
umane, inferioare din punct de vedere ontologic ființării Sale de Dumnezeu.
(5) Ultima caracteristică care determină dacă o ființă este personală este partea
formei, trupului. În cultura noastră și nu numai, existența unui Dumnezeu fără formă
exprimat prin imagini dinamice ca „putere”, „vânt”, „forță” este prezent în urma
concepțiilor filosofice.463 Dar Cuvântul lui Dumnezeu oferit de Duhul Sfânt prezintă
Divinitatea, toate cele trei Persoane divine ca având o formă, aspect sustenabil în urma
datelor oferite de Moise în Gen. 1:26-27 unde se afirmă că omul a fost creat după „chipul
lui Dumnezeu”. Dacă Dumnezeu nu are o formă, atunci cum poate omul să fie creat după
„chipul lui Dumnezeu”, după chipul Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt?464 Forma lui
Dumnezeu nu trebuie limitată la ideea umană de trup fizic ținându-se cont de limitările
spațiale și temporale. Dumnezeu nu este limitat nici fizic, nici temporal de un trup, dar
Dumnezeirea cu siguranță prezintă o formă reală.465
460
Ibid. R. A Torrey, „The Personality of the Holy Spirit”, în The person and work of the Holy Spirit, 2.
461
Justin Taylor, „How do we know the Holy Spirit Is a Person?”, The Gospel Coalition, n.p. Online:
07.2021: (https://www.thegospelcoalition.org/blogs/justin-taylor/how-do-we-know-the-holy-spirit-is-a-
person/).
462
463
Ibid., 135.
464
Ibid.
465
Jerry Moon, „Cercetarea Trinității biblice: „Trio-ul ceresc” din scrierile lui Ellen White în comparație cu
doctrina Tradițională”, în Trinitatea în lumina revelației (Traducător Loredana Sârbu; București: Viață și
Sănătate, 2007), 300-301.
119
Caracteristici precum conștiința de sine, conștiința morală, voința liberă,
raționarea, planificarea și forma determină identificarea unei ființe personale. S-a
demonstrat pe baza Scripturii că Duhul Sfânt este o Ființă Personală466 reală, prezentând în
Ființarea Sa caracteristicile ce fac o ființă să fie personală.
Prin urmare, Duhul Sfânt care este cea de-a treia Persoană a Dumnezeirii este o
Persoană reală care Se Autodescrie prin realitatea că din punct de vedere ontologic este
divin, Dumnezeu (Fapte. 5:3-4). Această constatare conduce la conturarea următoarelor
concluzii: (1) Duhul Sfânt nu este o entitate impersonală și nici o forță sau putere emanată
de ceva, ci Duhul Sfânt este o Persoană reală care poate interacționa cu omul.467
Divinul/Dumnezeu/Duhul Sfânt fiind o Persoană reală poate comunica cu omul și mai mult
decât atât, poate exista o relație între om și Dumnezeu Duhul.468 ( 2) Duhul Sfânt nu este o
Persoană inferioară nici Tatălui, nici Fiului când se discută despre ontologia/natura lor de
Ființe. Atât Duhul Sfânt, cât și celelalte două Persoane sunt egale ontologic, fiind
Dumnezeul unic și trinitar al Bibliei.469 (3) Duhul Sfânt are o lucrare diferită de celelalte
două Persoane divine exercitându-Și propria voință, iar ceea ce arată distincția personală
între Persoanele Dumnezeirii din punct de vedere funcțional.
2.2. Rolurile Duhul Sfânt în Planul Mântuirii
În acest punct al lucrării, se pot postula cel puțin două adevăruri despre Duhul
Sfânt: (1) Duhul Sfânt este o Persoană reală și distinctă de Tatăl și de Fiul și (2) Duhul
Sfânt este o Persoană divină posedând în Ființarea Sa natura divină de Dumnezeu, astfel
încât egalitatea ontologică/de ființare între cele trei Persoane este o realitate (Fapte 5:3-4).
În urma acestor date, subiectul subîmpărții curente – Rolurile Duhului Sfânt în Planul
Mântuirii – este covârșitor de important deoarece o înțelegere clară a lucrării directe și
indirecte a Duhului Sfânt determină o înțelegere clară a ființării lui Dumnezeu Duhul. În
următoarele rânduri, vor fi prezentate câteva funcții/roluri de o importanță majoră pe care
Duhul Sfânt le posedă în cadrul Planului Salvific.
466
Millard J. Erickson, Christian Theology, 859.
467
Norman R. Gulley, Systematic theology: God as trinity (Berrien Springs, MI: Andrews University Press,
2011), 16-17. R. A Torrey, „The Personality of the Holy Spirit”, în The person and work of the Holy Spirit
(Grand Rapids, MI: Academie Books, 1974), 2-5.
468
469
R. A Torrey, „The Deity of the Holy Spirit” în The person and work of the Holy Spirit, 16-19.
120
2.2.1. Duhul Sfânt – Creator
Raportul oferit de către Moise în Gen. 1:2 Îl prezintă pe Duhul Sfânt ca fiind
Creatorul Pământului: „Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era
întuneric, și Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor”. Termenul folosit pentru
Duh în Gen. 1:2 din ebraică este ruah. Termenul ruah în VT are mai multe înțelesuri470,
dar înțelesul din Gen. 1:2 este că Îl reprezintă pe Duhul Sfânt ca fiind Dumnezeul
Creator,471 pasaje precum cel din Ps. 106:33 și Is. 63:10 Îl prezintă pe Ruah ca
Dumnezeu.472 Duhul lui Dumnezeu nu înseamnă Persoana Tatălui sau o exprimare a
Persoanei Tatălui, ci Duhul lui Dumnezeu Îl prezintă pe Duhul Sfânt ca o Persoană diferită
de Tatăl în actul creator al pământului.473 Duhul Sfânt este Dumnezeul Creator cea de-a
treia Persoană a Dumnezeirii.474 Un alt exemplu revelator pentru atributul dumnezeiesc pe
care doar Dumnezeu Îl poate avea – cel de Dătător de viață, Creator – este regăsit în Iov
33:4: „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, și suflarea Celui Atotputernic îmi dă viață”. Elihu în
discursul său identifică pe Duhul lui Dumnezeu ca fiind Dătător de viață, prin termenul
suflare/neshamah face trimitere la Gen. 2:7: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna
pământului, i-a suflat în nări suflare (neshamah) de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet
viu”.475 Alte texte precum Ps. 33:6 arată - dacă se dorește – actul creator ca un act unitar,
Dumnezeu Tatăl a creat prin Cuvânt, prin Iisus Christos și prin suflarea gurii Cuvântului,
adică prin intermediul Duhului Sfânt, astfel încât sunt prezente Persoanele Trinității în
lumina lor divină. Texte precum: Ps. 104:30; Fapte 17:25 vorbesc despre Duhul Sfânt ca
Dătător de viață.
Prima funcție a Duhului Sfânt care arată și ontologia Sa este cea de Creator.
Funcția de Creator o manifestă prin Ființarea Sa doar Dumnezeu adevărat, prin urmare,
470
Ruah poate însemna în VT și stare de spirit (Num. 14:23, 2 Regi 19:7, ruah mai poate însemna și inimă în
sensul că duhul/ruah poate fi întristat (1 Regi 21:5; Ps. 77:3; Is. 57:15), ruah poate să însemne și mintea
omului (Ezech. 11:5; 29:32, Dan. 5:20). Ruah înseamnă și persoană în urma actului creator (Gen. 2:7) vezi
James Swanson, Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains : Hebrew (Old Testament) (Oak
Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997) și Biblia tradusă de Dumitru Cornilescu, Biblia sau Sfânta
Scriptură a Vechiului și Noului Testament, C-27.
471
James Swanson, Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains : Hebrew (Old Testament)
(Oak Harbor, WA: Research Systems, Inc., 1997).
472
Ibid.
473
Francis D. Nichol, The Seventh-Day Adventist Bible Commentary, Vol. 1, 209 și Millard J Erickson,
Teologie creștină, Vol. III, 26-27.
474
Ibid. R. A Torrey, „The Personality of the Holy Spirit”, în The person and work of the Holy Spirit, 17.
475
Clark H. Pinnock, Flame of love: a theology of the Holy Spirit (DG, IL: InterVarsity Press, 1996), 52-54.
121
Duhul Sfânt Se prezintă ca Dumnezeu Creator al omului și al Pământului.476 Această
concluzie preliminară este importantă pentru studiul de față fiindcă odată ce Duhul Sfânt
este Creatorul omului ca ființă, atunci implicația Duhului este mult mai profundă și
personală, astfel încât El, Duhul Sfânt datorită ontologiei Sale477, atunci Duhul acționează
în timpul și spațiul terestru uman pentru a duce la îndeplinire Planul Soteriologic Christic.
2.2.2. Lucrarea Duhului Sfânt în conceperea Lui Christos
Lucrarea divină de concepere în uterul Mariei a lui Iisus de către Duhul Sfânt (Luca
1:35) arată într-o perspectivă soteriologică rolurile distincte ale celor două Persoane divine.
Iisus Christos, Dumnezeu adevărat, prin puterea Duhului Sfânt - Dumnezeu adevărat - are
loc Întruparea Divinului în uman, ceea ce prezintă o relație ontologic-salvifică în cadrul
Planului Mântuirii. Doar Dumnezeu, Duhul Sfânt, putea să facă ca Iisus – Cuvântul – să Se
Întrupeze în timpul și spațiul din Betleemul din Iudeea. Conceperea lui Christos a fost o
lucrare exclusivă a Duhului Sfânt, a celei de-a treia Persoane a Dumnezeirii.478 Prezentând
conceperea în contextul Planului Mântuirii, se poate observa relația strânsă existentă în
interiorul Trinității care conlucrează pentru a duce la îndeplinire Planul Mântuirii.
2.2.3. Duhul Sfânt – Mângâietorul
Și Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor , care să rămână cu voi în veac și

anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L
cunoaște, dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi (Ioan 14:16-17).
Înainte de plecarea în căminul Său (Ioan 14:2), Iisus Christos le oferă ucenicilor
siguranța că nu vor rămâne singuri. Nesiguranța a apărut în mintea ucenicilor atunci când
Iisus în Ioan 13:33, a spus: „Copilașilor, mai sunt puțin cu voi”. Plecarea lui Iisus din
mijlocul ucenicilor împreună cu alte circumstanțe precum descoperirea vânzătorului (Ioan
13:31), descoperirea că Petru Îl va vinde pe Iisus (Ioan 13:36-37) au creat în mintea
ucenicilor tulburare, iar pe acest fundal Iisus le spune: „să nu vi se tulbure inima” (Ioan
14:1) și îi mai asigură pe ucenici că ei nu vor rămâne singuri, ci va ruga pe Tatăl să trimită
„alt Mângâietor”, adică pe Duhul Sfânt (Ioan 14:16, 26). Declarația a lui Iisus este una
476
Prin creator al omului și al Plantei Terra nu se dorește a se afirma că Duhul nu este Creatorul Absolut al
întregului Univers împreună cu Tatăl și Fiul. Duhul Sfânt este Creatorul Universului împreună cu Fiul (Iisus
Christos) și cu Dumnezeu Tatăl.
477
Ființarea Duhului Sfânt este dragoste/iubire (1 Ioan 4:8).
478
Karl Barth, Dogmatics in Outline (New York: Philosophical Library, 1949), 95.
122
trinitară fiindcă sunt prezente toate cele trei Persoane divine: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,
Mângâietorul. Trebuie sesizată și implicația modului de raportate a lui Christos cu privire
la Duhul Sfânt: Iisus Se raportează la Duhul ca fiind o Persoană.
Termenul din greacă παράκλητος (Parakletos) care este tradus în Ioan 14:16 cu
„Mângâietor” are o nuanță mult mai pregnantă în cultura primului secol creștin. Parakletos
înseamnă mediator, mijlocitor, ajutor care apare în numele altcuiva, cu alte cuvinte
Mângâietorul/Parakletos/Duhul Sfânt mijlocește, mediază, apară și ajută pe om.479 Funcția
de Mângâietor pe care Iisus o prezintă ucenicilor ar trebui să fie un argument în favoarea
atât a divinității Sale, cât și a lucrării personale și speciale pe care Duhul Sfânt le are de
îndeplinit în cadrul Planului Mântuirii ca fiind un „alt Mângâietor”. Cuvântul din greacă
tradus ca „alt” este allos și înseamnă „altul de același fel”480. Allos care înseamnă „altul”,
„încă un” împreună cu substantivul parakletos duc la înțelegerea că Duhul Sfânt este de
aceeași natură/substanță cu Fiul.481 Și Iisus a fost Mângâietor (1 Ioan 2:1), adică a fost
mijlocitor, mediator, ajutor pentru oameni, tot astfel prin „unul de acest fel” ca Iisus se
dovedește divinitatea Duhului Sfânt.
Din funcția/rolul asumat de Duhul Sfânt de a fi Parakeltos derivă și alte funcții

precum: Duhul Sfânt va îndruma, învăța, corecta, sigila, conducerea Bisericii,
transformarea caracterelor.482 Funcțiile enumerate vor fi prezentate succint în următoarea
etapă argumentativă.
2.2.4. Duhul Sfânt – Cel care convinge de Păcat
O altă funcție care derivă din principalul rol de Parakletos este că poate convinge
pe om de păcat, adică Duhul Sfânt poate convinge un individ că a greșit.483 În pericopa
intitulată „Lucrarea Mângâietorului” din Ioan 14:5-15, sunt prezentate câteva funcții
speciale ale Duhului Sfânt.
479
480
481
Timothy Friberg, Barbara Friberg, și Neva F. Miller, Analytical Lexicon of the Greek New Testament
(Grand Rapids, MI: Baker Books, 2000), 44. Richard Trench, Synonymys of the New Testament (Grand
Rapids, MI: Eerdmans, 1953), 357-361.
482
Moldovan Vilhelm, Manualul Doctrinelor biblice A.Z.Ș., 42.
483
R. A Torrey, „The Personality of the Holy Spirit”, în The person and work of the Holy Spirit, 58.
123
Iisus le spune ucenicilor că El trebuie să plece pentru ca Mângâietorul să poată veni
în locul lui (Ioan 16:7), iar Christos spune următoarele despre Duhul Sfânt când va veni
după înălțarea Sa la cer: „Și când va veni El (Duhul Sfânt), va dovedi lumea vinovată în ce
pricește păcatul, neprihănirea și judecata” (Ioan 16:8). Una dintre funcțiile speciale a
Duhului este că El are puterea divină de a convinge pe om de păcatele Sale și în urma
acestei convingeri, poate avea loc intrarea în Împărăția lui Dumnezeu prin nașterea din nou
(Ioan 3:5). O succintă precizare asupra lui Ioan 16:8, îndeosebi, asupra pronumelui
personal el este că în greacă, termenul transliterat este ekeinos care este un pronume
masculin, iar pronumele pe care Iisus Îl folosește în dreptul Duhului Sfânt arată că El,
Christos Se raportează la Duhul Sfânt ca fiind o Persoană reală și nu la un lucru, o forță, o
entitate impersonală.484
Spațiul și scopul acestei teze de licență nu permit o elaborare exhaustivă asupra

modului cum convinge Duhul din punct de vedere pragmatic pe om de păcatele sale, ci în
această secțiune vor fi descrise doar funcțiile și rolurile Duhului în cadrul soteriologic al
Planului Fericirii.
2.2.5. Duhul Sfânt – Cel care conduce pe om la Adevăr
A patra funcție pe care Textul inspirat o oferă în dreptul Duhului Sfânt este cea că
El conduce în mod activ pe omul doritor de a-L cunoaște pe Dumnezeu la Adevărul
spiritual Întrupat în Persoana lui Iisus Christos (Ioan 16:13). Iisus vorbește despre această
funcție a Duhului astfel: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului are să vă
călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă
va descoperi lucrurile viitoare.” (Ioan 16:13).
Termenul din greacă pentru „adevăr” în acest text este ἀλήθεια/aletheia și se

găsește în Evanghelia după Ioan de 13 ori având aceeași rădăcină (1:17; 3:33; 4:18; 8:32,
40, 45, 46; 14:6; 16:7, 13; 17:17; 18:38; 19:35). În majoritatea cazurilor, „adevărul” are
de-a face fie cu Iisus, fie cu Tatăl, fie cu Duhul Sfânt ceea ce conduce la o relație strânsă
între „adevăr” și Dumnezeire, transmițând ideea că omul trebuie să aibă încredere în ceea
484
Henry George Liddell et al., A Greek-English Lexicon (NY: Clarendon Press; Oxford University Press,
1996), 505. Millard J Erickson, Teologie creștină, Vol. III, 19.
124
ce face și spune Dumnezeu fiindcă ceea ce spune Dumnezeu este adevărat și ceea ce face
este adevărat (Ioan 14:6).
În contextul din Ioan 16:13, Iisus Christos Îl numește pe Duhul Sfânt: Duhul
Adevărului, rol care reiese din descrierea că El va călăuzi pe om „în tot adevărul”.
Adevărul – în înțelesul lui de bază – reprezintă ceea ce corespunde realității,485 însă în In.
16:13 și în 8:32, „adevărul” are de-a face mai degrabă cu lucrurile adevărate care Îl au în
vedere pe Dumnezeu, precum și sarcinile pe care omul le are în urma descoperii adevărului
despre Dumnezeu.486 Ținându-se cont de contextul din Ioan 14 – 16, adevărul, într-un sens
mai restrâns, se referă la învățăturile și poruncile pe care Iisus Christos le-a oferit
ucenicilor și umanității (Ioan 1:17), descoperirea lui Iisus Christos – Întruparea Sa – a
descoperit Adevărul nu doar ca principiu, ci și ca Persoană (Ioan 14:6).487 Adevărurile pe
care Iisus Christos le-a proclamat cât timp a fost pe Pământ, au eliberat pe toți aceia care
erau sub „robia împovărătoare a obiceiurilor” fariseilor, cărturarilor și bătrânilor (Mat.
23:4, Mc. 7:1-13).488
În Ioan 14:26, Iisus spune că „Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va

trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-
am spus Eu”. Precizarea susține prezentarea rolului Duhului Sfânt de a oferi „învățătură”
oamenilor și să „aducă aminte” ceea ce au învățat despre Iisus Christos.
Precizarea din partea lui Iisus Christos că Duhul va călăuzi pe om „în tot adevărul”,
are de-a face cu realitatea că Duhul va trebui să-i învețe pe credincioși tot ceea ce Iisus a
spus de la Tatăl. Corelând ideea că Duhul va spune „tot adevărul” cu spusele lui Iisus din
Ioan 16:15: Mai am să va spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta și Ioan 16:14: El
Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi, Duhul Sfânt va
oferi învățături pe care Iisus încă nu le-a oferit, învățături care sunt într-o strânsă relație cu
ceea ce deja Iisus a oferit și primit de la Tatăl. O ultimă precizare din Ioan 16:13 constă în
faptul că Duhul Sfânt „va descoperi lucrurile viitoare” (u.p.).489 Iisus Christos a vorbit
despre lucrurile viitoare în Mat. 24, dar fiindcă ucenicii nu puteau suporta mai multe
lucruri despre aceste evenimente în respectivele momente (In. 16:15), atunci Duhul Sfânt a
485
486
Ibid.
487
George R. Beasley-Murray, Word Biblical Commentary : John, (Vol. 36; Dallas, TX: Word Incorporated,
2002), 283.
488
489
Ibid., 1048.
125
condus pe scriitorii NT, în mod special pe Ioan (care a scris și Evanghelia) la scrierea
Apocalipsei care reprezintă descoperirea lui Iisus Christos pe care o oferă lui Ioan prin
puterea Tatălui (Apoc. 1:1, 4), și prin prezența Duhului Sfânt (Apoc. 1:4 u.p.). Se poate
observa în urma acestui studiu că Duhul Sfânt conduce pe om la adevărurile despre Iisus
Christos în legătură cu toată activitatea Sa pe pământ și după înălțarea Sa.
Prin urmare, Duhul Sfânt conduce pe om la o înțelegere mai clară a Scripturii și

rolul Duhului este de a oferi învățătură și de a oferi puterea când este nevoie ca omul să-și
aducă aminte de ceea ce a învățat (Ioan 14:26). Tot adevărul are de-a face cu toate lucrurile
adevărate despre Iisus Christos scrise în canonul NT, astfel încât Duhul Sfânt a condus pe
scriitori în tot adevărul oferind umanității în scris „adevărul” despre Iisus (2 Tim. 3:16-17).
2.2.6. Duhul Sfânt – Oferă daruri Spirituale pentru creșterea Bisericii
O altă funcție care s-a manifestat în mod special și deosebit la Cincizecime este
actul revărsării Duhului Sfânt peste toți credincioșii sinceri care doreau să fie fiii lui
Dumnezeu. Darurile pe care Duhul Sfânt le oferă oamenilor cu scopul de a sluji Bisericii
arată în primul rând, personalitatea Duhului și în al doilea rând, arată lucrarea pe care o are
de făcut Duhul în momentele istorice ale timpului în calitatea Sa de Dumnezeu.
Apostolul Pavel descrie astfel funcția Duhului de „Dăruitor” al darurilor spirituale:

„Sunt felurile daruri, dar este același Duh, sunt felurile slujbe, dar este același Domn, sunt
felurile lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți. De pildă, unuia îi este
dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune...altuia despre cunoștință, datorită
aceluiași Duh...dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în
parte, cum voiește” (1 Cor. 12:4-11). Activitatea directă a Duhului prin împărțirea darurilor
care trebuie întrebuințate pentru folosul altora (1 Cor. 12:7), nu doar pentru propria nevoie,
demonstrează că Duhul Sfânt este o entitate personală și că este o Persoană distinctă față
de Tatăl (vezi 1 Cor. 12:6), dar și de Fiul (vezi 1 Cor. 12:5). Distincția trebuie înțeleasă în
contextul Planului Mântuirii, ținându-se cont de funcția pe care Duhul o are cât timp Planul
Mântuirii este în derulare. Nu trebuie să se înțeleagă distincția dintre Duhul și Tatăl din
punct de vedere ontologic, ci doar funcțional în cadrul Planului Soteriologic. Darurile
Duhului sunt date pentru scopul slujirii Bisericii. Nicio persoană nu poate avea toate
darurile, astfel încât fiecare membru are nevoie de celălalt, indiferent ce dar are omul, orice
dar este de o importanță deosebită, iar Duhul Sfânt oferă toate aceste daruri cui dorește
126
după propria plăcere (1 Cor. 12:11).490În urma acestor elemente, se poate postula concluzia
că Duhul Sfânt organizează Biserica lui Christos pentru o bună funcționalitate și are grijă
de ea pentru a putea fi pregătită să fie ridicată către Canaanul ceresc.491
2.2.7. Duhul Sfânt – menține legătura dintre om și Dumnezeu Tatăl și dintre

Isus Hristos și Tatăl
Pe lângă funcțiile prezentate anterior de Mângâietor, de ajutor, mediator, Cel care

conduce pe om la cunoașterea de Dumnezeu, Cel care convinge pe om de păcat, Duhul
Sfânt are și rolul de a menține legătura dintre om și Dumnezeu. Ioan conturează foarte
interesant acest aspect: „Cine păzește poruncile Lui rămâne în El, și El în el. Și cunoaștem
că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat” (1 Ioan 3:24).
Păzirea poruncilor are loc atunci când Duhul Sfânt călăuzește pe om să le păzească
corect. În urma ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu, are loc o schimbare în ființa
omului.492
În primul rând, omul prin ascultarea de Dumnezeu rămâne în Dumnezeu

dezvoltându-se o relație profundă de ascultare. În al doilea rând, Dumnezeu va rămâne în
om în urma rămânerii omului în Dumnezeu pe fundamentul ascultării de către om a lui
Dumnezeu. Și în al treilea rând, această „sălășluire divină” este garantată de prezența
Duhului Sfânt în viața omului. Așadar, o altă funcție a Duhului este și această menținere a
legăturii dintre om și Dumnezeu prin călăuzirea către Adevăr (Ioan 14:6).
În urma celor prezentate anterior, se conturează cel puțin două aspecte: 1)

Funcțiile/rolurile Duhului Sfânt sunt foarte bine delimitate de către Iisus prin spusele Sale.
2) Activitatea directă a Duhului Sfânt prin lucrări de convingere, îndrumare, ajutorare,
călăuzire, transformare duce la realitatea că Duhul Sfânt este o Persoană reală, distinctă (în
cadrul Planului Mântuirii din punct de vedere funcțional), dar natura Duhului este egală
ontologic cu Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul. Rolurile Duhului Sfânt sunt de o
490
Ibid., 37-38.
491
Aurelian Bacila, Spiritul Sfânt și Tri-unitatea divină la Boris Bobrinskoy și Yves Congar (Traducător
Alexandru Buzalic, Adrian Popescu; Tărgu-Lăpuș: Galaxia Gutenberg, 2006), 152.
492
Millard J Erickson, Teologie creștină, Vol. III, 33.
127
importanță soteriologică pentru omul care dorește să primească Adevărul întrupat în
Persoana lui Christos.
2.3. Implicațiile doctrinei despre Duhului Sfânt în viața omului
În urma celor expuse în această secțiune despre divinitatea și lucrarea Duhului

Sfânt, se vor prezenta și implicațiile care apar din activitatea Duhului. În primul rând,
Scriptura a furnizat date îndestulătoare pentru a oferi o imagine clară și reală a Duhului
Sfânt și în al doilea rând, datele și dovezile au fost expuse, iar acum depinde de fiecare
cercetător/cititor în parte dacă acceptă ceea ce Dumnezeu spune despre Sine că este.
Înțelegerea corectă a cine este cu adevărat Duhul Sfânt, rezidă într-o multitudine de
aspecte precum implicațiile pragmatice ce apar în urma acestei înțelegeri corecte a Duhului
Sfânt. În continuare, se vor prezenta cel puțin cinci implicații pragmatice pe care Duhul Le
oferă: (1) Duhul Sfânt este o Persoană reală și nu este o forță nevăzută sau o entitate
impersonală, 493 astfel încât omul poate avea o relație personală cu Duhul Sfânt. În urma
realității că Duhul este o Persoană cu tot ce implică a fi o persoană, reies câteva funcții
primordiale în viața omului. Fiind o Persoană reală, Duhul Sfânt are capacitatea de a
comunica cu omul prin diferite căi inteligibile omului, iar o dovadă clară a acestei
capacități comunicative este Sfânta Scriptură, cele 66 de cărți inspirate de către Duhul
Sfânt (2 Tim. 3:16-17, 2 Petre 1:21). Fiindcă este o Persoană, Duhul Sfânt poate avea o
relație cu omul care se justifică prin prezența activă a Duhului în viața celui care dorește să
aibă o relație cu Duhul Sfânt (1 Ioan 3:24). (2) O altă implicație în viața omului a Duhului
este că El Se prezintă pe Sine ca fiind Dumnezeu adevărat (Fapte 5:3-4). Această
implicație este covârșitor de importantă deoarece Duhul este egal ontologic cu Tatăl și cu
Fiul.494 Egalitatea ontologică existentă între Persoanele divine se arată prin esența lor,
adică prin dragostea ontologică (1 Ioan 4:8). Așadar, această implicație arată și Trinitatea
ca fiind prezentă în Scriptură. Duhul Sfânt nu este inferior nici Tatălui și nici Fiului, dar El
S-a supus din dragoste/iubire atât Tatălui, cât și Fiului în cadrul Planului Mântuirii. (3) O a
treia implicație majoră o constituie onoarea și respectul pe care trebuie să le oferim
Duhului Sfânt în calitate Sa de Dumnezeu adevărat.495 Anania și Safira nu au onorat și nici
respectat pe Duhul Sfânt, astfel încât ei au încercat să-L mintă pe Dumnezeu, pe Cel care
493
494
Ibid.
495
Ibid.
128
știe toate lucrurile știute și neștiute (vezi Fapte 5). Prin urmare, același respect pe care Îl
acordăm Tatălui ca fiind Dumnezeu și aceeași onoare pe care o acordăm Fiului trebuie
oferite și Duhului Sfânt fiindcă El este Dumnezeu adevărat din veșnicii. (4) În calitatea Sa
de Dumnezeu, Duhul Sfânt are puterea de a transforma omul atunci când el (omul) caută să
asculte de glasul lui Dumnezeu. Această transformare are loc prin puterea și activitatea
Duhului Sfânt ca în calitatea Sa de Parackletos/Mângâietor. Duhul Sfânt ne este oferit de
către Tatăl la cererea Fiului, astfel încât rămânerea în credința în Iisus Christos se
realizează prin lucrarea mântuitoare a Duhului Sfânt (Ioan 14:16). (5) Duhul Sfânt conduce
Biserica lui Dumnezeu prin oferirea după voia Sa a darurilor spirituale care trebuie
întrebuințate spre creșterea și bunul mers al celorlalți. (1 Cor. 12:4-11). Cel care conduce
Biserica lui Dumnezeu este Însuși Dumnezeu prin lucrarea punctiformă a celei de-a treia
Persoane a Dumnezeirii în Persoana Duhului Sfânt.
Implicațiile prezentate ajută în înțelegerea importanței lucrării Duhului Sfânt în

lume din momentul când Iisus S-a înălțat. După cum s-a amintit și pe parcursul lucrării,
nici Fiul nu a acționat doar de la Betleem în istoria lumii, tot astfel, nici Duhul nu a fost
prezent doar de la momentul în care Iisus S-a înălțat la cer, ci El a fost prezent de la
început când totul era pustiu și gol (Gen. 1:2), tot prin El, omul a fost creat (Gen. 2:7).
Așadar, în urma celor prezentate și argumentate, se pot observa importanța și relevanța
lucrării Duhului Sfânt în cadrul Planului Mântuirii omului
129
CONCLUZII
În această lucrare, s-a cercetat Relevanța Trinității în cadrul Planului Soteriologic

în urma căreia s-au clarificat anumite aspecte ale învățăturii scripturistice a Trinității, în
mod special s-au clarificat rolurile fiecărei Persoane divine în cadrul Planului de Mântuire.
În urma cercetării, autorul a ajuns la anumite concluzii parțiale și concluziile generale sau
finale ale studiului prezent, astfel încât în continuare, vor fi expuse în mod cronologic
concluziile lucrării de față.
În primul rând, în urma cercetării datelor veterotestamentare, s-a ajuns la concluzia

că în VT există o Pluralitate de Persoane divine: (a) Pluralitate de Persoane în perioada
prelapsariană – Gen. 1:26-27. (b) Pluralitate de Persoane în perioada postlapasariană: Gen.
3:22; Gen. 11:7; Deut. 6:4 cf. Gen. 2:24, Is. 6:8; Is. 42:1; Is. 48:16; Isaia53; Is. 63:7-14 –
toate aceste text prezintă o Pluralitate de Persoane în perioada postlapasriană, așadar, se
poate afirma că Dumnezeu există din eternitate într-o Pluralitate de Persoane.
În al doilea rând, s-a ajuns la concluzia că Pluralitatea de Persoane divine

identificate în VT se descoperă punctual într-o Triuniune de Persoane prin existența
Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt în anumite evenimente ale Planului Mântuirii, printre
care se poate aminti botezul lui Iisus Christos sau salutul lui Ioan din Apocalipsa 1:4-6,
unde sunt prezente punctual fiecare Persoană divină din Dumnezeire.
În al treilea rând, s-a ajuns la concluzia că cele trei Persoane divine au fost
implicate în mod direct – având câte un rol bine definit – în următoarele evenimente spațio
- temporale ale Planului Mântuirii: (1) nașterea miraculoasă a lui Iisus Christos, (2)
moartea soteriologică a lui Iisus Christos, (3) învierea salvifică a lui Iisus Christos.
În al patrulea rând, s-au clarificat care sunt rolurile lui Dumnezeu Tatăl în cadrul
Planului de Mântuire printre care se amintesc: (1) Tatăl este Creatorul Universului, iar
acest rol le este atribuit atât Fiului, cât și Duhului. (2) Tatăl este Inițiator al Planului de
Mântuire (Ef. 1:4-5, Rom. 8:28-30, Ioan 12:49, 1 Ioan 4:14, Fapte 1:7 și Ioan 3:16 ). (3)
Tatăl a pregătit un Trup fizic Fiului Iisus Christos (Fil. 2:7, Evrei 10:1-39 cf. Exod 21:6,
Deut. 15:17).
În al cincilea rând, Iisus Christos este atât om pe deplin, cât și Dumnezeu pe deplin,
astfel încât El este Singura Ființă de Univers care are două naturi diferite: om și Dumnezeu
130
în același timp. O altă concluzie în privința naturii umane a lui Iisus este că El cu toate că a
fost om adevărat, în El nu au existat păcate, nici păcate etice ce țin de fapte, gânduri,
acțiuni, dar nici de păcat ca stare de ființare, Iisus S-a născut fără moștenirea păcatului
adamic. Prin urmare, Iisus este „asemănător” cu omul în ce privește natura păcătoasă și nu
este „identic” cu natura păcătoasă.
În al șaselea rând, rolurile pe care Iisus Christos le are în Planul Salvific, printre
care se amintesc: (1) Iisus este Creator absolut (Gen. 1:1-3 cf. Ioan 1:1-3, 14) alături de
Tatăl, (2) Iisus este Mijlocul/Soluția prin care Tatăl, Inițiatorul Planului de Mântuire duce
la îndeplinire acest Plan prin Iisus Christos (Ioan 4:42), (3) Iisus este Profet (Ioan 5:14,
7:40), (4) Christos este Marele Preot (Evrei 4:14), (5) Judecător și (6) Împărat (Apoc.
19:13-16).
În ultimul rând, Duhul Sfânt este o Persoană reală, distinctă de Tatăl și de Fiul,
astfel încât Duhul Sfânt este o entitate personală exact ca Fiul și Tatăl – fiind o Persoană
reală. O altă concluzie în ce privește natura Duhului Sfânt constă în faptul că El este
Dumnezeu pe deplin fiind astfel Dumnezeu adevărat și Creator (FA. 5:3-4, Gen. 1:2, Ps.
106:33, Iov 33:4).
Rolurile pe care Duhul Sfânt le are în Planul de Mântuire sunt: (1) Creator. (2)
Conceperea în uterul Mariei a lui Iisus Christos. (3) El este un alt
Parakletos/Mângâietor/Mediator/Mijlocitor oferit de Dumnezeu Tatăl prin Iisus Christos
lumii până la sfârșitul lumii. (4) Duhul poate convinge de păcat orice om conducându-L la
Christos. (5) Revărsarea Duhului Sfânt este o lucrare directă a celei de-a treia Persoane a
Dumnezeirii. (6) Duhul Sfânt menține legătura dintre omul păcătos și Dumnezeu Tatăl, dar
și legătura dintre om și Iisus Christos.
În urma acestui studiu, se poate observa cât de importantă este înțelegerea biblică
asupra naturii lui Dumnezeu fiind prezentat în trei Persoane reale, distincte și egale
ontologic, astfel încât realitatea unui Dumnezeu Triunic conduce la conștientizarea
importanței fiecărei Persoane divine în cadrul Planului de Mântuire și se poate observa
natura/esența divină a Dumnezeirii: dragostea agapică care se sacrifică pe Sine pentru
mântuirea omului păcătos.
131
BIBLIOGRAFIE
Arndt, William Danker, Frederick W și Bauer Walter. A Greek-English Lexicon of the New
Testament and Other Early Christian Literature. Chicago, IL: University of
Chicago Press, 2000.
Arnold, Clinton E. Comentariu Exegetic al Noului Testament. Editată de Clinton E.

Arnold. Tradusă de Verlan Octavian. Timișoara: Noua Speranță, 2020.
Bacila, Aurelian. Spiritul Sfânt și Tri-unitatea divină la Boris Bobrinskoy și Yves Congar.
Tradusă de Alexandru Buzalic și Adrian Popescu. Târgu-Lăpuș: Galaxia
Gutenberg, 2006.
Ball, Bryan. Mai Putem Crede În Biblie? Tradusă de Loredana Weiss. București: Viață și
Sănătate, 2018.
Barnes, Albert. Barnes Notes on the Old Testament. Editată de Accordance Electronic Ed.
Altamonte Springs, FL: OakTree Software, 2006.
———Barnes’ Notes on the Old Testament. Accordance Electronic Ed. Altamonte

Springs, FL: OakTree Software, 2006.
Barth, Karl. Dogmatics in Outline. NY: Philosophical Library, 1949.
Bauckham, Richard J. “The Family of Jesus.” Jesus Among Friend and Enemies. Editată
de Chris Keith și Larry W. Hurtado. Grand Rapids, MI: Baker Academic, 2011.
Boff, Leonardo. Trinity and Society. Eugene, OR: Wipf & Stock Publishers, 2005
Calvin, John. Calvin’s Commentaries: Isaiah. Editată de Logos Library System; Calvin’s
Commentaries. Albany, OR: Ages Software, 1998.
Canale, Fernando. “Doctrina Despre Dumnezeu.” Teologia Baza Biblică a Credinței

Adventiste. Tradusă de Fianina Floricel. Vol. 1. București: Viață și Sănătate, 2016.
Carrithers, Michael. Buddha. Tradusă de Vlad Russo. București: Humanitas, 1996.
Christensen, Duane L. Word Biblical Commentary : Deuteronomy 1-21:9. Vol. 6. Dallas,

TX: Word Incorporated, 2002.
——— Worl Biblical Commentary. Editată de Bruce M. Metzger. Vol. 1.

Columbia: Thomas Nelsin Outblishers, 2001.
Clement, Oliver. “Hristos Din Mărturisirea de Credință”. în Religiile Lumii. Editată de Jean
Delumeau. București: Humanitas, 2014.
Cohen, A. “Doctrina Despre Dumnezeu”. în Talmudul. Tradusă de C. Litman. București:

Hasefer, 2000.
Cohen, A. Talmudul. Tradusă de Carol Litman. Bucuresti: Hasefer, 2000.
Colecția Raftul lui Tertius. Introducere La Cărțile Biblie. Tradusă de Cristian Sălcianu.
132
București: Viață și Sănătate, 2012.
Coman, Iacob. Natură-Persoană între opțiune si necesitate. București: Episteimon, 2000.
Coppedge, Allan. The God Who Is Triune: Revisioning the Christian Doctrine of God.
Downers Grave, IL : IVP Academic, 2007.
Cornilescu, Dumitru. Biblia Tradusă de Dumitru Cornilescu, Biblia Sau Sfânta Scriptură a
Vechiului Și Noului Testament. Oradea: Metanoia, 2006.
Dederan, Roul. “Hristos: Persoana și Lucrarea Sa”. în Teologia Baza Biblică a Credinței
Adventiste. Editată de Roul Dederan. Tradusă de Ștefan Bărbulescu. Vol. 1.
Duquesne, Jacques. Isus. Tradusă de Petru Creția și Sorin Mărculescu. București:

Humanitas, 1995.
Durham, John I. Word Biblical Commentary : Exodus. 3 vol. Dallas, TX: Word
Incorporeted Press, 2002.
Ellis, Earle. “Deity-Christology in Mark 14:58”. în Jesus of Nazareth Lord and Christ.
Editată de Joel B. Green și Max Turner. Carlise UK: The Paternoster Press, 1994.
Farrelly, M. John. Systematic Theology. Editată de Wolfhart Pannenberg. Tradusă de

Geoffrey W. Bromiley. 2 vol. Grand Rapids, MI: Eerdmans, 2013.
Friberg, Timothy, Friberg Barbara și Miller Neva F. Analytical Lexicon of the Greek New
Testament. Grand Rapids, MI: Baker Books, 2000.
Gordon, J. Wenham. Word Biblical Commentary: Genesis 1-15. Vol. 1. Dallas, TX: Word
Press, 2002.
Graham, Billy. The Holy Spirit: Activating God’s Power in Your Life. Waco, TX: Word
Books, 1978.
Grand, R. Osborne. Comentariu Exegetic al Noului Testament. Editată de Clinton E.

Arnold. Tradusă de Verlan Octavian. Timișoara: Făclia, 2019.
Grudem, Wayne. “Dumnezeu În trei Persoane: Trinitatea”. în Teologie Sistematică,

Introducere În Doctrinele Biblice. Oradea: Făclia în colaborare cu Ed. Universității
Emanuel, 2004.
———“Existența lui Dumnezeu. De unde știm că există Dumnezeu?”. în Teologie

Sistematică, Introducere În Doctrinele Biblice. Oradea: Făclia în colaborare cu Ed.
Universității Emanuel, 2004.
———“Învierea și Înălțarea”. în Teologie Sistematică, Introducere În Doctrinele Biblice.

Oradea: Făclia în colaborare cu Ed. Universității Emanuel, 2004.
———“Persoana lui Cristos”. în Teologie Sistematică, Introducere În Doctrinele Biblice.

Oradea: Făclia în colaborare cu Ed. Universității Emanuel, 2004.
133
Guellouz, Azzedine. “Islamul”. în Religiile Lumii. Editată de Jean Delumeau. București:
Humanitas, 2014.
Gulley, Normal L. “Trinitatea în Vechiul Testament”. în Trinitatea În Lumina Revelației.

———„Redemption: Life, Death, Resurrection”.în Systematic Theology. Creation, Christ,

Salvation. Berrien Springs, MI: Andrews University, 2012.
———„Systematic Theology: God as Trinity. Berrien Springs, MI: Andrews

University Press, 2011.
———„Systematic Theology: Creation, Christ, Salvation. Berrien Springs, MI:

Andrews University Press, 2012.
Hannah, John D. Exodus, The Bible Knowledge Commentary. Editată de John F. Walvoord
și Roy B. Zuck. Vol. 2. Pennsylvania, IL: Victor Books, 1985.
Hatton, Max. Understanding the Trinity. Grantham, PA: Autumn House, 2001.
Hawthorne, Gerald F. Word Biblical Commentary : Philippians. Vol. 43. Dallas, TX:
Word, 2004.
Spence, Henry Donald Maurice. The Pulpit Commentary: Exodus. Vol. 2. Bellingham,
WA: Logos Research System, 2004.
———The Pulpit Commentary: Genesis. Bellingham, WA: Logos Research System,

2004.
———The Pulpit Commentary: St. John. Editată de The Pulpit Commentary. Vol. 1.
Bellingham, WA: Logos Research System, 2004.
———The Pulpit Commentary: St.John. Vol. 1. Bellingham, WA: Logos Research

System, 2004.
Henry, Carl F.H. Dumnezeu, Revelație și Autoritate. Editată de Agnes Dragomir și Dorina
Voin. Tradusă de Agnes Dragomir. Vol. 2. Oradea: Cartea Creștină, 1994.
——— Dumnezeu, Revelație și Autoritate. Editată de Cornelia Stoica. Tradusă de Agnes

Dragomir. Vol. 3. Oradea: Cartea Creștină, 1996.
——— Dumnezeu, Revelație și Autoritate Editată de Sofia Gheorghe. Tradusă de Agnes

——— Dumnezeu, Revelație și Autoritate. Editată de Sofia Gheorghe. Tradusa de Agnes

——— Dumnezeu, Revelație și Autoritate. Editată de Sofia Gheorghe. Tradusă de Agnes

Hulin, Michel și Kapani, Lakshmi. “Hinduismul”. în Religiile Lumii. Editată de Jean

Delumeau. București: Humanitas, 2014.
134
Longman, Tremper III. How to Read Genesis. Editată de IVP Academic. Downers Grove,
IL: InterVarsity Press, 2005.
Constance, A. Jones și James D. Ryan. Encyclopedia of Hinduism. Editată de J.

GordonMeldon. NY: Facts on File, 2007.
Keil, Carl Friedrich și Delitzsch, Franz. Commentary on the Old Testament. Vol. 1.
Peaboy, MA: Hendrickson, 2002.
Knight, George R. Ellen White: Femeia Din Spatele Profetului. București: Viață și
Sănătate, 2016.
———Să o cunoaștem pe Ellen White. București: Viață și Sănătate, 2016.
Lăiu, Florin. “Triuniunea - Lecții Istorice și Teologice”. în Trinitatea În Lumina Revelației.

———Triuniunea Dumnezeirii. București: Viață și Sănătate, 2019.
Lloyd-Jones, Martyn David. God the Father, God the Son: God the Holy Spirit; The
Church and the Last Things. Great Doctrines of the Bible. Vol. 1-3. Pennsylvania,
IL: Crossway Books, 2003.
MacDonald, William. Comentariu Biblic al Credinciosului. Noul Testament. Oradea:

Lampadarul de Aur, 1998.
Marsh, Clive și Moyise, Steve. Jesus and the Gospels. London: T&T Clark International,
2005.
Martinca, Isidor. Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu: curs de cristologie. București:
Editura Universității din București, 2000.
Maurice-Ruben, Hayoun. “Iudaismul”. în Religiile Lumii. Editată de Jean Delumeau.

București: Humanitas, 2014.
McConville, Gordon. “Deuteronomy”. în New Bible Commentary: 21 St Century Edition.

Editată de D.A. Carson. Accordance Electronic Ed. Downers Grove, IL:
InterVarsity Press.
McGrath, Alister E. Understanding Jesus: Who Jesus Christ Is and Why He Matters.
Grand Rapids, MI: Academie Books, 1987.
Michaels, J. Ramsey. Word Biblical Commentary : 1 Peter. Dallas, TX: Word, 2002.
Millard, J. Erickson. Teologie Creștină. Tradusă de Elena Jorj. Oradea: Cartea Creștină,
2004.
Moldovan, Andrei Tudor. Fiul Omului în Sfintele Evanghelii. Cluj Napoca: Mega, 2018.
Moon, Jerry. “Cercetarea Trinității Biblice: „Trioul Ceresc” din Scrierile lui Ellen White
în comparație cu Doctrina Tradițională”. în Trinitatea În Lumina Revelației.
Tradusă de Loredana Sârbu. București: Viață și Sănătate, 2007.
135
Newman, Barclay Moon. A Concise Greek-English Dictionary of the New Testament.
Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, 1993.
Nichol, Francis D. The Seventh Day Adventist Biblie Commentary. Vol. 1. HGR,
MD: Review și Herald Pub Assoc, 1978.
——— The Seventh Day Adventist Biblie Commentary. Vol. 3. HGR, MD:
Review and Herald Pub Assoc, 1978.
——— The Seventh Day Adventist Biblie Commentary. Vol. 4. HGR, MD:
———The Seventh Day Adventist Biblie Commentary. Vol. 5. HGR, MD:



Pannenberg, Wolfhart. Systematic Theology. Tradusă de W. Bromilewy. Vol. 2. Grand

Rapids, MI: Eerdmans.
Pao, David W. Comentariu Exegetic al Noului Testament. Editată de Clinton E. Arnold.

Tradusă de Verlan Octavian. Timișoara: Noua Speranță, 2020.
Pfandl, Grhard. “Trinitatea În Scriptură”. în Trinitatea În Lumina Revelației. București:

Viață și Sănătate, 2007.
Pfeiffer, Charles F. The Wycliffe Bible Commentary: Old Testament. Chicago, IL: Moody
Press, 1962.
Pickett, Fuchsia ThD D.D. Understanding the Personality of the Holy Spirit: The Holy
Spirit’s Work in You. Lake Mary, FL: Charisma Media, 2015.
Pinnock, Clark H. Flame of Love: A Theology of the Holy Spirit. Downers Grove, IL:
InterVarsity Press, 1996.
Poehlmann, W. Exegetical Dictionary of the New Testament. Editată de H. Balz și G.

Schnneider. Grand Rapids, MI: Eermans, 1981.
Ps. Prof. Dr. Ferenț Eduard. Dumnezeul cel Viu, Unic în Ființă și Întreit în Persoane. Iași:
Presa Bună, 1997.
Ratzinger, Joseph. Isus Din Nazaret. Tradusă de Alexandru Mihăilescu. București: RAO
International Publishing Company, 2007.
Jean-Noel, Robert “Budism”. în Religiile Lumii. Editată de Jean Delumeau. București:

Humanitas, 2014.
Robu, Viorel. Psihologia personalității: note de curs. Iasi: Editura Lumen, 2017.
136
Sima, Tudora. Elemente de personologie. București: Victor, 2004.
Snelling, John. Elemente de Budism. Tradusă de Cătălin Mihai Gheorghe. I. Berlin-

Germania: RAO International Publishing Company, 1997.
Southard, Michael C. „Terminology” în The Doctrine of Salvation (Soteriology).

Meadville, PA: Christian Faith, 2016.
Steveny, Feorges. Întruparea Infinitului: Isus Hristos. București: Viață și Sănătate, 2017.
Strobel, Lee. Pledoarie pentru Cristos. Tradusă de Guiu Claudia. Oradea: Cartea
Creștină, 2014.
Swanson, James. Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains : Greek (New
Testament). Oak Harbor, WA: Logos Research System, 1997.
Szallós-Farkas, Zoltán. “Dumnezeu, Scriptura Și Teologia”. în Dumnezeu, Scriptura Și

Biserica. Trata de Teologie, Hristologie Și Spiritualitate. Cernica: Universitatea
Adventus, 2019.
———“Dumnezeul Trinitar al Scripturilor”. în Dumnezeu, Scriptura Și Biserica. Trata de

Teologie, Hristologie Și Spiritualitate. Cernica: Universitatea Adventus, 2019.
———“Metodologia Cercetării Hristologice”. în Dumnezeu, Scriptura Și Biserica. Trata

de Teologie, Hristologie Și Spiritualitate. Cernica: Universitatea Adventus, 2019.
———“Trinitarianismul”. Dumnezeu, Scriptura Și Biserica. Trata de Teologie,

Hristologie Și Spiritualitate. Cernica: Universitatea Adventus, 2019.
Torrey, R. A. The Person and Work of the Holy Spirit. Grand Rapids, MI: Academie
Books, 1974.
Trench, Richard. Synonymys of the New Testament. Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1953.
Vilhem, Moldovan. “Despre Trinitate”. în Manualul Doctrinelor Biblice A.Z.Ș. București:

———“Duhul Sfânt”. în Manualul Doctrinelor Biblice A.Z.Ș. București: Viață și Sănătate,

2003.
———“Isus Hristos”. în Manualul Doctrinelor Biblice A.Z.Ș. București: Viață și Sănătate,

2003.
———“Planul Mântuirii”. în Manualul Doctrinelor Biblice A.Z.Ș. București: Viață și

Sănătate, 2003b.
———“Revelația Lui Dumnezeu”. în Manualul Doctrinelor Biblice A.Z.Ș. București:

———“Spiritul Profeției”. în Manualul Doctrinelor Biblice A.Z.Ș. București: Viață și

Sănătate, 2003.
137
Wallace, Daniel B. “Greek Grammar and the Personality of the Holy Spirit.” Bulletin for
Biblical Research 13. Dallas, TX: Penn State University Press, 2003.
Ware, Bruce A. Father, Son, and Holy Spirit: Relationships, Roles, and Relevance.
Wheaton, IL: Corssway Books, 2005.
Watts, John D.W. Word Biblical Commentary : Isaiah 34-66. Vol. 25. Dallas, TX: Word,
2002.
———World Biblical Commentary: Isaiah 1-33. Vol. 24. Dallas, TX: Word, 2002.
Wenham, Gordon J. Worl Biblical Commentary. Editată de David A. Hubbard și Glenn

W. Barker. Vol. 1. Columbia: Thhomas Nelsin Outblishers, 1987.
———Word Biblical Commentary : Genesis 1-15. Dallas, TX: Word, 2002.
White, Ellen. Patriarhi Și Profeți. București: Viață și Sănătate, 1999.
White, James R. The Forgotten Trinity. Minneapolis, MN: Bethany House Publishers,
1998.
SURSE DIGITALE
Clarke, Thomas B. “Două Exemple de Chiasm Pentru a Ajuta La Explicarea

Structurilor Chiastice.” Biblie Discernments, n.p. Online 06 2021:
https://www.bible-discernments.com/joshua/whatisachiasm_two.html.
Editorii Enciclopediei Britannice. “Jesus Christ.” Britannica, n.p. Online 06.2021:

https://www.britannica.com/topic/Incarnation-Jesus-Christ.
——— “Shema, Iudaimsul.” Britannica, n.p. Online 04.2021:

https://www.britannica.com/topic/Shema.
Expert Writers. „What Characteristics entitle an Entity to be considered a Person”, US

Expert Writers, n.p. Online 01.2022: https://www.usexpertwriters.com/what-
characteristics-entitle-an-entity-to-be-considered-a-person-in-the-moral-sense/
Fairchild, Mary. “What Is God’s Plan of Salvation?”, Learn Religions, n.p. Online
10.2021: https://www.learnreligions.com/what-is-gods-plan-of-salvation-700502.
Gramatica. “Numărul substantivelor - Gramatica limbii române.” Gramatica, n.p. Online:

04.2021: https://gramaticalimbiiromane.ro/morfologia/parti-vorbire-
flexibile/substantivul/numarul-substantivelor/.
Holzman, Philip S. “Personalitate: Definiție, Tipuri, Natură Și Fapte”, Britannica, n.p.

Online 07.2021: https://www.britannica.com/topic/personality.
Hopler, Whitnew.“Who Was the Angel Who Guided Moses During the Exodus?”, Learn
138
Religions, n.p. Online 05.2021: https://www.learnreligions.com/angel-who-guided-
moses-124031.
Johnsson, G. “Salvation Is a Gift from God.”, Ministry, n.p. Online 10.2021:

https://www.ministrymagazine.org/archive/1981/09/salvation-is-a-gift-from-god.
Kanoy, Liz. “Who Is the Angel of the LORD & What Does the Bible Say about Him?”,
Crosswalk.com, n.p. Online 05.2021: https://www.crosswalk.com/faith/bible-
study/who-is-the-angel-of-the-lord.html.
Keil, Carl Friedrich și Delitzsch, Franz. Commentary on the Old Testament. 1 vol.
Peabody, MA: Hendrickson, 2002.
Kent, Matthew. “Treimea În Întrupare”, The Theology on the Ground, n.p. Online 04.2021:
http://theologyontheground.com/the-trinity-in-the-incarnation/.
Kirby, Rick. “Who Is the Angel of the LORD?”, Christianity.Com, n.p. Online 05.2021:
https://www.christianity.com/wiki/angels-and-demons/the-angel-of-the-lord.html.
Mahdi, Muhsin S. “Islam.”, Britannica, n.p. Online 04 2021:

https://www.britannica.com/topic/Islam.
Meeriam-Webster. “Definition of Soteriology.” Merriam-Webster, n.p. Online

10.2021: https://www.merriam-webster.com/dictionary/soteriology.
——— “Postlapsarian.” Dicționarul Meeriam-Wester, n.p. Online 05.2021:

https://www.merriam-webster.com/dictionary/postlapsarian.
——— “Prelapsarian.” Dicționarul Meeriam-Wester, n.p. Online 05.2021:

https://www.merriam-webster.com/dictionary/prelapsarian.
Nail, Zakir Abd,_Karim. “Conceptul de Dumnezeu în Marile Religii.”, IslamHouse.Com,

n.p. Online 04.2021: https://islamhouse.com/read/ro/conceptul-de-dumnezeu-
%C3%AEn-marile-religii-734572#t4.
Novac, David. “Iudaismul.”, Britannica, n.p. Online 04.2021:

https://www.britannica.com/topic/Judaism/Mosaic-religion.
Oss, Melvin. “Salvation Planned Before Creation.”, Ministry, n.p. Online 10.2021:
https://www.ministrymagazine.org/archive/1963/11/salvation-planned-before-
creation.
Quinn, Carissa. „Who is the Angel of the Lord?”, Bibleproject, n.p. Online 05.2021:
https://bibleproject.com/blog/who-is-the-angel-of-the-lord/.
Sarli, Joel și Min, D. “God Organized for Our Salvation.”, Ministry, n.p. Online 12.2021:
https://www.ministrymagazine.org/archive/1995/07-August/god-organized-for-our
salvation.
Stamps, Luca. “The Humanity of Christ.”, The Gospel Coalition, n.p. Online 07.2021:
https://www.thegospelcoalition.org/essay/the-humanity-of-christ/.
139
Tasker, David R. “Ruach Elohim: The Holy Spirit in the Old Testament.”, Ministry, n.p.
Online 12:2021: https://www.ministrymagazine.org/archive/2013/01/ruach-
elohim:-the-holy-spirit-in-the-old-testament.
Taylor, Justin. “How Do We Know the Holy Spirit Is a Person?”, The Gospel Coalition,
n.p. Online 07.2021: https://www.thegospelcoalition.org/blogs/justin-taylor/how-
do-we-know-the-holy-spirit-is-a-person/.
Van Baaren, Theodorus P. “Monoteism.”, Britannica, n.p. Online 04.2021:

https://www.britannica.com/topic/monotheism/The-spectrum-of-views-
monotheisms-and-quasi-monotheisms.
140

CAB. Relevanța Trinității În Cadrul Planului Mântuirii - Licență - 2022 - Cucu Albert-Beniamin

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAB. Relevanța Trinității În Cadrul Planului Mântuirii - Licență - 2022 - Cucu Albert-Beniamin

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ADVENTUS DIN CERNICA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

RELEVANȚA TRINITĂȚII ÎN CADRUL

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

CAPITOLUL I TRINITATEA ÎN VECHIUL TESTAMENT ........................................... 10

1. CONCEPTUL DE „DUMNEZEU” ÎN RELIGIILE NON-MONOTEISTE ȘI

1.1. Conceptul de „Dumnezeu” în religiile non-monoteiste .................................... 11

1.2. Conceptul de „Dumnezeu” în religiile monoteiste ............................................ 13

2. TRINITATEA ÎN VECHIUL TESTAMENT: ÎNAINTE DE CĂDEREA OMULUI

2.1. Geneza 1:26-27 ................................................................................................. 18

3. TRINITATEA ÎN VECHIUL TESTAMENT: DUPĂ CĂDEREA OMULUI ........ 22

3.1. Geneza 3:22 ....................................................................................................... 22

3.2. Geneza 11:7 ....................................................................................................... 23

3.3. Deuteronomul 6:4 cf. Geneza 2:24 ................................................................... 23

3.4. Isaia 6:8 ............................................................................................................. 27

3.5. Isaia 42:1 ........................................................................................................... 28

3.6. Isaia 48:16 ......................................................................................................... 30

3.7. Isaia 53 în lumina Pluralității Divine ................................................................ 31

3.8. Isaia 63:7-14 ...................................................................................................... 33

3.9. Îngerul Domnului .............................................................................................. 35

CAPITOLUL II TRINITATEA ÎN NOUL TESTAMENT ................................................ 45

1. PASAJE TRINITARIENE NOUTESTAMENTARE .............................................. 45

1.1. Evanghelia după Matei ...................................................................................... 46

1.2. Scrierile apostolului Pavel ................................................................................. 51

2. IMPLICAREA TRINITĂȚII ÎN ÎNTRUPAREA LUI IISUS CHRISTOS ............. 53

3.1. Moartea lui Iisus din perspectivă Trinitară ....................................................... 57

3.2. Învierea lui Iisus din perspectivă Trinitară ........................................................ 61

3.3. Înălțarea din perspectivă trinitariană ................................................................. 64

CAPITOLUL III ROLURILE FIECĂREI PERSOANE DIN INTERIORUL TRINITĂTII

1. ROLURILE LUI DUMNEZEU TATĂL ................................................................. 71

1.1. Dumnezeu Tatăl – Creatorul tuturor lucrurilor ................................................. 73

1.2. Dumnezeu Tatăl – Inițiator al Planului Mântuirii ............................................. 75

1.3. Tatăl a pregătit un trup Fiului ............................................................................ 79

2. ROLUL LUI IISUS CHRISTOS ÎN PLANUL SOTERIOLOGIC .......................... 84

2.1. Rolul lui Dumnezeu Fiul ................................................................................... 84

2.2. Rolul lui Iisus Christos – Omul Iisus ................................................................ 95

1. Cele șapte Funcții/Roluri ale lui Iisus Christos................................................... 108

2. ROLUL DUHULUI SFÂNT – DUMNEZEU DUHUL SFÂNT ........................... 114

2.2. Rolurile Duhul Sfânt în Planul Mântuirii ........................................................ 120

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................... 132

Poziția Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea în privința învățăturii despre

Înțelegerea autorului acestei lucrări în dreptul Scripturii constă nu doar în

Primul capitol al lucrării prezintă analiza și exegeza datelor veterotestamentare care

În capitolul secund, scopul cercetării constă în prezentarea tuturor dovezilor

3. Obiectivele și justificarea cercetării

Studiul prezent prezintă patru obiective majore: (1) prezentarea dovezilor

Tema lucrării prezente – Relevanța Trinității în cadrul Planului Mântuirii – este

4. Limitările și delimitările studiului

Tema lucrării Relevanța Trinității în cadrul Planului Soteriologic prezintă câteva

În primul rând, autorul lucrării nu și-a propus o cercetare exhaustivă a istoriei

În al treilea rând, cu toate că sunt abordate christologia și pneumatologia, însă nu s-

În ultimul rând, Sursa cercetării – pe lângă alte resurse academice de specialitate în

Limitele studiului în privința informațiilor oferite intervin atunci când Scriptura nu

1. CONCEPTUL DE „DUMNEZEU” ÎN RELIGIILE NON-MONOTEISTE ȘI

Conceptul de „Dumnezeu” prezintă rădăcini adânci în istoria omenirii, îndeosebi, în

1.1. Conceptul de „Dumnezeu” în religiile non-monoteiste

Hinduismul10 prezintă într-o notă dominantă credința în Brahman, fiind ființa

În hinduism, conceptul de „Dumnezeu” este „fluctuant”. Prin fluctuant, se dorește

Prin aspectul „monoteist hindus”, trebuie să se înțeleagă, cum spunea și G. Deleury,

Dacă în cazul hinduismului nu există un întemeietor punctual, în dreptul

Un prim aspect care caracterizează budismul constă în realitatea că Buddha nu a

Budismul prezintă o doctrină specială a modului de raportare la conceptul de