Termenul de personaj desemnează o instanță a comunicării narative, o „fiinţă de hârtie” care este

convenţia literară necesară autorului pentru a-şi exprima indirect concepţia despre lume, viaţă, creaţie.
(Barthes). La nivelul textului narativ, personajul este o reprezentare textuală a fiinţei umane. El este
personificarea unei noţiuni abstracte, a unei idei, a unor sentimente. A fost definit și ca „om transfigurat
artistic”, purtător al mesajului, cel care face acţiunea (actor, actant), care participă la crearea istoriei,
intermediar al gândurilor, sentimentelor exprimate în istorie.
În funcţie de curentul cultural, există personajul clasic, erou, care provoacă simpatia, compasiunea,
mila, bucuria şi durerea cititorului. În clasicism, personajul este un caracter puternic, dominat de atitudini
morale eroice, construit în jurul unei singure idei sau calităţi. În romantism, construcţia personajului se
bazează pe antiteze, acesta întruchipând un tip excepţional în împrejurări de excepţie. În realism, personajul
este un tip, cu o bogată viaţă interioară şi în continuă evoluţie psihologică, într-o continuă transformare,
complex, care devine o biografie. Este personajul care întruneşte în modul cel mai expresiv trăsăturile,
caracterele esenţiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. În
naturalism, personajul este deviat, cu un comportament şi acţiune determinate de cauze ereditare, instincte,
obsesii, iar în modernitate, personajul este pulverizat şi relativizat în stări de conştiinţă, de jocul aparenţă-
esenţă. Caracterizat de ambiguitatea faptelor, el poate fi simbol, metaforă, expresie a unei viziuni inedite
asupra existenţei, prin sondarea vieţii interioare şi a zonelor abisale ale fiinţei.
Romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman interbelic, care îmbină elemente
clasice, romantice, realiste și moderne, într-o demonstrație de forță care pare să susțină afirmația autorului
său: „criticul trebuie să rateze cât mai multe genuri”. În roman, din punctul de vedere al construcției
personajelor, există atât caractere, specifice clasicismului (Costache Giurgiuveanu pare a fi Harpagon al lui
Mollière), cât și antiteze specifice romantismului (Otilia – Aurica; Costache – Pascalopol) sau personaje
construite în manieră realistă, unde reprezintă o tipologie, specifice unui anumit mediu (Stănică Rațiu, tipul
arivistului, al demagogului). De asemenea, se remarcă specificul construcției personajului Otilia
Mărculescu, personaj modern, construit într-o altă manieră decât celalalte personaje. Tocmai de aceea, am
ales să ilustrez particularitățile de construcție a acestui personaj feminin, realizat prin apelul la numeroase
mijloace, atât tradiționale, cât și moderne.
Tema romanul „Enigma Otiliei” poate fi considerată socială, având în vedere că prezintă „o felie de
viaţă” a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Dacă urmărim firul narativ al „istoriei
moștenirii”, Otilia joacă un rol secundar. Ea este fiica fostei soții a lui Costache Giurgiuveanu, orfană, fără
avere, al cărei statut este nerecunoscut legal de tatăl ei, Costache. La 19 ani, în casa lui Costache, ea
reprezintă o amenințare pentru clanul Tulea, condus de Aglae. Aglae este sora zgârcitului Costache, care
încearcă cu orice preț să pună mâna pe banii bătrânului, așadar luptă ca nu cumva Otilia să fie înfiată și să
moștenească, de drept, banii acestuia.
O altă temă a romanului o poate constitui evoluția, maturizarea lui Felix Sima, orfan de ambii
părinți, care, la 18 ani, este dat în grija lui Costache. Otilia este, și în acest caz, un personaj secundar, care
reprezintă pentru evoluția lui Felix o experiență fundamentală: cea a iubirii. Felix va parcurge un drum de
maturizare, de la tânărul cu un viitor incert, la bărbatul matur, cu experiență, realizat social și profesional.
Otilia poate fi considerată personaj principal al romanului dacă urmărim relațiile psihologice care se
stabilesc între ea și Felix, respectiv ea și Pascalopol. De asemenea, dacă vom considera că romanul „Enigma
Otiliei” este pe tema dragostei, Otilia joacă un rol central în povestea relației cu Felix.
Lumea romanului, din punct de vedere temporal, se construiește la începutul secolului al XX-lea, iar
coordonata spaţială este reprezentată de lumea urbană, a capitalei. Otilia întruchipează statutul femeii din
societatea bucureşteană a acestui timp.
Otilia Mărculescu este caracterizată direct, foarte sumar. Prima sa apariție este consemnată în
momentul venirii lui Felix în casa lui Costache. Naratorul spune că este o fată înaltă și subțire, cu bucle. A
doua referire a naratorului la aspectul fizic al Otiliei este la fel de irelevant: ea cântă la pian, atacând
claviatura cu niște degete nervoase, lucru care sugerează că este energică.
O secvență semnificativă pentru caracterizarea Otiliei, de această dată, în manieră balzaciană, este
descrierea camerei Otiliei din perspectiva lui Felix, în prima noapte a șederii lui în casa lui Costache. Otilia
îi oferă lui Felix camera ei, dovedind, pe de o parte, că-i poartă de grijă, pe de altă parte, gestul ei este rebel,
contrar obiceiurilor și regulilor vremii. Camera este în dezordine, sertarele deschise lasă la vedere panglici,
mănuși, pălării, „alte nimicuri de fată”, rochii și alte obiecte la modă, care indică o fire dezordonată și
superficială, iubitoare de lux. Pe pat sunt reviste de modă și câteva romane franțuzești ușoare, care arată că
este preocupată de idealizarea vieții, de proiectarea unor vise legate de viitor. Toate acestea creează
imaginea unei persoane mondene și moderne, cu gusturi sofisticate și scumpe, superficială, dar și feminină.
O altă modalitate de caracterizare este cea prin tehnica oglinzilor paralele (pluriperspectivismul).
Fiecare personaj cu care intră în contact are o părere despre Otilia. Costache o numește „fetița mea”, pentru
el Otilia fiind un copil, este pură, veselă, iubitoare. Pentru Felix, Otilia este femeia ideală, pentru că este
îndrăgostit. Aglae Tulea o consideră pe Otilia o profitoare, o rivală la moștenirea averii, un pericol. Aurica
spune despre ea că e „o stricată”, pentru că Otilia o eclipsează cu frumusețea și bunătatea ei. Pentru ea,
reprezintă un obstacol în calea măritișului. Stănică Rațiu spune că Otilia este o oportunistă, care știe ce vrea.
Pascalopol spune despre Otilia, la sfârșit: „a fost o femeie delicioasă”.
Otilia este caracterizată și indirect. Prin faptele sale, ea pare că reacționează contradictoriu, din
perspectiva lui Felix. Pe de-o parte, Otilia îl ajută Felix ca o soră mai mare, este grijulie, atentă la nevoile din
viața de zi cu zi, și la aspectele legate de școală. După ce intră în relație cu Felix, faptele Otiliei sunt
considerate de acesta contradictorii. El crede că Otilia se poartă nepotrivit cu Pascalopol, o judecă atunci
când pleacă alături de moșier în excursia de la Paris, după ce declarase că îl iubește pe el. Căsătoria Otiliei
cu Pascalopol rămâne un gest pe care Felix nu-l înțelege.
În relația cu celelalte personaje, Otilia este prietenoasă, apropiată, bună, indiferent de părerea lor
despre ea. De aceea, ea este iubită, de fiecare dată altfel, de toți bărbații din preajma casei.
Otilia dovedește echilibru, rațiune, maturitate în discuția cu Felix înainte de a hotărî plecarea sa,
alături de Pascalopol, în calitate de soție. Ea subliniază că nu pot fi împreună, pentru că Felix trebuie să-și
urmeze cariera, iar ea, ca femeie, mai are puțini ani de trăit, și dorește să profite din plin de tinerețe.
În opinia mea, portretul Otiliei Mărculescu este realizat ca un puzzle, din numeroase piese, așa cum
am arătat mai sus, dar imaginea obținută în final nu este completă. Otilia rămâne o enigmă, întruchipând
„eternul mister feminin”.
În concluzie...............