Introducere:

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, grație multitudinii
de curente, cenacluri, ideologii literare, reviste,apărute în acest interval de timp. Acest dinamism creator
face însă posibilă identificarea a două curente culturale majore ce propun viziuni în opoziție. Pe de-o
parte,modernismul teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista ,,Sburătorul”, iar, pe
de altă parte, tradiționalismul, curent promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin
revista ,,Gândirea”. Alături de Tudor Arghezisau Ion Barbu, Lucian Blaga se înscrie, prin întreaga sa
creație literară, în estetica modernistă. Spre deosebire de contemporanii săi, însă, Lucian Blaga optează
pentru modernismul de tip expresionist. De fapt, în spațiul cultural interbelic,poezia lui Lucian Blaga
reprezintă un prim moment de sincronizare deplină a formelor poetice românești cu cele europene. Păstrând
repere și teme ale poeziei traditionale,Blaga se îndreaptă spre substituirea realului cu imaginarul, spre
structurarea discursului în maniera poeticii expresioniste, optând pentru forme prozodice noi.
Reprezentativă pentru viziunea expresionistă a scriitorului asupra lumii este creația literară ,,Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”, o artă poetică ce deschide volumul de debut, ,Poemele luminii”, din 1919.
În primul rând, dimensiunea modernistă a textului blagian se evidențiază tocmai prin caracterul său de ars
poetica, poezia înscriindu-se în seria artelor poetice din perioada interbelică. Așadar, discursul liric reflectă
conceptul de poezie intelectualizată, poezia devenind un act artistic asumat. Într-adevăr, poemul oferă
câteva dintre reperele fundamentale pentru definirea atitudinii lui Lucian Blaga față de poezie, schițând
relația eu-univers. Întregul discurs poetic se construiește pe opoziția dintre cele două tipuri de raportare a
subiectului la lumea în care trăiește.În concepția lui Blaga, ființa umană poate accede la cunoașterea lumii
în două moduri: prin cunoașterea paradiziacă, apolinică și prin cea luciferică, dionisiacă.Cea dintâi este de
tip rațional, specifică oamenilor de știință, fiind sortită eșecului,deoarece nu îmbogățește ființa, ci o
sărăcește. Cunoașterea dionisiacă e cunoașterea poetică, intuitivă. Are drept scop adâncirea misterului și nu
lămurirea lui. Este specifică sensibilității artistului, având ca scop îmbogățirea spiritului. În acest
sens,formele verbale,“nu strivesc”, “nu ucid”, pe de-o parte, și ,,sporesc”, ,îmbogățesc”,pe de altă parte,
conturează preferința scriitorului pentru cunoașterea luciferică,trăsătură care îl apropie de estetica
expresionistă.
În al doilea rând, opțiunea autorului pentru metaforele revelatorii reprezintă o altă trăsătură a
modernismului de tip expresionist. În acest sens,organizarea ideilor poetice se face în jurul unei imagini
realizate prin comparația amplă a elementului abstract, de ordin spiritual (mister, întuneric, taină,
adâncimi),cu un aspect al lumii materiale (flori, ochi, buze, morminte).
În aceeași ordine de idei, pentru că este o artă poetică, poemul se centreazăpe tema condiției artistului prin
raportare la cunoaștere. Prima secvență lirică surprinde ipostaza poetului care se imaginează ca un călător
ce-și parcurge propriul traseu existențial învăluit în mister: ,tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea”.
Totodată,verbele la timpul prezent al modului indicativ,“nu strivesc”, “nu ucid”, își relevă valoarea
gnomică în sensul în care conturează concepția filosofică a cunoașteriil uciferice, atitudinea negatoare a
eului expresionist în raport cu adoptarea unei cunoașteri apolinice, menită, în viziunea sa, a distruge ,corola
de minuni alumii”, adevărată metaforă revelatorie ce desemnează perfecțiunea Marelui Tot. Ultimul vers al
secvenței - ,în flori, în ochi, pe buze ori morminte-” detaliază, prin enumerație, câteva dintre elementele
devenite simboluri esențializate ale acestor mistere universale: viață și moarte, vegetal și uman, relitate
exterioară, realitate interioară.
Conjunctia coordonatoare adversativă ,dar” delimitează o altă secvențǎ poetică, în care accentul se mută de
pe ,lumina altora"pe ,lumina mea”. În opoziție evidentă cu ,lumina altora”, capabilă să distrugă un univers
plasat sub semnul misterului, ,lumina mea”, metaforă pentru cunoașterea dionisiacă, are rolul de apotența
tainele universului. Mai mult, repetiția formei pronominale la persoana I,singular, ,,eu”, reflectă ipostaza
unui eu care își conștientizează importanța actului creator. Poezia devine, la Lucian Blaga, un act asumat, o
formă prin care artistul poate,sǎ sporească a lumii taină”.
Nu în ultimul rând, viziunea expresionistă a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură, de
compoziție și de limbaj ale textului poetic. Adevărat element paratextual, titlul anticipează ideea poetică,
fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis prin discursul liric. Este format dintr-un enunț declarativ
cereflectă atitudinea tipic expresionistă a unui eu care își exprimă refuzul adoptării cunoașterii apolinice și,
implicit, intenția de a proteja misterele lumii. În acest sens, metafora revelatorie, ,,corola de minuni a
lumii”, nu desemnează ,,cercul strâmt” eminescian, o lume a limitării, ci, dimpotrivă, un univers ce stă sub
semnul perfecțiunii, un univers de la care ființa umană își revendică cosubstanțialitatea. Or, cunoasterea
acestui univers devine posibilă, în viziunea lui Lucian Blaga, doar printr-o trăire dionisiacă.
Discursul liric se constituie, astfel, într-o argumentare, prin intermediul căreia eul blagian își exprimă
opțiunea pentru cunoaștere. De aceea, ideea formulată ca o ipoteză în incipit este accentuată, sub forma
unei concluzii, în final. Incipitul reia titlul, accentuându-se dimensiunea subiectivă a discursului poetic, prin
plasarea eului in centru. Poezia devine un act de creație, iar iubirea o cale de cunoașterea misterelor lumii.
Finalul se constituie într-o concluzie, formulată ca un adevǎr axiomatic: ,,căci eu iubesc/ și flori și ochi și
buze și morminte”. În concepția lui Lucian Blaga, iubirea, ca formă de cunoaștere dionisiacă, devine o
modalitate prin care eul stihial poate deveni parte cosubstanțială a Marelui Tot.

Simbolul central al textului, element de recurență în întreaga lirică a lui Lucian Blaga, este lumina, ca
metaforă pentru cunoaștere. Discursul poetic dezvoltă opoziția dintre ,lumina mea”, prin care ,,nu strivesc”,
,,nu ucid”, ,,sporesc a lumii taină”, și ,lumina altora”, care ,sugrumă vraja nepătrunsului ascuns".Poetul este
ipostaziat în relație cu ,,lumina mea”, sintagmă ce surprinde modelul cognitiv și estetic la care aderă. În
plus, ideea este accentuată prin ampla comparație cu astrul selenar: ,,și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/
nu micșorează, ci tremurătoare/mărește și mai tare taina nopții,/ așa îmbogățesc și eu întunecata
zare ,.Astfel, spre deosebire de lumina solară, care revelează formele, obturând, în schimb, esența, cea
selenară are efect invers: estompează contururile, dar potențează sensurile. Este ceea ce și artistul năzuiește
să realizeze prin arta sa.
Versificația textului se dovedește a fi inedită, prin utilizarea versurilor cu metrica variabilă și ritmul interior
ce redă fluxul ideilor și al sentimentelor. La fel ca în pictura expresionistă, unde linia fină a desenului pune
în relief pata de culoare, în poezia lui Lucian Blaga, exprimarea plenară a subiectului liric se realizează
nestingherit de rigorile prozodiei clasice. Autorul recurge la tehnica ingambamentului, care dă fluiditate
ideilor poetice, întreg discursul având o curgere solemnă, gravă.
În concluzie, opera lui Lucian Blaga, ,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, rămâne o creație
reprezentativă pentru viziunea tipic expresionistă a scriitorului și pentru modernismul românesc din
perioada interbelică.