1.

Adjectivul

Definiţie şi etimologie

Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă însuşirea unui obiect. Adjectivul
poate denumi fie însuşirea calitativă (fată frumoasă, râuri limpezi), fie o însuşire cantitativă a
obiectelor (multe fete, râuri mari, două bomboane).
Gramatică Academiei defineşte adjectivul drept „clasa cuvintelor flexibile subordonate
substantivului.” Adjectivul este într-adevăr dependent de substantiv, căruia îi atribuie o însuşire sau o
caracteristică, şi cu care se acordă în gen număr şi caz.
Etimologic, cuvântul adjectiv vine din limba latină din participiul verbal adiectum, însemnând
adăugat, alăturat, evidenţiindu-se astfel dependenţa sa de substantiv.

Modalităţi de recunoaştere şi verificare

Recunoaşterea adjectivului este facilă. El însoţeşte substantivul şi îi arată o caracteristică:

copac înalt, carte nouă. Poziţia adjectivului este, de regulă, în imediata vecinătate a adjectivului,
postpus sau antepus acestuia: albul covor/ covorul alb. Între adjectiv şi substantiv se pot interpune alte
părţi de vorbire: Copila, în dimineaţa aceea, era mai frumoasă ca oricând.
Întotdeauna adjectivul se acordă cu substantivul în gen, număr şi caz, acordul fiind principala
modalitate de recunoaştere şi verificare a clasei morfologice a adjectivului. Acordul se realizează şi
atunci când adjectivul este separat prin virgulă de substantiv (Bolnavă, fată nu putu merge la picnic.)
sau atunci când substantivul este subînţeles. Fiind parte de vorbire flexibilă, adjectivul se poate
verifica prin capacitatea de flexionare (alb, albă, albi, albe), cu menţionarea că există şi adjective
invariabile, deci cel mai bun mijloc de control rămâne determinarea substantivului.

Clasificare

Clasificarea adjectivelor se face după diferite criterii:

 după formă adjectivele sunt: simple, compuse şi locuţiuni adjectivale.

Adjectivele simple sunt cele alcătuite dintr-un singur morfem lexical: bun, rău, harnic, frumos,
isteţ, înalt, mare, mic, leneş, comun, nou, vechi. Adjective simple sunt şi cele formate prin derivare cu
sufixe sau prefixe lexicale: pământesc, omenesc, argintiu, fumuriu, osos, dureros, epuizabil, puternic,
muncitor, fermecător.

Adjectivele compuse sunt formate din două sau mai multe morfeme lexicale, fie sudate:
atotştiutor, binevoitor, codalb, binefăcător, cuminte, cumsecade, dacoromân; fie alăturate cu
cratimă: nord-american, alb-argintiu, verde-închis, ruso-turc, socio-politic, propriu-zis, aşa-zis etc.

Locuţiunile adjectivale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar şi valoare de adjectiv.

Locuţiunile adjectivale sunt foarte numeroase şi se pot recunoaşte prin faptul că realizează echivalenţa
semantică cu un adjectiv propriu-zis: cu cap = deştept, cu inimă = sufletist, cu judecată = chibzuit, cu
stare = înstărit, de nimic = inutil, cu capul pe umeri, cu două feţe, de modă veche, de prost gust, fără
noroc, în doi peri, de pus la rană, fără cap şi coadă, în floarea vârstei, în putere, etc.
  după origine/ provenienţă: propriu-zise şi provenite din alte părţi de vorbire.

Adjectivele propriu-zise sunt la rândul lor calificative (cele care exprimă caracteristici/ însuşiri
ale obiectelor privind aspectul, greutatea, starea, gustul, temperatura: fierbinte, cald, rece, mare, mic,
frumos, urât, acru, dulce, alb, galben, negru, tânăr, bătrân) şi categoriale (caracterizează obiectul
încadrându-l într-o categorie/clasă de obiecte: proprietate privată/ publică, tratat turco-polon, şcoală
primară, centru sportiv, premiu internaţional). Adjectivele categoriale se întâlnesc mai ales în
limbajul de specialitate/ ştiinţific: triunghi isoscel, numitor comun, gramatică românească, epitet
metaforic, roman doric, coloană dorică, ferestre gotice, stil baroc, acid acetic, hidrogen sulfurat.

Adjectivele provenite din alte părţi de vorbire iau naştere prin conversiune din:
substantive (neam călău, câini bărbaţi), verbe la participiu (carte citită, măr copt, haină ruptă),
verbe la gerunziu (coşuri fumegânde, plete lunecânde, vite muginde, supă aburindă, nemulţumire
crescândă), adverbe (aşa oameni, asemenea răspunsuri, imagine aievea), pronume de diferite
tipuri (acest copac, niciun câştig, cartea mea), numerale (doi oameni, al treilea elev, eforturi
înzecite).
Adjectivele provenite din alte părţi de vorbire se mai numesc şi adjective participiale,
gerunziale, determinative sau cantitative.

 după flexiune adjectivele sunt: variabile şi invariabile:

Adjectivele invariabile sunt cele care nu cunosc opoziţii de gen şi număr. Acordul cu
substantivul este pur formal, pentru că adjectivul are o singură terminaţie la toate genurile, singular şi
plural: rochie gri, pantaloni gri, rochii gri, pantaloni gri, rochiilor gri.
Sunt invariabile adjectivele neologice care denumesc culori : bej, lila, mov, gri, bordo, grena,
oliv, bleu, crem, roz, corai, oranj, turcoaz, vernil, kaki, indigo. Adjectivele compuse din două
adjective-culori invariabile: roz-oranj, bleumarin sau din adjectiv, nume de culoare şi adverb: verde-
închis, roşu-deschis, verde-crud.
Sunt invariabile majoritatea adjectivelor neologice terminate în -ce: atroce, feroce, ferice,
eficace, factice, forte, locvace, motrice, perspicace, propice, precoce, vivace, vorace .
Sunt invariabile adjectivele provenite din adverbe: asemenea, aşa, gata, aidoma, aievea, atare,
anume, aparte: imagine/ imagini aidoma, asemenea om/ oameni, vis/ vise aievea.
Invariabile sunt şi adjectivele: cumsecade, doldora, ditamai, sadea, sexy, mişto: român sadea/
români sadea
Adjective variabile cu două forme flexionare: copac mare, casă mare, dar copaci mari, case
mari; limpede - limpezi, dulce – dulci, gălbui – gălbuie, greoi – greoaie, sagace – sagaci, tenace –
tenace, vechi – veche, cuminte – cuminţi, fierbinte – fierbinte, iute – iuţi, tare – tari, verde – verzi,
subţire – subţiri, bălai – bălaie, dibaci – dibace, etc. Unele dintre aceste adjective fac distincţia
singular-plural: strugure/ pară dulce – struguri/ pere dulci; altele fac distincţia masculin – feminin:
copil/ copii bălai – fată/ fete bălaie.
Adjective variabile cu trei forme flexionare: adânc – adâncă – adânci, larg – largă – largi,
mic – mică – mici, firesc – firească – fireşti, amator – amatoare – amatori, creator – creatoare –
creatori, viu – vie – vii, roşu – roşie – roşii, straniu – stranie – stranii, fumător – fumătoare –
fumători, timpuriu – timpurie – timpurii. După cum se observă, aceste adjective au forme distincte
pentru gen la singular, dar o singură formă la plural: nor cenuşiu – pană cenuşie – nori/ pene
cenuşii.
Adjective variabile cu patru forme flexionare, câte una pentru fiecare gen şi număr: bun –
bună – buni – bune, greu – grea – grei – grele, scump, acru, continuu, înalt, adevărat, bolnav, clar,
direct, fericit, grav, ieftin, real, deschis, obosit, sălbatic, frumos, dureros, simplu, tânăr, mort,
sănătos, etc.
Câteva adjective au cinci forme flexionare, după modelul flexiunii pronominale: anumit,
destul, diferit, felurit, mult. Aceste adjective au, pe lângă terminaţiile specifice adjectivelor cu patru
forme: persoană diferită – cetăţean diferit/ persoane diferite – cetăţeni diferiţi, încă o formă pentru
dativ-genitiv plural, distinctă de cea de nominativ-acuzativ: anumitor/ feluritor/ destulor/ multor
cetăţeni.

Topica adjectivului

În mod normal adjectivul stă după substantiv, în imediata proximitate a acestuia: Şi-a cumpărat
o rochie nouă.
Frecvente sunt situaţiile în care între adjectiv şi substantivul regent se interpun alte părţi de
vorbire: Rochia cumpărată de la magazinul din colţ este nouă dar foarte scumpă.
Discutabilă este situaţia când adjectivul precedă substantivul. Consecinţele antepunerii
adjectivului faţă de substantivul regent sunt următoarele:
 adjectivul preia articolul definit al substantivului: copilul frumos dar frumosul copil; ţara
întreagă dar întreaga ţară. Dacă grupul nominal adjectiv-substantiv este precedat de un adjectiv
pronominal, nici substantivul, nici adjectivul, indiferent de poziţie, nu mai poartă articol definit: acest
frumos copil. Există şi situaţii în care, deşi precedă substantivul, adjectivul nu îi preia articolul: întreg
pământul, tot omul. Adjectivele invariabile, de regulă, nu preiau articolul substantivului: coşcogeamite
flăcăul, ditamai negustorul.
 antepunerea adjectivului sporeşte gradul de expresivitate al textului, căpătând adesea valoare
artistică (epitet antepus, inversiune), această situaţie fiind întâlnită în poezie: „Şi te-ai dus dulce
minune”, „Deasupra criptei negre a sfântului mormânt”, „Şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de
argint”. (M. Eminescu)
 în funcţie de poziţia faţă de substantiv unele adjective pot avea sensuri diferite. În acest
scop, se pot compara enunţurile: „A venit la mine în plină zi”. „A venit la mine într-o zi plină.” Sau:
El era un om simplu. El era un simplu om. sau: S-a votat noua lege. S-a votat o lege nouă.

Flexiunea adjectivului

Se realizează prin desinenţele care indică genul, numărul şi cazul, prin alternanţe fonetice, prin
determinare uneori, foarte rar prin prepoziţii şi prin morfeme gramaticale în realizarea gradelor de
intensitate.
Spre deosebire de substantiv, la care genul, numărul şi cazul sunt categorii gramaticale
intrinseci, la adjectiv genul numărul şi cazul sunt categorii gramaticale extrinseci. Practic substantivul
are gen, număr şi caz, nu adjectivul. Acesta din urmă preia de la substantivul cu care se acordă aceste
categorii. Genul şi numărul sunt marcante redundant şi la substantiv şi la adjectiv prin desinenţele
specifice (fete frumoase, băieţi frumoşi). La adjectivele invariabile acordul este formal: pălărie bleu (f.
sg.), pantaloni bleu (m. pl.), doar substantivele fiind purtătoarele categoriilor gramaticale.
 Cazul este marcat o singură dată, de obicei la primul cuvânt din grup, fie la substantiv, fie la
adjectiv când e antepus: culoarea frumoaselor rochii – culoarea rochiilor frumoase (G); bunule
profesor! (V).
În ce priveşte determinarea, adjectivul nu este înzestrat cu articol definit sau nedefinit. Preia în
unele cazuri, arătate mai sus, articolul definit al substantivului, dar nu preia niciodată articolul
nedefinit sau prepoziţia substantivului: un impresionant tablou; pe o îngustă şi întunecată stradă.
Articolul specific adjectivului este articolul demonstrativ – cel (m.sg.), cea (f.sg.), cei (m.pl.),
cele (f.pl.). Acesta leagă adjectivul de substantiv în structuri de tipul: fularul cel roşu, copii cei
cuminţi, fetele cele frumoase.
Adjectivul este însoţit de prepoziţie numai când are valori circumstanţiale , situaţie în care
substantivul poate fi prezent sau subînţeles: De mică, era neascultătoare. Din albă, (cămaşă) s-a făcut
neagră.
Alternanţele fonetice presupun şi în cazul adjectivului, ca şi al substantivului, modificări în
rădăcina adjectivului. Ele constituie un mijloc suplimentar de a marca valorile gramaticale precum
genul, numărul şi cazul. Alternanţele fonetice vocalice sau consonantice se întâlnesc la adjective din
fondul autohton şi nu la cele neologice: drept – dreaptă, domol – domoală, trecător – trecătoare, tânăr
– tineri, verde – verzi, bogat – bogaţi, albastru – albaştri, crud – cruzi, des – deasă – deşi.

Gradele de intensitate ale adjectivului

Gradele de intensitate ale adjectivului, numite tradiţional grade de comparaţie, indică în ce

măsură obiectul posedă o anumită însuşire în raport cu alte obiecte sau cu sine însuşi în situaţii
diferite. Intensitatea însuşirii unui obiect poate fi comparabilă sau nu (Mărul e mai gustos decât para;
Mărul e foarte gustos). De aceea denumirea de grade de intensitate este preferabilă celei tradiţionale.
Gradele de intensitate sunt exprimate prin mărci gramaticale analitice (morfeme gramaticale
care precedă adjectivul) sau prin mijloace expresive fonetice, sintactice sau lexicale. Gradele de
intensitate sunt:
a) gradul pozitiv. Exprimă însuşirea la gradul zero, adică de o intensitate normală, fără a o
compara cu însuşirea altui obiect.
Pozitivul constituie punctul de reper la care se raportează celelalte grade. El reprezintă forma
de bază a adjectivului, sub care este identificat în dicţionare şi îndreptare: bun, mare, cuminte, iute,
roşu. Adjectivul la pozitiv poate fi însoţit de articolul demonstrativ: grădina cea verde, trandafirul cel
roşu.
b) gradul comparativ. Prezintă intensitatea unei însuşiri ca fiind egală, superioară sau inferioară
însuşirii altui obiect sau aceluiaşi obiect în situaţii diferite. Oltul este mai adânc decât Argeşul. Oltul
este mai adânc toamna din cauza ploilor.
În felul acesta se identifică cele trei tipuri de comparativ: de superioritate, de inferioritate sau
de egalitate.
Comparativul de egalitate se formează cu locuţiunile adverbiale: la fel de, tot aşa de, tot atât
de, deopotrivă de urmate de adjectiv şi de adverbe şi locuţiuni adverbiale ce introduc comparaţia: ca,
ca şi, precum, cât şi, după cum, aşa cum, întocmai cum: Zahărul este la fel de alb ca şi sarea.
Izvoarele sunt tot atât de limpezi precum lacurile.
Al doilea termen al comparaţiei are funcţia sintactică de complement comparativ.
În sintagmele dulce ca mierea, uşoară ca un fulg, albă ca zăpada, tare ca piatră, iute ca săgeata,
verde ca mătasea, ’nalt cât casa există comparative de egalitate la care s-a produs elipsa structurilor
adverbiale specifice comparativului: Copila e (la fel de) uşoară ca un fulg.
 Comparativul de superioritate indică gradul mai ridicat al însuşirii unui obiect. Marcarea
superiorităţii se face cu adverbul mai, iar complementul comparativului este introdus prin adverbele
decât sau ca (sau locuţiunile în comparaţie cu, în raport cu, pe lângă): Mihai este mai ascultător decât
Ştefan. Vara, ziua e mai mare în comparaţie cu noaptea.
Comparativul de inferioritate indică gradul mai redus al însuşirii unui obiect. Se formează
din mai puţin urmat de adjectiv şi de adverbele decât sau ca, ce introduc complementul
comparativului. Ana este mai puţin încăpăţânată decât George.
Are valoare expresivă atunci când este folosit eufemistic; pentru a nu denumi un defect se
poate denumi lipsa unei calităţi: Elevul acesta este mai puţin inteligent decât ceilalţi. (mai puţin
inteligent = mai prost). Directorul este mai puţin informat în această problemă. (mai puţin informat =
dezinformat)
c) gradul superlativ indică intensitatea maximă a însuşirii unui obiect. Este de două tipuri:
superlativ relativ şi superlativ absolut.
Superlativul relativ arată însuşirea în cel mai înalt grad în comparaţie cu însuşirea altor
obiecte sau a aceluiaşi obiect în alte situaţii. Se formează din comparativul de superioritate precedat de
articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele: cel mai înalt munte, cea mai reuşită lucrare. Complementul
comparativului este introdus prin prepoziţiile dintre, din, între, printre. Acesta este cel mai tânăr dintre
toţi. Ea e cea mai frumoasă din ţară .
Superlativul absolut indică o intensitate a însuşirii la un grad înalt fără a fi comparată cu alte
repere. Procedeul obişnuit de realizare a superlativului este cu adverbul foarte urmat de adjectiv:
foarte înalt, foarte frumos.
Superlativul absolut poate fi însă realizat şi prin alte procedee:
• cu alte adverbe cu rol de morfem gramatical: tare, prea, mult: tare cuminte, prea mare, mult
preţuit.
• cu locuţiunile adverbiale de tipul: colosal de, fabulos de, imens de, extraordinar de, exagerat
de, extrem de, fabulos de, fioros de, cumplit de: extraordinar de bun, nemaipomenit de înţelegător,
negrăit de dulce, nebănuit de complicat, înfiorător de greu.
• cu adverbele aşa, atât sau astfel de în corelaţie cu încât: Aşa de frumoasă încât nu poţi crede.
Astfel de înalt încât nu i se vede vârful.
• prin construcţii cu adjectiv + de + adjectiv: mort de beat, putrezi de bogaţi, frânte de obosite,
nebun de îndrăgostit.
• cu ajutorul unor substantive devenite adverbe prin conversiune, în expresii consacrate:
frumoasă foc, beat criţă, beat turtă, îndrăgostit lulea, singur cuc, gol puşcă, ud leoarcă, sănătos tun.
• prin derivare cu prefixe cu sens superlativ: prea frumos, extrafin, ultramodern, hipersensibil,
arhicunoscut.
• prin derivare cu sufixul neologic –isim: rarisim, simplisim.
• prin repetarea adjectivului: S-a dat o petrecere mare, mare. E o fată frumoasă, frumoasă.
• prin reluarea adjectivului în formă substantivală de genitiv plural: prostul proştilor, frumoasa
frumoaselor, deşteptuldeştepţilor.
• sunt echivalente cu superlativul construcţiile exclamative introduse prin ce sau cât adverbiali:
Ce frumoasă zi! Cât de întinsă câmpie!
• prin procedee fonetice precum lungirea şi repetarea unui sunet din adjectiv (maaare, acrrru,
fierbinteee, urââât) sau rostirea sacadată (fe-ri-cit, ne-mai-po-me-nit).
• limbajul colocvial dispune şi de alte construcţii echivalente cu superlativul absolut: o
frumuseţe de copil, o bunătate de prăjitură, cu totul şi cu totul interesant, din cale-afară de periculos,
frumoasă de speriat, etc.
 ! În afara acestor grade de intensitate, unanim cunoscute, anumiţi autori propun şi gradul
progresiv.
Acesta indică o intensitate a însuşirii prezentată în gradaţie ascendentă: Ea se face din ce în ce
mai frumoasă. În uzul limbii astfel de construcţii apar frecvent şi la fel de adevărat este că nu pot fi
încadrate în niciunul dintre gradele consacrate de gramatica tradiţională. Opusul progresivului este
regresivul care indică o intensitate a însuşirii prezentată în gradaţie descendentă: O dată cu vârsta se
face din ce în ce mai puţin frumoasă.
Nu toate adjectivele cunosc categoria gradelor de intensitate. Nu au grade de intensitate
următoarele adjective:
• adjectivele pronominale, numeralele cu valoare adjectivală, adjectivele gerunziale;
• adjective ce denumesc însuşiri ce nu pot fi comparate: complet, viu, mort , egal, întreg, unic,
perfect, principal, bărbătesc, muncitoresc, strămoşesc, absolut, brut, definitiv, etern, fix, final, nud,
veşnic;
• adjectivele aparţinând domeniului tehnico-ştiinţific: geografic, matematic, petrolifer,
pulmonar, metalic;
• adjective neologice, împrumuturi din latina clasică, cu forme de comparativ sau superlativ:
anterior, posterior, ulterior, inferior, exterior, interior, minor, major, superior, optim, maxim,
minim, proxim, infim, suprem;
• adjective cu sens superlativ: admirabil, atotştiutor, enorm, extraordinar, gigantic, uriaş,
grozav, infinit, incalculabil, teribil.