Fonetica Si Fonologia

COLEGIUL NAȚIONAL „ZINCA GOLESCU”, PITEȘTI
CATEDRA DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
CURRICULUM LA DECIZIA ȘCOLII
<< ELEMENTE DE FONETICĂ ȘI FONOLOGIE,

ORTOGRAFIE ȘI ORTOEPIE >>
- clasa a IX-a -
(profil uman / pedagogic / vocațional)
TEORIE ȘI MODELE
DE ANALIZĂ FONETICĂ
- ÎN VEDEREA PREGĂTIRII EXAMENULUI DE ADMITERE LA
FACULTATEA DE DREPT ȘI LA ACADEMIA DE POLIȚIE –
Prof. dr. HIU ION-VALERIU
Editura Paralela 45
1
Lucrarea este elaborată conform programei școlare în vigoare pentru Examenul de admitere la
Facultatea de Drept și la Academia de Poliție.
Redactare: prof. dr. Ion-Valeriu HIU
Tehnoredactare: prof. dr. Ion-Valeriu HIU

Editura Paralela 45
Pregătire de tipar: Marius BADEA
Design copertă: Mirona PINTILIE
Corectură: Prof. Constantin VOICULESCU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
HIU, ION-VALERIU
Limba și literatura română. Curriculum la decizia școlii << Elemente de fonetică și fonologie,
ortografie și ortoepie >> - Clasa a IX-a (profil uman / pedagogic / vocațional) / Teorie și modele de
analiză fonetică în vederea pregătirii Examenului de admitere la Facultatea de Drept și la Academia de
Poliție / Ion-Valeriu HIU – Pitești: Paralela 45, 2020
ISBN:
811.135.1
821.135.1.09
COMENZI – CARTEA PRIN POȘTĂ
EDITURA PARALELA 45
Bulevardul Republicii, nr. 148, Clădirea C1, etal 4, Pitești,
Jud. Argeș, cod 110177
Tel.: 0248 633 130; 0753 040 444; 0721 247 918
Tel./fax: 0248 214 533; 0248 631 439; 0248 631 492
E-mail: comenzi@edituraparalela45.ro
Tiparul executat la tipografia Editurii Paralela 45
E-mail: tipografice@edituraparalela45.ro
Copyright C Editura Paralela 45, 2020
Prezenta lucrare folosește denumiri ce constituie mărci înregistrate, iar conținutul este protejat de
legislația privind dreptul de proprietate intelectuală.
www.edituraparalela45.ro
2
Cuvânt-înainte
Lucrarea Limba și literatura română. Curriculum la decizia școlii << Elemente de Elemente de fonetică
și fonologie, ortografie și ortoepie >> - Clasa a IX-a (profil uman / pedagogic / vocațional) / Teorie și modele
de analiză fonetică în vederea pregătirii Examenului de admitere la Facultatea de Drept și la Academia de
Poliție urmărește abordarea structurată a noțiunilor de fonetică studiate în gimnaziu și în liceu și se adresează
elevilor care se pregătesc pentru examenul de Admitere la facultatea de Drept ori Academia de Poliție, și, implicit,
tuturor liceenilor care simt nevoia unui ajutor în sistematizarea cunoștințelor, în antrenarea competențelor din
domeniul gramaticii, precum și în evaluarea progreselor realizate de-alungul acestui proces. Organizarea
prezentului ghid metodico-științific respectă întru totul programa școlară aflată în vigoare și mai ales principiul
eficienței și al învățării personalizate, care îi oferă elevului posibilitatea de a-și concepe sistematizat un parcurs de
studiu adecvat necesităților sale. Prezentul ghid este realizat în urma constatării amare că școlile noastre sunt
invadate de lucrări care pretind să vină în ajutorul tinerilor pentru pregătirea examenelor. Ghidul este un proiect
dedicat în exclusivitate elementelor de fonetică și fonologie, ortografie și ortoepie și se adresează celor care
doresc să-și reîmprospăteze cunoștințele de fonetică, dar și elevilor care studiază vocabularul în cadrul orelor de
limba română.
Prima parte a ghidului cuprinde noțiuni detaliate despre disciplina Foneticii și fonologiei ca parte
integrantă a lingvisticii care studiază aparatul fonoarticulator, articularea sunetelor, aparatul auditiv și sunetul
analizat în paralel cu fonemul în vederea clasificării sunetelor: vocale, semivocale, consoane. Pe de altă parte, în
capitolul Fonologiaca disciplină lingvistică este analizat sistemul fonologic al limbii române privind cele trei
sisteme: vocalic, semivocalic și consonantic din prisma silabei (diftongilor, trftongilor și hiatului), a accentului și a
intonației și mai ales a despărțirii cuvintelor în silabe după principiile și regulile DOOM2. Toate aceste noțiuni
teoretice sunt bine argumentate și exemplificate la tot pasul.
Cea de a doua parte, „Ortografie și ortoepie” cuprinde noțiunile despre relația dintre vorbire și scriere
(conform structurii subiectelor Examenului de Admitere la Facultatea de Drept / Academia de poliție) ce pot fi
aplicate la clasă în decursul celor patru ani de studiu liceal, constituind un real sprijin în pregătirea completă și
complexă a elevilor. Acestea permit focalizarea elevului pe anumite aspecte particulare în rezolvarea temelor, în
realizarea sarcinilor de lucru sau a proiectelor din cadrul orelor de limba română. Această parte vizează:
corespondența dintre fonem (sunet) și literă, principiile ortografiei limbii române actuale, normele ortografice și
ortoepice de scriere și pronunțare după DOOM2 (a vocalelor, semivocalelor, consoanelor, diftongilor, triftongilor,
a vocalelor în hiat, a consoanelor și vocalelor duble, a numelor proprii românești și străine, a cuvintelor compuse,
a unor abrevieri și locuțiuni etc.), explicarea la nivel grafic, sintactic și stilistic a tuturor semnelor de punctuație și
de ortografie, cât și greșelile de scriere și de limbă: cacofonia și hipercorectitudinea. Toate noțiunile teoretice sunt
exemplificate și explicate pe înțelesul tuturor.
La sfârșitul ghidului sunt atașate câteva câteva teste grilă de evaluare utile în rezolvarea sarcinilor de lucru de
acasă ale elevilor ce vizează noțiunile prezentate anterior la nivel teoretic.
Consider că acest ghid asigură oricărui elev o pregătire rapidă, temeinică și eficientă, deoarece respectă întru
totul structura programei Examenului de Admitere la Facultatea de Drept / Academia de poliție, clarifică și
sistematizează volumul mare de informații, fiind indicat nu numai în anul susținerii examenului, ci și în efectuarea
temelor la orele de limba și literatura română în toți cei patru ani de liceu. Există în aceste studii munca la clasă de
peste 10 ani și dragostea pentru cunoaștere.
02 septembrie 2019 - 03 septembrie 2020
Autorul
3
ADIO, LA TÂRGOVIȘTE!
Versuri: Grigore Alexandrescu
Muzica: Anton Pann
.....................................................................................
Din sânul maicii mele, născut din griji, necazuri,

Răstriștea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hrănit,
Ca ale mării repezi și groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.
Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,

Și ochii-mi mulțumire deloc nu întâlnesc,
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecând mă ocolesc.
Așa! așa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;

Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna pe’a mea frunte și caut un mormânt.
Din zilele trecute, din veacu, lucru de aur,

Din viea’mi fericire, din sfântul lor amoru,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineața din visuri care sboru;
Așa, fără-ndoială, amara mea viață

De-acum e pentru mine năsip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n’află sărmanul călător.
Dar însă suvenirul ființelor iubite

Va fi la al meu suflet la veci înfățișat
Ca frunzele aduse de vijelii purtate
Ca vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.
De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,

Acum peste măsură mă văd îndestulat;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea viață curând ați adunat.
Când toamna se arată al iernii rece soare,

Copacii fără slovă lasă frunze, se usuc!
A mea nenorocire uscând a vârstei floare,
Zic lumii un adio: iau lira și mă duc.
4
CUPRINS
Cuvânt-înainte...........................................................................................................................................p.3
A. ELEMENTE DE FONETICĂ ȘI FONOLOGIE
1. FONETICA CA DISCIPLINĂ LINGVISTICĂ..............................................................................p.9

1.1. Aparatul fonoarticulator.................................................................................................................p.10
1.2. Articularea sunetelor.......................................................................................................................p.11
1.3. Aparatul auditiv...............................................................................................................................p.12
1.4. Sunetul..............................................................................................................................................p.12
1.4.1. Sunetul și fonemul.................................................................................................................p.12
1.4.2. Producerea și receptarea sunetelor........................................................................................p.13
1.4.3. Clasificarea sunetelor............................................................................................................p.13
a). Vocalele..........................................................................................................................p.13
b). Semivocalele..................................................................................................................p.14
c). Consoanele......................................................................................................................p.15
2. FONOLOGIA CA DISCIPLINĂ LINGVISTICĂ........................................................................p.18

2.1. De la fonetică la fonologie...............................................................................................................p.18
2.1.1. Fonie, sunete și semn lingvistic.............................................................................................p.18
2.1.2. Sunete diferite, semne distincte.............................................................................................p.18
2.1.3. Sunete diferite, același semn.................................................................................................p.18
a). Explicația fonetică..........................................................................................................p.19
b). Explicația fonologico-psihologistă.................................................................................p.19
b). Explicația fizic-relațională.............................................................................................p.19
2.2. Sistemul fonologic al limbii române...............................................................................................p.20
a. Unitățile fonologice.....................................................................................................................p.20
b. Structura sistemului fonologic.....................................................................................................p.20
2.3. Fonemul............................................................................................................................................p.20
2.3.1. Sistemul vocalic.....................................................................................................................p.22
2.3.2. Sistemul semivocalic.............................................................................................................p.23
2.3.2. Sistemul consonantic.............................................................................................................p.23
2.4. Silaba.................................................................................................................................................p.24
2.4.1. Diftongul................................................................................................................................p.26
a. Clasificarea diftongilor....................................................................................................p.26
b. Diftong vs triftong...........................................................................................................p.26
2.4.2. Triftongul...............................................................................................................................p.28
2.4.3. Hiatul.....................................................................................................................................p.28
a. Vocalele de același fel în hiat..........................................................................................p.29
b. Vocalele diferite în hiat...................................................................................................p.29
c. Hiat în lanț........................................................................................................................p.30
2.4.4. Despărțirea cuvintelor în silabe (regulile silabației fonetice)................................................p.30
a. Regulile de despărțire ale cuvintelor în silabe (după pronunțare)...................................p.30
b. Despărțirea la capăt de rând.............................................................................................p.32
2.5. Accentul............................................................................................................................................p.34
2.5.1. Accentul de intensitate..........................................................................................................p.35
2.5.2. Accentul de intonație.............................................................................................................p.37
2.5.3. Accentul metric.....................................................................................................................p.37
2.6. Intonația............................................................................................................................................p.37
5
B. ORTOGRAFIE ȘI ORTOEPIE
1. RELAȚIA DINTRE VORBIRE ȘI SCRIERE................................................................................p.38

1.1. Alfabetul limbii române..................................................................................................................p.38
1.2. Corespondența dintre fonem (sunet) și literă................................................................................p.39
a). Aceeași literă – sunete diferite...................................................................................................p.40
b). Aceeași literă transcrie grupuri diferite de sunete......................................................................p.40
c). Un grup de litere – un singur sunet............................................................................................p.40
d). Mai multe litere diferite – același sunet.....................................................................................p.41
2. PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI LIMBII ROMÂNE ACTUALE..............................................p.42

2.1. Principiul fonologic (fonetic)..........................................................................................................p.42
2.2. Principiul etimologic........................................................................................................................p.43
2.3. Principiul morfologic.......................................................................................................................p.43
2.4. Principiul sintactic...........................................................................................................................p.44
2.5. Principiul silabic..............................................................................................................................p.44
2.6. Principiul simbolic...........................................................................................................................p.45
3. NORME ORTOGRAFICE ȘI ORTOPEICE (REGULI DE SCRIERE ȘI DE PRONUNȚARE

LITERARĂ – DUPĂ DOOM2.............................................................................................................p.45
3.1. Regulile de scriere și de pronunțare ale vocalelor / semivocalelor..............................................p.45
a). Scrierea și pronunțarea vocalelor „â” și „î”..................................................................................p.45
b). Scrierea și pronunțarea vocalei „ă”..............................................................................................p.46
c). Scrierea și pronunțarea vocalei „e”...............................................................................................p.46
d). Scrierea și pronunțarea vocalei „i”...............................................................................................p.46
e). Scrierea și pronunțarea vocalelor „a”, „e” „i” sau „ea”/„eze”/„ească”, „ă”, „â” după consoanele
„ș” și „j”.........................................................................................................................................................p.46
3.2. Regulile de scriere și de pronunțare ale diftongilor.....................................................................p.48
a). Scrierea și pronunțarea diftongului „ea”.......................................................................................p.48
b). Scrierea și pronunțarea diftongului „ia”......................................................................................p.48
c). Scrierea și pronunțarea diftongului „eo”.......................................................................................p.48
d). Scrierea și pronunțarea diftongului „io”......................................................................................p.49
e). Scrierea și pronunțarea diftongului „ie”.......................................................................................p.49
f). Scrierea și pronunțarea diftongului „oa”.......................................................................................p.49
g). Scrierea și pronunțarea diftongului „ua”......................................................................................p.49
h). Scrierea și pronunțarea diftongului „uă”......................................................................................p.49
3.3. Regulile de scriere și de pronunțare ale triftongilor.....................................................................p.49
a). Scrierea și pronunțarea triftongilor „eai”, „eau” și „iai”, „iau”...................................................p.49
b). Scrierea și pronunțarea triftongilor „eoa”, „ioa”..........................................................................p.49
3.4. Regulile de scriere și de pronunțare ale vocalelor în hiat............................................................p.49
3.5. Regulile de scriere și de pronunțare ale consoanelor...................................................................p.51
3.6. Regulile de scriere și de pronunțare ale literelor (consoanelor și vocalelor) duble...................p.53
3.7. Scrierea și pronunțarea numelor proprii românești / străine.....................................................p.54
6
3.8. Scrierea cu literă mică sau mare la inițială...................................................................................p.54
3.9. Scrierea cuvintelor compuse...........................................................................................................p.55
a). Scrierea într-un cuvânt..................................................................................................................p.55
b). Scrierea cu cratimă........................................................................................................................p.56
3.10. Scrierea și citirea unor abrevieri..................................................................................................p.56
3.11. Scrierea locuțiunilor......................................................................................................................p.56
3.12. Scrierea grupurilor de cuvinte.....................................................................................................p.57
4. SEMNELE GRAFICE La NIVELUL ORTOGRAFIC ȘI DE PUNCTUAȚIE.......................p.57

4.1. Apostroful.........................................................................................................................................p.57
a). La nivel grafic...............................................................................................................................p.57
b). La nivel stilistic.............................................................................................................................p.58
4.2. Bara oblică........................................................................................................................................p.58
4.3. Blancul..............................................................................................................................................p.59
4.4. Cratima.............................................................................................................................................p.59
4.5. Două puncte......................................................................................................................................p.63
a). La nivel sintactic...........................................................................................................................p.63
4.6. Ghilimele...........................................................................................................................................p.64
4.7. Linia de dialog..................................................................................................................................p.65
4.8. Linia de pauză..................................................................................................................................p.66
4.9. Parantezele.......................................................................................................................................p.67
a). Parantezele rotunde.......................................................................................................................p.67
b). Parantezele drepte.........................................................................................................................p.68
c). Parantezele oblice.........................................................................................................................p.68
4.10. Punctele de suspensie.....................................................................................................................p.68
4.11. Punctul............................................................................................................................................p.69
4.12. Punctul și virgula...........................................................................................................................p.72
7
4.13. Semnul exclamării.........................................................................................................................p.73
4.14. Semnul întrebării...........................................................................................................................p.74
4.15. Virgula............................................................................................................................................p.75
5. GREȘELI DE LIMBĂ ȘI DE EXPRIMARE................................................................................p.77

5.1. Cacofonia..........................................................................................................................................p.77
5.2. Hipercorectitudinea........................................................................................................................p.78
a). Hipercorectitudinea fonetică.........................................................................................................p.79
b). Hipercorectitudinea gramaticală...................................................................................................p.79
C. TESTE DE EVALUARE SUMATIVĂ

(grile de evaluare)
Testul 1.....................................................................................................................................................p.80
Testul 2....................................................................................................................................................p.82
Testul 3.....................................................................................................................................................p.84
Testul 4....................................................................................................................................................p.86
Testul 5....................................................................................................................................................p.88
8
A. ELEMENTE DE FONETICĂ ȘI FONOLOGIE
Scrierea limbii române utilizează două sisteme de elemente grafice – literele și semnele de
ortografie și de punctuație – și un set de reguli de scriere și de pronunțare literară a literelor în cuvinte,
a cuvintelor și a grupurilor de cuvinte în propoziție, precum și câteva reguli de despărțire a cuvintelor în
silabe și la capăt de rând.
1. FONETICA CA DISCIPLINĂ LINGVISTICĂ

Fonetica este o disciplină a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea și receptarea
sunetelor limbajului articulat. Împreună cu gramatica și lexicologia formează ramurile lingvisticii ‒ știința
care studiază limba și legile ei de dezvoltare. Termenul „fonetică” poate însemna două lucruri: o componentă
a unei limbi sau o disciplină x lingvistică care se ocupă cu studiul sunetelor unei limbi. Dintr-o altă
perspectivă, fonetica reprezintă primul nivel al limbii, compus din elementele primare care formează acea
limbă: sunetele, accentul, intonația. La acest nivel se realizează articularea unităților distinctive
minimale ale limbii, care nu au corespondente directe în planul semnificației, deși participă la formarea
cuvintelor (unități cu semnificație). În fapt, sutele de mii de cuvinte ale limbii sunt formate din câteva zeci de
astfel de unități minimale distincte (sunete distincte).
Ca parte componentă a limbii, fonetica este un ansamblu de sunete specifice pronunțării în limba
respectivă. Prin sunet înțelegem un produs al vocii omenești, capabil să intre în anumite combinații cu alte
sunete asemenea și să formeze învelișurile sonore ale cuvintelor. Cuvintele, la rândul lor, se combină între
ele, conform unor reguli stricte gramaticale. Prin urmare, fonetica, lexicologia (studiul vocabularului) și
gramatica sunt cele trei componente ale limbii, adică sistemul prin care oamenii comunică.
Ca disciplină lingvistică, fonetica însemnă studiul sunetelor proprii vorbirii într-o anumită limbă,
descrierea și clasificarea lor. În aria ei de interes intră și descrierea și clasificarea combinațiilor de sunete
specifice limbii respective. Altfel spus, fonetica studiază aspectele fiziologice ale producerii sunetelor, de
la articulare până la percepţia sunetului, dar și modul în care acestea funcționează în limbă. Trebuie
menționat încă de la început că disciplina fonetică este numai una, deci principiile și regulile acestei
discipline lingvistice pot fi folosite pentru a studia sunetele oricărei limbi vorbite. Cu toate acestea vorbim de
fonetica unei anumite limbi: fonetica limbii române, fonetica limbii engleze etc. (în limba română există 7
vocale și 22 de consoane, iar în limba engleză există 12 vocale și 24 consoane). Studiul foneticii ne arată, pe
de o parte, că limbile vorbite nu folosesc toate sunetele produse de vocea umană. Pe de altă parte, îmbinările
sunetelor și gruparea lor în sunete-tip nu sunt identice în toate limbile. De aceea, limba este definită ca un
instrument prin care membrii unei comunități lingvistice comunică între ei, ca un ansamblu de
mijloace fonetice, lexicale și gramaticale, organizate în sisteme. În orice enunț, precum cel de mai jos,
întâlnim toate cele trei mijloace enumerate anterior:
 „Dom’le, filmul, o coproducție americano‒sud-coreeană din anii ’90, a fost o capodoperă!”.
Dacă citim cu atenție și cu glas tare textul de mai sus, vom observa că enunțul prezintă unele aspecte
care țin de conținut, iar altele care țin de expresie. Cele care țin de conținut sunt: propoziția, funcțiile și
relațiile sintactice, clasele și categoriile morfologice, cuvintele, sensurile și semnificațiile. Cele care țin
de expresie se împart în funcție de cum sunt percepute:
 auditiv: sunete, accent, intonație;
 vizual: litere, spații albe între cuvinte, semne ortografice, punctuație.
Astfel că, Fonetica are ca obiect de studiu aspectele limbii care țin de expresie, formate din semne
audibile și vizibile, enunțate anterior. Atunci când vorbim de sunete ca obiect de studiu al foneticii, avem în
vedere sunetele articulate ale vorbirii. Acestea sunt studiate din perspectiva emițătorului (modul lor de
producere) și din cea a receptorului (modul lor receptare). Investigarea sunetelor articulate se face cu
ajutorul aparatelor speciale de înregistrare, analiză și reproducere, precum și prin intermediul experimentelor.
Până la începutul secolului al XX-lea, fonetica a studiat sunetele din punctul de vedere al calităților lor fizice
(fiziologice și acustice). După acest moment, sunetele au început să fie studiate din punctul de vedere al
9
funcției lor lingvistice. Această abordare în studiul sunetelor i-a revenit fonologiei, denumită și fonetică
funcțională, o ramură a foneticii:
 fonetica generală (studiază sunetele vorbirii indiferent de limbă);
 fonetica descriptivă (studiază sunetele unei anumite limbi la un anumit moment);
 fonetica istorică (studiază evoluția și regulile după care evoluează sunetele sunete unei
limbi);
 fonetica experimentală (studiază sunetele prin mijloace tehnice);
 fonetica sintactică (studiază dependența pronunției unui cuvânt de cuvintele învecinate);
 fonetica sintetică (studiază generarea artificială a sunetelor);
 fonetica funcțională sau fonologia (studiază sunetele unei limbi din punctul de vedere al funcției
pe care acestea le au în determinarea sensului sau categoriei gramaticale a cuvintelor)
Deși există o relație de incluziune între cele două discipline (fonetică și fonologie), în sensul că
fonologia este o subramură a foneticii, ele și-au împărțit oarecum obiectul de studiu. Foneticii i-a revenit
studiul sunetelor dintr-o perspectivă fizică, adică studiul structurii sonore care are ca unitate sunetul.
Fonologiei i-a revenit funcționarea sunetelor, adică o abordare fizic-relațională, care are ca unitate fonemul.
Din perspectiva actului de comunicare și a modului în care un mesaj este emis și receptat, fonetica se
împarte în:
 fonetica articulatorie (studiază producerea sunetelor);
 fonetica acustică (studiază propagarea sunetelor până la receptarea de către urechea internă);
 fonetica neuroperceptivă (studiază procesele neuronale prin care sunetele sunt înțelese).
Fonetica studiază sunetele articulate ca fenomene fizice (entități acustice) și urmărește producerea,
transmiterea și receptarea lor. Fonologia este o subramură a foneticii, care studiază latura funcțională
a sunetelor și care are ca unitate fonică minimă fonemul.
În manualele școlare, noțiunea de sunet este folosită cu sensul de fonem, iar noțiunea de fonetică cu
sensul de fonologie. Trebuie menționat că diversele limbi vorbite de comunitățile umane diferă din punct de
vedere fonologic, nu fonetic. Toate limbile folosesc aceleași sunete (identice acustic), dar din punct de
vedere fonologic acestea au fost grupate în foneme diferite. Spre exemplu, limba română are un număr
diferit de foneme față de limba engleză. Astfel, în timp ce în limba română există 7 vocale, dintre care 4
pot fi și semivocale și 22 de consoane, în limba engleză există 12 vocale și 24 consoane.
1.1. APARATUL FONOARTICULATOR
Aparatul fonoarticulator, prin intrarea în vibrație și prin modificarea caracteristicilor curentului
de aer expirat, este responsabil de producerea sunetelor articulate. Sunetele articulate apar prin mișcarea
componentele aparatului fonoarticulator, aflate sub coordonarea creierului.
Aparatul fonoarticulator este format din plămâni, laringe, glotă, epiglotă, faringe, cavitatea bucală și
fosele nazale:
 plămâni ‒ reprezintă organul care inițiază fonațiunea prin pomparea curentului de aer;
 laringe ‒ conține patru coarde vocale (două superioare și două inferioare), care constituie sursa și
primul modulator al sunetului;
 glotă ‒ un orificiu al laringelui cuprins între coardele vocale;
 epiglotă ‒ o membrană așezată în partea superioară a laringelui, pe care-l închide prin astuparea
glotei în momentul înghițirii;
 faringe ‒ un canal membranos și musculos aflat între cavitatea bucală și esofag, care are rolul
unui rezonator;
 cavități supralaringiene ‒ formate din cavitatea bucală și fosele nazale; acestea amplifică și
modulează sunetul;
 organe articulatorii propriu-zise ‒ formate din limbă, palatul moale (vălul palatin), palatul dur
(cerul gurii), zona alveolară, dinții, maxilarul inferior, buzele; acestea reprezintă obstacole care
individualizează articularea sunetului;
Toate aceste elemente ale aparatului fonoarticulator se numesc organe articulatorii, iar traseul urmat
de aer prin toate aceste elemente poartă numele de canal fonator sau traiect vocal. Totalitatea mișcărilor
efectuate de organele articulatorii se numește articulare. După modul în care intervin în articularea
sunetelor, organele articulatorii se împart în active și pasive. Cele active execută anumite mișcări pentru a
10
produce sunete. Din această categorie fac parte: coardele vocale, uvula, limba, maxilarul inferior și buzele.
Celelalte sunt pasive.
Astfel că, plămânii reprezintă sursa de aer fonator, iar prin expirație este asigurat aerul necesar în
procesul de fonație. Plămânii lucrează sub acțiunea mușchilor inspiratori și expiratori ai cavității toracice,
precum și prin acțiunea diafragmei. Aceasta din urmă permite mărirea volumului de aer al plămânilor, prin
coborâre ei, sau micșorarea volumului de aer al plămânilor, prin urcarea ei. Mărirea volumului toracelui
atrage după sine scăderea presiunii aerului din interiorul plămânilor, iar pentru a o egaliza cu cea exterioară,
aerul este inspirat prin gură, nas și apoi prin laringe spre plămâni. Micșorarea capacității toracice
implică o creștere a presiunii din plămâni, urmată de eliminarea aerului în exces, prin expirație, pentru a
egaliza presiunea exterioară. Cele două acțiuni, inspirație și expirație, reprezintă fazele respirației. Revenind
la parcursul aerului prin canalul fonator, după ce părăsește plămânii, aerul se ridică și se îndreaptă spre
laringe. Pe parcurs, trece printr-un tub de legătură între plămâni și laringe, numit trahee. Aici, curentul
de aer expirat se transformă în curent de aer fonator. În laringe are loc o modificare a direcției aerului
expirat și apar sunetele sonore. Ca structură, laringele este format din inele cartilaginoase, reunite prin
mușchi: cartilajul tiroid, cartilajul cricoid, cartilajul aritenoid și cartilaje corniculate. Între inelul tiroid și
cel aritenoid se află coardele vocale, formate din cuta mucoasei, o lamă elastică și un mușchi. Coardele
vocale sunt în număr de patru și sunt dispuse în perechi: cele superioare și cele inferioare. Coardele vocale
superioare formează la articularea sunetelor o deschizătură triunghiulară numită glotă. Coardele vocale
inferioare, atunci când vibrează, formează vocea, transmisă în exterior prin aerul expirat. La fonațiune pot
participa numai coardele inferioare, puse în mișcare de vibrația aritenoidului, și care vibrează sub comanda
sistemului nervos central. La capătul superior, laringele prezintă un capac prin care este blocat accesul în
laringe în procesul de deglutiție, numit epiglotă. După ce depășește și acest punct, aerul fonator expirat se
îndreaptă spre faringe. În faringe aerul este expirat spre cavitatea bucală, unde produce sunetele orale sau
spre cavitatea bucală și nazală, pentru a produce sunetele nazale și nazalizate. Distribuirea aerului spre una
din cele două căi se face cu ajutorul vălului palatului și prin prelungirea acestuia: uvula și lueta. Din
laringe, vocea se îndreaptă spre cavitatea bucală și cea nazală. Cavitatea bucală, ca rezonator, este punctul în
care aerul fonator și implicit sunetele primesc trăsături specifice. Prin intermediul mușchilor, cavitatea
bucală poate fi micșorată, închisă sau deschisă afectând astfel sunetele emise. Cavitatea bucală este formată
din mai multe elemente, toate intervenind în procesul de fonațiune: maxilarul superior, maxilarul inferior,
mușchiul lingual (limba) și buzele. Maxilarul superior prezintă bolta palatului, care la rândul ei e împărțită
în trei: bolta anterioară (prezintă și alveolele în care se află dinții), bolta mediană sau palatală (formată
din 3 părți: prepalatală, mediopalatală, postpalatală) și bolta posterioară sau velară. Cea anterioară
împreună cu cea mediană formează palatul tare, iar cea posterioară palatul moale sau vălul palatului. Limba
prin mușchiul lingual (în fapt mușchiul este format din 27 de mușchi diferiți ca formă și mărime) este
elementul care intervine în producerea celor mai multe sunete. Din perspectiva mobilității, limba este
împărțită în trei părți: vârful (apex), mijlocul (partea dorsală) și rădăcina (partea posterioară). Cavitatea
nazală joacă rolul de rezonator și amplificator, dar care nu suferă nicio schimbare la trecerea fluxului fonic.
Fluxul fonic nazal sau nazalizat este sonor, iar fosele nazale reprezintă culoarul prin care acest flux trece,
atunci când vălul palatului este îndepărtat de peretele faringelui. Buzele (sau labiile) reprezintă capătul
canalului fonator, principalul loc de ocluziune și de îngustare a rezonatorului bucal. Ele sunt totodată și
ultimul rezonator în care fluxul fonic este rotunjit (labializare).
1.2. ARTICULAREA SUNETELOR
Articularea sunetelor reprezintă totalitatea mișcărilor efectuate de organele articulatorii care
formează aparatul fonoarticulator. Articularea poate fi privită din perspectiva a trei factori:
 modul de articulare;
 locul de articulare;
 prezența sau absența vibrațiilor glotale.
Modul de articulare și locul de articulare sunt aspecte elementare în procesul de producere
a sunetelor vorbirii. Ele reprezintă baza sunetelor ca unități fonice pentru limbă și apar doar în combinații
simultane (nu pot apărea izolate una de alta). Din combinația lor rezultă articularea fluxului de aer și
formarea unor segmente fonice. Toate trăsăturile articulatorii specifice unei limbi formează baza de
articulație a respectivei limbi sau, așa cum o întâlnim în vorbirea curentă, accentul limbii.
11
Procesul prin care aparatul fonoarticulator produce sunete poate fi împărțit în două etape:
 în prima etapă, aerul este expirat din plămâni prin trahee, formând o coloană de aer fonator, și
întâlnește coardele vocale din laringe. Sub comanda creierului, prin intermediul terminațiilor
nervoase, coardele vocale intră în vibrații. Prin aceste vibrații apar sunetele sonore, care înseamna
de fapt formarea vocii. Acest proces prin care se produce vocea se numește fonațiune;
 În a doua etapă, coloana de aer fonator se îndreaptă spre exterior, iar pe parcurs întâlnește diverse
obstacole. În cele din urmă, vibrațiile inițiale sunt amplificate de diverse rezonatoare (cavitatea
faringiană, cavitatea bucală, cavitatea labială, cavitatea nazală).
Tubul acustic neuniform cuprins între laringe și cavitățile bucală sau nazale poartă numele de traiect
vocal. Practic, pe acest traiect energia musculară a organelor articulatorii se transformă în energie acustică,
care poate fi modificată prin rezonatoarele și prin obstacolele pe care le întâlnește. Curentul de aer fonator și
modularea prin intermediul rezonatorilor din traiectul vocal formează o undă sonoră caracterizată prin
amplitudine, frecvență și spectru. Prin urmare, sunetele sunt rezultatul interacțiunii coloanei de aer cu
obstacolele și rezonatoarele întâlnite.
1.3. APARATUL AUDITIV
Aparatul auditiv este responsabil cu receptarea sunetelor produse de aparatul fonoarticulator.
Sunetele emise de un emițător sunt transformate într-un mesaj nervos, decodificat de creierul
ascultătorului.
Aparatul auditiv este format din:
 canalul auditiv extern ‒ preia și conduce sunetul spre urechea mijlocie;
 membrana timpanică ‒ intră în vibrație la contactul cu sunetul;
 un grup de oscioare ‒ transmit vibrațiile spre urechea internă;
 urechea internă (cohleea) ‒ vibrațiile se transformă în impulsuri nervoase.
1.4. SUNETUL
Sunetul este cea mai mică unitate a limbii. Din punct de vedere fizic, este cea mai mică emisiune
sonoră articulată, altfel spus, cel mai scurt produs al vocii omenești. Într-o accepțiune mai largă, sunetul
reprezintă o vibrație a particulelor unui mediu capabil să producă o senzație auditivă. În sens restrâns,
sunetul articulat sau vorbit reprezintă un element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer
expirat. Cele două definiții de mai sus urmăresc să descrie sunetul ca o entitate fizică (sonoră), rezultat al
fiziologiei și caracterizat de acustică.
Dacă privim sunetele care pot fi articulate ca unități distincte acustic, – rezultat al contextul fonetic
diferit, al individului care le rostește și al situației în care sunt pronunțate, precum și în funcție de criteriile de
caracterizare articulatorie (deschidere, localizare, sonoritate, înălțime, continuitate etc) -, vom constata că
sunetele (cel puțin teoretic) sunt infinite. Altfel spus, fonetic, nu avem de a face cu un număr fix de vocale și
consoane, ci cu o infinitate de realizări vocalice și consonantice. Funcționarea sunetelor ca unități perfect
distincte ar fi condus la imposibilitatea psihică de a memora toate sunetele, iar limba ar fi fost un instrument
inoperant. Selectarea variantelor optime (un număr fix de vocale și consoane), pe care le-am investit cu
relevanță lingvistică, a fost un proces de durată, care s-a făcut în procesul de constituire a limbii. Acestă
realizare a fost posibilă datorită funcției lingvistice a sunetului (vezi fonemul) și implicării acestuia în
mecanismul structurării și funcționării limbii (vezi silaba, accentul și intonația). De acestă perspectivă
funcțională a sunetelor se ocupă o altă disciplină, o subramură a foneticii, numită fonologie.
1.4.1. Sunetul și fonemul
Chiar dacă în gimnaziu se vorbește doar despre sunete (probabil din rațiuni didactice), în fonetică se
face o distincție între sunetul concret (rostit și auzit) și sunetul-tip (inexistent în vorbirea particulară a
fiecăruia). Sunetul-tip este numit fonem și reprezintă o clasă de sunete concrete variate care îndeplinesc un
rol identic în vorbire.
Spre exemplu, sunetul r realizat prin vibrarea limbii și sunetul r realizat prin vibrarea omușorului
din cavitatea bucală reprezintă două sunete diferite în pronunțare și receptare (primul este un r normal, iar al
doilea un r graseiat, precum cel din franceză). Cu toate acestea, ele sunt varietăți ale aceluiași sunet-tip
românesc, fonemul r, deoarece niciodată cele două sunete r nu vor forma înțelesuri diferite în cuvintele în
12
care apar. (se pot încerca ambele tipuri de pronunțare în cuvântul cretă; de fiecare dată înțelesul va fi
identic, cretă). De altfel, vocalele și consoanele enumerate mai sus reprezintă toate fonemele limbii române.
Nu vom insista aici mai mult pe dezvoltarea conceptului de fonem (este dezvoltat separat,
vezi fonemul din capitolul Fonologia), oricum studiul școlar al foneticii nu e interesat de subiect. Dar fără a
introduce noțiunea de fonem, nu putem înțelege spre exemplu de ce în limba română există 7 vocale și 22 de
consoane, iar în limba engleză există 12 vocale și 24 consoane. Trebuie să menționăm, de asemenea, că în
manualele școlare, noțiunile de sunet și fonetică sunt folosite cu sensul de fonem, respectiv fonologie.
1.4.2. Producerea și receptarea sunetelor
Sunetele sunt produse prin interacțiunea dintre aerul expirat și aparatul fonator, adică porțiunea
dintre plămâni și gură. În această porțiune se formează vocea, iar aerul plecat din plămâni, la ieșirea din
aparatul fonator, se poate lovi de diverse obstacole, precum: limbă, dinți, buze. Sunetele articulate produse
de aparatul fonator sunt receptate de aparatul auditiv (de ureche) și sunt trimise către creier (care le
transformă într-un mesaj nervos, decodificat). Sunetele percepute sunt caracterizate prin forță (tărie),
durată, înălțime, intensitate, timbru și calitate. Din punct de vedere acustic, sunetul este o undă sonoră și
are un aspect regulat. El este reprezentat printr-o linie sinusoidală cu oscilații uniforme.
1.4.3. Clasificarea sunetelor
Din punct de vedere acustic, sunetele limbii române se împart în:
 tonuri sau sunete muzicale, produse prin participarea corzilor vocale, numite vocalele: a, e, i, ă,
â(î), o, u (sunete rostite fără ca aerul să întâlnească un obstacol la ieșirea din aparatul fonator);
 zgomote, produse fără participarea corzilor vocale, atunci când coloana de aer fonator întâlnește
un obstacol, numite consoane surde p, t, k’, c, f, s, ș, h, ț, č);
 tonuri însoțite de zgomote, tonurile fiind produse cu participarea corzilor vocale, iar zgomotele ca
urmare a frecării de mușchiul lingual și bolta palatină au fost numite semivocale e, i, o, u (când zgomotele
sunt nazale sau lichide avem de-a face cu consoanele sonante m, n, l, r);
 zgomote însoțite de tonuri, apar atunci când la zgomotul produs de obstacol se adaugă și vibrația
coardelor vocale și sunt numite consoane sonore b, d, g’, g, v, z, j, ğ (sunete care întâlnesc la ieșirea din
aparatul fonator anumite obstacole);
Din punct de vedere al producerii lor, în funcție de prezența sau absența unui obstacol în traiectul
vocal, sunetele se împart în vocale, cu subclasa semivocalelor, și consoane. Vocalele sunt sunetele care ies
libere prin canalul fonator, fără să întâlnească niciun obstacol. Consoanele sunt sunetele care întâlnesc
diferite obstacole în canalul fonator. În limba română, vocalele sunt în număr de 7 – a, ă, â(î), e, i, o, u – și
pot forma singure silabă. Consoanele sunt în număr de 22 – b, c, d, f, g, h, j, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v, z, č, ğ,
k’, g’ – și nu pot forma singure silabă. O parte dintre vocale, mai exact 4 la număr, o, i, ḙ, ṷ, formează o
categorie aparte de sunete, numită semivocale. Semivocalele, deși seamănă cu vocalele, nu pot alcătui
singure silabă și pot fi rostite doar împreună cu o vocală.
a). Vocalele
Vocalele sunt sunete continue produse de coloana de aer vibrant, care se rostesc fără efort (aerul
nu întâlnește niciun obstacol la ieșirea din aparatul fonator) și pot forma și singure silabe. Vocalele sunt
sunetele propriu-zise, muzicale ale limbii, care se produc prin trecerea liberă a fluxului fonator prin laringe
(aerul iese liber din laringe) și, care pot fi pronunţate singure (fără ajutorul altui sunet), deoarece unda lor
sonoră are caracter regulat, periodic. Prin urmare, producerea lor se face cu solicitarea maximă a laringelui și cu un
minim efort articulator. Diferitele vocale apar ca urmare a modificării formei rezonatorilor bucali și labiali,
rezultată din apropierea sau depărtarea mușchiului lingual de palatul tare sau moale, ori din întinderea sau rotunjirea
buzelor. În emisiunea vocalelor palatul moale este ridicat și închide trecerea coloanei de aer fonator spre fosele nazale.
Toate vocalele limbii române sunt orale (unele precum vocala î sunt nazalizate sub influența consoanelor
nazale), sonore și continue, tonuri muzicale care nu au nevoie de sunete de sprijin. Vocalele formează
nucleul silabei și pot primi accent.
În limba română există 7 vocale: a, ă, â(î), e, i, o, u. Acestea se clasifică după 3 criterii: gradul de
deschidere sau închidere a maxilarului (apertură), apropierea sau depărtarea mușchiului lingual de palat,
participarea sau neparticiparea buzelor.
 după modul de articulare / gradul de deschidere (distanța dintre maxilarul inferior și maxilarul superior,
unde se creează rezonatorul): vocale deschise a; vocale medii/semideschise e, ă, o; vocale închise i, â(î), u;
 după participarea buzelor: vocale rotunjite (labiale) o, u; vocale nerotunjite (nelabiale a, e, i, ă, â(î);
13
 după localizare / participarea limbii: vocale anterioare sau palatele e, i; mediale sau centrale a ă, â(î);
posterioare sau velare o, u;
Nela biale Labiale
Apertură Anterioare Mediale Posterioare
Închise i î/â u
Mijlocii e ă o
Deschise a
Dintre cele 7 sunete, a, ă, â(î) sunt întotdeauna în vorbire numai vocale. Restul de 4 sunete o, i, ḙ,
ṷ se pot realiza atât ca vocale, cât și ca semivocale (atunci când sunt semivocale, sunetele respective au o
durată de rostire mai scurtă decât atunci când sunt vocale și sunt incapabile să formeze singure silabe).
Semivocalele participă la formarea grupurilor de sunete numite diftongi și triftongi.
În limba română, vocalele deschise au un reprezentant unic, vocala a. Atunci când este articulată această vocală, limba și
maxilarul inferior se află coborâte, iar buzele sunt depărtate. Vocala a se pronunță cu cea mai mare deschidere a gurii.
Vocalele închise i, â(î), u sunt rostite cu limba și maxilarul inferior în poziția cea mai ridicată față de bolta palatului.
Vocalele medii e, ă, o sunt rostite cu limba într-o poziție mai joasă față de palat decât la rostirea vocalelor închise, dar mai
ridicată decât la rostirea celei deschise. Când limba este împinsă înainte și se apropie de partea anterioară a palatului se
produc vocalele anterioare sau palatale e, i. În acest caz rezonatorul se află în partea posterioară a cavității bucale. Când
limba este împinsă înapoi, iar partea posterioară a limbii este ridicată spre palat sunt produse vocalele
posterioare sau velare o, u. În cazul acestor vocale rezonatorul se află în partea anterioară a cavității bucale, în fața
mușchiului lingual. Când partea posterioară a limbii se apropie de partea posterioară a palatului tare se produc vocalele
mediale sau centrale ă, â (î). Când limba este așezată pe maxilarul inferior, într-o poziție aproape de repaus, este
produsă vocala neutră a. Unii cercetători încadrează această vocală în categoria celor mediale, datorită mișcării foarte
scurte de retragere a limbii, dar fără a se ridica spre palat. În funcție de participarea buzelor la articulare, vocalele se
împart în labiale și nelabiale. Când mușchiul lingual este împins înapoi, rezonatorul se află în partea anterioară a cavității
bucale, după incisivi. Prin participarea buzelor se produc vocalele labiale sau rotunjite o, u. Atunci când buzele nu
participă la articularea vocalelor se produc vocalele nelabiale sau nerotunjite e, i, a, ă, â(î).
Existenţa unei vocale constituie condiţia necesară a existenţei silabei. Spre deosebire de consoane, la
articularea vocalelor aerul fonator iese liber, fără vreun obstacol, modulaţia aerului fiind determinată numai
de vibraţia coardelor vocale, de gradul de deschidere a cavităţii bucale şi de locul de articulare.
b). Semivocalele
Semivocalele sunt vocale scurte care nu se pot rosti decât împreună cu altă vocală, cu care și
formează diftongi sau triftongi. Acestea sunt asemănătoare cu vocalele, dar nu pot forma singure silabe,
nu pot fi pronunţate singure, ci însoţite de o vocală, cu care formează diftongi şi triftongi. Acestea sunt
caracterizate prin timbru vocalic, prin faptul că produce un zgomot de fricțiune specific consoanei și prin
faptul că se strâmtoarează canalul fonator. Acestea nu apar niciodată sub accent, nu au funcție silabică și
fac parte întotdeauna din aceeași silabă din vocala precedentă sau următoare.
Dintre cele 7 vocale, a, ă, â (î) sunt întotdeauna în vorbire numai vocale. Restul de 4 sunete o, i, ḙ,
ṷ se pot realiza atât ca vocale, cât și ca semivocale. Cele 4 semivocale sunt articulate asemenea vocalelor
respective, dar diferența constă în apropierea limbii față de palat în cazul semivocalelor, precum și efortul
expirator mai mare și de o durată mai mică. Atunci când sunt semivocale, sunetele respective au o durată
de rostire mai scurtă decât atunci când sunt vocale și sunt incapabile să formeze singure silabe. Altfel spus,
dacă într-o silabă par a exista două vocale, una dintre ele trebuie să fie semivocală. Deci, semivocalele sunt
întâlnite doar în grupurile de sunete numite diftongi și triftongi.
Pentru a surprinde diferența dintre vocale și semivocale se pot compara elementele constitutive ale
următoarelor perechi de cuvinte:
 i-de-al vs. deal
În primul cuvânt e este vocală și formează silabă singur. În al doilea cuvânt ḙ este semivocală, nu
poate forma singur silabă, dar formează un diftong cu ajutorul vocalei a.
 ha-i-nă vs hai-nă
În primul cuvânt cu înțelesul de „rea la suflet”, i este vocală, formează silabă singur. În al doilea
cuvânt cu înțelesul de „îmbrăcăminte”, i este semivocală și nu poate forma singur silabă. Pentru ca silaba
să existe are nevoie de vocala a, împreună cu care formează un diftong.
Capacitatea vocalelor de a fi și semivocale în anumite contexte este surprinsă în exemplele următoare
(vocala din silabă este îngroșată, semivocala are semnul distinctiv dedesubt):
‒ e vocală: bețe, seră, sferă
‒ e semivocală: bḙat, sḙară, vrḙa
14
‒ i vocală: in, vin, plin
‒ i semivocală: iar, dai, vai
‒ o vocală: dor, mor, spor
‒ o semivocală: doare, moare, soare
‒ u vocală: unu, sursă, cu
‒ u semivocală: noṷă, metroṷ, fiṷ
Semivocalele sunt sunete discontinue care se află la extremitățile extensiunii: „o” și „u”
(posterioare) și „i” și „e” (anterioare):
- semivocala „i” apare după toate vocalele (ai, ei, ii, oi, ui, ăi, îi: „cai, bei, boi, pui, clăi, mâine”) și înaintea
tuturor cu excepția lui „ă” și „î”: „iarnă, piatră, baie, știi, bolnăvior, iulie”;
- semivocala „u” apare numai înaintea vocalei „a” (ziua, piua) și după toate celelalte vocale: „stau, greu,
eu, viu, platou, continuu, hărdău, pârâu”;
- semivocala „e” apare numai înaintea vocalelor „a” și „o”: deal, seară, să meargă, teamă, vreo, leoarcă;
- semivocala „o” nu apare decât în fața vocalei „a”: boală, poartă, soartă, roabă etc.
c). Consoanele
Consoanele sunt sunete ale vorbirii care se rostesc cu efort articulatoriu (aerul întâlnește obstacole
la ieșirea din aparatul fonator) și nu pot forma singure silabe. Obstacolul poate fi un articulator (organ
activ) sau un loc de articulație (organ pasiv sau o porțiune a acestuia). Învingerea obstacolului de către
coloana de aer fonator produce un zgomot de frecare (când are de-a face cu îngustarea canalului fonator),
iar înlăturarea obstacolului produce explozie sau implozie (când înlătură ocluzia). Din cauza obstacolelor
întâlnite, consoanele își pierd caracterul de undă sonoră regulată, muzicală (caracteristici specifice
vocalelor).Obstacolele închid sau îngustează canalul fonator bucal, formând unde suplimentare
nearmonice, iar sunetele inițiale sunt transformate în zgomote. Consoanele se formează în cavitatea bucală,
unele având și o rezonanță nazală, iar producerea lor necesită un minim de efort din partea laringelui.
Acestea sunt formate mai ales din zgomotele produse în timpul fluxului fonator (vocalic), fie de închiderea
totală și deschiderea bruscă a canalului fonator, fie prin strămtorarea lui și care nu pot fi pronunţate
singure, ci numai însoţite de o vocală (ele nu sunt niște sunete independente, ci se articulează cu o
vocală). Ele sunt sunete discontinue, întrucât, spre deosebire de vocale, articularea lor este însoţită de
zgomote, produse de diverse obstacole, pe care aerul fonator le întâlneşte în diverse puncte ale cavităţii
bucale.
În limba română există 22 de consoane: b, c, č, k’, d, f, g, ğ, g’, h, j, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v, z. Ele pot
fi grupate analitic după 3 criterii: locul de articulare, modul de articulare și participarea coardelor vocale
(ca în tabelul următor):
Modul de articulare Locul de articulare
Bilabiale Labio- Dentale Prepalatale Palatale Velare Laringale
detale
Nesonante:
Oclusive Surde p t k’ c (k)
(explozive) Sonore b d g’ g
Semioclusive Surde ț č
(africate) Sonore ğ
Constrictive Surde f s ș (š) h
(fricative) Sonore v z j (ž)
Sonante:
Delusive- Surde
nazale Sonore m n
Lichide:
Laterale Surde
Sonore l
Vibrante Surde
Sonore r
În funcție de locul articulării de pe traiectul vocal unde se formează obstacolul, consoanele sunt de
șapte feluri: (bi)labiale(presupun participarea buzelor: p, b, m), labiodentale (buze-alveole dentale: f, v),
dentale (alveolare: t, d, ț, s, z, n, l, r), prepalatale (se articulează în partea anterioară a palatului - č, ğ, ș, j),
15
palatale (se produc prin apropierea limbii de palat - k’, g’), velare (postpalatalele presupun apropierea
părții posterioare a limbii de vălul palatin (k, g), laringală (se articulează în laringe - h). Denumirea
grupelor s-a făcut după numele organelor care intervin în producerea consoanelor și după locul unde se
produc:
bilabiale articulare la nivelul buzelor b, p, m
labiodentale articulare la nivelul buzei inferioare v, f

și a dinților superiori
dentale / alveolare articulare la nivelul dinților d, t, z, s, ț, n, l, r
prepalatale articulare palatului anterior ž, š, ğ, č
palatale articulare la nivelul palatului mediu g’, k’
velare articulare la nivelul palatului moale g, k
laringale articulare la nivelul laringelui h
În funcție de natura obstacolului (modul de articulare), adică a felului în care intervin organele
articulatorii, consoanele se împart în: oclusive (explozive: produse prin închiderea și apoi deschidrea brsucă
a canalului fonator: p/b, t/d, k’/ g’ și k/g), constrictive (fricative: produse prin îngustarea canalului fonator:
f/v, s/z, ș/j și h), semioclusive (africate, oclusivo-constructive: sunete intermediare între oclusive și
constructive: ț, č și ğ).
oclusive închidere totală (ocluzie) a canalului fonator, urmată de b, p, d, t, g’, k’, g, k

(explozive) deschiderea bruscă a traiectului vocal
oclusive trecerea liberă a coloanei de aer fonator prin fosele nazale m, n

nazale
constrictive îngustarea traiectului vocal este pronunțată, iar aerul se v, f, z, s, ž, š, h

fricative freacă de pereții fantei
constrictive îngustarea traiectului vocal este pronunțată, vârfului limbii r

vibrante vibrează și se apropie de alveolele superioare
constrictive aerul se scurge pe lângă marginile limbii l

laterale
semioclusiv deschiderea treptată a traiectului vocal ț, č, ğ
Consoanele oclusive sau explosive (b, p, d, t, g’, k’, g, k, m, n) sunt articulate prin ocluzia (închiderea
totală) a canalului fonator și deschiderea sa bruscă, urmată de o explozie sau implozie, ca urmare a
presiunii fluxului de aer acumulat în spatele obstacolului. În pronunțarea consoanelor p, b, m, ocluziunea
are loc la nivelul buzelor, pentru n, t, d, ocluziunea are loc la nivelul alveolelor, pentru c, g, ocluziunea este
la nivel velar, iar pentru k’, g’, ocluziunea are loc la nivel palatal.
În cazul consoanele oclusive nazale (m, n), ocluzia apare la nivelul buzelor, dar vălul palatului fiind
coborât, aerul se scurge prin fosele nazale. Explozia rezultată din înlăturarea ocluziei înseamnă sfârsitul
articuării celor două sunete.
Consoanele constrictive sau fricative (v, f, z, s, ž, š, h, r, l) sunt articulate prin îngustarea pronunțată
a canalului fonator, iar aerul se freacă zgomots de pereții acestuia. În pronunțarea f, v, constricția are loc la
nivelul buzei inferioare apropiată de incesivii superiori, pentru s, z, constricția se face la nivelul alveolelor
incisivilor superiori, prin ridicare vârfului limbii, pentru ž, š, constricția se ralizează prin ridicarea
16
marginilor și vârfului limbii spre palatul moale. În cazul consoanei h, construcția se realizează cu ajutorul
rădăcinii limbii care se ridică spre laringe.
Pentru consoanele laterale (l) constricția se realizează cu ajutorul vârfului limbii, care se lipește de
incisivii superiori sau de alveolele lor, iar aerul fonator se scurge prin părțile laterale ale limbii. Pentru
cele vibrante (r) aerul fonator se scurge prin întreruperea contactului limbii cu incisivii sau alveolele.
Datorită aerului fonator care se scurge, cele două consoane mai sunt numite și lichide.
Consoanele semioclusive sau africate (ț, č, ğ) sunt rezultatul combinației celor două feluri de
articulări descrise anterior. Articularea începe cu o ocluzie, dar care nu este urmată de explozie sau
implozie, ci de o constricție. Între ocluzie și constricție predomină a două, iar trecerea de la ocluzie la
construcție este foarte scurtă, durata de articulare a unei africate fiind egală cu a unei consoane normale.
Spre exemplu, articularea consoanei ț începe cu o ocluzie, necesară pentru articularea lui t și se continuă cu
constricția necesară lui s. De aici și notația acestei consoane prin ts în unele limbi.
În funcție de modul în care sunt formate / prezența vibrațiilor faringiene (participarea sau
neparticiparea coardelor vocale) în producerea consoanelor, acestea se împart în nesonante (reprezentate
doar de zgomote) și sonante (la care zgomotele sunt mai slabe, iar tonurile muzicale specifice vocalelor
sunt prezente, predonimă tonurile: l, m, n, r). Consoanele nesonante se împart în sonore și surde.
Consoanele care sunt rezultatul vibraților glotate sunt sonore, iar cele pentru care coardele vocale nu intră
în vibrație sunt surde.
sonante l, m, n, r
nesonante sonore b, v, d, z, g’, g, ž, ğ
nesonant surde p, f, t, s, k’, k, š, č, ț, h
Consoanele sonante (l, m, n, r) sunt rostite cu participarea coardelor vocale. Acestea au un grad
minim de alterare a undei sonore muzicale. Altfel spus, sonantele prezintă atât rezonanță bucală, specifică
vocalelor, cât și zgomotul expirației, specific consoanelor. În fapt, ele sunt sunete intermediare între
consoane și vocale.
Consoanele nesonante sonore (b, v, d, z, g’, g, ž, ğ) sunt rostite cu participarea coardelor vocale.
Acestea prezintă o alterare maximă a undei sonore muzicale inițiale, până la transformarea lor în zgomote.
Consoanele nesonante surde (p, f, t, s, k’, k, š, č, ț, h) sunt rostite fără participarea coardelor vocale.
Acestea prezintă o alterare a undei sonore muzicale inițiale, până la perceperea lor ca zgomote.
Consoanele sonore și cele surde, privite prin opoziția participare/neparticipare a corzilor vocale,
formează următoarele perechi: p-b, t-d, k’-g’, k-g, f-v, s-z, š-ž, ğ-č. ț și h nu au pereche sonoră.
De asemenea, consoanele c, č, k’ și g, ğ, g’ necesită câteva explicații suplimentare:
 consoana c este pronunțată ca în cuvintele: car, ctitor;
 consoana č este pronunțată ca în cuvintele ceapă, ciorbă;
 consoana k’ este pronunțată ca în cuvintele cheamă, chiar;
 consoana g este pronunțată ca în cuvintele gaz, gard;
 consoana ğ este pronunțată ca în cuvintele geam, giuvaer;
 consoana g’ este pronunțată ca în cuvintele gheață, ghiară.
Din exemplele anterioare se observă că în scris o parte dintre consoanele enumerate nu sunt
reprezentate printr-un singur semn diferit, ci printr-un grup de semne. Din acest motiv unele dintre
cuvinte prezintă un număr diferit de sunete față de litere:
 cuvântul car este format din 3 sunete și 3 litere;
 cuvântul ceapă este format din 4 sunete, dar 5 litere;
 cuvântul gheață este format din 4 sunete, dar 6 litere.
Consoane care se transcriu fonetic diferit faţă de literele pe care le reprezintă:
č = c + e/i; k’= k, qu + e/i (k’ilogram, Quinet = K’inet);
ğ = g + e/i; cs = x (ax, fix);
k’ = che, chi; gz = x (exemplu, examen);
g’= ghe, ghi; k = c (car = kar).
17
2. FONOLOGIA CA DISCIPLINĂ LINGVISTICĂ
Fonologia este o subramură a foneticii care studiază latura funcțională a sunetelor (de aici
denumirea ei de fonetică funcțională) și stabilește sistemul (inventarul) de foneme al unei limbi și
caracterul variantelor acestora. Diferența dintre fonetică și fonologie constă în faptul că prima disciplină studiază
sunetele din perspectivă fizică sau fiziologică, în timp ce a doua le studiază ca realitate lingvistică. O altă diferență
semnificativă între cele două constă în unitățile lor fonice minime. Pentru fonetică unitatea este sunetul, pentru
fonologie este fonemul. Obiectul de studiu al fonologiei constă în inventarierea unităților fonologice și întocmirea
sistemului fonologic al limbii române.
2.1. DE LA FONETICĂ LA FONOLOGIE

Pentru a înțelege dezbaterea din interiorul domeniului foneticii și cum s-a ajuns la conceptul
de fonem, în paralel cu dezvoltarea disciplinei numite fonologie, trebuie să pornim de la semnul lingvistic și
care este relația lui cu sunetele.
2.1.1. Fonie, sunete și semn lingvistic
Ceea ce constatăm din experiența imediată este faptul că cel ce vorbește emite niște sunete în
procesul vorbirii. Sunetele limbii apar prin vibrarea coardelor vocale în timpul emisiunii lor, iar această
acțiune se numește fonie. Altfel spus, o fonie reprezintă o suită formată din unul sau mai multe sunete.
Trebuie menționat că nu orice fonie este un fapt de vorbire. Bunăoară, cineva care face vocalize sau scoate
un sunet de durere nu vorbește. Pentru ca o fonie să însemne vorbire trebuie să existe o corelație
sistematică între fonia respectivă și un obiect din realitate. Spre exemplu, fonia reprezentată în scris
prin casă se referă la o „casă” și nu la altceva (animal, acțiune etc). Prin existența acestei corelații,
recunoscută atât de cel ce o emite, dar și de cel ce o aude, o fonie devine semn lingvistic, deci semnul este o
suită formată din unul sau mai multe sunete.
2.1.2. Sunete diferite, semne distincte
Este cât se poate de intuitiv că atunci când două fonii reprezintă semne lingvistice distincte, spre
exemplu fonia pom și fonia copac, foniile respective trebuie să fie formate din sunete diferite. Acest fapt
este valabil în virtutea ideii că două sunete sunt diferite în măsura în care proprietățile lor fizice (fiziologice
și acustice) sunt diferite.
2.1.3. Sunete diferite, același semn
Ceea ce este mai puțin intuitiv este faptul că nu toate sunetele care diferă prin proprietățile lor
fizice au posibilitatea de a diferenția între ele semne lingvistice. Altfel spus, în unele situații, sunete total
diferite ca structură fizică reprezintă același semn lingvistic. Pentru a înțelege această realitate, care a devenit
punctul de cotitură de la care explicațiile strict fonetice nu au mai fost suficiente și a apărut noua disciplină,
fonologia, ne vom folosi de un exemplu. Dar mai înainte de exemplu facem o paranteză pentru a aduce niște
lămuriri, să le spunem experimentale.
Odată cu evoluția instrumentelor de analiză, foneticienii au reușit să surprindă cu mai multă acuratețe sunetele
vorbite și au constatat că în realitatea vorbirii există mai multe sunete decât cele pe care un vorbitor obișnuit le
percepe ca distincte. S-a concluzionat că doi vorbitori pronunță, de cele mai multe ori, în mod diferit ceea ce
apare ca „același sunet”, ba chiar mai mult, același vorbitor pronunță diferit în momente diferite ceea ce apare ca
„același sunet”. Cele de mai sus sunt ușor de demonstrat dacă ascultăm cum pronunță sunetele limbii române un
nevorbitor de limbă română. Totodată putem să ne aducem aminte cum articulăm sunetele când suntem obosiți
sau când am avut o intervenție stomatologică. Dacă am înregistra cu un aparat special sunetele emise în situațiile
enumerate mai sus am observa că în aceste cazuri diferite emitem sunete diferite pentru ceea ce ne-am obișnuit
să numim „același sunet”.
Revenind la exemplul nostru, dar având în minte paranteza de mai sus, vom observa că
fonia masă rostită în două momente diferite ar putea să aibă pentru vocala a sunete total diferite din punct de
vedere fizic. Astfel am avea pentru momentul T1 vocala a1, iar pentru momentul T2 vocala a2. Pe cale de
consecință logică, avem două fonii diferite ma1să și ma2să și ar trebui să nu le înțelegem. (Aici este cazul să
aducem o nouă lămurire: din dorința de a simplifica explicația am introdus în discuție ca exemplu doar 2
sunete diferite pentru vocala a, dar dacă am lua în calcul limba în totalitatea ei am avea o infinitate de sunete
diferite!) Cu toate acestea, deși „materia sonoră” este diferită în cazul ambelor fonii, în uzul curent al limbii
române cele două fonii funcționează ca și cum ar avea o alcătuire identică, masă.
18
Dacă rămânem în exemplul de mai sus și înlocuim consoana m cu un sunet care reprezintă
consoana c, vorbitorul nu va avea nicio problemă să considere rezultatul ca fiind două fonii total diferite,
respectiv masă, casă.
Să recapitulăm. Avem o situație în care pe baza a 2 fonii diferite înțelegem un singur cuvânt (masă) și
o altă situație în care tot pe baza a două fonii diferite înțelegem două cuvinte diferite (casă și masă). În
primul caz diferența dintre sunetele a1 și a2 nu este este percepută, iar în cel de-al doilea caz, diferența dintre
sunetele c și m este percepută. Foneticienii au trebuit să răspundă la întrebarea: ce anume permite
identificarea lui a1 cu a2 și ce anume determină distingerea sunetelor c, m? Au fost formulate mai multe
tipuri de explicații, iar în cele ce urmează le vom enumera așa cum au fost ele sintetizate de-a lungul
timpului. Ultima explicație, cea fizic-relațională, care ține cont de structura generală a limbii și se bazează pe
funcționalitatea sunetelor, din care rezultă conceptul de fonem, este acceptată de lingvistica actuală.
a). Explicația fonetică
Conform acestei explicații sunt considerate identice două sunete care seamănă între ele din punct
de vedere al calităților fizice (fiziologie și acustică). Această abordare nu a fost considerată satisfăcătoare
întrucât nu prezintă cât de asemănătoare trebuie să fie două sunete din punct de vedere acustic sau fiziologic
pentru a putea fi considerate varietăți ale aceluiași sunet. Spre exemplu, ambele vocale e și i au localizarea
anterioară, dar între ele există o serie de nuanțe intermediare, unele mai apropiate de e, altele mai apropiate
de i, astfel încât, fonetic, un e poate fi considerat ca un i foarte deschis sau un i poate fi considerat un e foarte
închis. Tranziția de la un sunet la altul se face gradat, existând o serie de nuanțe intermediare, motiv pentru
care nu există posibilitatea de a stabili o limită exactă între cele două clase de varietăți.
b). Explicația fonologică-psihologistă
Explicația psihologistă a avut meritul de a introduce o distincție între sunete ca realități fizice și
amprenta psihică pe care o au acestea. Odată cu conturarea acestei abordări, s-au pus și bazele disciplinei
distincte numite fonologie. Un exemplu pentru acest tip de explicație ar suna astfel: ca realități
fizice p din piatră și p din noapte nu sunt identice, în schimb cele două sunete au o singură amprentă în
mintea oricărui vorbitor al limbii române. Datorită acestei amprente vorbitorul nu face diferența între cele
două sunete p. Ulterior, în interiorul aceleiași paradigme, amprenta mentală a sunetului a fost numită fonem
și însemna o entitate psihică, iar sunetele au fost definite strict ca entități fizice (acustice). Chiar dacă
aceste explicații nu au fost pe deplin satisfăcătoare, ele au introdus în discuție distincția dintre sunet și
fonem și au exprimat identificarea a două sunete ca variații ale aceleiași unități.
c). Explicația fizic-relațională
Așa cum spuneam mai sus, explicația bazată pe distincția dintre sunet (entitate fizică) și fonem
(entitate funcțională a sunetului) este cea acceptată de lingvistica actuală. Explicația mentalistă a fost
abandonată, iar explicația actuală ține cont de trăsăturile distinctive ale sunetelor și de capacitatea acestora de
a diferenția semne lingvistice. Chiar dacă conceptul de fonemul este abordat separat, câteva idei despre acest
concept sunt utile și aici. Din exemplul expus mai sus înțelegem că două fonii diferite (ma1să și ma2să), cu
proprietăți fizice diferite, reprezintă același semn lingvistic (masă), iar alte două fonii diferite (masă, casă),
cu proprietăți fizice diferite, reprezintă două semne lingvistice diferite (masă, casă). Prima observație ce
decurge din exemplul anterior, paradoxală la prima vedere, este că ceea ce face ca două fonii să reprezinte
două semne distincte nu constă, pur și simplu, în structura lor sonoră (fizică). A doua observație ce rezultă
din situațiile prezentate este că o fonie este un semn diferit de o altă fonie, numai în măsura în care cele două
fonii au asociate semnificații distincte. Oricât de diferit am pronunța vocala a, din punct de vedere fizic, în
limba română semnificația celor două tranșe sonore ma1să și ma2să, semnificația va fi aceeași masă. Din cele
două observații putem afirma că nu toate proprietățile fizice (sonoritatea) ce caracterizează un sunet
sunt relevante atunci când acesta este constituent al unui semn. Prin urmare, există proprietăți fizice care
disting sunetele (proprietățile fizice disting sunetele a1, a2), dar care sunt nerelevante în distingerea semnelor
(proprietățile nu disting semnul masă) și există proprietăți fizice care disting sunetele (proprietățile fizice
disting sunetele m, c), dar care sunt relevante în distingerea semnelor (proprietățile disting semne
diferite masă, casă). Proprietățile relevante ale sunetelor în distingerea unui semn se numesc trăsături
distinctive (relevante), iar proprietățile nerelevante în distingerea unui semn se numesc trăsături
nedistinctive (nerelevante). Două sunete care diferă între ele numai prin trăsături nedistinctive reprezintă
același fonem (a1, a2 din exemplul anterior). Două sunete care diferă între ele prin cel puțin o trăsătură
distinctivă reprezintă foneme distincte (m, c din exemplul anterior).
19
2.2. SISTEMUL FONOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE
Sistemul fonologic al limbii române înseamnă totalitatea unităților fonologice (reducția
variantelor), stabilite printr-o operație de segmentare și relațiile dintre ele. Distingerea tuturor unităților
fonologice a fost o operațiune complicată și a cunoscut mai multe etape. În fapt, de-a lungul timpului au fost
întocmite mai multe sisteme fonologice pentru limba română. Sistemul acceptat în prezent cuprinde 7
vocale, 4 semivocale și 22 de consoane. Sunetele lor se caracterizează în funcție de sonoritate, localizare și
modul de articulație.
a). Unitățile fonologice
Unitățile fonologice sunt de două feluri: unități segmentale (fonemele) și unități suprasegmentale.
Unitățile segmentale (fonemele) sunt unitățile care contractează relații doar în cadrul silabei
(homosintagmatice) și au fost grupate în subcategoriile vocale, semivocale și consoane. Deci, gruparea
fonemelor sistemului fonologic al limbii române formează:
 sistemul vocalic ‒ format din 7 unități: a, ă, â(î), e, i, o, u
 sistemul semivocalic ‒ format din 4 unități: e, o, i (notat și j) și u (notat și w)
 sistemul consonantic ‒ format din 22 de unități: b, k, k’, č, d, f, g’, ğ, g, h, ž, l, m, n, p, r, s, š, t, ț, v, z
Unitățile suprasegmentale sunt unitățile care pot contracta relații de dependență între silabe
(heterosintagmatice) și sunt de două feluri: intensive (accentul) și extensive (intonația).
b). Structura sistemului fonologic
Tipurile de combinații ale unităților sistemului fonologic (fonemele) formează structura onologică.
Cea mai mică structură fonologică este silaba. Structura silabei cuprinde, în mod obligatoriu, un segment
vocalic și un segment consonantic, care însă poate lipsi. Atunci când există în structura silabei, segmentul
consonantic poate sta înaintea sau în urma segmentului vocalic. Pe baza corespondenței fonem –
literă sunetele vorbirii au fost transpuse în scris cu ajutorul literelor (grafemelor). Totalitatea literelor limbii
române formează literele alfabetului limbii române. În fapt, literele alfabetului limbii române reprezintă
fonemele inventariate de sistemului fonologic.
2.3. FONEMUL
Fonemul este unitatea sonoră care nu poate fi analizată în unități mai mici și succesive, care ajută
la diferențierea unui cuvânt de altul. Din perspectiva sunetului, fonemul reprezintă o clasă de sunete.
Disciplina care se ocupă cu stabilirea fonemelor unei limbi se numește fonologie, o ramură a foneticii.
Trebuie să menționăm încă de la început că fonemul este un concept abstract, prin care este explicat modul
în care funcționează sunetele în cadrul unei limbi. El nu poate fi definit cu ajutorul observației directe.
Fonemele sunt clase (grupe) de sunete cu caracteristici comune și sunt proprii unei anumite limbi.
Aceste clase de sunete există în limbă înainte să le inventariem noi, de fapt, ele au fost decantate în timp, prin
experiență lingvistică. Fiind un concept abstract, definirea fonemului nu se poate face altfel decât printr-o
serie de raționamente deductive, noțiuni ajutătoare și operații. Le prezentăm în cele ce urmează.
 Semn lingvistic – expresie și conținut
Semnul lingvistic este format din două părți componente: expresia și conținutul. Expresia este
formată dintr-o materie sonoră, care la rândul ei este formată din sunete. Expresiei i se asociază
conținutul care urmează a fi comunicat. Altfel spus, conținutul reprezintă semnificatul (ce este comunicat),
iar expresia, prin sunete, reprezintă semnificantul (forma prin care este comunicat conținutul), iar împreună
formează semnul lingvistic. Spre exemplu, tranșa sonoră casă înseamnă expresia/semnificantul, la care i se
adaugă înțelesul de „casă” (nu de ființă, acțiune sau alt lucru), care înseamnă conținutul/semnificatul, iar
împreună formează semnul lingvistic casă.
 Infinitate de sunete
Sunetele din punct de vedere fizic reprezintă mișcări vibratorii ale aerului, produse de aparatul
fonoarticulator și care exercită anumite acțiuni vibratorii asupra urechii umane. Fonetica experimentală a
dovedit ca vorbitori diferiți produc o serie de vibrații acustice comune, dar și vibrații sonore diferite.
Cercetările experimentale au mai scos în evidență că, dintr-o serie de motive subiective sau obiective,
vorbitorii emit vibrații acustice diferite chiar și pentru același sunet. Spre exemplu, sunetul e din
20
cuvântul pentru este pronunțat diferit din punct de vedere acustic de doi sau mai mulți vorbitori (chiar dacă
nu putem exclude și varianta în care sunetul ar putea fi pronunțat identic). În cuvântul pere, și atunci când
vorbitorul este același, primul e este pronunțat diferit de al doilea e. În cuvintele, lună și luncă, cei doi n sunt
pronunțați diferit. Cu toate acestea, vorbitorii limbii române nu vor avea nicio problemă în a
identifica e din pentru, cei doi e din pere sau cei doi n din lună, respectiv luncă. Din exemplele de mai sus,
putem conchide că sunetele, pe care ne-am obișnuit să le considerăm identice, se realizează printr-o
serie de nuanțe sonore, care în fapt, din punct de vedere fizic, reprezintă sunete distincte. Dacă vom lua
în considerare toate nuanțele sonare prin care vorbitorii se exprimă vom ajunge la concluzia că sunetele
limbii se realizează printr-o infinitate de nuanțe, sunete concrete și particulare.
 Sunete echivalente și nonechivalente funcțional
Această realitate fizică (observabilă și măsurabilă) nu e în măsură să împiedice procesul de
comunicare. Bunăoară, indiferent de nuanțele pe care le primește sunetul e (pronunțat mai închis, mai
deschis, mai lung sau mai scurt) din pentru, acestea îndeplinesc același rol funcțional, fiind echivalente.
Sunetele echivalente constituie variantele aceleiași unități funcționale. Sunetele, raportate la planul
conținutului / semnificatului, au fost considerate echivalente atunci când nu servesc la diferențierea a două
cuvinte, adică nu transmit semnificații distincte. Sunetele nu sunt echivalente atunci când cel puțin o dată
transmit semnificații distincte. Spre exemplu, pronunțarea unui e mai deschis (ę), cu unul mai închis (ẹ) nu
introduce semnificații distincte în cazul cuvântului pentru. Putem spune că proprietățile fizice (acustice) prin
care cei doi e diferă nu prezintă importanță în comunicare, deci din punct de vedere funcțional cei 2 e sunt
echivalenți (identici). În schimb, înlocuirea sunetului e din cuvântul peri cu sunetul o transmite o
semnificație diferită, pori. În acest caz, diferența fizică (acustică) dintre e și o prezintă importanță în
comunicare, deoarece formează semnificații distincte. Deci, funcțional, e și o sunt sunete nonechivalente
(nonidentice).
 Trăsături distinctive și nedistinctive
Din exemplul anterior înțelegem că atunci când sunetele sunt echivalente funcțional, diferențele fizice
(acustice) nu prezintă importanță în comunicare. Proprietățile fizice care le disting au fost numite nerelevante
sau trăsături nedistinctive. Atunci când sunetele sunt nonechivalente funcțional, diferențele fizice (acustice)
prezintă importanță în comunicare, deci sunt relevante, au fost numite trăsături distinctive.
 Fonemul ‒ clasă de sunete echivalente
Pe baza observațiilor enumerate mai sus putem spune că:
 două sau mai multe sunete diferite prin trăsături nedistinctive, dar echivalente funcțional
reprezintă același fonem (e, ę, ẹ);
 două sau mai multe sunete diferite prin trăsături distinctive, dar nonechivalente funcțional
reprezintă foneme diferite (e, o).
 Proba comutării
Următoare chestiune în privința fonemelor o reprezintă existența unui algoritm pe baza căruia
stabilim dacă două foneme sunt diferite. Algoritmul a fost numit proba comutării și apelează la două noțiuni
pe care le vom detalia mai jos: corelație și raport de comutare între sunete.
 Corelație și raport de comutare
Așa cum spuneam la început, pentru ca o comunicare lingvistică să fie semn lingvistic, trebuie să
existe o asociere între semnificant și semnificat, între planul expresiei și planul conținutului. Între
expresie și conținut există un raport de interdependență, astfel încât o organizare din planul conținutului îi
corespunde o organizare în planul expresiei. Pentru a trece la următorul pas, trebuie să înțelegem tipurile de
raporturi care pot exista într-un sistem lingvistic: de relație și de corelație.
 Raportul de relație înseamnă raportul de coexistență în spațiu sau timp a doi termeni. Spre
exemplu, în silaba ta, consoana t poate coexista cu vocala a, deci se află în relație cu vocala a.
 Raportul de corelație este un raport de disjuncție logică și apare între 2 termeni care se exclud
reciproc, de fapt un raport în care 2 termeni pot contracta alternativ aceeași relație. Spre exemplu,
între t și s există un raport de corelație, pentru că ambele pot preceda alternativ vocala a, dar nu în
același timp, și să formeze două monosilabe ta și sa.
21
Întorcându-ne la planurile expresiei și al conținutului și aplicând raportul de corelație, putem afirma
că atunci când unei corelații din planul expresiei îi corespunde o corelație în planul conținutului, cele două
unități corelative din planul expresiei se află în raport de comutare. Spre exemplu, sunetele
diferite e, ę, ẹ din pronunțarea cuvântului pentru sunt în corelație în planul expresiei, deoarece pot ocupa,
alternativ, aceeași poziție și pot contracta aceeași relație (pentru, pęntru, pẹntru). Corelației din planul
expresiei nu-i corespunde însă o corelație în planul conținutului, deoarece înlocuirea lui e, cu ę sau ẹ nu-i
corespunde o modificare în planul conținutului (din punct de vedere al conținutului avem un singur
înțeles pentru). Prin urmare, între e, ę și ẹ nu există un raport de comutare. Pe de altă parte, între
sunetele e și o din pronunțarea cuvintelor peri și pori există o corelație în planul expresiei, căreia îi
corespunde o corelației în planul conținutului, deci e și o se află în raport de comutare.
Rezumând putem spune că:
două sunete care se află într-un raport de comutare disting două semne lingvistice (peri, pori),
iar structural sunt diferite și funcțional nu sunt identice (e,o);
 două sunete care nu se află în raport de comutare nu disting două semne lingvistice (pentru),
sunt structural echivalente și funcțional sunt identice (e).
 Fonemul ‒ clasă de sunete care nu comută
Sunetele care nu se află într-un raport de comutare se numesc variantele aceluiași fonem. Sunetele
care se află în raport de comutare constituie variante ale unor foneme diferite. Altfel spus, fonemul
reprezintă două sau mai multe sunete distincte (clasa de sunete) care se comportă identic în calitate de
constituenți ai semnelor dintr-o limbă dată. Raportat la sunete, fonemele sunt considerate invariante sau
sunete-tip.
 Clase de sunete echivalente și neechivalente
Variantele unui fonem au fost numite alofone. Alofonele, spre deosebire de foneme, au existență
concretă și nu contractează raportul de comutare. În fapt, alofonele constituie clasa de sunete echivalente,
stabilite prin identitatea lor funcțională. Spre exemplu, nuanțele sunetului e rostit cu diferite grade de
deschidere, palatizare, rotunjire (determinate de coarticulație, particularități individuale de rostire sau de
context) formează alofonele, iar e reprezintă un fonem. Clasele de sunete neechivalente reprezintă
inventarul unităților fonematice sau totalitatea fonemelor unei limbi.
2.3.1. Sistemul vocalic
Sistemul vocalic al limbii române este format din 7 vocale (unități fonologice) a, ă, â(î), e, i, o, u,
distinse între ele prin trăsături distinctive (apertură, localizare și labializare) și identificate printr-o
operație fonologică numită segmentare. Trăsătura distinctivă (pertinentă su relevantă) este o componentă
ireductibilă a unui fonem, prin care fonemele se diferențiază între ele. Diferențierea fonemelor în planul
expresiei și căreia îi corespunde o diferențiere în planul conținutului, are la bază cel puțin o trăsătură
distinctivă. Din perspectiva relației pe care o au cu silabele, vocalele sunt unități segmentale care
contractează doar relații în interiorul silabei (homosintagmatice) și pot fi purtătoare de accent. Din criteriile
articulatorii, identificate prin observație de fonetică (vezi vocala), fonologia le-a considerat relevante
pentru sistemul vocalic doar pe cele distinctive (apertura, localizarea și labializarea). În funcție de aceste
trăsături distinctive (TD mai jos), cele 7 unități fonologice ale sistemului vocalic, pot fi
sistematizate astfel:
Vocale a e i ă â(î) o u
TD
deschis/nondeschis + – – – – – –
închis/nonînchis – – + – + – +
anterior/nonanterior – + + – – – –
central/noncentral + – – + + – –
labial/nonlabial – – – – – + +
22
2.3.2. Sistemul semivocalic
Sistemul semivocalic al limbii române este format din 4 semivocale (unități fonologice) ḙ, o,
i (notat și j), ṷ (notat și w), distinse între ele prin trăsături distinctive (apertură, localizare și labializare) și
identificate printr-o operație fonologică numită segmentare.
Semivocalele sunt articulate și percepute acustic apropiat de vocalele cu care se află în
corespondență, dar se diferențiază funcțional de ele prin faptul că nu pot primi accent. Prin urmare,
semivocalele nu pot îndeplini rolul de centru silabic. (rolul îi revine vocalelor) O altă diferență între
semivocale și vocale constă în distribuția lor diferită, în vecinătatea imediată a vocalelor, împreună cu care
formează grupuri specifice: diftongi sau triftongi.
Dintre criteriile articulatorii identificate prin observație de fonetică (vezi vocala), fonologia le-a
considerat relevante pentru sistemul semivocalic doar pe cele distinctive (apertura, localizarea și
labializarea). În funcție de aceste trăsături distinctive (TD mai jos), cele 4 unități fonologice ale sistemului
semivocalic, pot fi sistematizate astfel:
Vocale ḙ i o ṷ
TD
deschis/nondeschis – – – –
închis/nonînchis – + – +
anterior/nonanterior + + – –
central/noncentral – – – –
labial/nonlabial – – + +
2.3.3. Sistemul consonantic

Sistemul consonantic al limbii române este format din 22 consoane (unități fonologice) b, c, č, k’,
d, f, g, ğ, g’, h, ž, l, m, n, p, r, s, š, t, ț, v, z, distinse între ele prin trăsături distinctive (mod de articulare,
localizare și sonoritate) și identificate printr-o operație fonologică numită segmentare. Din perspectiva
relației pe care o au cu silabele, consoanele sunt unități segmentale care contractează doar relații în
interiorul silabei (homosintagmatice) și nu pot fi purtătoare de accent. Deoarece nu pot primi accent,
consoanele nu comută niciodată cu vocalele și nici nu pot fi centru de silabă. Caracterul întrerupt (sau
ștrangulat) al consoanelor este un alt aspect prin care consoanele se deosebesc de vocale. Datorită acestui
fapt, consoanele ajută la delimitarea silabelor, adică la segmentarea fluxului sonor în unități distincte. Prin
urmare, caracterul funcțional (fonologic) al consoanelor are la bază aspecte fonetice (articulatorii și acustice).
Fonologia a ales să prezinte contrastiv (întrerupt/nonîntrerupt, continuu/noncontinuu, anterior/nonanterior,
posterior/nonposterior, palatal/nonpalatal, oral/nonoral, sonor/nonsonor) caracteristicile articulatorii
(trăsăturile distinctive) enumerate anterior. În funcție de aceste trăsături distinctive (TD mai jos), cele 22 de
unități fonologice ale sistemului consonantic pot fi sistematizate astfel:
Consoane b p v f d t z s ț j ș
TD
sonor/ + – + – + – + – 0 + –
nonsonor
continuu/ – – + + – – + + – + +
noncontinuu
întrerupt + + – – + + – – – – –
/neîntrerupt
23
labial/ + + + + – – – – – – –
nonlabial
anterior/ – – – – + + + + + – –
nonanterior
palatal/ – – – – – – – – – + +
nonpalatal
velar/ – – – – – – – – – – –
nonvelar
Consoane ğ č g’ k’ g c h l r m n
TD
sonor/ + – + – + – 0 0 0 0 0
nonsonor
continuu/ – – – – – – + + – – –
noncontinuu
întrerupt – – + + + + – – + + +
/neîntrerupt
labial/ – – – – – – – – – + –
nonlabial
anterior/ – – – – – – – + + – +
nonanterior
palatal/ + + + + – – – – – – –
nonpalatal
velar/ – – – – + + – – – – –
nonvelar
2.4. SILABA
Silaba reprezintă segmentul fonologic superior fonemului (sunetul sau grupul de sunete) format
dintr-o grupare de foneme (care cuprinde în mod obligatoriu o vocală) și reprezintă cea mai mică structură
fonologică (pronunțată printr-o singură deschidere a gurii). În fapt, silaba este o secvență fonică (sintagmă
minimală în planul expresiei) ce cuprinde obligatoriu o vocală (numai una) și poate primi un accent (numai
unul). Silaba a fost definită ca fiind un segment fonetic rezultat dintr-o singură pulsație de aer fonator
(expirație), însă cercetările au arătat că în timpul unei expirații pot fi emise mai multe silabe.
După numărul de silabele, cuvintele sunt monosilabice, bisilabice sau plurisilabice, adică sunt
formate dintr-o singură silabă, două, respectiv mai multe silabe.
 cuvinte monosilabice: om, rac, sar, clar;
 cuvinte bisilabice: a-er, a-pă, ca-să, cla-să;
 cuvinte plurisilabice: pro-fe-sor, mar-gi-ne; gra-ma-ti-că; cu-ră-țe-ni-e.
 Alcătuirea unei silabe (structură)
Silaba este formată dintr-un segment vocalic (obligatoriu) și un segment consonantic (nu este
obligatoriu), care poate urma, preceda sau încadra segmentul vocalic. Astfel că, o silabă poate fi alcătuită
din cel puțin un sunet (o vocală) sau din maximum 6 sunete succesive. Atunci când silaba are numărul
24
maximal de sunete, 5 dintre ele sunt consoane, dintre care 3 se află înainte sau după vocală. Sunetele care
formează o silabă pot fi în același cuvânt sau în cuvinte diferite. Deci, silaba poate fi alcătuită din:
un sunet a-er, a-pă, a-vi-on, e-li-cop-ter, po-e-zi-e
două până la șase sunete alăturate într-un ma–să, car-te, e-chi-dis-tant, splen-did, vârst-nic,
cuvânt: con-strâns
două până la șase sunete care formează un ca, măr, parc, sfert, strâmt
cuvânt:
două cuvinte întregi: să-mi (iau), nu-i (dau)
un cuvânt întreg și începutul altui cuvânt: mi-a-duci
sfârșitul unui cuvânt și un cuvânt întreg: ce-rân-du-mi
sfârșitul unui cuvânt și începutul altui cuvânt: floa-re-al-bas-tră
Segmentele vocalice și consonantice pot fi de două feluri: simple sau complexe.

Segmentul vocalic simplu este întâlnit în silabele care au ca nucleu o singură vocală:
 atunci când segmentul vocalic constituie singur silaba, avem de a face cu o silabă deschisă la
ambele capete (V-VC sau V-CV): a-er, e-ră, o-ră, a-ră;
 atunci când segmentul vocalic este încadrat de un segment consonantic avem de-a face cu o
silabă închisă (CVC): fac, sol, cum, vin;
 atunci când segmentul consonantic se află înainte sau după segmentul vocalic silaba este închisă
sau deschisă la un capăt (CV- sau VC-): ca, de, es-te, us-cat;
 atunci când, într-un cuvânt sau între două cuvinte succesive, se întâlnesc două silabe deschise sau
două capete deschise de silabă, apare hiatul.
Segmentul vocalic complex este format dintr-o vocală ca nucleu silabic precedată, urmată sau
încadrată de semivocală. Aceste segmente vocalice complexe sunt cunoscute în fonetică sub denumirea
de diftongi și triftongi.
Segmentul consonantic simplu este constituit dintr-o consoană și poate fi prevocalic (înaintea vocalei)
sau postvocalic (după vocală):
 în poziția C- poate sta orice consoană (CV): pas, toc, măr, soc;
 în poziția -C - poate sta orice consoană (VC): cap, mat, rit, sub.
Segmentul consonantic complex este constituit din minimum două consoane și poate fi prevocalic
(înaintea vocalei) sau postvocalic (după vocală):
 în poziția CC- pot apărea doar următoarele grupuri de consoane: br, bl, kl, kn, kr, kt, kv, dr, fl,
fr, gl, gn, gr, gv, hl, žb, žg’, žm, žn, žv, ml, mr, pl, pn, pr, ps, sb, sk, sk’, sč, sf, sg, sl, sm, sn, sp, st,
sv, šk, šk’, šč, šf, šl, šm, šn, šp, št, šv, tr, vl, vr, sb, zg, zg’, zm, zn, zv (brad, bloc, drag, grav);
 în poziția CCC- pot sta doar următoarele grupuri de consoane: spr, skr, str, štr, sfr, zdr, zgr
(sprint, strat, zgri-bu-lit);
 în poziția -CC pot apărea doar următoarele grupuri de consoane: bd, bz, ks, kt, ft, gd, gn, žd, lb,
lč, lk, ld, lf, lğ, lg, lm, lp, ls, lš, lt, lț, lv, lz, mb, mf, mn, mp, mt, mț, nz, nk’, nk, nč, nd, nf, ng, nğ, nž,
ns, nš, nt, nț, nz, pč, ps, pt, rb, rč, rk, rd, rf, rg, rğ, rh, rl, rm, rn, rs, rš, rt, rț, rv, rz, sm, st, šk, tm, šd,
zn (câlț, știft, larg, ritm);
 în poziția -CCC pot sta doar următoarele grupuri de consoane: kst, mpt, mks, nkt, stm (prompt,
punct, astm).
Din combinațiile segmentelor prezentate anterior apar silabele limbii române. Situațiile în care silabele
sunt formate doar din segmente vocalice sunt rare și sunt formate dintr-o vocală, (a-pă), un diftong (ia) sau
25
un triftong (iau). În limba română cele mai multe silabe sunt formate prin asocierea segmentelor vocalice
cu segmentele consonantice, de tipul:
CV ‒ și, ca, ma-să CCVCC ‒ drept, scald, stâng

VC ‒ an, el, ar-mă CCCV ‒ stra-dă, stri-gă
CVC ‒ bar, lat, car-te VCCC ‒ astm, istm
CCV ‒ cre-tă, pla-gă, cra-mă CCCVC ‒ sclav, scrum, strig, splen-did
VCC ‒ arc, alb, unt CVCCC ‒ punct, carst, vârst-nic
CCVC ‒ drag, praf, trac CCCVCC ‒ strâns, strâmt, strung
CVCC ‒ larg, parc, merg CCVCCC ‒ sconcs
După cum se observă din posibilitățile combinatorii enumerate mai sus, în limba română numărul
maxim de sunete într-o silabă este 6, din care 5 sunt consoane, iar maxim 3 dintre ele așezate de-o parte
a vocalei. Dintre cele 3 consoane cel puțin una este fricativă sau lichidă. Stabilirea limitei dintre silabe
(sau tăietura silabică) înseamnă de fapt despărțirea cuvintelor în silabe.
 Accentul în silabă
În limba română, accentul este mobil, adică poate să cadă pe orice silabă dintr-un cuvânt (pentru
mai multe detalii, vezi accentul).
 Despărțirea în silabe
Despărțirea în silabe este importantă și din punct de vedere practic, deoarece intervine în scris la
despărțirea cuvintelor la capăt de rând. Regula generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor la capăt de
rând constă în interdicția de a lăsa la sfârșitul sau la începutul unui rând o secvență care nu este silabă.
Singurele excepții de la această regulă sunt cazurile în care cuvintele sunt scrise cu cratimă (dintr-o, dintr-
un etc). Dar și aici recomandarea este de a se evita, pe cât posibil, despărțirea cuvintelor.
Limita dintre silabe este stabilită pe baza unor reguli de despărțire a cuvintelor în silabe (pentru
mai multe detalii, vezi despărțirea cuvintelor în silabe).
2.4.1. Diftongul
Diftongul este grupul de sunete monofonematic, format dintr-o vocală şi o semivocală (ai, ei, ii, oi,
ui, ăi, îi, au, eu, iu, ou, ău, îu...) sau dintr-o semivocală și o vocală (ia, ie, io, iu), rostite într-o singură
silabă: iar-bă, pâi-ne, fii, pie-se, dan-sau, soar-tă. De asemenea, diftongul poate fi format și din două
sunete alăturate, care aparțin unor cuvinte diferite, dar care se pronunță împreună. În aceste cazuri, în
silabă, apare cratima între componentele diftongului: mi–a (zis), ți–a (zis), să–i (zică). Ca în orice silabă și
în cazul unui diftong, vocala rămâne nucleul silabei, motiv pentru care a fost numită și vocală nucleu sau
vocală principală. Semivocala a fost numită și vocală secundară.
ATENȚIE! După consoanele ğ, č, g’, k’ nu există diftongi care să înceapă cu semivocalele e, i,
pentru că (în aceste cazuri) e, i sunt litere ajutătoare pentru scrierea consoanelor respective: geam [ğam],
ceas [čas], chiar [k’ar], gheață [g’ață]. Atunci când după ğ, č, g’, k’ apar e, i cu valoare de vocală, acestea
formează cu semivocalele care urmează diftongi: cercei [čerčei], rochii [rok’ii].
a). Clasificarea diftongilor
În funcție de ordinea vocalei și a semivocalei, diftongii se împart în ascendenți și descendenți.
Diftongii ascendenți sunt formați dintr-o semivocală și o vocală (SV), iar cei descendenți dintr-o vocală și o
semivocală (VS). În limba română există 24 de diftongi, din care 10 diftongi ascendenți (semivocală +
vocală: ia, ie, io, iu, ua, uă, uî(â), ea, eo, oa: iarnă, miere, voios, puiul, sandaua, plouă, plouând, deal,
pleosc, soartă) şi 14 diftongi descendenţi (vocală + semivocală: ai, au, ăi, ău, îi, îu, eu, ei, ii, iu, oi, ou, ui,
uu: maică, sau, clăi, hărdău, pâine, grâu, antreu, tei, știi, viu, oină, ou, pui).
b). Diftong vs triftong
Toate combinațiile de semivocale și vocale pentru diftongi, în limba română, funcționează și
ca hiaturi. În fapt, semivocala este tot o vocală (mai scurtă care se rostește împreună cu vocala), prin
urmare, fără a fi îndeplinită condiția de bază, apartenența diftongului la o silabă, diftongul devine hiat.
Există și situații deosebite când distingerea între un diftong și hiat se face prin accent și prin sensul
cuvântului: hai-nă (substantiv) vs ha–i-nă (adjectiv). Tabelul de mai jos prezintă combinațiile vocalice
26
posibile și tipul de realizare: diftong sau hiat. Prin ↑ sunt reprezentați diftongii ascendenți (SV), iar prin ↓
cei descendenți (VS).
Diftong Cuvânt în diftong Tip Cuvânt în hiat
ia iar-nă, tă-ia, bă-iat ↑ pi–an, cu-ti–a
ie ta-ie, ie-pu-re, mie-re, cu-ie ↑ i–e, bi–e-lă, ve-se-li–e
io iod, cre-ion ↑ fră-ți–or, ra-di–o, im-pre-si–o-na
iu iu-te, du-ium, iu-ni-e, iu-li-e ↑ ra-ți–u-ne, sca-ti–ul
ea ea, deal, cu-rea, a-ca-dea ↑ re–al, cre–a
eo vreo, deo-da-tă, pleoș-tit ↑ de-se–ori, ne–on, de-o-do-rant
ua cuan-tum, cuarț, plo-ua, ro-ua ↑ lu-a, du–al, e-cu–a-tor
uă do-uă, vo-uă, ro-uă ↑ lu-ă, de-za-vu–ă
oa oa-lă, poar-tă, toa-tă, roa-dă ↑ co–a-bi-ta, co–a-li-ți-e
uî(â) plo-uând ↑ de-za-vu–ând, lu-ând
ai ai, dai, tai-nă, hai-nă ↓ ha–i-nă, a–ici, î-na–in-te
au au, sau, cân-tau, lu-au ↓ a–ud, ba-la–ur
ăi clăi, hăi-nu-ță ↓ a (se) că–i, tră–im
ău rău, du-lău ↓ ră–ul, du-lă-ul, căp-că–un
îi îi, mâi-ne, pâi-ne, ră-mâi ↓ bâj-bâ–i, zgâ–it
îu pâ-râu, grâu, râu ↓ pâ-râ–ul, grâ–u-șor, râ-ul
eu meu, an-treu ↓ e–u-fo-ri-e, fe–u-dal
ei ei, trei, nei-că, vrei ↓ (a) po-le–i, în-tre–it
ii co-pii, fii-că, știi ↓ fi–ind-că, (a) pri–i, vi–i-tor
iu fiu, a-ră-miu, măs-li-niu ↓ na-ți–u-ne, di–ur-nă
oi oi, noi, doi, doi-nă ↓ cro–i, do–i-me, e-ro–i-lor
ou ou, bou, erou, ta-blou ↓ e-ro–ul, ca-do–ul
ui ui-ta, scui-pa, lui ↓ (a) u-lu–i, hu–i-lă, e-pu–i-za
uu ↓ re-zi-du–u, con-ti-nu–u, a-si-du–u
27
2.4.2. Triftongul
Triftongul este Triftongul este grupul de sunete monofonematic format din două semivocale și o
vocală (triftong asendent s+s+v: a-ri-pioa-ră), dintr-o vocală și două semivocale (triftong descendent:
v+s+s) sau dintr-o semivocală, o vocală și o semivocală (triftong centrat: s+v+s: le-oai-că). Triftongii pot
fi considerați și o combinație dintre semivocalele i, u, e cu anumiți diftongi: gre-șeau, șleau, lu-poai-că,
miau. Triftongii pot fi alcătuiți din sunete alăturate, care aparțin unor cuvinte diferite, dar care sunt
pronunțate împreună. Între aceste sunete se folosește cratima: mi–au (luat), mi–ai (luat), ne–au (luat).
ATENȚIE! După consoanele ğ, č, g’, k’ nu există triftongi care să înceapă cu semivocalele e, i,
pentru că (în aceste cazuri) e, i sunt litere ajutătoare pentru scrierea consoanelor respective: ziceau [zičau],
vegheau [veg’au].
 Clasificarea triftongilor
În funcție de poziția semivocalelor față de vocale, triftongii se împart în ascendenți (progresivi) ‒
ambele semivocale se află înaintea vocalei și centrați ‒ când vocala este încadrată de semivocale. Triftongii
centrați apar de obicei la final de cuvânt, ultima semivocală fiind desinență: „-eai” (citeai, râdeai, vedeai);
„-iai” (suiai, tăiai, încuiai); „-iau” (onstruiau, foiau, iau); „-oai” (leoaică, lupoaică, pufoaică); „-uau”
(luau); „-iei” (piei, miei); „-ioi” (i-oi, mi-oi). Triftongii ascendenți sunt și mai puțini: „ioa” (bolnăvioară,
aripioară); „eoa” (leoarcă, pleoapă).
Segm. Exemplu triftong Tip
ioa a-ri-pioa-ră, cre-ioa-ne ascendent
eoa leoar-că, pleoa-pă ascendent
eai că-deai, pu-teai centrat
eau ve-deau, dor-meau centrat
iei iei, miei, piei centrat
iai tră-iai, i-ai, în-do-iai centrat
iau iau, în-do-iau centrat
oai le-oai–că, zme-oai-că, centrat
2.4.3. Hiatul
Hiatul este întâlnirea în același cuvânt sau cuvinte diferite a două vocale care aparțin
unor silabe diferite. Acesta nu constituie propriu-zis o grupare, ci o vecinătate fonetică marcată de
vecinătatea silabică: sunetele respective se pronunță în silabe diferite (grupul de două vocale alăturate se
află în silabe diferite: po-e-zi-e, a-le-e). În prinipiu aceste vecinătăți sunt nelimitate, ceea ce înseamnă că
vocalele în diftong pot fi și în hiat:
„i-a” (via, hârtia); „a-i” (înainte, aici);
„i-e” (hârtie, farfurie); „a-u” (pauză, aplauze);
„i-o” (radio, frățior); „ă-i” (trăim, grăim);
„i-u” (hangiul, pariul); „ă-u” (râul, bărzăun);
„e-a” (real, crea); „î-i” (mârâit, pârâit);
„e-o” (uneori, deontologie); „î-u” (râul, grâul);
„u-a” (aluat, ecuator); „e-u” (feudal, antreul);
„u-ă” (luă, dezavuă); „e-i” (întreit, leit);
„o-a” (coarticulație, boa); „i-i” (fiind, viitor);
„u-î” (luând, continuând); „i-u” (rațiune, diuretic);
28
„o-i” (voință, doime); „u-u” (continuu, reziduu);
„o-u” (oul, nour); „o-o” (alcool, coopertivă).
„u-i” (ului, epuiza);
Deoarece este destul de greu de rostit în limba română, în multe situații, hiatul a fost înlocuit cu
un diftong sau chiar cu o vocală simplă. În limba română actuală este întâlnit în cuvinte compuse și în
neologisme. Poate fi format din două vocale de același fel sau diferite, dar și dintr-un lanț de vocale.
a). Vocale de același fel în hiat
vocale exemple
a-a supraaglomerat, ultraatent
e-e neelucidat, reevaluat, licee, idee
i-i ființă, știință, antiinflație
o-o alcool, cooperare, zoologie
u-u reziduuri
b). Vocale diferite în hiat
vocale exemple vocale exemple
centrală – anterioară centrală – posterioară
a-i înainte a-o supraorganizare
a-e aer a-u aur
ă-i trăind ă-u răul
î-i bâjbâi â-u pârâul
anterioară – posterioară anterioară – anterioară
i-o biologie i-e sanie
e-o arheolog e-i neisprăvit
i-u triunghi
e-u neutru
anterioară – centrală posterioară – centrală
i-a (a) speria o-a coarticula
e-a real u-a actual
e-î neînceput
29
posterioară – anterioară posterioară – posterioară
o-i voință o-u biroul
o-e poet u-o respectuos
u-i (a) îngădui
c). Hiat în lanț
iae antiaerian
ieu arhieuforic
oeu indoeuropean
oau coautor
eoau neoautocrat
eoeu neoeugenie
2.4.4. Despărțirea cuvintelor în silabe (regulile silabației fonetice)

Despărțirea cuvintelor în silabe sau silabația înseamnă împărțirea corpurilor fonetice ale
cuvintelor în silabele lor constitutive.
a). Regulile de despărțire ale cuvintelor în silabe (după pronunțare)
Silaba este unitatea fonetică superioară sunetului delimitată în pronunțare de o deschidere de gură
caracterizată printr-o singură apertură. În silabă prezența vocalei este obligatorie, de aceea când se
pronunță o silabă deschisă (care se termină cu o vocală) și după ea o silabă care începe cu o vocală avem o
singură deschidere de gură pentru ambele silabe cu două aperturi: ca-o-lin, me-an-dre, re-al, ră-ul,
coarticulație (vocale în hiat). În structura silabei, consoanele sunt în relație de dependență față de vocale
întrucât nu pot apărea fără ele, în schimb pot exista silabe formate numai de vocale (± s.voc): a-ca-să; a-pă;
oa-ie; i-e; le-oai-că etc. Datorită faptului că în evoluția de la latină la română a acționat legea căderii
consoanelor finale, cele mai mult cuvinte românești se termină în silabă deschisă (silabă cu final vocalic),
conservată în pronunțare.
Despărțirea cuvintelor în silabe se poate face după mai multe criterii:
 după pronunțare (silabația fonetică);
 după scriere (silabația grafică);
 după structura morfemică a cuvintelor (silabația morfologică).
Silabația prozodică (în picioarele metrice) este de domeniul poeticii.
Cele mai uzuale criterii de despărțire ale cuvintelor în silabe se face în funcție de reguli bazate pe
structura fonetică (după pronunțare) și pe reguli bazate pe structura morfologică a cuvintelor. Chiar dacă
operațiunea de despărțire în silabe este în anumite cazuri complexă, de cele mai multe ori este intuitivă și o
folosim în vorbire fără dificultate, atunci când vrem să accentuăm ceva printr-o vorbire răspicată (A fost in-
cre-di-bil!). Regulile de despărțire în silabe a cuvintelor se referă cu deosebire la cele scrise și prezintă și o
utilitate practică în despărțirea cuvintelor la capăt de rând:
1. Regula hiatului: două vocale succesive se despart în silabe diferite. Regula derivă din definiția
silabei: o silabă poate avea o singură vocală.
2. Regula diftongului și a triftongului: când o vocală este urmată de un diftong sau triftong,
despărțirea se face înaintea diftongului sau a triftongului.
3. Regula consoanei intervocalice: când o consoană se află între două vocale, despărțirea se face
înaintea consoanei: o-ră, ca-să, ma-să, ma-mă, fa-tă etc. Regula se aplică și atunci când consoana este
încadrată de un diftong sau triftong.
30
4. Regulile grupurilor de consoane intervocalice:
grupul de două consoane între vocale se împarte astfel: prima consoană formează silabă cu
vocala dinainte, iar consoana a doua cu vocala care o urmează:
as-tă-zi mar-fă
cam-pa-ni-e car-te
!!! Această regulă prezintă o excepție: când grupul de două consoane între vocale în care a
doua este l sau r, iar prima b, c, d, f, g, h, p, t, v se desparte prin trecerea ambelor consoane la silaba
următoare:
cu-pla a-cru a-fla
ca-blu o-clu-zi-e e-vla-vi-os
ti-tlu a-grar co-vrig
Co-dlea re-gla pe-hli-van
!!! Nu formează grup inseparabil „s”, „z”, „ș”, „j”, „č” și „ğ” și toate sonantele:
mas-lu mij-loc ar-le-chin
măs-lu-i oș-lo-ba-nu
răz-leț om-le-tă
grupul de trei consoane situate între vocale se împarte în silabe diferite între prima și a
doua consoană:
cas-tru lin-gvist
cin-ste ob-ștesc
!!! Această regulă prezintă o excepție: dacă grupul de trei consoane aflat între vocale este
format din lpt, mpt, mpț, ncș, nct, ncț, ndv, rct, rtf, stm atunci împărțirea în silabe diferite se face între a
doua și a treia consoană (această despărțire se face astfel din cauza imposibilității de pronunțare):
sculp-tor punc-tu-a-ți-e jert-fă
somp-tu-os punc-ți-e ast-mă
sanc-ți-o-na sand-vici
onc-tu-os arc-tic
grupurile de patru sau cinci consoane între vocale se împarte, de regulă, între prima și a
doua consoană sau, mai rar, între a doua și a treia consoană (în general în cazul unor termeni tehnici):
con-struc-tor, mon-stru etc.
Există și reguli care se referă la vocale, diftongi, triftongi, hiat, însă acestea nu implică alternativă în
pronunțare. La aceste reguli generale trebuie ținut cont de următoarele:
 când între două vocale apare ch(e), ch(i), gh(e), gh(i) consoanele respective reprezintă un
singur sunet, deci se aplică regula corespunzătoare (o consoană între două vocale);
 în unele nume străine există grupuri de litere care notează o singură consoană: pp, tz, ck,
th, tt etc.;
 în unele cuvinte străine sau în cuvinte compuse despărțirea se face după structura
morfologică a cuvintelor.
Silabația morfologică cere ca atunci când cuvântul este analizabil sau măcar semianalizabil să se
aplice regulile bazate pe analiza morfemică. Acest lucru se întâmplă în următoarele situații:
în compusele din cuvintele întregi, cu prefixoide, sufixoide sau fragmente de cuvinte:
ast-fel de-spre
alt-ce-va alt-ci-ne-va;
de-a-su-pra
în derivatele cu prefixe:
in-ac-cep-ta-bil dez-e-chi-li-bru
in-ac-tu-al sub-li-ni-a
in-ex-pri-ma-bil sub-sem-na-tul
an-or-ga-nic in-e-gal
an-al-fa-bet
31
în derivatele cu sufixe care încep cu o consoană:
sa-vant-lâc pu-ter-nic
vârst-nic stâlp-nic
în grupurile de cuvinte legate prin cratimă, în cazuri în care nu se poate evita despărțirea la
capăt de rând:
din-tr-un în-tr-o
fi-r(-)ar
Silabația morfologică cere cunoștințe de greacă și de latină, nefiind la îndemâna tuturor (nici
măcar a profesorilor). Ea presupune, de fapt, pentru neologisme, cunoștințe despre limba din care acestea
provin:
 cuvântul rusesc „politruc” se desparte po-lit-ruc întrucât „ruc” este un fragment abreviat din
rucavaditel (= conducător);
 englezesul „pulover” se desparte pul-o-ver (pull = a pune),
 „folclor” se desparte „folc-lor” (folc = popor).
Cele mai multe cuvinte latinești și grecești:
abs-tract glic-e-mi-e om-o-nom
ad-a-giu he-mat-u-ri-e pan-a-ceu
a-mne-zi-e hidr-o-nim par-o-nim
an-a-mne-ză i-gno-ra ped-i-a-tru
an-es-te-zi-e in-un-da pen-in-su-lă
ant-u-mă lip-e-mi-e pen-ul-tim
artr-al-gi-e lomb-al-gi-e pi-te-an-trop
a-stu-pa man-o-pe-ră proz-o-di-e
bin-o-clu miz-an-trop psi-hi-a-tru
chint-e-sen-ță mon-arh sin-o-nim
de-spe-ra nevr-al-gi-e sin-u-ci-de
di-spe-ra o-lig-ar-hi-e somn-am-bul
di-a-gnos-tic om-o-nim top-o-nim
di-ftong pan-a-ceu tranz-ac-ți-e.
e-cua-tor nevr-al-gi-e
e-li-co-pter eo-lig-ar-hi-e
b). Despărțirea la capăt de rând
 Despărţirea numelor de instituţii cuprinzând abrevieri pentru nume generice sau nume proprii
Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice (RA = regie
autonomă, SA = societate anonimă ş.a.), şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de
ordine: Roman | S.A., SC Severnav | SA., dar şi F.C. | Argeş, RA | „Monitorul Oficial”, SC | Severnav SA (ca
şi în scrierea completă: Fotbal| Club| Argeş etc.).
 Numele proprii de persoană
Pentru păstrarea unităţii lor, nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor
numele proprii de persoane: Abd el-Kader, Popescu (nu: Abd el-|Kader/Abd el-Ka-|der, Po-pescu/Popes-
cu).
 Despărţirea cuvintelor la capăt de rând
Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând, valabilă pentru ambele
modalităţi de despărţire (după pronunţare şi după structură), este interdicţia de a lăsa mai ales la sfârşit de
rând, dar şi la început de rând o secvenţă care nu este silabă1.
Fac excepţie grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă
însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.
1
Chiar dacă include o vocală propriu-zisă, cum prevedea regula din DOOM1, care era mai puţin restrictivă.
32
Normele actuale2 prevăd, de regulă, atât despărţirea la capăt de rând după pronunţare - care este
indicată acum pe primul loc -, cât şi despărţirea după structură - care este indicată acum pe locul al doilea,
precum şi cu unele restricţii faţă de recomandările din DOOM1.
Astfel, normele actuale nu mai admit despărţirile după structură care ar conduce la secvenţe care nu
sunt silabe, ca în artr|algie, într|ajutorare, nevr|algic.
Despărţirea cuvintelor în scris la capăt de rând nu se identifică cu despărţirea în silabe în sens

fonetic. Conform DOOM1, „regulile bazate pe pronunţare” erau „tolerate”, deci perfect posibile, şi în
cuvintele „formate”, la care „despărţirea […] care ţine seama de elementele constitutive atunci când
cuvântul este analizabil sau măcar semianalizabil” era nu singura admisă, ci doar cea „preferată”.
(caracterul analizabil este însă un lucru destul de relativ, un cuvânt ca obiect, de exemplu, nefiind, practic,
nici măcar semianalizabil pentru majoritatea vorbitorilor). În DOOM1 se preciza că unele cuvinte
„formate” cunosc şi (nu doar exclusiv) o despărţire conformă cu structura lor morfologică. În dicţionarul
propriu-zis din DOOM1 însă, deşi corect ar fi fost să se indice, ca variantă, şi despărţirea după
pronunţare conformă cu regulile generale (de exemplu tran-salpin etc.) şi nu nu numai cea care se
încadrează în categoria excepţiilor, DOOM1 menţiona numai despărţirea morfologică: „transalpin (sil.
mf. trans-)”. De aici impresia greşită că, în asemenea cuvinte, silabaţia morfologică ar fi fost singura
admisă. Probabil că şi din acest motiv, ca şi pentru a pune în evidenţă familiile de cuvinte şi mijoacele de
formare a acestora, şcoala recomanda aproape exclusiv, la cuvintele „formate”, despărţirea bazată pe
analiza morfologică. Notarea diferită, la unele examene şi concursuri, a celor două despărţiri (chiar
dublă pentru cea morfologică, cum s-a procedat uneori) nu este deci corectă. Dacă se urmăreşte să se vadă
dacă elevii sau candidaţii cunosc silabaţia fonetică ori structura morfologică a cuvintelor, întrebările ar
trebui formulate explicit ca atare.
În DOOM2 s-a inversat numai ordinea de preferinţă a celor două modalităţi de despărţire la
capăt de rând - după pronunţare (care prezintă şi avantajul că pentru ea se pot stabili reguli
formalizabile şi mai generale decât pentru despărţirea după structură) şi după structură. Spre
deosebire de DOOM1, noul DOOM indică riguros, la toate cuvintele în această situaţie, ambele
posibilităţi, fără a o trece sub tăcere pe aceea care este mai puţin convenabilă sub un aspect sau altul. Ca
urmare, în dicţionarul propriu-zis s-a inversat ordinea în care sunt indicate cele două modalităţi de
despărţire la capăt de rând pentru cuvintele analizabile şi semianalizabile (compuse sau derivate cu
prefixe şi cu unele sufixe):
- prima este indicată despărţirea bazată pe pronunţare;
- iar pe locul al doilea despărţirea anumitor secvenţe după elementele lor constitutive.
Se pot deci despărţi şi după structură cuvintele (semi)analizabile, formate în limba română sau
împrumutate (în exemple se indică numai limita în discuţie, nu şi limitele posibile între celelalte silabe):
- compuse3:
 arterios-cleroză/arterio-scleroză,
 al-tundeva/alt-undeva,
 des-pre/de-spre,
 drep-tunghi/drept-unghi,
 por-tavion/port-avion,
 Pronos-port/Prono-sport,
 Romar-ta/Rom-arta;
- formaţiile cu -onim:
 o-monim/om-onim,
 paro-nim/par-onim,
 sino-nim/sin-onim;
2
Cf. şi Dicţionarul general de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, s.v. silabaţie: „Regulile morfologice nu
[subl. ns. I. V.-R.] sunt obligatorii”.
3
Din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte dintre care cel puţin unul există independent şi cu un sens
care corespunde celui din compus.
33
- compusele care păstrează grafii străine sunt supuse numai despărţirii după structura din
limba de origine:
 back-hand.
- derivate cu prefixe:
 anor-ganic/an-organic,
 de-zechilibru/dez-echilibru,
 ine-gal/in-egal,
 nes-prijinit/ne-sprijinit,
 nes-tabil/ne-stabil,
 nes-trămutat/ne-strămutat,
 pros-cenium/pro-scenium,
 su-blinia/sub-linia;
- derivate cu sufixe:
 savan-tlâc/savant-lâc.
Cel care scrie are deci libertatea, atunci când nu recunoaşte sau nu este sigur de structura
morfologică a unui cuvânt mai greu analizabil, să îl despartă pe baza pronunţării (o-monim, nu numai om-
onim), ori, dacă o asemenea diviziune i se pare şocantă la cuvintele mai uşor analizabile, să despartă cuvântul
în cauză pe baza structurii lui morfologice (post-universitar, nu neapărat pos-tuniversitar).
Normele actuale nu mai admit însă nici despărţirile după structură care ar contraveni
pronunţării, ca în apendic|ectomie [apendičectomie], laring|ectomie [larinğectomie].
Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese
sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (a-
borigen, a-broga, a-brupt, a-diacent, ab-stract, a-dopta, ban-crută, o-biect, pros-pect, su-biect).
Nu pun probleme acele compuse (ca bine-facere, clar-văzător, pur-sânge) sau derivate (precum
contra-făcut, des-calificat, a re-începe) la care cele două tipuri de despărţire coincid. Se indică o
singură despărţire, şi anume după structură, şi la:
- cuvintele compuse (ca alt-fel, ast-fel, feld-mareşal, port-moneu);
- derivate cu prefixe (ca post-faţă, trans-bordare)
- detrivate cu sufixe (ca pust-nic, stâlp-nic)
Toate aceste cuprind anumite succesiuni de consoane care nu admit alte despărţiri.
La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauză se admite - atunci
când spaţiul nu permite evitarea ei - şi despărţirea la locul cratimei/liniei de pauză. Este vorba de:
- cuvinte compuse sau derivate şi locuţiuni: aducere-|aminte;
- împrumuturi neadaptate la care articolul şi desinenţele se leagă prin cratimă: flash-|ul;
- grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|se, chiar când rezultă secvenţe care nu sunt
silabe: dintr-|un (cazuri în care se recomandă însă evitarea despărţirii);
- cuvinte compuse complexe: americano-|sud-coreean sau americano-sud-|coreean.
2.5. ACCENTUL – accentuarea și intonația corectă a cuvintelor / a enunțurilor
Accentul este o unitate suprasegmentală intensivă care constă în pronunțarea mai intensă sau pe
un ton mai înalt a unei silabe dintr-un enunț, prin creșterea intensității vocii sau schimbarea tonului
(rostirea mai energică a unei silabe, față de rostirea mai puțin energică a silabelor învecinate). El poate
deosebi înțelesul cuvintelor și este semnalizat printr-un apostrof (‘) adăugat deasupra vocalei silabei
pronunțate mai intens. Toate cuvintele au o silabă accentuată, iar aceasta reprezintă centrul ei de
intensitate. Pierderea accentului înseamnă pierderea autonomiei cuvântului și înglobarea lui în alt cuvânt. (de
aici > de-aici). Accentul poate să apară într-un cuvânt, formă gramaticală (corp fonetic lexico-gramatical)
sau într-o propoziție (corp fonetic sintactic). Mai jos exemplificarea celor două situații:
 móbilă (substantiv) vs. mobílă (adjectiv) vs. mobilắ (formă verbală la timpul perfect);
 El și ea sunt prieteni. (și conjuncție neaacentuată) vs. El a întârziat, dar și ea a ajuns mai târziu.
(și adverb de întărire accentuat)
34
Și-n timp ce expresiile sonore (silabe, morfeme, cuvinte) pot fi supuse operației de segmentare până
când se obțin elementele minimale, accentul și intonația nu se supun segmentării, drept pentru care se
numesc suprasegmentale. De aceea, accentul se definește prin intensitatea mai mare și cu o intonație mai
puternică (înaltă) a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un enunț (lam-pă; do-rin-ță).
După poziția ocupată în cuvinte, accentul poate fi fix sau liber. Cel fix are aceeași poziție în toate
cuvintele unei limbi, iar cel liber are un loc variabil. În limba română accentul este liber și poate să cadă pe
orice silabă.
 accent pe ultima silabă: cân-ta, co-vor, șco-lă-resc
 accent pe penultima silabă: cân-tă, co-voa-re, șco-lă-reas-că
 accent pe antepenultima silabă: cân-te-ce, re-pu-bli-că, ro-man-ti-că
 înainte de antepenultima silabă: ve-ve-ri-țe, ve-ve-ri-țe-le; doc-to-ri-ță, doc-to-ri-țe-le
Accentul situat pe ultima silabă se numește oxiton (ma-nu-ál); cel care cade pe penultima silabă se
numește paroxiton (cár-te, mun-céș-te); cel care cade pe silaba anterioară penultimei se
numește proparoxiton (a treia silabă: pá-să-re; a patra silabă: vé-ve-ri-ță; a cincea silabă dó-uă-spre-ze-ce).
Cercetările au scos la iveală că ordinea frecvenței accentului în cuvintele limbii române este oxiton,
paroxiton, proparoxiton:
 oxitonul este întâlnit în cuvinte care se termină în consoană, semivocală și vocală (te-le-vi-zór, mân-
cáu, a-dor-mí);
 paroxitonul este întâlnit mai ales în cuvinte care se termină în consoană și vocală (cár-te, sú-net).
În timpul flexiunii cuvintelor, accentul își poate păstra locul pe aceeași silabă sau își poate schimba
locul. Când își păstrează locul este stabil (om ‒ omului ‒ oamenilor), iar când și-l schimbă este mobil (cântă
‒ cântắ). Deci, în limba română accentul poate fi liber stabil sau liber mobil.
Există trei tipuri de accent:
 accentul de intensitate
 accentul de intonație
 accentul metric
2.5.1. Accentul de intensitate
Limba română folosește accentul de intensitate (dinamic), ceea ce înseamnă pronunțarea mai energică
a silabei accentuate și cu o ușoară ridicare a tonului. Accentul de intensitate (intensiv, dinamic sau fonetic)
constă în pronunțarea mai intensă a silabei, conform convenției existente. În limba română, spre deosebire
de alte limbi, nu se notează vocala accentuată, cu o singură excepție, în cazul cuvintelor omografe. În
limba română accentul este liber,4 în sensul că poate sta pe oricare silabă în cuvânt: agricultor, bibliotecă,
înfulecă, treisprezece, chelnerițele, nouăsprezecelea etc.
Accentul intensiv rămâne în cea mai mare parte stabil în cursul flexiunii la majoritatea numelor:
„-a” final este:
- accentuat în:
- unele forme verbale: infinitiv, imperfect persoana a III-a singular: „tremura”;
- în unele substantive feminine nearticulate terminate în „-a” sau „-ea”: „cafea”,
„musaca”;
- în unele adjective împrumutate: „grena”, „lila”.
- neaccentuat:
- când este articol hotărât: „casa”, „musacaua”;
- în unele împrumturi: „tibia”, „widia”;
„-i” și „-u” final sunt accentuați în unele împrumuturi: „colibri”, „taxi”, „atu”
(substantive), „kaki” (adjective);
„-o” final este:
- neaccentuat în majoritatea cuvintelor în care apare: „in-folio”, „radio”;
- accentuat în substantivce și adjective mai recente: „antihalo”, „halo”, „bordo”, „indigo”,
„maro”;
4
În alte limbi este fix, pe prima (ca în maghiară), pe ultima (ca în franeză), pe penultima (ca în limba polonă).
35
sufixele monosilabice (-al, -an, -ar, -al, -âș, -el, -esc, -et, -giu, - ior, -ism, -ist, -iș, -iu, -lâc, -
oi, -os, -șag, -șor, -șug, - tor, -ui) sunt de cele mai multe ori accentuate; dar există și sufixe monosilabice
neaccentuate (-bil, -nic);
substantivele provenite din infinitive lungi ale verbelor în „-ea” trebuie accentuate pe sufix:
„prevedere”.
Cuvintele polisilabice pot avea, pe lângă accentul principal (forte), mai puternic, și un accent
secundar, mai slab: „aerodinamic”, „anteroposterior”, „meglenoromân”.
Cuvintele fără accent sunt monosilabice, precum formele pronumelor personale (îl, o, îi, le), care
se și numesc forme neaccentuate.
De asemenea, unele nume românești de familie, aparent asemănătoare, trebuie accentuate diferit, în
conformitate cu originea și structura lor: „Vasiliu”, „Rotariu”. Trebuie evitată tendința deplasării accentului
spre începutul cuvântului.
De asemenea, în uzul literar actual, normele recomandă o singură accentuare la cuvinte precum:
„adică”, „aripă”, „avarie”, „caracter”, „călugăriță”, „doctoriță”, „duminică”, „fenomen”, „ianuarie”,
„lozincă”, „miros”, „regizor”, „sever”, „șervet”, „unic”.
Accentul poate să fie și mobil, în sensul că unele cuvinte pot fi accentuate diferit fără ca vreo
pronunțare să fie mai indicată decât alta:
- substantivele: noră g.-d. sg; pl. nurori; soră – surori;
- la substantivele neutre terminate în „-o” intrate mai demult în limbă (radio, zero), la care
accentul se deplasează pe „o” la forma articulată hotărât („radioul”, „zeroul”) și la plural („radiouri”,
„zerouri”);
* La împrumuturile mai recente și la termenii de specialitate, accentul este stabil: „avocadoul”.
- în flexiunea verbală, accentul este mobil (căzând pe temă sau pe desinență) chiar la același mod
și timp: „adusei” (perfectul simplu persoana I singular) – „aduserăm” (perfectul simplu persoana I plural).
Se constată și existența unor dublete accentuale:
- care pot fi în variație liberă: translator – translator; splendid – splendid; crater – crater; antic-
antic; dușman – dușman; mijloc – mijloc; satiră – satiră; vultur – vultur etc.);
- care pot fi motivate semantic, realizând ceea e constituie omografe:
mobilă – mobilă;
comedie – comedie;
companie (unitate militară) – companie (tovărășie);
copii – copii;
mozaic (substantiv) – „mozaic” (adjectiv),
„(el) cântă” (modul indicativ, timpul prezent) – „(el)cântă” (modul indicativ, timpul perfect simplu);
„acele” (substantiv) – „acele” (adjectiv pronominal);
„era” (substantiv) – „era” (verb);
„nodul” (substantiv articulat) – „nodul” (substantiv nearticulat);
„veselă” (adjectiv) – „veselă” (substantiv);
„încuie” (prezent) – „încuie” (perfect simplu).
După poziția accentului în cuvânt, acesta poate sta pe ultima silabă în rostirea oxitonă, pe
penultima – rostire paroxitonă și pe antepenultima – rostire proparoxitonă. Se recomandă o singură
accentuare la avarie, crater, despot, la formele verbului „a fi” (suntem, sunteţi).
În accentuarea cuvintelor se înregistrează și greşeli în vorbire grupate de obicei în două tendinţe:
a). de a deplasa accentul către începutul cuvintelor: antic, caracter, colos, debil, fenomen, sever,
avarie; (corect este: antic, caracter, colos, debil, fenomen, sever, avarie);
b). de a deplasa accentul spre sfârşitul cuvintelor: acvilă, butelie, doctoriţă, epocă, invers, unic;
(corect este: acvilă, butelie, doctoriţă, epocă, invers, unic).
Așa cum am văzut mai sus, în situațiile în care este liber mobil, accentul este singurul care
diferențiază două cuvinte identice (cântă ‒ cântắ). În aceste cazuri, el are rol fonologic și marchează
modificarea în planul expresiei, care atrage după sine modificarea în planul conținutului. În aceste situații,
spunem că accentul are funcție distinctivă. Prin urmare, cuvintele cu forme gramaticale identice fonematic
36
(formate din foneme) sunt diferențiate numai prin accent (cópii ‒ copii, móbilă ‒ mobilă, veselă ‒
vesélă, cumpără ‒ cumpărắ). Cuvintele care se scriu la fel, dar se pronunță diferit datorită accentului, se
numesc omografe. Omografele pot fi de două feluri: gramaticale, când se deosebesc din punct de vedere al
conținutului gramatical (adúnă ‒ adunắ) sau lexicale, când se deosebesc din punct de vedere al semnificației
(cópii ‒ copíi). Și, deși în limba română accentul nu este marcat în scrierea cuvintelor, în cazul omografelor
este permisă folosirea accentului ascuțit [´] pentru a marca diferența între acestea (cópii ‒ copíi, ácele ‒
acéle).
2.5.2. Accentul de intonație
Intonația este un fenomen fonetic suprasegmental complex care angajează accentul dinamic și
muzical în realizarea unui contur intonațional cu ajutorul ritmului, tempoului și timbrului. Silaba, ce
presupune schimbarea, se numește proeminență. După felul propoziției care poate fi enunțiativă,
exclamativă și interogativă, conturul intonațional este neutru (sau uniform), de destindere (desendent) și de
tensiune (sau asendent).
Accentul de intonație (muzical sau tonic) vizează accentuarea unui cuvânt în propoziție, acest
lucru având o funcționalitate semantică clară. Astfel, o propoziție ca „El a avut puțin noroc” poate fi
continuată cu „și a reușit” dacă se accentuează cuvântul „noroc” și poate fi continuată cu „și n-a reușit” dacă
se accentuează cuvântul „puțin”.
2.5.3. Accentul metric
Accentul metric (ictus) se pune în funcție de ritmurile pe care le compun picioarele metrice la o
succesiune de două sau trei silabe, la un număr par sau impar:
- în ritmul trohaic, accentuarea este la 1, 3, 5, 7;
- în ritmul iambic la 2, 4, 6, 8;
- în ritmul dactilic la 1, 4, 7, 10;
- în ritmul amfibrahic la 2, 5, 8, 11;
- în ritmul anapestic la 3, 6, 9, 12.
2.6. INTONAȚIA
Intonația este o unitate suprasegmentală extensivă care constă în schimbarea înălțimii tonului pe
parcursul unui enunț. Spre deosebire de accent, care marchează o silabă dintr-un cuvânt, intonația
marchează mai multe silabe (secvență de enunturi ‒ cuvinte sau un grup de cuvinte), de aici și caracterul
extensiv al acestei unități. Prin marcarea cuvintelor sau a grupurilor de cuvinte, intonația realizează
contururi intonaționale. Acestea se bazează pe intonație, adică pe schimbarea înălțimii tonului asociată cu
schimbarea intensității vocii, dar înglobează și o serie de alte componente corelate, precum: melodie, tempo,
durată, pauză, timbru. Datorită acestui amestec de influențe, contururile intonaționale apar ca niște realități
complexe, proprii variantei orale a exprimării. Scrisul reușește să le redea doar parțial, cu ajutorul semnelor
de punctuație. Spre exemplu, un enunț de forma „Maria ia notă mare”, prin intonații diferite, poate primi
mai multe semnificații. Enunțul poate fi rostit cu intonație exclamativă printr-o mulțime de nuanțe apelând
la tempou, durată, pauză, melodie și timbru. Comunicarea ce rezultă poate fi variată: încântare,
surprindere, dezacord, mirare, reproș etc. Cu toate acestea, în scris, enunțul este marcat doar prin semnul
exclamării. („Maria ia notă mare!”)
În limba română standard (literară) sunt percepute 3 tonuri (registre muzicale): inițial (neutru), de
tensiune (înalt), de destindere (jos). Succesiunea acestor tonuri în secvențele finale sau non-finale ale
enunțului poate forma 4 tipuri de contururi intonaționale: uniform, ascendent, descendent, combinat
(ascendent ‒ descendent).
 intonația uniformă (neutrală) este întâlnită cel mai frecvent în propozițiile enunțiative, când sunt
comunicate informații fără o implicare afectivă. („Mihai este elev.”)
 intonația cu contur ascendent este specifică propozițiilor interogative totale (propoziții la care se
răspunde prin „da” sau „nu”). În acestă situație cuvântul cheie al întrebării se află spre finalul
enunțului și se rostește pe un ton mai ridicat. („Mihai este elev?”)
 intonația cu contur descendent este caracteristică propozițiilor imperative, în care tonul ridicat
de la început și cel grav de la final sugerează ordinul. („Mihai, mergi la școală!”)
 succesiunea intonație ascendentă ‒ intonație descendentă (sau invers) este întâlnită în enunțuri ca
cele de mai sus, dar în care apar enumerări. („Am pierdut tot: ghiozdan, penar, cărți.”)
37
B. ORTOGRAFIE ȘI ORTOEPIE
Ortografia, un ansamblu de norme care reglementează scrierea corectă, și ortoepia, un ansamblu

de reguli care stabilesc pronunțarea corectă, sunt componentele definitorii ale unei limbi literare.
1. RELAȚIA DINTRE VORBIRE ȘI SCRIERE (CORESPONDENȚA FONEM -LITERĂ)
Chiar dacă astăzi corelația dintre vorbire și scriere ne apare ca fiind ceva cât se poate de firesc,
pentru o bună bucată de timp, vorbirea a fost forma unică de manifestare a limbii. La o distanță apreciabilă
de timp după constituirea limbii a apărut și scrisul, astfel încât putem spune că vorbirea precedă și
fundamentează scrisul. Odată cu trecerea timpului, scrisul a primit un rol cultural tot mai important,
ajungând chiar în situația de a determina, uneori, vorbirea. Prin urmare, cele două aspecte ale limbii sunt
interconectate, motiv pentru care ele trebuie prezentate împreună. Cu toate acestea, aspectele ortoepice, care
țin de normele de pronunțare, sunt mult mai puțin studiate decât cele ortografice, care țin de scriere.
Ambele tipuri de norme au caracter convențional și sunt supuse unor modificări în timp. Cele ortoepice se
produc în permanență, dar cu pași mici încât nu sunt sesizate de nespecialiști. Cele ortografice se fac la
perioade mai mari de timp cu acordul specialiștilor și urmăresc să pună în acord scrierea cu pronunțarea.
Aceste modificări sunt ușor de observat, deoarece produc tulburări în scrierea vorbitorilor limbii. Ultima
reformă ortografică a limbii române literare a fost adoptată în 1954, iar în 1965 și 1993 au fost aduse mici
modificări ale unor detalii.
1.1. Alfabetul limbii române
Esențială pentru înțelegerea ortoepiei și a ortografiei limbii române este corespondența fonem ‒
literă. Conform acesteia, scrierea alfabetică nu consemnează sunete individuale (variante în fonologie), ci
sunete-tip sau foneme (invariante). Ca regulă generală, în limba română unui fonem îi corespunde o
literă. În limba română, sunetele sunt redate în scris prin semne grafice, numite litere. Totalitatea literelor
care notează fonemele limbii române formează alfabetul limbii române.
Limba română modernă (după 1860) se scrie cu alfabet latin5 și cuprinde 31 de litere (perechi de
litere, formate din litere mici și litere mari): a, ă, â, b, c, d, e, f, g, h, i, î, j, k, l, m, n, o, p, q, r, s, ș, t, ț, u, v, w,
x, y, z). Cinci litere reiau câte o literă de bază, de care se deosebesc prin prezența deasupra sau dedesupt, a
trei semne diacritice6:
- căciula deasupra lui „a” (ă);
- circumflexul deasupra lui „a” (â) și i (î);
- virgulița7 sub „s” (ș) și t (ț).
Litere Denumirea/
mari mici citirea literei
A a a
Ă ă ă
Â â î/î din a
B b be/bî
C c če/cî
D d de/dî
E e e
F f ef/fe/fî
G g ğe/ghe/gî
H h haş/hî
I i i
Î î î/î din i
J j je/jî
K k ka/kapa
5
Până în 1860, limba română s-a scris, de regulă, cu alfabetul chirilic și, în ultima perioadă, cu un alfabet de tranziție. Alfabetul
chirilic cuprindea 43 de litere, reducându-se apoi la 33 de Ienăchiță Văcărescu și la 28 de I. H. Rădulescu. Tot atunci au apărut și
diariticile literelor ă, î, ș și ț. (a se vedea lucrarea „Despre scrierea limbii române” a lui Titu Maiorescu). Ortografia a devenit una
dintre principalele preocupări ale Academiei Române și a necesitat numeroase revizuiri până în zilele noastre. Principalele reforme
au fost semnalate în 1869, 1880, 1903, 1932, 1953, 1965, 1982, 1993 și 2006.
6
Și suprapus de la „i” și „j” este un semn diacritic, dar el nu are rol distinctiv în limba română, unde „i” și „j” nu se opun literelor
cu acceași formă, dar fără punct.
7
! Și nu sedila, care se folosește sub „c” în limba franceză.
38
L l el/le/lî
M m em/me/mî
N n en/ne/nî
O o o
P p pe/pî
Q q kü8
R r er/re/rî
S s es/se/sî
Ş ş şe/şî
T t te/tî
Ţ ţ ţe/ţî
U u u
V v ve/vî
W w dublu ve/dublu vî
X x ics
Y y [igrec]
Z z ze/zet/zî
Din tabelul de mai sus, se observă că din cele 31 de litere, 5 litere (ă, â, î; ș, ț) sunt reluarea unor
litere de bază (a, i, s, t), la care este adăugat un semn diacritic (sus, o căciulă sau jos, o virguliță). Semnele
diacritice se notează și la literele mari (la majuscule), însă punctul suprapus nu se notează la „I” și „J”
mari, iar în scrierea de mână, frecvent, nici la „j” mic. Câteva litere mari au valoare de cifre romane (C, I,
L, M, X). Patru litere (k, q, w, y) se utilizează în împrumuturi, în nume proprii străine și în formații bazate
pe ele, precum și în unele nume proprii românești de persoane, scrise după model străin. Se acordă o valoare
suplimentară literei „w” în câteva anglicanisme, la inițiala din cuvânt (+ee sau + (h)i): weekend [uĭkend];
whisky [uĭski]; wigwam [uĭgŭom].
Cele 31 de litere ale alfabetului sunt litere simple. Succesiunea unora dintre aceste litere formează o
serie de litere compuse, care nu figurează însă în alfabet: ci, gi, ce, ge; chi, ghi, che, ghe. Pentru scrierea
unor neologisme se folosesc și o serie de litere străine alfabetului limbii române precum: „ä, ö, ü, ć”.
1.2. Corespondența dintre fonem (sunet) și literă
Scrierea limbii române, fiind alfabetică, folosește în primul rând litere pentru a reda fonemele limbii
române, iar acolo unde litera are mai multe valori fonologice se folosesc și semne diacritice (accent
circumflex, sedilă și un semn pentru scurtime precum în „ă”). Inventarul alfabetului se bazează
pe corespondența fonem – literă și reprezintă în fapt sunetele-tip (fonemele) inventariate în sistemul
fonologic al limbii române. În realitate, nu e o corespondență perfectă între litere și sunete. Corespondența
dintre fonem (sunetul-tip) și literă se face în baza principiului o literă transcrie un singur sunet:
 „masă” ‒ 4 litere, 4 sunete;
 „ban” ‒ 3 litere, 3 sunete;
 „telefon” ‒ 7 litere, 7 sunete.
Acest principiu are și o serie de excepții, astfel încât unele sunete pot fi redate prin mai multe litere
sau o literă poate transcrie mai multe sunete. Cele 31 de litere notează 33 de sunete și se împart în trei
grupe:
19 literele monovalente - litere care corespund unui singur fonem (a, ă, â, b, d, f, î, j, l, m, n, p, r,
s, ș, t, ț, v și z);
12 litere plurivalente - litere care au mai multe valori fonetice, în funcție de poziția în cuvânt sau
în silabă (la început, în interior și la sfârșit), de combinațiile de litere în care apar, de caractcerul
vechi și neologic al cuvintelor și de limba lor de origine (c, e, g, h, i, k, q, o, u, w, x și y):
 ‒ c notează: [k] ‒ când este urmat de consoane (excepție h) sau vocale (excepție e, i); [č] ‒ când este
urmat de e sau i; [ḱ] ‒ când este urmat de h+e sau h+i;
 ‒ e notează: [e], [e] ‒ în diftongi și triftongi; [i] ‒ în cuvântul ea (pronunțat [ia]) sau el, este (pronunțate
[iel], [ieste]); folosit și ca semn grafic pentru ce, ge, che, ghe;
 ‒ g notează: [g] ‒ când este urmat de consoană (excepție h) sau vocale (excepție e, i); [ǧ] ‒ când este
urmat de e sau i; [ǵ] ‒ când este urmat de h+e sau h+i;
 ‒ h notează: [h] ‒ când este poziționat după orice literă (excepție c, g); folosit ca semn grafic pentru ḱ, ǵ
(che, ghe, ghi);
 ‒ i notează: [i], [i] în diftongi; [į] ‒ la finalul unor forme, după consoane ([lupi], [ori]); poate fi semn
grafic pentru č, ǧ, ḱ (ci, gi, chi, ghi);
8
Pronunţarea chĭu, indicată în DOOM1, este nerecomandabilă.
39
 ‒ k notează: [k] ‒ când este urmat de consoane sau vocale (excepție e, i); [ḱ] ‒ urmat de e sau i;
 ‒ q notează: [k] ‒ când este urmat de vocale (excepție u+e sau i); [ḱ] ‒ când este urmat de u+e sau i;
 ‒ o notează: [o], [o] în diftongi; [u] în diftongi (oameni pronunțat [uameni]);
 ‒ u notează: [u], [u] în diftongi; [v] în cuvinte precum „quadrivium”; folosit ca semn grafic
(„quechua”);
 ‒ w notează: [v] ‒ în majoritatea cuvintelor cu excepția situațiilor când nu reprezintă pe [u] (whiski);
 ‒ x notează: [ks] sau pe [gz] (examen pronunțat [egzamen]);
 ‒ y notează: [i] ‒ înainte de consoană sau la sfârșit de cuvânt (hobby pronunțat [hobi]); [i] ‒ înanite de
vocală sau la sfârșit de cuvânt (yen pronunțat [ien]).
litere diferite care notează același sunet sau grup de sunete: q, k > k; â, î > î; o, w, u > u
(„oameni”); x, cs > cs („fix”, „cocs”); i, y > i; e, i > i („ea”, „el”, „este”).
Astfel că, se constată că ortografia românească este în esenţă fonetică, existând în general
corespondenţă între litere şi sunete (o literă transcrie de regulă un sunet). Dar această corespondenţă nu se
respectă întordeauna, existând mai multe situaţii / serii de abateri, precum:
- aceeași literă poate nota sunete diferite;
- aceeași literă poate nota grupuri diferite de sunete;
- un grup de litere notează un singur sunet;
- mai multe litere diferite notează același sunet.
În cele ce urmează, vom exemplifica toate aceste situații.
a). Aceeași literă ‒ sunete diferite
 litera e notează: vocala e („est”); semivocala e („bea”); semivocala i („ea” [ia])
 litera i notează: vocala i („iris”); semivocala i („iarbă”); sunetul i scurt nesilabic („pomi”, „moși”);
 litera o notează: vocala o („om”); semivocala o („boare”); semivocala ṷ („oameni” [ṷameni])
 litera u notează: vocala u („unu”); semivocala u („bou”).
b). Aceeași literă transcrie grupuri diferite de sunete
 litera x notează/redă: grupul de sunete cs („ax”, „axă”, „complex”, „excursie”, „fix”, „pix”, „sufix”,
„xilofon”), grupul de sunete gz când este intervocalic („exact”, „examen”, „exerciţiu”, „exemplu”)
sau grupul de sunete ics, când este folosit ca simbol matematic („x”);
 litera e notează/redă: vocala e și semivocala i în cazul pronumelor personale și a unor forme ale
verbului „a fi” care au inițiaka e:(el [iel], ele [iele]), sunetul i: „ea” [ĭa], „aceea” [ače- ĭa], diftongul
įe: „eu” [ĭeu], „el” [ĭel], „ei” [ĭei], „ele” [ĭele]; „este” [ĭeste], „ești” [ĭești], „eram” [ĭeram], „erai”
[ĭerai].
c). Un grup de litere ‒ un singur sunet
 ce, ci notează č: ceas [čas]; ceară” [čară], „cec” [ček], ciornă [čornă], „licean” [liče-an], „tace”
[tače] / „ciaconă”9 [čaconă], „cianură” [čianură], „cin” [čin], „cioară” [čoară], „ciot” [čot], „ciur”
[čur], „(a) munci” [munči], „munci” [munč], „nicicând” [ničcând];
 che, chi notează k’: „chem” [k'em], cheamă [k’amă], chiar [k’ar], „chin” [k'in], „chior” [k'or],
„ochi” [ok'], „ochii” [ok'i];
 ge, gi notează ğ: „gem” [ğem] geam [ğam], „georgian” [ğorğan], „geologie” [ğeoloğie], / „dragi”
[drağ], „gin” [ğin], „Giurgiu” [ğurğu], giuvaier [ğuvaier], „îndrăgi” [îndrăği], „giardia” [ğardia],
„giol” [ğol], „giulgiu” [ğulğu];
 ghe, ghi notează g’: „gheară” [g’ară], „gheată” [g’ată], „ghem” [g’em], „Gheorghe” [g’org’e], /
„ghiaur” [g’aur], „ghindă” [g’indă], „ghiol” [g’ol], „unghi” [ung’],„unghiul” [ung’ul].
Grupurile de litere „ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi”, urmate de o vocală în aceeaşi silabă notează
un sunet şi sunt redate în transcrierea fonetică prin č, ğ, k', g':
- ceară (čară - 4 sunete),
- ciot (čot = 3 sunete),
- geană (ğană = 4 sunete),
- Giurgiu (ğurğu = 5 sunete),
- cheamă (k'ama = 4 sunete),
9
Vechi dans de origine spaniolă, cu mișcare lentă.
40
- chiar (k'ar = 3 sunete),
- gheaţă (g'aţă = 4 sunete),
- ghiaur (g'aur = 4 sunete).
Când în silaba respectivă nu există o altă vocală decât e sau i din componenţa grupurilor de
litere, aceasta reprezintă vocala absolut necesară existenţei silabei şi în această situaţie grupurile de
litere notează două sunete şi se transcriu fonetic astfel: č + e, i, ğ + e, i, k' + e, i, g' + e, i:
- cer (čer = 3 sunete),
- cireaşă (čireaşă = 7 sunete),
- ger (ğer = 3 sunete),
- gin (ğin = 3 sunete),
- chem (k'em = 3 sunete),
- chin (k'in = 3 sunete),
- gheţuş (g'eţuş = 5 sunete),
- ghindă (g’indă = 5 sunete).
În grupurile de litere „ce”, „ci”, „che”, „chi”, „ge”, „gi”, „ghe”, „ghi”, literele „e” și „i”, dacă nu au
statul de vocală în cuvânt, atunci ele sunt litere ajutătoare, cu valoare diacritică și nu apar în transcrierea
fonetică. Același statut îl are și consoana „h” din „che”, „chi”, „ghe”, „ghi”.
d). Mai multe litere diferite ‒ același sunet
 literele î de la începutul, sfârşitul şi din interiorul cuvintelor derivate / compuse („amărî”,
„bineînţeles”, „înainte”, „încăpere”, „într-însul”, „a pârî”, „reîncălzi”, „reînscris”) și â din
interiorul cuvintelor („câmpie”, „cârd”, „mânca”, „râu”, „român”) redau sunetul î;
 literele i („câteșitrei”, „iar”, „iarbă”, „pomi”, „rimă”, „riduri”, „vine”) și y din cuvintele
împrumutate („Byck”, „boy”, „hobby”, „yac”, „yankeu”, „yen”, „yoghin”, „ytriu”) redau sunetul i;
 literele c („car”, „carte”, „casă”, „cot”, „marcă”), k în cuvinte împrumutate („karate”, „kaki”,
„kaliu”, „ketchup”, „Kernbach”, „Kilogram”, „Kiriac”, „Kretzulescu”, „kosovar”, „kripton”,
„kurd”, „quark”) și q („quasar”, „Qatar”, „sequoia”) redau sunetul k;
 literele che, chi (chem, chin), k (kilogram) și qui (Quinet) redau sunetul k’;
 literele v în majoritatea cuvintelor româneşti („proveni”, „vara”, „vârf”, „vin”) și w în termeni
străini („Wagner”, „watt”, „wattmetru”, „weber”, „Wachmann”, „Westeren”, „whit-spirit”, „show”,
„weekend”, „whisky”, „wolfram”) redau sunetul v.
În tabelul de mai jos este prezentată corespondența în limba română dintre toate literele alfabetului și
fonemele corespunzătoare.
Litere Valoare fonologică Exemple
a, ă [a], [ă] an, să
â, î [î] sân, în
e [e], [e], [], [i], [ie] bec, seară, ceapă, ea, el
i [i], [i], [į], [] vin, ia, ani, ciur
o [o], [o], [u] pom, poartă, oameni
u [u], [u], [v], [] un, ou, quiproquo, quipu
b, d, f, j, l, m, n, p, r, s, [b], [d], [f], [ž], [l], [m], [n], [p], bani, da, fac, joc, loc, mac, nuc, pat,
ș, t, ț, v, z [r], [s], [ș], [t], [ț], [v], [z] rac, sac, și, tu, țară, vas, zid
c [k], [č], [ḱ] cap, cer, cheamă
41
g [g], [ǧ], [ǵ] gard, ger, gheață
h [h], [] hârtie, chiar
k [k], [k] Kant, kilometru
q [k], [ḱ] quasar, quipu
w [v], [u] watt, whiski
x [ks], [gz] taxi, examen
y [i], [i] hobby, yen
2. PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI LIMBII ROMÂNE

Principiile ortografiei limbii române (privesc în același timp și ortoepia) constituie fundamentul
doctrinar pe care se bazează sistemul ortografic (și ortoepic) al limbii române. Practic, aceste principii
indică realitatea că limba română nu este în totalitate fonetică (fonologică) și că ortografia acesteia depinde
de mai mulți factori, identificați în principiile următoare. Pe baza acestor principii generale, prin hotărâri
academice au fost impuse norme ortografice și ortoepice, astfel încât scrierea și pronunțarea în limba
română să fie unitară, stabilă și funcțională. Se vorbește în general de două tipuri principale de ortografie:
etimologică (scrierea reflectă aspectul mai vechi al cuvintelor mult depășite) și fonetică (pronunțarea limbii
literare). În afara etimologismului, ortografia actuală se întemeiază pe șase principii: fonetic, etimologic,
morfologic, sintactic, silabic și simbolic.
2.1. Principiul fonologic (fonetic)
Principiul fonologic (fonetic) este fundamental și definește sistemul ortografic al limbii române ca
fiind fonologic (scrierea reproduce cât mai exact posibil pronunțarea limbii române literare). Celelalte
principii îl amendează sau completează pe acesta în aspecte care țin mai mult de detaliu. Prin faptul că
sistemul ortografic românesc este fonetic înțelegem că normele de scriere românească urmăresc să
asigure ca un fonem (sunet-tip) să fie redat printr-o singură literă și o literă să redea un singur sunet.
Altfel spus, trebuie să existe o relație 1/1 între inventarul fonemelor și inventarul literelor. Fără această
cerință o limbă nu poate fi considerată fonologică (fonetică). Pe scurt, acest principiu enunță că scrierea
trebuie să reproducă pronunțarea.
Spre exemplu, pentru a exista o corespondență între scriere și pronunțare, ortografia unor cuvinte a
fost modificată:
 în anul 1853 s-a renunțat la scrierea cu „u” final (cuiu>cui, unchiu>unchi, ochiu > ochi, taiu>tai),
dar în cuvintele din fondul nou, acesta s-a păstrat atât în scris, cât și în pronunțare: salariu, serviciu,
teritoriu etc.
 s-a renunțat la scrierea cu „ss” a unor neologisme care în limba de origine cuprinde acest fenomen:
cassă > casă; massă > masă (de oameni); glossă > glosă; rarissim > rarisim etc.;
 s-a păstrat scrierea cu consoane duble în cuvintele compuse sau derivate, în care elementul
derivatului se termină cu aceeași consoană cu care începe cuvântul următor: hiperrealist,
transsiberian, înnebunit, înnăscut, înnourat etc (unde se pronunță ambele consoane acestea au fost
păstrate);
 prefixelor des- / dez-, răs- / răz- le-a fost modificată scrierea înaintea unor consoane sau vocale
sonore (ele se scriu diferit în funcție de context):
- se scriu cu „s” în situația în care cuvântul următor cu care se face derivatul începe cu
consoanele „c”, „f”, „p” și „t”: descărcare, desface, despăduri, destinde; răsfrânge, răsplăti,
răstălmăci etc.
- se scriu cu „z” în situația în care cuvântul următor cu care se face derivatul începe cu
consoanele „g”, „d”, „l”, „m” sau cu o vocală: dezgoli, dezdoi, dezlipi, dezmoșteni; dezarma,
dezehilibru, dezorienta; răzbate, răzgândi etc.;
42
 se srie și se pronunță cu „e” la inițial la neologismele: ecou, erou, efect, elev, eletrod, epocă, erupție;
 prefixele „în-” și „con-” suferă modificări în privința literei finale (m > n / n > m), în fața lui „p” și
„b”: îmbătrâni, împăduri, împodobi, îmbina, împreuna, combate, complăcea etc.;
 unele neologisme se scriu așa cum se pronunță: iceberg>aisberg; vis-à-vis>vizavi, match>meci);
2.2. Principiul etimologic
Principiul etimologic se întemeiază pe originea, etimologia și tradiția cuvântului. Latiniștii au
propus ca srierea să fie oglinda formulelor inițiale (scrierea etimologică). Acest principiu nu ținea seama de
unitatea dintre scriere și vorbire, făcându-se precizarea că limba este un proces dinamic care evoluează de la
un stadiu la altul și că se transferă în timp (înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin). Conform principiului
etimologic sau tradițional-istoric în scrierea anumitor cuvinte este abandonat principiul fonetic, iar
ortografia este conformă cu tradiția istorică (român, sunt):
 scrierea grafică cu „ua” a diftongului „oa” la începutul cuvântului: oameni, oaie, oală etc;
 formele grafice ale pronumelor personale eu, el, ea, ei, ele în locul formelor ortoepice: ieu, iei, iei, iele (o
serie de alte cuvinte se scriu și astăzi așa cum s-au scris dintotdeauna în limba română și nu cum se
pronunță (eu, el, ea și nu ieu, iel, ia sau ești, este, era și nu iești, ieste, iera);
 se păstrează „e” inițial în formele verbale ale verbului „a fi” la ind. prez. (el este) și imperfect (era);
 scrierea articolului hotărât la masulin singular și neutru „l” deși în vorbire nu mai apare: elevul, studentul;
 scrierea cu consoana „b” atunci când este urmată de consoane surde („s”, „t” sau „ț”): absolut, subtil,
subțire;
 scrierea cu „â” în interiorul cuvintelor și a verbelor „a fi” la persoana I singular Indicativ prezent „sunt” în loc
de „sînt”;
 scrierea cu „x” a neologismelor de origine latină literară sau din franceză, indiferent de pronunțarea cu
„cs” sau „gz”: fix, taxi, examen, exercițiu etc.
 principiul impune și ca scrierea nume de persoane să fie identică cu modul în care și le-au scris acele
persoane: Alecsandri, Hasdeu, Tonitza;
 în virtutea aceluiași principiu, numele unor locuri străine este scris ca în limbile de origine (Wall Street,
Istanbul), iar unele neologisme își păstrează forma originală din limba din care a fost împrumutat (bleu,
diesel, design).
2.3. Principiul morfologic
Principiul morfologic ține seama de structura morfologică a cuvintelor (morfemele cu rol morfologic
în cursul derivării). Pentru a înțelege și aplica acest principiu este necesară cunoașterea constituenților
cuvântului discutat: radicalul, afixele lexicale şi/sau gramaticale (prefixe, sufixe), desinenţe. Chiar dacă
acest principiu îl încalcă uneori pe cel fonologic, aplicarea lui asigură consecvență în respectarea unor
norme, precum și evită scrierea unor cuvinte după bunul plac. În anumite situații, când două cuvinte au
pronunțare identică, fără apelul la acest principiu nu am știi să discernem între ele
(membri/membrii; ea/ia; aceeași/aceiași).
Conform acestui principiu au fost tranșate și o serie de probleme ridicate de singularul și pluralul
unor cuvinte:
 deoarece majoritatea cuvintelor care au la plural e sau i prezintă la singular ă (case > casă; vaci>
vacă) vom ști să scriem cuvintele care prezintă în unele dialecte la singular e final ([mătușe]>mătușă;
[păpușe]>păpușă);
 în plus, vom evita și confuzia cu pluralul în unele cuvinte (birjă>birje; plajă>plaje).
La acest principiu se va acorda o atenție sporită scrierii cuvintelor cu unul sau mai mulți „i” și la
scrierea cu sufixele „eală-”, „ean-”, „eață-” și „ească-” după literele „ș” și „j” prin analogie cu celelalte
sufixe aflate în același context:
 La cuvintele care se scriu un singur „i”:
 la infinitivul verbului de conjugarea a IV-a: a birui, a croi, a îndoi, a trăi etc.;
 la imperativul negativ ale acelorași verbe: nu croi, nu îndoi, nu fi;
 la pronumele și adjectivele pronominale posesive: noștri, voștri etc.;
 la adjectivele neologice care exprimă unele culori: gri, kaki etc.
 la forma de perfect simplu al unor verbe de onjugarea a IV-a singular: fugi, îndoi, trăi;
 la forma de plural a substantivelor care la singular se termină în „u”: ministru-ministri, membru-
membri etc.
43
 La cuvintele care se scriu cu „ii”:
 la infinitivul unor verbe de conjugarea a IV-a ce se termină în „i”: a prii, a se sfii, a psutii etc.;
 la perefectul simplu al verbului, la persoana a III-a singular: se sfii etc.
 la indicativ și conjunctiv prezent a unor verbe la persoana a II-a singular: să știi, să ții, să vii, să fii
etc.;
 la imperativul afirmativ a verbului a „fi” la singular: fii atent!;
 la perfectul simplu al verbului de conjugarea a IV-a la persoana I singular: eu citii, eu trăii etc.;
 la pluralul nearticulat al substanticului cu rădăcini în „i” silabic la final: câmpii, copii, fii, fluvii,
propoziții, studii etc.;
 la pluralul nearticlat al unor adjective: argintii, cenușii, pustii, vii, zglobii, mijlocii etc.;
 la pluralul articulat al substantivelor și adjectivelor terminate într-un grup consonantic terminat în
„l” sau „r”: multiplii, negrii, siniștrii, socrii, tigrii etc.;
 la genitivul, dativul singular al unor substantive feminine: culoarea florii, sunetul nopții, briza serii
etc.;
 la diferența substantivelor terminate în „ie”: soție –soției; familie – familiei; femei – femeii; chei – cheii;
 la forma genitiv-dativ a substantivelor posesive (grade de rudenie): soacră-mii, bunică-mii, soră-mii,
mă-sii;
 La cuvintele are se scriu cu „iii”:
- la formele articulate de Nominativ, Acuzativ plural ale substantivelor terminate în „i”: copiii, fiii,
geamgiii;
- la formele articulate de plural ale adjectivelor cu rădăcina ce cuprinde „i”: argintiii, zglobiii, cenușiii;
- la formele de perfect simplu la persoana I singular, verbe de conjugarea a IV-a: eu pustiii, eu mă sfiii
(desinență, perfect simplu și rădăcină).
 Scrierea cu sufixele „eală-”, „ean-”, „eață-” și „ească-” după literele „ș” și „j” prin analogie cu
celelalte sufixe aflate în același context:
 greșeală oblojeală / înșală, așază;
 bucureștean, orășean / argeșan.
Scrierea corectă a verbelor „a așeza”, „a înșela”, „a vrea” la indicativ prezent:
 el/ea așază;
 el/ea înșală;
 el/ea agreează;
 el/ea creează (cre –a + ez, ezi, ează).
De asemenea, unele cuvinte compuse se scriu cu sau fără cratimă în funcție de gradul lor de sudură.
Dacă acest grad de sudură este avansat se scriu într-un singur cuvânt: bunăvoință, fărădelege, untedelemn, în
timp ce gradul de sudură nu este atât de avansat cuvintele se scriu cu cratimă: rea-voință, rea-credință etc.
2.4. Principiul sintactic
Principiului sintactic cuprinde cuvintele pronunțate la fel, dar deosebite semantic și morfologic și
recomandă ca segmentarea lanțului sonor în scris să țină cont de sensul cuvintelor și de relațiile sintactice
dintre cuvinte. Altfel spus, ortografierea trebuie să țină cont de sensul lexical și de valoarea gramaticală.
Acest principiu reglementează scrierea omofonelor într-un cuvânt sau în două cuvinte:
altfel – alt fel, deoparte ‒ de o parte,
odată ‒ o dată, totuna ‒ tot una,
niciodată – nicio dată demult ‒ de mult,
întruna (adv. = mereu) ‒ într-una (prep. + numeral), devreme ‒ de vreme
2.5. Principiul silabic
Principiul silabic este adaptat din necesitatea reducerii numărului de litere din alfabet și impune
diferențierea valorilor literelor în raport cu litera care urmează sau și precede. Spre exemplu, se constată o
neconcordanță dintre litere și sunete (ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi), faptul că o literă reproduce mai multe
(x, cs, gz). De asemenea, literele „c” și „g” pot avea mai multe valori: oclusive-velare (k, g); oclusive-
palatale (k’ g’) și oclusive-prepalatale (č, ğ).
 literele c și g, au valorile c și g dacă sunt urmate de a, ă, î, o, u și de literele care notează consoane;
44
[GHID DE TEORIE LITERARĂ APLICATĂ PENTRU SUBIECTELE EXAMENULUI DE BACALAUREAT]
 literele c și g, urmate de i sau e, notează č și ǧ,
 literele c și g, urmate de hi sau he, notează ḱ, ǵ.
În grafemele complexe (ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi) e, i, h au valoarea unor semne diacritice,
rostul lor fiind de a schimba valoarea literei din fața sa. Pe lângă valoarea de semn diacritic e și i au și
valoare de vocală în sine atunci când reprezintă centru de silabă (ceapă, geană = [čapă, ǧană] ‒ semne
diacritice; cere, geme = če-re, ǧe-me ‒ vocală, centru de silabă).
2.6. Principiul simbolic
Principiul simbolic distinge tipul de inițială (mică sau majusculă) folosit în serierea unui cuvânt, în
funcție de accepțiunea pe care o primește. Principiul simbolic reglementează scrierea aceluiași cuvânt sub
aspect sonor. Când un cuvânt este folosit cu sensul lui obișnuit se scrie cu inițială mică. Când sensul este
special (simbolizează ceva) se scrie cu majusculă.
 atunci când accepțiunea este de termen comun, cu un înțeles obișnuit, se folosește inițiala mică (vest,
revoluție, revistă);
 când primește o semnificație simbolică, un nume propriu, se utilizează majuscula (Vestul, Revoluția de la
1848, Revista 22).
3. NORME ORTOGRAFICE ȘI ORTOPEICE (REGULI DE SCRIERE ȘI DE

PRONUNȚARE LITERARĂ – DUPĂ DOOM2
Ortografia se ocupă cu studiul scrierii și al pronunțării limbii și cu stabilirea pe această bază a
condiției considerată corectă în grafica respectivă în rostirea unității și îmbinării lingvistice. Cu alte
cuvinte, aspectul vorbit precedă și fundamantează aspectul scris al unei limbi. Cu toate acestea, scrisul, cu
timpul, capătă o importanță din ce în ce mai mare, ajungând ca în unele momente să determine chiar
vorbirea. La început scrierea a fost una fonetică (există o corelare între grafie și pronunțare – fiecărei litere îi
corespundea un sunet). Dar o dată cu evoluția limbii au îneput să se stabilească niște norme precise care să
asigure unitatea limbii sub aspectul ei scris.
Ortografia privește scrierea corectă la nivelul cuvântului (sau al mai multor cuvinte care formează
o unitate) și la nivelurile superioare ale cuvântului (punctuația). Normele ortografice și ortoepice sunt
restricții (orientative sau imperative) impuse scrierii și pronunțării, prin care se urmărește asigurarea
unei exprimări cultivate, unitare, stabile și funcționale. Prin normele impuse sunt stabilite formele corecte,
iar cele incorecte, dar aflate în uz, sunt respinse. La baza acestor norme ortografice și ortoepice
stau principiile ortografiei limbii române. Pentru a înlesni parcurgerea normelor le-am selectat pe cele mai
importante și le-am grupat în categoriile următoare:
 Norme ortografice și ortoepice pentru vocale și semivocale
 Norme ortografice și ortoepice pentru diftongi
 Norme ortografice și ortoepice pentru triftongi
 Norme ortografice și ortoepice pentru vocalele aflate în hiat
 Norme ortografice și ortoepice pentru consoane
 Norme ortografice și ortoepice pentru literele duble
 Norme ortografice și ortoepice pentru cuvintele de proveniență străină și pentru numele proprii românești
În cele ce urmează vor fi prezentate, însoţite de câteva exemple, principalele modificări introduse în
DOOM2 faţă de prima ediţie a dicţionarului (DOOM1)10, modificări care afectează normarea sub diverse
aspecte a unor cuvinte.
3.1. Regulile de scriere și de pronunțare a vocalelor / semivocalelor
a). Scrierea și pronunțarea vocalelor „â” și „î”
Conform Hotărârii Academiei Române din anul 1993, sunetul [î] este redat în două moduri, după
criteriul poziției în cuvânt și după criteriul morfologic:
 se scrie „â” (nu „î”) în interiorul cuvintelor („câine”, „câmpie”, „hotărât”, „mână”, „râu”, „vânt”),
cu excepția cuvintelor compuse sudate în care al doilea termen are inițiala „î” („bineînțeles”, „într-însul,
10
***, Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, redactor
responsabil: Mioara Avram, redactor responsabil adjunct: Laura Vasiliu.
45
„oriîncotro”, „semiîntuneric”, „supraînălțat” etc.) și a celor derivate cu prefixe care au inițiala „î”
(„neîncrezător”, „neînduplecat”, „reînscris”, „subînțeles” etc.);
 se scrie și se pronunță „â” (nu „î”) în sufixul verbelor de conjugarea I la gerunziu: „afișând”,
„aranjând”, „îngrâșând”, „mâncând” etc.
 se scrie și se pronunță „â” (nu „î”) în formele verbelor de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv
în „î” („coborâi”, „coborâsem”, „coborând”, „coborât”) și în derivate cu sufixe de la cuvinte terminate în
„î” („chiorâș”, „hotărâtor”, „târâtor”);
 se scrie „î” (nu „â”) în poziția inițială și finală a tuturor cuvintelor („amărî”, „coborî”, „hotărî”,
„încet”, „împărțire”, „înțeles”, „izvorî”, „vârî” etc.)
!!! Numele de familie se pot scrie în interior cu „â” sau „î”, în funcție de tradiția familiei, de dorința
purtătorilor și de actele de stare civilă („Cârstea”/„Cîrstea” „Pârșan”/„Pîrșan”, „Râpeanu”/„Rîpeanu”).
b). Scrierea și pronunțarea vocalei „ă”
se scrie și se pronunță „ă” (nu „a”) în mai multe cuvinte, înainte de o silabă care are
vocala „a” accentuată: „bărbat”, „mălai”, „lăsat”, „păcat”, „sărac”, „vărsat”;
c). Scrierea și pronunțarea vocalei „e”
La început de cuvânt și de silabă după vocală se scrie „e” sau „ie”, în funcție, în general, de
pronunțarea literară și de etimologie, și anume:
 se scrie și se pronunță „e” (nu [ie]) în cele mai multe neologisme care prezintă „e” la început de
cuvânt și de silabă: „economie”, „ecran”, „electric”, „elev”, „emisferă”, „emoție”, „episod”, „epocă”,
„eră”, „est”, „examen”, „exemplu”, „evoluție”; / „aed”, „aerodrom”, „alee”, „coexistență”, „poem”;
„agreez”, „creez”, „efectuez”; vers, înverșunat, ferăstrău, feronerie, împelițat, feruginos;
 se scrie „e”, dar se pronunță ia la începutul pronumelui personal „ea” [ĭa];
 se scrie „e”, dar se pronunță ie la începutul pronumelor personale: „ei” [ĭei], „el” [ĭel], „ele”
[ĭele], „eu” [ĭeu];
 se scrie „e”, dar se pronunță ie în interiorul pronumelui demonstrativ de depărtare, feminin,
nominativ-acuzativ: „aceea” [ače- ĭa];
 se scrie „e”, dar se pronunță ie la începutul formelor verbului „a fi”: „e” [ĭe], „este” [ĭeste],
„ești” [ĭești], „era” [ĭera], „eram” [ĭeram], „erai” [ĭerai], „erați” [ĭerați], „erau” [ĭerau];
d). Scrierea și pronunțarea vocalei „i”
 se scrie și se pronunță „i” (și nu „e”) în cuvintele: „întuneric”, „jăratic”, „trimite”, „singuratic”,
„primăvăratic”, „distructiv”;
 se scrie și se pronunță „i” (nu „î”) în neologismele care prezintă „i” la începutul
cuvântului: „investiție”, „investi”, „incrimina”, „incrusta”, „infiltra”, „intitula”, „incarna”;
se scrie „i” dar se pronunță „i” (i asilabic) la sfârșitul unor pronume, adjective pronominale și
adverbe formate cu „–și”: „același”, „aceeași”, „aceiași”, „totuși”, „iarăși”, „însuși”, „însăși”, „sieși”;
e). Scrierea și pronunțarea lui „a”, „e” „i” sau „ea”/„eze”/„ească”, „ă”, „â” după consoanele
„ș” și „j”
După consoanele „ș” și „j” se scrie și se pronunță „a”, „e” „i” sau, respectiv, „ea”, „ă” „â”, în funcție
de structura morfologică a cuvântului:
 în rădăcina cuvântului se scrie și se se pronunță numai „a” (și nu „ea”), „e” (și nu „ă”), „i” (și nu
„â”):
 se scrie și se pronunță „a” în alternanță cu „e” după consoanele „ș” și „j”: „(a) așeza” ‒
„așază”, „(a) „deșarta” - „deșartă”, „(a) înșela” ‒ „înșală”, „jale” ‒ „(a) jeli”, (a) „ședea” - „șade”;
 se scrie și se pronunță „a” și „e” fără a fi în alternanță, după consoanele „ș” și „j”: „așa”,
„mârșav”, „mișel”, „mușama”, „șapcă”, „șase”, „șerpoaică”, „șes” / „jale”, „jar”, „(a) jecmăni”, „(a)
jeli”, „(a) jertfi”, „stejar”, „tânjală”, „vijelie”;
 se scrie și se pronunță „i”, după consoanele „ș” și „j”: „șir”, „leșin”, „mașină”, „șir” / „jilț”, „(a)
jindui”, „jir”, „mojic”, „prăjină”;
46
 în desinențe, articol și sufixe se scriu și se pronunță vocale din una din cele două serii, în funcție de
clasa morfologică și respectându-se identitatea vocalei desinențelor, articolului sau sufixelor după celelalte
consoane:
 se scrie și se pronunță „a” (și nu „ea”) după consoanele „ș” și „j” în substantive și adjective la
nominativ-acuzativ feminin singular articulat hotărât (ca în „mama”, „buna”): „fruntașa”, „păpușa”,
„tovarășa”, „ușa”, „coaja”, „grija”, „plaja”, „tija”;
 se scrie și se pronunță „a” (și nu „ea”) după consoanele „ș” și „j” în verbe de conjugarea I la
infinitiv (ca în „(a) lucra”): „(a) angaja”, „(a) aranja”, „(a) îngroșa”, „(a) înfățișa”;
 se scrie și se pronunță „a” (și nu „ea”) după consoanele „ș” și „j” în formele formele verbale ale
imperfectului, participiului, imperativului negativ persoana a II-a singular, infinitivului lung
substantivat (ca în „lucra”, „lucram”, „lucrat”, „lucrare”): „înfățișa”, „înfățișam”, „înfățișat”,
„înfățișare” / „angaja”, „angajam”, „angajat”, „angajare”;
 se scrie și se pronunță „ă” (și nu „e”) după consoanele „ș” și „j” în substantive și adjective la
nominativ-acuzativ feminin singular nearticulat (ca și în „mamă”, „bună”): „fruntașă”, „tovarășă”,
„ușă”, „coajă”, „grijă”, „păpușă”, „plajă”, „tijă”;
 se scrie și se pronunță „ă” (și nu „e”) după consoanele „ș” și „j” în substantive și adjective la
vocativ feminin singular nearticulat: „tovarășă”, opus masculinului „tovarășe”;
 se scrie și se pronunță „ă” (și nu „e”) după consoanele „ș” și „j” în verbe de conjugarea I la
indicativ prezent persoanele I pl., a III-a sg. și pl. (când nu se conjugă cu sufixul -ez) și la perfect
simplu persoana a III-a sg.: „angajăm” / „angajă”, „înfățișăm” / „înfățișă”, „îngroșăm” / „îngroșă” /
„îngroașă”;
 se scrie și se pronunță „e” (și nu „ă”) după consoanele „ș” și „j” în substantive și adjective la
genitiv-dativ singular nearticulat și la plural: „fruntașe”, „tovarășe”, „plaje”, „tije”;
 se scrie și se pronunță „e” (și nu „eze”) după consoanele „ș” și „j” în verbe la conjunctiv prezent
persoana a III-a, conjugarea I (ca și în „să cânte”): „să îngrașe”;
 se scrie și se pronunță „ea” (și nu „a”) după consoanele „ș” și „j” în verbe la indicativ prezent
persoana a III-a, conjugarea I: „angajează ”, „înfățișează” (de aceea, „înfățișează” și „așază” se scriu
diferit);
 se scrie și se pronunță „ea” (și nu „a”) după consoanele „ș” și „j” în verbe la indicativ imperfect,
conjugarea a IV-a (ca în „citea”): „sfârșea”, „îngrijea”;
 se scrie și se pronunță „eze” (și nu „e”) după consoanele „ș” și „j” (din temă) în verbe la
conjunctiv prezent persoana a III-a, conjugarea I (ca și în „să lucreze”): „să înfățișeze”, „să
angajeze”;
 se scrie și se pronunță „ească” (și nu „e”) după consoanele „ș” și „j” (din temă) în verbe la
conjunctiv prezent persoana a III-a conjugarea a IV-a: (ca în „să citească”): „să sfârșească”, „să
îngrijească”;
 se scrie și se pronunță „i” (și nu „â”) după consoanele „ș” și „j” în verbe la conjugarea a IV-a, la
infinitiv și în formele și cuvintele provenite de la acestea (indicativ prezent persoana I plural,
participiu, gerunziu, imperativ negativ persoana a II-a singular, infinitiv lung substantivat):
„sfârși”, „sfârșim”, „sfârșind”, „sfârșit”, „sfârșire” / „îngriji”, „îngrijim”, „îngrijind”, „îngrijit”,
„îngrijire” (la verbele cu forma terminată în „ș” sau „j”, gerunziul este diferit la majoritatea verbelor de
conjugarea I („furișând”, „angajând”) și respectiv a IV-a („sfârșind”, „îngrijind”);
 sufixele se scriu și se pronunță:
 „-ar” (ca și în „lemnar”): „cenușar”, „coșar”, „gogoșar”, „birjar”;
 „-ământ” (ca în „legământ”): „îngrășământ”;
 „-ăreasă / -ărie” dacă sunt legate de „-ar” („cenușăreasă”, „gogoșărie”, „birjărie”, după
„cenușar”, „gogoșar”, „birjar”);
 „-ereasă / - erie” dacă sunt legate de „-er” („lenjereasă”, după „lenjerie”);
 „-ător” (ca și în „temător”): „înfricoșător”;
47
 „-eală” (ca și în „îndrăjneală”): „greșeală”, „oblojeală”, „tânjeală” (rar) – „tânjire”
(„tânjeala” se distinge de „tânjală”; „înșală” se scrie cu „a” deoarece nu este substantiv, ci
o formă verbală de la „a înșela”);
 „-ean” (ca și „brașovean”): „ieșean”, „clujean”, „someșean” (numele firmelor „Clujana”,
„Someșana” erau scrise greșit);
 „-eață” (ca și „negreață”): „roșeață”;
 „-ească” (ca și „bărbătească”): „strămoșească”, „vitejească”.
3.2. Regulile de scriere și de pronunțare ale diftongilor
a). Scrierea și pronunțarea diftongului „ea”
 se scrie și se pronunță „ea” (și nu „a”) în sufixele verbale după „j”, „s”, „ș”, „ț”, „z”, „g’ ”, „k’ ”:
„afișează”, „aranjează”, „găsea”, „trezea”, „pățea”, „urechea”, „veghea”;
 se scrie și se pronunță „ea” (și nu „a”) după „t”, „d”, „s”, „z”, „ț”, „l”, „n” și „r” : „deal”, „leac”,
„neam”, „vinerea”, „seară”, „teapă”, „țeapă”, „zeamă” (în „aceștia” și „atâția”, după „t” și „ț” se scrie
„ia”, care alternează cu „i” („acești”, „atâția”);
 se scrie și se pronunță „ea” (și nu „a”) după „p”, „b”, „f”, „v” și „m”, când altrenează cu „e”:
„beată”/„beți”, „stropeală”/„stropeli”, „meargă”/„merge”, „bârfească”/„bârfești”, „veac”/„vecie”;
 se scrie și se pronunță „ea” (și nu „a”) în sufixele „-eală”, „-ean”, „-eață”, „-ească”: greșeală,
prăjeală, mureșean, doljean, albeață, ofilească;
 se scrie și se pronunță „ea” (și nu „a”) după „c” și „g” când fac parte din aceeași silabă și există
forme alternante: „acea”, „ceapă”, „ceas”, „a cincea”, „să lucească”, „tăcea” / „geacă”, „geam”,
„fugea”; „a cincea”, „să lucească”, „tăcea” / „geacă”, „geam”, „fugea” (* „cia”, „gia” notează secvențe
pronunțate în silabe diferite [ci-a], [gi-a]: „ci-anură”, „elegi-ac”, „Luci-a”, „Ligi-a”);
 se scrie și se pronunță „ea” (și nu „a”) după „ch” și „gh” când fac parte din aceeași silabă și când
alternează cu „e”: „cheamă”/„chem”, „cheag”/„închega”, „blochează”/„blochez”, „gheată”/„ghete”,
„gheață”/„ghețuri”, „veghează”/„veghez”;
 se scrie „ea”, dar se pronunță [ĭa] când la început de cuvânt sau de silabă altrenează cu „e”
(„ea”/„el”); în neologisme, vorbitorii limbii literare pronunță „ea”, sub influența scrierii: „aleea”/„alee”,
„crează”/„creez”, „efectuează”/„efectuez”;
b). Scrierea și pronunțarea diftongului „ia”
 se scrie și se pronunță „ia” (și nu „ea”) la începutul cuvântului, cînd alternează cu „ie” sau cu „i”:
„iadă”/„ied”, „iarnă”/„ierni”, „baia”/„baie”, „băiat”/„băieți”, „femeia”/„femeie”, „tăia”/„taie”,
„trebuia”/„trebuie”, „trăiască”/„trăiește”, „întemeiază”/„întemeieze”, „îndoială”/„îndoieli”,
„vasluian”/„vasluieni”; „joia”/„joi”, „treia”/„trei”;
 se scrie și se pronunță „ia” (și nu „ea”) la începutul silabelor (de regulă): „aceluia”, „băiat”,
„femeia”, „îndoială”, „unuia”;
 se scrie și se pronunță „ia” (și nu „a”) după „p”, „b”, „f”, „v” și „m”, când altrenează cu „ie”:
„biată”/„biet”, „piatră”/„pietre”, „amiază”/„amiezi”, „fiare”/„fier”, „viață”/„vieți”) sau când nu există
forme alternante („abia”, „fiară”). * Astfel, „beată” se deosebește de „biată”.
 se scrie și se pronunță „ia” (și nu „ea”) după labiale și după k’, g’ atunci când alternează
cu „ie”: „piatră / pietre”, „biată / biete”, „viață /vieți”; „amiaza / amiezi”;
 se scrie și se pronunță „ia” (și nu „a”) după „ch” și „gh” când fac parte din aceeași silabă și nu
există forme alternante: „chiar”, „chiabur”, „ghiaur”, „maghiar”;
 se scrie și se pronunță „ia” (și nu „ea”) după consoane fără alternanță cu „ie”: „abia”, „diavol”,
„coniac”.
c). Scrierea și pronunțarea diftongului „eo”
 se scrie și se pronunță „eo” (și nu „o”) după consoane: „câteodată”, „deodată”, „vreo”, „pleoscăi”;
!!! Există cuvinte care pot fi pronunțate cu diftong (tempo normal) sau cu hiat (tempo lent): „deodată”,
„deoparte”, „deocamdată”, „vreodată”.
!!! „cheo” și „geo” notează secvențe pronunțate în silabe diferite [che-o], [ge-o]: „che-o-toa-re”, „ge-o-
lo-gie” („eo” nu se pronunță însă în silabe diferite în „geor-gi-an”, „Geor-ge”, ca și în „Gheor-ghe”).
48
d). Scrierea și pronunțarea diftongului „io”
 se scrie și se pronunță „io” (și nu „o”) după [č] și [ğ]: „ciorhine”, „giol”;
 se scrie și se pronunță „io” (și nu „o”) după [k’] și [g’] când fac parte din aceeași silabă: „chior”,
„chioșc”, „șchiop”, „ghiol”, „ghiotură”, „feleștioc”.;
e). Scrierea și pronunțarea diftongului „ie”
 se scrie și se pronunță „ie” (și nu „e”) în cuvintele din fondul vechi: „ied”, „ieftin”, „iepure”, „ieși” /
„baie”, „cheie”, „femeie”, „voie”;
 se scrie și se pronunță „ie” (și nu „e”) în verbele neologice cu rădăcina terminată în „-i”: „atribuie”,
„constituie”, „bruiez”, „deraiez”;
 se scrie și se pronunță „ie” (și nu „e”) în neologisme cu „ie” în etimon: „hematopoieză”, „proiect”;
 se scrie și se pronunță „ie” (și nu „e”) la începutul cuvântului, a silabei și după
consoane: „iederă”, „ieșire”, „ieftin”, „boier”, „obiect”, „proiect”, „piersică”;
f). Scrierea și pronunțarea diftongului „oa”
 se scrie „oa” (dar se pronunță „[ua]”) la începutul cuvântului, silabei cu sau fără alternanță
cu „o”: „oameni / om”, „oaste / oști”; „cuvioasă”/„cuvios”, „respectuoasă”/„respectuos”,
„găoace”/„găoci”, „oală”, „furioasă”, „perioadă”, „linioară”;
 se scrie „oa” (dar se pronunță „[ua]”) după consoane, cu sau fără alternanță cu „o”: „boală”,
„coadă”, „coală”, „balansoar”, „coafa”, „coafor”, „culoar”, „doar”, „fermoar”, „foarte”, „moară”,
„poartă”, „savoare”; „soare”;
g). Scrierea și pronunțarea diftongului „ua”
 se scrie și se pronunță „ua” după consoane, în neologisme ca: „acuarelă”, „cuarț”, „iguană”,
„quasar”, „scuar”, „trotuar”;
 se scrie și se pronunță „ua” la început de silabă când există alternanța „ua/uă”: „a doua”/„două”,
„piua”/„piuă”, „roua”/„rouă”, „steaua”/(reg/)„steauă”, „ziua”/„ziuă”;
h). Scrierea și pronunțarea diftongului „uă”
 se scrie și se pronunță „uă” la început de silabă: „ouă”, „rouă”, „ziuă”, „plouă”, „două”;
3.3. Regulile de scriere și de pronunțare ale triftongilor
a). Scrierea și pronunțarea triftongilor „eai”, „eau” și „iai”, „iau”
 se scrie și se pronunță „iai”, „iau” (nu „ai” sau „au”) la început de cuvânt („iau”) și la început de
silabă după vocală: „îndoiai”, „îndoiau” / „suiai”, „suiau”;
 se scrie și se pronunță „iai”, „iau” (nu „ai” sau „au”) după consoane la verbele de conjugarea a
IV-a în sufixe verbale: „greșeai”, „greșeau”;
 se scrie și se pronunță „eai”, „eau” (nu „ai” sau „au”) după consoane: „ureheai”, „ureheau”,
„vegheai”, „vegheau”, „beau”, „șleau”, „vreau”;
 se scrie și se pronunță „iau” (nu „au”) după consoane: „miau”;
b). Scrierea și pronunțarea triftongilor „eoa”, „ioa”
 se scrie totdeauna „ioa” după [č] și [ğ]: „cioară”, „gioarsă”;
 se scrie totdeauna „ioa” după [k’] și [g’] când fac parte din aceeași silabă: „chioară”, „șchioapă”,
„ghioagă”.
 se scrie totdeauna „eoa” după consoane: „leoară”;
3.4. Regulile de scriere și de pronunțare ale vocalelor în hiat
 se scrie „-ie” (la forma nearticulată), respectiv „-ia” (la forma articulată) – pronunțate în două silabe –
în substantive feminine ca „i-e” („bu-cu-ri-e”, „fa-mi-li-e”, „is-to-ri-e”, „vi-e”) respectiv „i-a” („bu-cu-ri-a”,
„fa-mi-li-a”, „is-to-ri-a”, „vi-a”);
 se scrie și se pronunță a-e (nu a-ie) în cuvinte precum: „a-er”, „fa-e-ton”, „ma-e-stru”, „giu-va-er”,
„is-ra-e-li-an”;
49
 se scrie și se pronunță a-e (nu a-ie) în elementul de compunere: „a-er-o-na-u-ti-că”, „a-er-o-port”,
„a-er-o-ter-mă”;
 se scrie și se pronunță a-e (nu a-ie) la întâlnirea dintre elementele unor cuvinte compuse: „ul-tra-
e-fi-ci-ent”, „con-tra-ex-em-plu”, „su-pra-e-las-tic”;
 se scrie și se pronunță „e-e” (nu „e-ie”) în cuvinte ca: „fe-e-ri-e”, „fe-e-ric”, „ghe-enă”;
 se scrie și se pronunță „e-e” (nu „e-ie”) la întâlnirea dintre elementele unor cuvinte compuse sau
derivate cu sufixe ori prefixe: „te-le-en-ci-clo-pe-di-e”, „re-e-di-ta”, „co-re-eni”;
 se scrie și se pronunță „e-e” (nu „e-ie”) în substantive la nominativ-acuzativ feminin singular: „a-
le-e”, „i-de-e” „e-po-pe-e”;
 se scrie și se pronunță „e-e” (nu „e-ie”) în finalul unor substantive invariabile: „ma-re-e”, „o-no-
ma-to-pe-e”, „a-za-le-e”;
 se scrie și se pronunță „e-e” (nu „e-ie”) la formele de plural ale unor substantive neutre
terminate în „-eu”: „li-ce-e”, „mu-ze-e”, „cli-șe-e”, „ghi-șe-e”;
 se scrie și se pronunță „e-e” (nu „e-ie”) la formele de indicativ prezent, conjunctiv prezent (la
anumite persoane) ale unor verbe de conjugarea I, care au rădăcina terminată în -e și începutul
sufixului tot în –e: „cre-ez”, „cre-ezi”, „să cre-ez”, „să cre-e-ze”, „a-gre-ez”, „a-gre-ezi”, „să a-gre-ez”, „să
a-gre-e-ze”;
 se scrie „e-a” în neologisme ca: „a-gre-a”, „a-gre-a-bil”, „a-li-ne-at”, „ba-ca-lau-re-at”, „bo-re-al”,
„cre-a”, „cre-a-tor”, „i-de-al”;
 se scrie „e-a” în cuvinte compuse la întâlnirea dintre elementele componente: „ne-a-dap-tat”, „re-
a-du-ce”, „ci-ne-a-ma-tor”;
 se scrie și se pronunță „i-a” în verbe de conjugarea I la infinitiv, care au rădăcina terminată
în „i”: „în-fi-a”, „li-ni-a”, „pa-ri-a”, „o-fi-ci-a”, „vi-ci-a”, „o-ma-gi-a”;
 se scrie și se pronunță „i-a” în forma articulată a substantivelor feminine terminate în „i-e”: „fa-
mi-li-a”, „is-to-ri-a”, „co-ra-bi-a”, „co-mi-si-a”;
 se scrie și se pronunță „i-i” în cuvinte derivate cu prefix anti- („an-ti-in-fec-ți-os”, „an-ti-in-fla-ma-
tor”) și cu sufixul „–ință” („fi-in-ță”, „în-fi-in-ța”, „des-fi-in-ța”, „ști-in-ță”, „ne-ști-in-ță”);
 se scrie și se pronunță „i-i” în cuvinte precum: „vi-i-tor”, „scri-i-tor”, „loc-ți-i-tor”, „mi-i-me”, „sfi-
in-ță”, „pri-in-ță”;
 se scrie și se pronunță „i-i” la pluralul substantivelor feminine cu terminația la nominativ –
acuzativ singular în „i-e” și al celor neutre terminate în „-iu”: „a-ca-de-mi-ile”, „a-li-fi-i-le”, „vi-i-
le”, „ser-vi-ci-i-le”, „ar-ti-fi-ci-i-le”, „vi-ci-i-lor”;
 se scrie și se pronunță „i-i” în verbe de conjugarea I la gerunziu („a-pro-pi-ind”, „în-mi-ind”) sau
în verbe neregulate („sfi-i”, „fi-ind”, „ști-ind”);
 se scrie și se pronunță „i-e” în substantive feminine la nominativ – acuzativ singular („vi-e”, „fa-
mi-li-e”, „is-to-ri-e”), adjective („haz-li-e”, „gri-ju-li-e”, „si-de-fi-e”) sau substantive neutre la plural
(„bis-tu-ri-e”, „chi-pi-e”);
 se scrie și se pronunță „o-e” (nu „o-ie”) în neologisme ca: „bo-em”, „ca-no-e”, „co-e-rent”, „po-em”,
„po-et”, „po-e-zi-e”, „go-e-le-tă”;
 se scrie și se pronunță „o-e” (nu „o-ie”) în cuvinte compuse la întâlnirea elementelor de
compunere ori derivate în care primul element se termină în „-o”, iar al doilea începe cu „-e”: „or-to-
e-pi-e”, „co-e-xis-tă”, „pro-e-mi-nent”, „co-e-chi-pi-er”;
 se scrie și se pronunță „o-o” (nu „o”) în neologisme ca: „al-co-ol”, „zo-o-lo-gi-e”, „zo-o-teh-nie”,
„zo-o-sfe-ră”;
 se scrie și se pronunță „o-o” (nu „o”) în cuvinte compuse sau derivate cu prefixe: „co-op-ta”, „co-
or-do-na”, „co-o-pe-ra”, „co-o-pe-ra-ti-vă”, „mi-cro-or-ga-nism”;
 se scrie și se pronunță „u-e” (nu „u-ie”) în neologisme ca: „a-flu-ent”, „con-flu-ent”, „de-su-et”,
„du-el”, „in-flu-enți”, „sta-tu-e-tă”, „si-lu-e-tă”;
 se scrie și se pronunță „u-e” (nu „u-ie”) în adjective feminine, la genitiv – dativ, singular și plural:
„am-bi-gu-e”, „a-si-du-e”, „con-ti-nu-e”, „per-pe-tu-e”;
50
 se scrie și se pronunță „u-e” (nu „u-ie”) în verbe de conjugarea I cu sufix (la indicativ prezent, la
conjunctiv prezent): „(să) e-fec-tu-ez”, „(să) e-fec-tu-ezi”, „(să) e-fec-tu-e-ze”;
 se scrie și se pronunță „u-a” în verbe de conjugarea I care au rădăcina terminată în „u”: „ac-cen-
tu-a”, „a-te-nu-a”, „e-fec-tu-a”;
 se scrie și se pronunță „u-u” în neologisme ca: „am-bi-gu-u”, „con-ti-nu-u”, „re-zi-du-u”, „va-cu-
um”, „a-si-du-u”;
 se scrie și se pronunță „u-u” în formele accentuate ale unor substantive neutre terminate în –
„u”: „i-glu” – „i-glu-ul” – „i-glu-uri”; „a-tu” – „a-tu-ul” – „a-tu-uri”; „ta-bu” – „ta-bu-ul” – „ta-bu-uri”;
 se scrie și se pronunță „u-o” în neologisme ca: „a-fec-tu-os”, „de-fec-tu-os”, „fas-tu-os”, „ma-ies-tu-
os”, „res-pec-tu-os”, „som-ptu-os”;
 se scrie și se pronunță „o-a” în neologisme ca; „co-a-gu-la”, „bo-a”, „cro-at”, „pro-to-zo-are”;
 se scrie și se pronunță „o-a” în cuvine compuse sau derivate la întâlnirea dintre elementele
componente, în care primul termen se termină în „–o”, iar al doilea începe cu „–a”: „co-a-u-tor”, „fo-
to-a-ma-tor”, „ra-di-o-a-ma-tor”;
 se scrie și se pronunță „a-a” în cuvinte derivate cu un prefix terminat în „-a”, urmat de un
cuvânt de bază care începe cu „–a”: „con-tra-a-tac”, „su-pra-a-li-men-ta”;
!!! În pronunțarea actuală se manifestă și tendința reducerii hiatului, prin pronunțarea ca diftong a
unor vocale alăturate: „ziar” [zĭar].
3.5. Regulile de scriere și de pronunțare ale consoanelor
 se scrie „b”, dar se pronunță „p” în neologisme, înaintea unor consoane surde: „absent”, „dedesubt”,
„abține”, „obtuz”, „subtil”;
 se scrie „b”, dar se pronunță „p” în cuvinte formate cu elementul de compunere „sub-”: „subcapitol”,
„subscris”, „subsemnatul”;
 se scrie „c”, dar se pronunță „k” când este urmată de o consoană (mai puțin „h”), a, ă, â, î, o, u și la
sfârșitul cuvântului: „cramă”, „act”, „acvilă”, „car”, „cârpă”, „vrac”, „arheologic”, „atipic”, „rac”;
 se scrie „c”, dar se pronunță „č” (nu „ț”) când este urmat de „i” sau „e”: „cifră”, „cilindru”,
„ciment”, „civil”; „cere”, „cerc”, „ceapă”, „ceară”;
 se scrie „ch”, dar se pronunță „k’ ” când sunt urmate de „e” sau „i”: „chirurg”, „chintal”, „chirilic”;
„chenar”, „chem”, „chin”;
 se scrie și se pronunță „g” când este urmată de o consoană (mai puțin „h”), a, ă, â, î, o, u și la
sfârșitul cuvântului: „grad”, „gară”, „drag”, „prag”;
 se scrie „g”, dar se pronunță „ǧ” când este urmată de „e” sau „i”: „ger”, „ager”, „gintă”, „blegi”;
 se scrie „g”, dar se pronunță „g’ ” când este urmată de „h” și „e” sau „i”: „gheață”, „zeghe”,
„ghid”, „ghindă”;
 se scrie „giu”, dar se pronunță „ǧu” în cuvinte precum: „colegiu”, „omagiu”, „privilegiu”,
„cortegiu”, „solfegiu”, „orologiu”, „ravagiu”;
 se scrie și se pronunță „h” la începutul cuvintelor: „hotel”, „hegemonie”, „hazard”, „hieroglifă”,
„halva”, „hernie”; (se scrie fără „h” la inițială: „arap”, „elicopter”, „igienă”, „ipocrit”, „umor”; unele
cuvinte se pot scrie și pronunța cu sau fără „h” la inițială „hilar”/„ilar”);
 se scrie și se pronunță „h” în elementele de compunere și în prefixe neologice (hipo-, hiper-, hidro-
, helio-, hexa-, hepta-, hemo-): „hipodrom”, „hipotensiune”, „hipertensiune”, „helioport”, „hidrologic”;
 se scrie „h”, dar nu se pronunță, când este precedată de „c” sau „g” și urmată de „e” sau „i”,
deoarece litera nu are valoare fonetică, adică nu reprezintă un sunet: „chef”, „chimie”, „ghem”,
„ghindă”;
 se scrie „k” și se pronunță „k”, când este urmată de o consoană, a, o, u și la sfârșit de
cuvânt: „kripton”, „quark”, „kaliu”, „kosovar”;
 se scrie „k” și se pronunță „k’ ”, când este urmat de „e” sau „i”: „kerosen”, „kilogram”;
 se scrie și se pronunță „j” în cuvintele formate cu sufixul „–aj”: „personaj”, „afișaj”, „aliaj”,
„peisaj”, „mesaj” (familia de cuvinte a unora dintre acestea cunosc și forme de pronunțare cu „ǧ”: „mesaj” –
„mesager”, „peisaj” – „peisagist”);
51
 se scriu și se pronunță atât cu „ǧ”, cât și cu „j”: „corigent” ‒ „corijent”, „cartilagiu” ‒ „cartilaj”;
 se scrie și se pronunță „m” (nu „n”), de regulă, înainte de „b” și „p”: „ambulanță”, „amplasa”,
„bomboană”, „combate”, „complăcea”, „emblemă”, „imbatabil”, „improviza”, „impropriu”, „îmbolnăvi”,
„împacheta”, „împărat”, „împrejur”, „limbă”, „umbla”;
!!! Excepție la acestă regulă sunt neologismele și numele străine: „avanpost”, „avanpremieră”,
„Istanbul”;
 se scrie și se pronunță „m” sau „n” înaintea consoanelor „f”, „v”, în funcție de origine sau
tradiție: „confort”, „infrastructură”; „simfonie”, „pamflet”, „amfibiu”; „convoi”; „tramvai”, „cumva”;
 se scrie și se pronunță „n” în cuvinte: „cincantin”, „conjunctură”, „contingent”, „delincvent” (dar
„corupt”, „identic”, „itinerar”);
 se scrie și se pronunță „r”, după „p”, „b”, în unele neologisme: „oprobriu”, „propriu”, „expropria”,
„apropria” (≠apropia), „impropriu”, „proprietari” și prepoziții „prin”, „printre”;
 se scrie și se pronunță „s” înaintea consoanelor surde (c, č, k’, f, h, p, s, ș, t, ț): „deschid”,
„descompunere”, „desface”, „răsturna”;
 se scriu și se pronunță cu „s” (nu „x”): „escadrilă”, „escadră”, „escadron”, „escaladă”, „escală”,
„escapadă”, „eschimos”, „escortă”, „escroc”, „espadrilă”, „estradă”;
!!! Excepție de la această regulă o fac următoarele cuvinte ce se scriu cu „x” (nu „s”): „excava”,
„exces”, „exclama”, „exclude”, „expedia”, „extaz”, „extenua”;
 se scrie și se pronunță „z” înaintea consoanelor sonore (b, d, g, v): „zvon”, „azvârli”, „izvor”,
„azbest”;
!!! Excepție de la această regulă o fac unele neologisme: „aisberg”, „jurisdicție”, „glasvand”;
 se scrie și se pronunță „s” sau „ș”, în neologisme la început de cuvânt, înainte de „t” sau „p”, în
funcție de originea cuvintelor: „sfoară”, „start”, „stand”, „spalier”, „spangă”, „spicher”, „sprint”,
„standard”, „stofă”, „spary”, „stat”, „strangula”;
!!! Excepție o fac împrumutirile din limba germană:„șpaclu”, „șpalt”, „ștampilă”, „ștecher”, „ștrand”;
 se scrie și se pronunță „s” (nu „z”) în cuvinte precum: „episod”, „chermesă”, „disertație”,
„grimasă”, „premisă”, „sesiune”, „basma”, „disident”, „oclusiv”, „conclusiv”, „prismă”, „smalț”, „smarald”,
„lesne”, „plesni”, „trăsnit”, „trosni”, „măslin”, „casnic”, „corosiv”;
 se scrie și se pronunță „s” înaintea consoanelor surde „p”, „t”, „c”, „s”, „f” și „h”: „despacheta”,
„destăinui”, „tusșase”, „desfigura”, „deshuma”;
 se scrie și se pronunță „ex” numai în formațiile în care acesta este prefix („excava”,
„excrescență”), dar „es” în cuvinte în care fac parte din rădăcină („escalada”, „escroc”);
 se scrie și se pronunță „z” (nu „s”) în cuvinte precum: „bezmetic”, „cazma”, „cizmă”,
„pizmă”, „zmeu”, „zmeură”, „beznă”, „poznă”, „razna”, „zloată”, „dezlănțui”, „dezminți”, „răzgândi”,
„obraznic”;
 se scrie „x” și se pronunță „cs” la începutul unor neologisme, în cuvinte compuse cu „xilo-” și
înainte de vocală: „xerox”, „ax”, „box”, „mixt”, „complex”, „fix”, „excelent”, „excursie”, „extemporal”;
!!! „cț” și „x” nu trebuie confundate în „reflecție” (gândire) și „reflexie” (fenomen fizic);
 se scrie „x” și se pronunță „gz” în neologisme înainte de vocale: „exotic”, „auxiliar”, „exact”,
„elixir”, „exil”, „exista”, „examen”, „executa”, „exemplu”, „exercițiu”;
 se scrie și se pronunță „cs” sau „gz”: „cocs”, „rucsac”, „sconcs”, „vacs”, „catadicsi”, „îmbâcsi”,
„ticsi”; „zigzag”;
!!! Excepție de la această regulă: „fix”, „ruxandră”, „eczemă” se scrie și se pronunță cu „cz”;
 se scrie și se pronunță „t” în cuvinte precum: „altceva”, „altcareva”, „altcineva”, „altcândva”,
„altcumva”, „astfel”, „astmă”, „batjocură”, „jertfă”, „optsprezece”, „pustnic”, „untdelemn”, „vârstnic”;
!!! Excepție de la această regulă: „veșmânt”, „avangardă”, „avanpost”, „avanpremieră”, „avanscenă”;
 se scrie și se pronunță „z” înaintea consoanelor sonore „b”, „d”, „j” și „v”: „zbor”, „dezbate”, „zdup”,
„brazdă”, „zgomot”, „izgoni”, „dezjuga”, „răzjudeca”, „zvânta”, „azvârli”;
!!! Excepții: se scriu cu „s” unele neologisme:
- derivate (în limba română sau împrumutate) cu prefixul „trans-”: „transborda”,
„transdanubian”, „transgresiune”, „transversal”;
52
- compuse împrumutate: „aisberg”, „glasbeton”, „glasvand”, „jurisdicție”;
- alte cuvinte: „disdent”, „disertație” (dar „a dizerta”), „premisă”, „sesiune”;
- nume proprii: „Desdemona”;
 înaintea consoanei sonore „z” se păstrează „s” în prefixele „des-”, „răs-”: „deszăpezi”, „răszice”;
 înaintea sonantei „r” se scrie și se pronunță „z”: „dezrobi”;
 se scrie „z” în unele împumuturi pronunțate în limba literară actuală ca atare: „!chermeză” (ca
bazin);
 înaintea lui „l”, „m”, „n” sunt posibile ambele pronunțări, astfel că singurele reguli particulare
privesc:
 prefixul „dez-”: „dezlega”, „dezminți”, „deznoda”;
 finalele „-sm” („marasm”, „pleonasm”, „sarcasm” – inclusiv sufixul „-ism”: „simbolism”) și „-
smă” în neologisme („fantasmă”, „prismă”) și derivatele lor („fantasmagonic”, „prismatic”);
 păstrarea consoanei finale a rădăcinii în cuvintele analizabile formate cu sufixul „-nic”:
„casnic”, „josnic” (de la „casă” și „jos”), dar „groaznic”, „obraznic”, „paznic” (de la „groază”,
„obraz”, „pază”);
 celelalte cuvinte se scriu, unele cu „s” („slab”, „desluși”, „sminti”, „smântână”, „snoavă”,
„trosni”), altele cu „z” („zloată”, „izlaz”, „zmeu”, „izmă”, „caznă”, „gleznă”);
 „cvasi-” se scrie și se pronunță cu „s” („cvasitotalitate”, „cvasiunanim”), dar „izo-” cu „z”
(„izofonă”, „izoglosă”, „izolexă”), ca și „!concluziv”, și „!coroziv”, la fel cu „concluzie” și „coroziune”.
3.6. Regulile de scriere și de pronunțare ale literelor duble
a). Vocalele duble
 vocalele duble notează toate sunetele identice și se pronunță de regulă amândouă, în silabe
duferite: „contraamiral”, „licee”, „paraaldehidă”, „reexamina”, „fiind”, „știință”:
!!! Excepție: „cunoștință”, „încunoștința”, „alcool”, „coopta”.
!!! Se scriu și se pronunță cu o singură vocală: „prerie”, „proroc”.
 vocalele duble se întâlnesc și în unele nume proprii străine sau românești scrise după model
străin:
 în unele dintre ele nu se pronunță decât o vocală: „Aachen”, „Aalto”, „Aaron”, „Nausicaa”,
„Varlaam”;
 uneori diferă de „a”, după regulile limbii în cauză („Aasen”[osen]), „spleen” [splin]).
b). Consonale duble
 se scrie „cc” și se pronunță „kč” (al doilea „ c” este urmat de „e” sau „i”) în cuvinte ca: „accident”,
„accelera”, „accent”, „accepta”, „acces”;
 consoanele duble se scriu și se pronunță în cuvinte compuse și derivate cu prefixe unde consoana
de la finalul unui element este identică cu consoana de la începutul celuilalt element:
 „bb”: „hobby”;
 „ll”: „allegro”;
 „dd”: „addenda
 „mm”: „kilogrammetru”, „fotogrammetrie”;
 „rr”: „interregional”, „hiperrealism”;
 „nn”: „înnoi”, „înnopta”, „înnegura”, „înnăscut”, „înnobila”, „înnota”, „înnămoli”;
 „ss”: „pianissimo”, „mass-media”, „răssemăna”, „grosso modo”, „gauss”, „loess”;
 „tt”: „porttabac”, „watt”, „larghetto”, „ad litteram”;
 „zz”: „mezzosoprană”;
 consoanele duble notează, de regulă, două sunete-consoane (care se pronunță amândouă), și
anume:
- consoane identice, în:
- cuvinte compuse: „ohmmetru”, „Sânnicolaul Mare”;
53
- derivate cu prefixe de la cuvinte care încep cu aceeași consoană cu aceea în care se termină
prefixul: „înnoda”, „înnopta”, „interregional”, „transsiberian”, „posttotalitar” (excepție: „îneca”, „înota”);
- consoane diferite: [k] și [č] notate cu aceeași literă, „c”: „accent”, „occipital”, „succes”, „vaccina”;
 în unele neologisme și în nume proprii scrise după model străin și derivate de la acestea, consoana
dublă poate nota, în conformitate cu regulile limbii respective, un singur sunet, care poate avea aceeași
valoare ca și consoana simplă („bourree”, „fortissimo”, „watt”, „Philippide”, „Rosetti”) sau o valoare
diferită: „ll” [l] – „caudillo”, „zz” [ț] – „mezzosoprană”, „Negruzzi”.
3.7. Scrierea și pronunțarea numelor proprii românești / străine
a). Pronuțarea numelor proprii românești:
Numele proprii de persoane românești se scriu întotdeauna așa cum le-au scris purtătorii lor: V.
Alecsandri, A. Russo, C. Negruzzi, Cezar Bolliac, G. Topîrceanu, Al. Philippide, Constantin Brâncuși
b). Pronuțarea numelor proprii străine:
 numele proprii străine din limbile care folosesc alfabetul latin păstrează scrierea și pronunțarea din
limbile respective: „Bordeaux [bordo]”, „München [münh’en]”, „Shakespeare [șecspir]”, „Zeiss [țais]”;
 numele statelor trebuie utilizate în forma oficială recomandată de acestea: „Belarus” (la cuvintele
din aceeaşi familie se pot folosi ambele variante: belarus/bielorus, belarusă/bielorusă), „Cambodgia”, „Côte
d’Ivoire”, „Myanmar”;
 formele tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii române, ale unor
nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi, pot fi folosite şi în indicaţii bibliografice și au
au fost adaptate și se scriu cu grafie românească: „Florența”, „Londra”, „Nisa”, „Praga”, „Varșovia”,
„Viena”; în lucrări de specialitate pot fi întâlnite și cu scrierea și pronunțarea originală: „Firenze [firențe]”,
„London [landăn]”, „Nice [nis]”, „Praha [praha]”;
 normele actuale recomandă formele „Bahus”, „Damocles” - cf. şi expresia consacrată „sabia lui
Damocles”, „Menalaos”, „Oedip” [ödip] (cf. şi redarea titlului tragediei antice „Oedip rege” şi a titlului
operei lui George Enescu), „Procust”, nu Bacus, Damocle, Menelau, Edip, Procust;
 numele anumitor personalităţi, provenite din limbi scrise cu alfabetul chirilic, pot fi ortografiate
atât conform tradiţiei româneşti, cât şi normelor actuale de transliterare: „Dostoievski”/„Dostoevski”,
„Tolstoi” ‒ „ ”, „Sofia” ‒ „С фия”, „Moskva” ‒ „ ”;
 numele proprii străine din limbile care folosesc alte alfabete decât latine și chirilice se transcriu cu
litere latine și se pronunță ca în limba din care provin: „Beijing [beiğin]”, „Okinawa [ochinava]”.
c). Pronuțarea numelor comune străine:
Cuvintele străine substantive comune se scriu conform cu vechimea intrării în limba română. Cele
mai vechi și folosite în mod curent în vorbire se scriu fonetic („fotbal”, miting”, angro”), iar cele mai nou
(unele nu foarte des folosite) se scriu și pronunță ca în limba de origine: „computer”, „laptop”, „cowboy”.
3.8. Scrierea cu literă mică sau mare la inițială
 se scriu cu literă mică (şi nu mare) la iniţială şi:
 numele fiinţelor mitice multiple: „ciclop”, „gigant”, „muză”, „parcă”, „sirenă”, „titan”;
 elementele iniţiale din numărul de ordine al unor manifestări periodice a căror denumire
este folosită în interiorul unei propoziţii: „Participanţii la (cel de-)al X-lea Congres” etc. (când denumirea
este folosită singură, ca titlu etc., începe cu literă mare: Al X-lea Congres).
 se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu literă
mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic („ceauşescu ”, „pcr”) sau grafic („univers enciclopedic” pe
publicaţiile editurii în cauză).
 în poezia modernă, cuvintele inițiale din versurile albe se pot scrie și cu literă mică.
 se scriu cu literă mare la iniţială toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor
ajutătoare):
 numelor proprii (inclusiv ale unor unităţi lexicale complexe folosite ca nume proprii) care
desemnează:
 marile epoci istorice (chiar dacă nu reprezintă evenimente) („Antichitatea”, „Evul Mediu”);
54
 războaiele de anvergură („Primul Război Mondial”, „al Doilea Război Mondial”);
 războaiele care au un nume propriu („Războiul celor Două Roze”, „Războiul de
Independenţă”, „Războiul de Secesiune”, „Războiul de Treizeci de Ani”, „Războiul de 100 de
Ani”);
 numelor proprii de instituţii, inclusiv când sunt folosite eliptic: „secretar de stat la Externe”,
„Lucrează în Institut de cinci ani”, „student la Litere”; „admiterea la Politehnică”;
 locuţiunilor pronominale de politeţe: „Alteţa Sa Regală”, „Domnia Sa”, „Excelenţa Voastră”,
„Înălţimea Voastră”, „Majestăţile Lor Imperiale”, „Sfinţia Sa”;
 numai primul element din numele proprii compuse care reprezintă denumirile organismelor
de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: „Adunarea generală a Academiei Române”, „Catedra
de limba română”, „Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române”, „Compartimentul / Departamentul
/ Sectorul de limbi romanice”, „Direcţia / Secretariatul / Secţia de filologie şi literatură a Academiei
Române”, „Serviciul de contabilitate”;
 se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică), în semn de
cinstire („Soldatul Necunoscut”, „Slavă Ţărilor Române”;
Componentele sintagmei „ţările române” care nu a fost niciodată numele propriu al unei entităţi
statale unice, se scriu în mod obişnuit cu literă mică la iniţială.
3.9. Scrierea cuvintelor compuse
a). Scrierea într-un cuvânt
Se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ compus „niciunul”,
„niciuna”, „nimeni” şi ale adjectivului pronominal corespunzător „niciun”, „nicio”, care se încadrează într-
un întreg sistem la care se aplică de mult aceleaşi reguli:
 „Niciun(ul)” s-a mai scris „legat” şi înainte de 1953, dată după care „nici un(ul)” a devenit singura
excepţie în mai multe privinţe:
 era unicul pronume (în afară de „ceea ce” şi spre deosebire, de exemplu, de pronumele cu o
componenţă relativ asemănătoare „vreun(ul)”, scris într-un cuvânt) redat grafic ca şi cum ar fi vorba de două
cuvinte diferite şi independente şi nu de un unic pronume/adjectiv compus sudat - între componentele
căruia nu poate fi intercalat alt cuvânt;
 era singura combinaţie din seria celor formate din „nici + când”, „cât”, „cum”, „de cât”, „de cum”,
„o dată” sau „odată”, „odinioară”, „unde” la care nu se făcea distincţie şi în scris între îmbinările libere şi
disociabile, în care componentele îşi păstrează individualitatea, şi cuvintele compuse sudate. Astfel, şi până
acum trebuia să se distingă, de exemplu, şi în scris, între „niciodată” „în niciun moment” şi „nici odată”
„nici cândva” (situaţia complicată în acest caz şi de o a treia situaţie: „nici o dată” „nici o singură dată”,
„nicio dată calendaristică” sau „nicio informaţie”) sau între grupurile ortografice „fiecare”, „oarecare”,
„oricine” ş.a. şi, respectiv, „fie care”, „oare care”, „ori cine”.
 Tot atât de normal ca în aceste ultime exemple este să distingem, de pildă, între:
- „niciun” adjectiv pronominal („N-are niciun chef să facă ce i se cere”) şi „nici un” adverb + articol
(„Nu e naiv şi nici un om neştiutor”) sau „nici un” conjuncţie + numeral („Mă confundaţi, eu nu am nici un
frate, nici mai mulţi”);
- „niciunul” pronume („N-a venit niciunul „nimeni”) şi „nici unul”, conjuncţie + pronume nehotărât
(„Nu-mi place nici unul, nici celălalt”);
- combinaţii în care „nici” este accentuat în frază şi în care se poate intercala, de exemplu, adverbul
„măcar” („N-are nici măcar un prieten”).
Aceste combinaţii se folosesc mult mai rar decât pronumele şi mai ales în astfel de structuri binare,
destul de clare din punctul de vedere al înţelesului şi al logicii, nu numai al analizei gramaticale.
 grafia „niciun” etc. corespunde şi pronunţării în două silabe [ničun] (acestă grafie a fost adoptată şi
de noua Gramatică a Academiei și nu numai că nu îngreunează, ci, dimpotrivă, uşurează recunoaşterea ca
atare a pronumelui/adjectivului pronominal în cauză);
 grafia „niciun” respectă şi paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice în care există pronume
cu o structură asemănătoare. Se scriu „legat” şi:
55
- adjectivele cu structura adjectiv + vocala de legătur: o + adjectiv, care exprimă o unitate, având
flexiune numai la ultimul element: cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”, sârbocroat. Dar ceho-slovac
„dintre Cehia şi Slovacia”, sârbo-croat „dintre sârbi şi croaţi”.
- adverbul „odată” „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, în sfârşit”: „A fost odată ca niciodată”,
„O să-ţi spun eu odată ce s-a întâmplat”, „Termină odată”, „Odată terminat lucrul, am plecat”.
- dar se scriu în două cuvinte „o dată” numeral adverbial („Aşa ceva ţi se întâmplă numai o dată în
viaţă”, „Te mai rog o dată”, „O dată la două luni”) şi „o dată” subst. „zi, dată calendaristică” sau
„informaţie”.
b). Se scriu cu cratimă:
- adjectivele compuse nesudate cu structura adverb + adjectiv (adesea provenit din participiu),
când compusul prezintă o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază: „bine-crescut” - „cuviincios”, „bine-
cunoscut” - „celebru”, „bine-venit” - „oportun, agreat”. Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură şi o
componenţă asemănătoare, care se scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate („binecuvântat”) şi
separat când sunt grupuri de cuvinte care îşi păstrează fiecare sensul („bine crescut” „dezvoltat bine”).
- substantivele compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mică decât a celor scrise într-
un cuvânt, ca: „bună-credinţă” - „onestitate”; „bună-creştere”, „bună-cuviinţă” - „politeţe”; „bună-
dimineaţa” (plantă), „bun-rămas” - „adio”. Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un
cuvânt („bunăstare” - „prosperitate”), iar secvenţele în care componentele îşi păstrează autonomia - în
cuvinte separate („bună creştere” - „dezvoltare bună”, „bunul gust al libertăţii”): „prim-balerin”, „prim-
balerină”, „prim-procuror”, „prim-solist”, „prim-solistă”; „bas-bariton”, „contabil-şef”11, „cuvânt-titlu”
„intrare de dicţionar”, „maşină-capcană” (în care al doilea substantiv este apoziţie). Se scrie într-un cuvânt
„blocstart” - ca şi „blochaus”, „blocnotes”;
- termeni care denumesc substanţe chimice distincte, specii distincte de plante sau de animale (cu
nume ştiinţifice diferite) ş.a., la care se generalizează scrierea cu cratimă - indiferent de structură: „fluture-
de-mătase”, „gândac-de-Colorado” (specii de insecte), „viţă-de-vie” (plantă).
- tipuri izolate: „cuvânt-înainte” „prefaţă”, „mai-mult-ca-perfect” (timp verbal).
3.10. Scrierea și citirea unor abrevieri
Actualmente, se preferă scrierea fără puncte despărţitoare a unor abrevieri de tipul SUA, UNESCO
etc. Unele litere din anumite abrevieri se citesc după modelul limbii din care au fost împrumutate abrevierile,
de ex. „CV” citită [sivi], deoarece este împrumutată din engleză, şi nu din latină (unde nici nu se folosea
această abreviere), chiar dacă sintagma pe care o abreviază, „curriculum vitae” este un latinism. Nu sunt
urmate de punct:
- simbolurile majorităţii unităţilor de măsură: „gal” pentru galon;
- simbolurile unor termeni din domeniul tehnic şi ştiinţific: Rh - „factorul Rhesus”.
Pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură se aplică prevederile sistemelor internaţionale
obligatorii/normele interne în domeniu.
3.11. Scrierea locuțiunilor
Se scriu în cuvinte separate, de ex.: „băgare de seamă” - „atenţie”, „chit că”, „cu bună ştiinţă”, „de
bunăvoie” - „benevol”, „de jur împrejurul”, „de prim rang” - „de calitatea întâi”; „Doamne fereşte”,
„Domnia Lui”, „Excelenţa Sa”, „Înalt Preasfinţia Voastră”, „în ciuda”, „în jur” - „în preajmă”, „în jur de”
„aproximativ”, „în jurul”, „în locul”, „Măria Ta”, „până ce”, „până să” ş.a.
În locuţiunile „odată ce” - „după ce, din moment ce” şi „odată cu” - „în acelaşi timp cu”, adverbul
„odată” se scrie într-un cuvânt. Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative
situaţiile în care unele elemente din componenţa lor sunt scrise cu cratimă din motive fonetice - todeauna
(„de-a berbeleacul”, „dintr-odată”) sau acidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid („aşa şi aşa/aşa
şi-aşa”) - sau pentru că sunt cuvinte compuse („de (pe) când Adam-Babadam”).
11
În COR. Clasificarea ocupaţiilor din România, Meteor Press, Bucureşti, 2003, şi în actele normative (Ordonanţa de urgenţă
nr. 191 din 12 decembrie 2002, în Monitorul Oficial al României, XIV, nr. 951, Partea I, 24 decembrie 2002), numele de
funcţii compuse cu şef sunt scrise în cuvinte separate; cf. şi negociator şef etc.
56
3.12. Scrierea grupurilor de cuvinte

Fiind grupuri de cuvinte, şi nu un singur cuvânt compus, se scriu „dezlegat” şi „de mâncat” („N-am
nimic de mâncat”, „De mâncat, aş mânca după prânz” ş.a. Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă
compusele cu o structură asemănătoare: „demâncare”, „demâncat” (pop.) - „mâncare”, „după-amiază”,
„după-masă” - „a doua parte a zilei”; „apă minerală”, „bună dimineaţa” (formulă de salut), „bună stare”
„stare bună” etc. Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi
componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază şi nu corespund
realităţii denumite şi care se scriu fie cu cratimă („bună-dimineaţa” - „plantă”), fie într-un cuvânt:
„bunăstare” - „prosperitate”.
4. SEMNELE GRAFICE LA NIVELUL ORTOGRAFIC ȘI DE PUNCTUAȚIE

Semnele ortografice12 în sens strict sunt semne auxiliare folosite în scris, de regulă, la nivelul
cuvântului – în interiorul unor cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează o
unitate –, precum și în unele abrevieri. Între unele dintre aceste semne există, în anumite situații, echivalență
(deci posibilități de substituire), fiind posibilă și cumularea lor. Semnele folosite (și) ca semne ortografice
sunt: apostroful, linia de pauză, punctul și virgula.
Semnele de punctuaţie13 marchează grafic pauzele şi intonaţia din vorbire a enunţurilor,
delimitând în acelaşi timp unităţile morfologice și sintactice, și, de aceea, ele se constituie în indici preţioşi
pentru realizarea unei lecturi expresive a textului literar. Uneori, ele au un rol foarte important în înţelegerea
stării sufleteşti a unui personaj.
4.1. Apostroful „ ’ ” – singurul semn grafic exclusiv de ortografie
Apostroful ca semnul grafic de ortografie, folosit rar în ortografia românească actuală,14 prin care se
marchează înlăturarea întâmplătoare a unor sunete sau silabe dintr-un cuvânt, precum și eliminarea
unor cifre din notația unui an. Apostroful este o realitate fonetică din vorbirea familiară, neglijentă,
populară sau regională, oferind un tempo rapid comunicării. În redactarea unei lucrări, apostroful nu este
precedat, nici urmat de blanc (în interiorul cuvintelor – „cân’va”), dar la început de cuvânt este precedat de
blanc („ ’nainte”) , iar la sfârșit de cuvânt este urmat de blanc („da’ ”), inclusiv în cuvinte compuse sau
locuțiuni care se scriu în cuvinte separate („făr’ de”, „pân’ să”).
A. La nivel grafic
Apostroful este folosit pentru: Exemple:
- a marca absența accidentală a primei sau a ultimelor - „anii ’40”;
două cifre în indicarea anilor calendaristici (mai ales în - „anul ’89”;
stilul publicistic); * În construcțiile cu prefixe de tipul „ante-’89” sau „post-
’89”, cratima precedă obligatoriu apostroful;
- substantive comune neadaptate: „five o’clock”;
- nume proprii străine de persoană: „D’Annunzio”,
- a ajuta la grafia unor cuvinte împrumutate din alte „D’Artagnan”, „O’Neill” etc.;
limbi, neadaptate limbii române (în care au alte funcții - nume de firme străine conținând „genitivul xaxon”: „Mc
decât în limba română); Donald’s” care s-au extins, în mod abuziv și la unele firme
românești;
- consoană: „al’fel”, „cân’va”, „da’ ”, „dom’ ”, „fiin’că”,
- a nota căderea accidentală a unui sunet în rostire – la „p\n’la”, „săru’mâna” pentru „altfel”, „cândva”, „dar”,
începutul, la mijlocul sau la sfârșitul unui cuvânt: „domn”, „fiindcă”, „până la”, „sărut mâna”;
* la nivelul propoziției: „las’ pe mine”; - vocală: „acol’ ”, „altădat’ ”, „făr’ de”, „las’ (pe mine)” „lu’
* la nivelul frazei: „las’ că-i arăt eu”, „poa’ să vină”, (Mihai)”, „’nainte”, „(cea mai) ’naltă”, „numa’ ”, „pân’ la”,
„tre’să apară”; „sal’tare”, „tocma’ ”, „vin’ ” pentru „acolo”, „altădată”, „fără
de”, „lasă (pe mine)”„lui (Mihai)”, „înainte” , „(cea mai)
înaltă”, „numai”, „până la”, „salutare”, „tocmai”, „vino/vină”;
12
ORTOGRAFIA – un sistem de semne grafice auxiliare, folosite la nivelul cuvântului, care leagă sau separă cuvinte, care
redau pronunţarea cuvintelor și marchează căderea unor litere dintr-un cuvânt etc.
13
PUNCTUAŢIA – un sistem de semne grafice principale, care reglementează organizarea textului în propoziții şi fraze și
care arată intonaţia, pauzele, întreruperea şirului vorbirii etc.
14
Înainte de reforma ortografică din 1953, apostroful avea mai multe funcții, dintre care unele au fost transferate cratimei.
57
- „dom’le”, „’mneata”, „’neața”, „poa’ să”, „tre’ să” pentru
- a nota căderea accidentală a mai multor sunete în „domnule”, „dumneata” „(bună) dimineața”, „poate să”,
rostire – la începutul, la mijlocul sau la sfârșitul unui „trebuie să”;
cuvânt; EXEMPLU: „ ’Neața oar’să fie omul care te-a îngrozit?”
(Grigore Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia).
B. La nivel stilistic
Apostroful este folosit pentru: Exemple:
- a contribui la evidențierea felului de a vorbi al unui
personaj (este folosit ca mijloc de caracterizare - „Las’ că știu eu că te prefaci! zice Goe.”
indirectă prin limbaj a unui personaj – prin reproducerea (I.L. Caragiale, D-l Goe...)
vorbirii acestuia);
- a reda tendinţa vorbitorilor fie de a se exprima cât mai - „Eș’ du’ce nene Iancule! Ești dulce nene Iancule!”
scurt, fie de imposibilitatea de a se exprima datorită unor (Ion Luca Caragiale, În vreme de război).
defecte de vorbire;
- „Gerul dă aripi de vulur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoțând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin’ , îndeamnă calul meu
- a păstra măsura versului și a ritmului poeziei (prin Să mă poarte ca săgeata unde el știe, și eu”
reducerea numărului de silabe), conferinu-i muzicalitate; (Vasile Alecsandri, Gerul)
„O, vin’ , odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.”
(Mihai Eminescu, Luceafărul);
- a contribui la impresia de oralitate în textele literare; - „Vrei ceva, băiatu’?”
(Radu Paraschivescu, Salvarea)
- a sugera o atitudine ironică - „Sigur vreți să vină și domnu’ ?”;
- a oferi un tempo rapid (notează realități fonetice din - „ ’89”, „vin’ ”, „da’ ”, „fiin’că eu sunt slab”, „cea mai
vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională); ’naltă” etc.
De reținut!
Când căderea unui sunet se produce în cazul unui cuvânt scris în mod obijnuit cu cratimă, se
folosește numai apostroful (care înlocuiește cratima): „înșir’te”, „mam’mare”, „sor’ta” pentru „înșiră-te”,
„mama-mare”, „soră-ta”. În urma acestei căderi pot apărea în alăturare nemijlocită două sunete care nu
formează o silabă, apostroful marcând și limita dintre silabe („Sal’tare, taică” pentru „salutare”). Când se
produce căderea vocalei finale a unui cuvânt și urmează un cuvânt care începe cu o vocală se folosește
cratima, nu apostroful: „D-ale carnavalului”, „făr-a spune”, „înșir-o”, „las-o”, „pân-acasă” pentru „De-ale
carnavalului”, „fără a spune”, „înșiră + o”, „lasă + o”, „până acasă”. Când locul despărțirii la capăt de
rând ar coincide cu locul apostrofului din interiorul unui cuvând, acea despărțire trebuie evitată.
4.2. Bara oblică „ / ” – semn de ortografie
Bara oblică este semnul grafic de ortografie ce se folosește în formule distributive și în abrevierile
între doi termeni sau pentru a arăta alternanța. Aceasta nu este precedată, nici urmată de blanc.
Bara oblică este folosită: Exemple:
- unități de măsură abreviate: „km/h” citit kilometri pe oră sau
- în formule distributive, care cuprind numele unor la oră); „m/s” citit metri pe secundă (bara oblică înlocuiește
unități de măsură; prepoziția „pe” sau „la”);
- unități de măsură neabreviate: „kilometri/oră”;
- în abrevierea prefixului contra-; - „c/val” (contravaloare) și „m/n” (motonavă);
- pentru a arăta o alternanță („sau”). - „atitudini/trăiri/stări afective”.
Pe lângă funcția de semn ortografic, bara oblică poate îndeplini și rolul de semn de punctuație ce
se folosește în interiorul enunțurilor, între cuvinte sau numerale exprimate prin cifre. Rolul acestui
semn este de a realiza în scris economie de mijloace verbale și este folosit mai ales în stiluri științifice,
administrative și publicistice. La fel ca parantezele sau linia de pauză, cu care poate fi de multe ori înlocuită,
bara oblică are funcții de delimitare și substituire.
58
Bara oblică substituie: Exemple:

- „Speța aceasta intră sub incidență art. 2 din Legea
24/2014.” ([/] înlocuiește prepoziția „pe” într-o formulare
administrativă);
- „Fapta s-a petrecut în noaptea de 12/13 ianuarie.” ([/] arată tranziția și
- următoarele prepoziții: „pe”, „spre”, „până la”, înlocuiește „spre”; semnul poate fi substituit cu linia de pauză);
„față de” (versus); - „În anii 1990/1995 a fost profesor de limba română.” ([/] indică durata
și înlocuiește „până la”; semnul poate fi substituit cu linia de pauză);
- „Alternanţa fonetică z/ji este ilustrată în cuvinte vechi mai vechi,
precum -obraz/obraji. ([/] este folosită în notarea unei opoziții, în
lucrări științifice; semnul poate fi substituit cu linia de pauză);
- În anii 2000 România a ales Occidentul având în față opțiunea
Est/Vest. ([/] substituie și exprimă opoziția; semnul poate fi substituit
- următoarele conjuncții: „și” și „sau”; cu linia de pauză);
- „La 27 martie/9 aprilie, Basarabia se declară unita cu România. ([/]
substituie sau, care reprezintă o alternativa temporală rezultată din
notarea datei calendaristice în stil vechi și nou);
Bara oblică delimitează: Exemple:

- formulări dezvoltate între termeni aflați într-o - „Pentru a inventa ceva e nevoie de noroc sau/și inspirație”.
alternativă conjuncțională „sau/și” ori „și/sau”.
- bara oblică intervine în notarea cifrică a unei
date. Delimitează grafic elementele componente - „Voi sosi cu o cursă TAROM în 15/IV/2017.”.
ale datei, dar și înlocuiește „a” din forma de
feminin a numeralului ordinal. Poate fi substituită
cu linia de pauză sau punctul.
- prin apelul la bara oblică sunt evitate situațiile
în care folosirea altor semne de punctuație - „Comunicarea este cheia dezvoltării unei bune relații copil —
asemănătoare (cratima sau linia de pauză) ar părinte/părinte — copil.”
putea crea confuzie în text.
4.3. Blancul [ ] – pauza albă/grafică (spațiu alb)
Blancul este semnul grafic de ortografie ce constă în delimitarea și separarea cuvintelor sau a
elementelor componente ale unor cuvinte compuse („Anul Nou”, „câte unu”, „douăzeci și unu”, „Evul
Mediu”, „Unirea Principatelor”), ale locuțiunilor („altă dată”) și ale altor grupuri relativ stabile de cuvinte
(„câte o dată”). El marchează în scris și o realitate fonetică, și anume pauza care separă în vorbire aceste
elemente. Blancul are rol distinctiv, diferențiind secvențe identice ca sunete constitutive, dar care, despărțite
prin blanc, reprezintă un grup de cuvinte („nici un” – conjuncție + numeral), în timp ce, scrise „legat”,
alcătuiesc un singur cuvânt („!niciun” – adjectiv pronominal). El poate compensa absența punctului între
inițialele majuscule ale unei abrevieri: I D E B pentru „Întreprinderea de Distribuție a Electricității”
(actualmente se preferă însă în aceste cazuri suprimarea blancurilor). Blancul poate preceda sau urma ori nu
celelalte semne ortografice. În uzanțele scrierii limbii române (de tipar, la calculator, la mașină), blancul nu
precedă, în general, semnele de punctuație, dar le urmează.
Absența blancului15 (deci scrierea „legată”) marchează unitatea cuvintelor. Ea caracterizează
cuvintele simple, majoritatea derivatelor și cuvintele compuse sudate, nedisociabile.
4.4. Cratima [„ - ” – semn grafic de ortografie și de punctuație
a). Cratima,16 ca semn grafic de ortografie, marchează rostirea împreună într-o singură silabă a
unor sunete ce aparțin a două cuvinte diferite („într-un”, „văzându-l”, „s-au”, „îmbracă-te” etc.).
Aceasta marchează rostirea împreună a două cuvinte alăturate. Condițiile în care anumite elemente
gramaticale se leagă de cuvântul de bază țin de domniul gramaticii, cele în care anumite compuse sau
derivate prezintă un grad mai mare sau mai mic de sudură și, deci, se scriu cu cratimă – de formarea
cuvintelor, iar cele în care se produc anumite modificări fonetice – de domeniul foneticii.
15
Nu a fost recunoscut ca semn grafic de ortografie de DOOOM 1.
16
Numită și linie / linioară / liniuță de unire/despărțire, cratima este mai scurtă decât linia de pauză și linia de dialog (are
lungimea medie a unei litere).
59
A. La nivel grafic
La nivel grafic, se folosește între cuvinte sau în interiorul unui cuvânt, ori al unei abrevieri, având
rolul de a lega sau, dimpotrivă, de a despărți elementele în cauză.
1. Cratima (ca liniuță de unire) este folosită pentru: Exemple
- a marca rostirea împreună (însoțită, uneori, de anumite - „s-a dus”, „a luat-o”;
modificări fonetice), fără pauză, a unor cuvinte diferite, care pot - „dându-le-o”; „jelui-m-aș”, „întreba-se-vor”;
avea sau nu și existență independentă, notând o realitate fonetică - „ducă-se-pe-pustii”, „face-li-se-va”;
permanentă sau accidentală; - „(un) lasă-mă-să-te-las”;
* În unele cazuri, rostirea împreună a unor cuvinte poate să * unul dintre cuvinte poate fi lung, respectiv
nu conducă la alte modificări fonetice (ci numai morfologice semantic „plin”, iar celălalt/celelalte – scurt(e) („dându-
sau de topică) ale cuvintelor implicate („pare-se” față de „se ni-le”, „ducându-l”, „ducându-se”) sau pot fi toate
pare”) sau poate duce la pronunțarea împreună a unor cuvinte scurte („ți-l dă”), ori toate lungi („aducere-aminte”,
care, în alte situații, formează silabe diferite („am văzut-o” față de „luare-aminte”);
„o am văzut”). * cuvintele neaccentuate pot fi proclitice („l-a dat”)
sau enciclice („dă-l”);
- a marca rostirea împreună a unor cuvinte diferite, prin care - „mi-a spus”, „ți-i aduce”, „nu-i bine” (diftong);
se poate forma fie un diftong, fie un triftong între vocala finală - „dă-i-o”; „mi-au (luat)” (triftong);
a unui cuvânt și cea inițială a altui cuvânt;
Sinereza poate fi:
- obligatorie: „de-a dreptul”, „le-a dat”, „mi-a
spus”, „mi-o dă”, „ne-am dat”;
- facultativă, redând rostirea în tempo rapid („de-
abia”), în timp ce „de abia” redă un tempo lent
- a marca producerea unor modificări fonetice suplimentare ale discursului;
cuvintelor în cauză, și anume a sinerezei sau / și a eliziunii. Eliziunea poate fi:
- obligatorie: - „dintr-un”, „într-un” < „dintru” /
„întru” / „printru” + „un”;
- „iat-o” < „iată” + „o”;
- „într-adevăr” < „întru + adevăr”;
- „într-o” < „întru” + „o”;
- „m-a (văzut)” < „mă + a”;
- „m-aș (culca)” < „mă” + „aș”;
- „v-a (văzut)” < „vă + a”;
- „s-a (zis)” < „se + a”;
- facultativă: - „c-a văzut” / „că a văzut”;
- „c-un copil” / „cu un copil”;
- „dup-o oră” / „după o oră”;
- „făr-a vorbi” / „fără a vorbi”;
- „n-aveam” / „nu aveam”;
- „n-a văzut” / „nu a văzut”;
- „n-o să vadă” / „nu o să vadă”;
- „pân-acolo” / „până acolo”;
- „parc-aud” / „parcă aud”
- „s-o vadă” / „să o vadă”;
- „se-nțelege” / „se înțelege”;
* Există dublete sau triplete omofone neomografe,
scrise separat, sau, când este vorba de cuvinte compuse –
cu cratimă:
- „într-una” (prep. + num.) – „întruna” (adv.);
- „l-a” (pr. + vb. aux.) – „la” (prep.);
- „ne-am” (pr. + vb. aux.) – „neam” (s.n.);
- „s-a” (pr. + vb. aux.) – „sa” (pr. / adj. pr.);
- „v-a” (pr. + vb. aux.) – „va” (vb. aux.);
- „ne-mpăcat”, „ne-ncetat”, „a re-mpărți”, „a re-ncălzi”
față de rostirea în tempo lent „neîmpăcat”, „neîncetat”,
- a reda rostirea în tempo rapid a derivatelor cu prefixele „ne-” „a reîmpărți”, „a reîncălzi”;
și „re-” de la teme care încep cu „îm-”, „în-” și, neliterar, a - „de-mpărțit”, „de-nmulțit” față de „deîmpărțit”,
compuselor cu prepoziția „de-” de la același tip de teme, notând „deînmulțit”;
afereza (căderea) lui „î-” la începutul cuvintelor de bază; * Această posibilitate este exploatată în poezie, din
rațiuni prozodice (ajută la menținerea măsuri versului
60
și la ritmul poeziei): „Ne-nțeles rămâne gândul / Ce-ți
străbate cânturile...” (Mihai Eminescu);
- „ex-ministru”;
- a servi la atașarea unor prefixe sau sufixe, în baza derivatului; - „ex-președinte”;
- „prim-ministru”;
- „pro-Nato”;
- „ante-’90”;
- „mai-mult-ca-perfect”; „la sfântu-așteaptă”; „împușcă-
n-lună”; „ucigă-l-Crucea”; „Roșu-Împărat”, „Albă-ca-
Zăpada”, „drept-credincios”, „Piatra-Neamț”; „gura-
- a uni elementele unor cuvinte compuse; leului”, „galben-auriu”, „oraș-port”, „pierde-vară”,
„nou-născut” etc.;
* La scrierea substantivelor compuse disociabile,
cratima dispare în cazul intercalării altor elemente:
„prim-ministru” / „primul nostru ministru”;
- „treacă-meargă” (vb.+vb.);
- „hodoronc-tronc”; „tura-vura”, „talmeș-balmeș”,
- a uni componentele unor locuțiuni / expresii verbale; „calea-valea” (subst.+subst.);
- „câine-câinește” (subst.+adv.);
- „ici-colo” (adv.+adv.);
- „trosc-pleoșc” (interj.+interj.) etc.;
- a marca omiterea unei secvențe din interiorul unui cuvânt în - „ad-ție” (administrație);
abrevierile discontinui; - „d-ta” (dumneata);
- „P-ța” (Piața);
- „lt.-maj.” (locotenent-major);
- a păstra abrevierele compuselor scrise cu cratimă; - „N-V” (nord-vest);
- „S-E” (sud-est);
- a păstra abrevierile unor cuvinte (prescurtările realizate prin - „d-ta”;
omiterea unor părți ale cuvântului);
- „doar-doar”; „foarte-foarte”; „încet-încet”; „mai-mai”;
„poate-poate”; „prea-prea”; „ușor-ușor”; „cioc-cioc”;
- a lega unele cuvinte care se repetă identic sau cu unele mici - „încet-încetișor”; „singur-singurel”;
modificări (în repetiții); Ex: - „Se desfăcuse încet-încet de lume.”;
- „Gânduri-gânduri îi treceau prin cugetul lui
Dănilă.”;
- „Fata era frumoasă-frumoasă.”;
- a însoți partea izolată dintr-un cuvânt; - „Substantivul băiatul este articulat cu articolul hotărât
–l”;
- a uni componentele secvențelor substantiv denumind grade de - „mamă-ta” / „mă-ta”;
rudenie sau relații sociale + adjectiv posesiv (fără sau cu - „maică-mea”;
apocopă); - „cumnatu-său”;
- „soacră-sa”;
- „soră-ta” / „sor-ta”;
- „stăpână-sa”;
- „taică-su” / „ta-su”;
- „x-ul”; „x-uri”;
- a lega articolul hotărât enclitic sau desinența de cuvintele greu - „10-le” („nota 10”); „11-le” („echipa de fotbal”);
flexionabile, în cazul: - „acquis-ul”, „!bleu-ul”, „Bruxelles-ul”, „!dandy-ul”,
* numelor literelor și sunetelor; „IT-ist”, „show-ul”, „show-uri”, „soft-ul”, „week-end-
* substantivelor provenite din numerale cardinale notate cu uri”;
cifre; - „pH-ul”, „RATB-ul”;
* împrumuturilor (neologismelor) și numelor de locuri a * Se recomandă atașarea fără cratimă a articolului
căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare; sau a desinenței la împumuturile – chiar neadaptate sub
* substantivelor provenite din abrevieri sau sigle; alte aspecte – terminate în litere din alfabetul limbii
române pronunțate ca în limba română: „boardul”,
„boarduri”, „clickul”, „clickuri”, „trendul”, „trenduri”;
- a uni forme verbale inversate (indică pronunțarea împreună - „venit-au”, „sups-a”, „părindu-ni-se”, „du-ce-se-vor”,
a unor cuvinte diferite prin inversarea unor forme „face-li-se-va”;
gramaticale analitice); - „Câțiva-s atleți.”;
- a uni forma scurtă a verbului „a fi” (-s-) de cuvinte are se
termină în vocală;
- a uni pronumele neaccentuat „l-” de un verb care începe cu o - „l-am ascultat”;
vocală;
61
- a lega formanții finali „-lea”, „-a” la numeralele ordinale și „- - „al XI-lea”; „al XX-lea”;
ime” la numeralele fracționare de numeralul cardinal - „a 11-a”; „a 8-a”;
corespunzător scris cu cifre (romane sau arabe); - „16-imi”; „17-imi”;
- „bla-bla-bla”; „cioc-cioc-cioc”; „fiu-fiu”; „ha-ha-ha”;
- a lega unele interjecții identice, repetate accidental; „hai-hai”; „ham-ham”; „hor-hor”; „la-la-la”; „pâș-pâș”;
„pis-pis-pis”; „pui-pui”; „tranca-tranca”; „țâr-țâr”;
* Interjecțiile repetate se pot despărți și prin virgulă;
2. Cratima (ca liniuță de despărțire) este folosită Exemple

pentru:
- a despărți silabele unui cuvânt pronunțat sacadat cu valoare
stilistică (numărul cratimelor fiind în funcție de lungimea -„Ne-mer-ni-cu-le!”;
cuvântului); - „O-braz-ni-cu-le!”;
- a despărți segmentele unui cuvânt în cazul despărțirii acestuia - „li-te-ra-tu-ră”;
în silabe la capăt de rând; - „bo-ier”.
Semnul cratimei este folosit pentru: Exemple:
- „De-abia a ajuns și s-a apucat de teme”;
- „Lumea senină,
Luna cea plină
Și marea lină
- a marca tempoul rapid al vorbirii (rostirea fluentă, fără Icoană-i sunt.”
pauză a cuvintelor); (Mihai Eminescu);
* În ultimul exemplu, cratima determină rostirea împreună
a două părţi de vorbire diferite (substantiv şi pronume), prin
elidarea vocalei „î”, în scopul păstrării ritmului şi măsurii
versului (a muzicalităţii). De asemenea, evitarea hiatului duce la
un ritm rapid de rostire.
- a menține măsura versului și ritmul poeziei (prin - „Ne-am așezat alături și brațu-i m-a cuprins.
căderea unei vocale, dispariția unei silabe, eliminarea Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins.”
hitaului, apariția unui diftong etc.); (Tudor Arghezi, Toamna)
- a intensifica sentimente (de bucurie, de admirație, de - „No-ta ze-ce pentru acest proiect!”;
dispreț, ură, revoltă etc.). - „Pe unde ai umblat, ne-no-ro-ci-tu-le?”.
De reținut!
 Cratima este obligatorie (are un caracter permanent) atunci:
 când leagă un pronume cu formă neaccentuată (mi-, ți-, i-, te-, ne-, v-, le-) de un verb auxialiar („ți-a
zis”, „mi-a luat”) sau de un pronume neaccentuat („i-o trimite”);
 când pronumele neaccentuate (mi-, ți-, te-, ne-, v-, le-) sunt urmate de forme pronominale în acuzativ
(„ni-l dăruiește”);
 când pronumele neaccentuate („i” și „o”) sunt precedate de verbe la imperativ („Cântă-i!”),
conjunctiv („Laud-o!”) sau condițional-optativ („ar aduce-o”);
 când pronumele „i” se află după un substantiv („cartea-i”) sau prepoziții în genitiv („asupra-i”,
„contra-i”);
 în structuri în care apare forma verbală „i” („nu-i”, „i-i dor”);
 în locuțiuni adverbiale formate cu prepoziția compusă „de-a” („de-a latul”, „de-a dura”).
 Cratima este facultativă (are un caracter accidental) atunci:
 când nu este necesar un tempo rapid al vorbirii („de-ar veni” – tempo rapid pentru ritm și măsură în
poezie sau pentru dinamizarea discursului în proză / „de ar veni” – tempo normal);
 când un cuvânt terminat în vocală este înaintea altuia care începe cu „î-” neaccentuat urmat de
consoana „-n”: „grupa-ntreagă” / „grupa întreagă” etc.
 Cratima contribuie și la formarea unor figuri de stil fonetice:
 sinereza (transformarea unui hiat în diftong): „de-abia”;
 sinalepsa (reducerea unui diftong la o singură vocală): „d-abia”;
 afereza (suprimarea unui sunet inițial): „-nalt”;
 apocopa (suprimarea unui sunet final): „pân-să”.
62
b). Cratima, ca semn de punctuație, este folosită în interiorul enunțurilor și are funcții de
delimitare și substituire, uneori asemănătoare cu virgula, alteori cu linia de pauză.
Semnul cratimei este folosit pentru a delimita: Exemple:
- „Râuri-râuri de fluturi s-au așezat peste câmpul înflorit.” ([-
] delimitează un substantiv repetat);
- cuvinte repetate, care constituie o unitate (repetiții - „Fata era frumoasă-frumoasă”; ([-] delimitează un adjectiv
imediate între cuvinte care formează o unitate); repetat);
- „Vai-vai! Se anunță o săptămână caniculară!” ([-]
delimitează o interjecție repetată; poate fi înlocuită de virgulă
sau semnul exclamării);
- „Am pus în ceai două-trei lingurițe de zahăr.” ([-]
delimitarea unor numerale; poate fi înlocuită prin virgulă);
- „Dintre toate hainele doar o cămașă-două mi se mai
potrivesc.” ([-] delimitarea între un substantiv și un numeral;
- doi termeni (două numerale de obicei) prin care este poate fi înlocuită prin virgulă);
apreciată cantitatea și pentru a indica aproximația - „O să ningă mult în următoarele 2-3 zile.” ([-] delimitarea
numerică (caracterul aproximativ al estimării); între două numerale; poate fi înlocuită prin linia de pauză);
- „Cred că are treizeci-treizeci și trei de ani”;
- „Totul a durat patru-cinci ani.”;
- „Au venit 3-4 oameni.”;
Semnul cratimei este folosit pentru a substitui: Exemple:

- „Autostrada București-Pitești.” ([-] înlocuiește o exprimare
- cuvintele exprimate în lectura orală și pentru a delimita de forma „dintre... și...”);;
cuvinte care exprimă limitele unei distanțe sau ale unui - „Avem vacanță în perioada 21 decembrie – 8 ianuarie.” ([-]
interval de timp (poate fi folosită și linia de pauză); înlocuiește o exprimare de forma „de la... până la”;
- „Programul de funcționare este zilnic 8-14.” ([-] înlocuiește
o exprimare de forma „între... și...”);
- a preciza ierarhia într-un clasament - „Elevii au ocupat locurile 2-4”;
!!! Este bine să se scrie „orele 15-17” sau „între orele 15 și 17”, întrucât formula „între orele 15-17”
este greșită.
!!! Nu este recomandată nici adăugarea prepoziției „dintre” înaintea primului termen delimitat printr-
o cratimă, ca în exemplul: „distanța *dintre București-Brașov”;
4.5. Două puncte „ : ” – semn grafic de punctuație
Două puncte este semnul grafic de punctuație care marchează o pauză, în general mai mică decât
pauza indicată prin punct și are rolul de a atrage atenţia asupra a ceea ce urmează: o vorbire directă, o
enumerare, o exclamație sau o concluzie.
Semnul este un segment de pornire, demarare a unei constatări derivate din ceea ce a trăit și
a concis autorul. Două puncte au rolul de a atrage atenția a ceea ce urmează după ele.
A. La nivel sintactic
Două puncte marchează: Exemple:
- trecerea de la vorbirea indirectă la vorbirea directă, - „El a zis: - Cine l-a văzut?”;
după: - „Apoi mă privi lung: - Tu de unde ai mai apărut?”;
* un verb „dicendi” (de declarație) prezent; - „S-a auzit ordinul: Înainte!”;
* un verb „dicendi” (de declarație) subînțeles; - „Se auzi: cioc!”;
* un substantiv ce anunță vorbirea directă;
* un verb care anunță reproducerea unor zgomote sau
sunete;
- „S-a împlinit vorba ceea: Apără-mă de găini, că de câini nu
- o propoziție independentă care anunță un text citat, un mă tem.” (Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb);
proverb, o zicală, o regulă, un principiu; - „Motivul cărții este prezent și aici: „Deschid cartea, / Cartea
geme.” (T. Arghezi);
- o propoziție independentă care anunță un fapt, o idee; - „Iată ce s-a întâmplat: Maria s-a împiedicat, a căzut și a
spart geamul.”;
- stilul indirect liber (poate fi folosită și linia de pauză); - „Își ceru iertare: exagerase.”;
63
- „Și-a cumpărat mai multe haine: panataloni, o fustă și două
- o enumerație; bluze.”;
- „Lucrurile importante pentru ea erau: familia, învăţătura,
adevărul şi cinstea.”;
- „A înțeles, în sfârșit, mesajul: trebuia să fi rămas acasă.”;
- o explicație / o propoziție apozitivă; - „Adevărul este acesta: am uitat sa învăţ!”;
- „A venit cu un singur gând: să reușească la examen.”;
- un enunț aflat în raport adversativ, cauzal, concesiv sau - „Ai greșit: vei fi pedepsit!”;
concluziv în raport cu restul enunțului; - „A învățat tot timpul: va reuși!”;
- lipsa predicatului; - „Fata: o frumusețe, băiatul – mai urâțel.”;
- „Plăcerea lui: lectura.”;
Două puncte evidențiază: Exemple:
- un fapt, o idee, un punct de vedere; - „- De unde răsare soarele? – Știu: din casa lui de dincolo de
nori.”;
- Pe bancă, sub castanul din vie, te așază, / Străine, ce venit-ai
- un element necesar comunicării; priveliștea s-o vezi - / Florica e acolo, cu casă, parc, livezi, / Și
peste drumul mare: zăvoiul. Înserează.” (Ion Pillat, Străinul);
- schimbarea registrului afectiv și intonației, mai ales - „Dar sturzul se lasă lângă bucățica de hârtie, deschise pliscul,
lângă o interjecție; apucă, cu lăcomie, cărăbușul, și hap! hap! - mai să se înece: îl
înghiți.” (Emil Gârleanu, Sărăcuțul);
- o anumită intonație. - „Nu e de aur: e de raze.” (Al. Macedonski, Rondelul cupei de
Murano).
4.6. Ghilimelele sau semnele citării „ ” – semne grafice de punctuație

Ghilimelele numite și semne ale citării sunt un semn de punctuație care indică reproducerea exactă
a unui enunț scris sau spus de cineva. Semnul exclusiv dublu este folosit în scop delimitativ și se pune la
începutul și la sfârșitul unei citări. Din punct de vedere gramatical nu au nicio importanță, delimitările
funcționale cad în sarcina celorlalte semne de punctuație interioară sau exterioară.
A. La nivel grafic
Ghilimelele sunt folosite pentru: Exemple:
- a reproduce întocmai un cuvânt, un grup de cuvinte, o - Cât timp nu se ajungea „la o reglementare rezonabilă” a
propoziție, o frază sau un paragraf scrise sau spuse de relațiilor cu cele două țări, Germania nu dorea să examnineze
cineva / de un personaj (ghilimelele încadrează un text căile unei cooperări „mai strânse” și ale unor „obligații mai
citat); cuprinzătoare” față de România.
* Atunci când are loc lectura orală, se impune mențiunea (Ion Bulei, O istorie a românilor)
„citez” / „cităm” la ghilimelele de deschidere și „am închis - Viziunea poetului este transcrisă nu o dată sub semnul unei
citatul” / „citat închis” la ghilimelele de închidere. Folosirea evidente detașări: „Treburile lumii acesteia / Sunt bătute de
lor în această speță este obligatorie! vânturi ca trestia.”;
- În timpul meciului am început să strig: „Vreau să dau și eu
- a reda obligatoriu trecerea de la vorbirea indirectă la gol!” („” delimitează un dialog reconstituit, în care vorbirea
vorbirea directă (inclusă într-un discurs); directă aparține vorbitorului, dar și unui interlocutor);
„Înţelepciunea e rară”, zise bunicul.
- Dan zice: „De pe munte venit-am să te ieu.”.
- „Te iubesc ca pe un fluture rătăcit în arena abajurului”, îi
spuse ea odată... (M. H. Simionescu);
- Singura mea discuție cu el era „bună ziua” și „la revedere”.
- Romanul „Ion” a fost publicat în anul 1920.
- a reproduce în frază titlurile operelor literare, științifice, - Romanul „Pădurea spânzuraților” dovedește talentul creator
ale publicațiilor etc.; al lui Liviu Rebreanu.
- Mihai Eminescu a publicat în „Convorbiri literare” și a scris
pentru ziarul „Timpul”. (titluri de periodice și gazete);
- Am urmat cursurile liceului „Gheorghe Lazăr”.
- a reproduce în frază denumirilor unor instituții;
- a atrage atenția în mod deosebit asupra anumitor cuvinte și - „Se consumă” e un fel de a spune.
le dau o importanță mai mare;
- Prin „Moartea căprioarei”, Nicolae Labiș realizează o
- a preciza sensul unor cuvinte în lucrările științifice veritabilă „ars poetica”. (titlul unei opere literare și un concept
(cuvinte cu o anumită semnificație sau importanță); din teoria literară);
64
- Cuvântul „inefabil” desemnează ceva ce nu poate fi exprimat
în cuvinte. (DEX).
Un caz special este cel al unui citat aflat în alt citat. Ghilimelele de forma [„”] vor fi folosite pentru
citatul care integrează, iar pentru citatul încorporat se vor folosi ghilimele de forma [« »]: „A-i opri pe elevi
să vorbească este ca în poezia: «În zadar sunt 5 budinci, / Pisicel, să nu le atingi! / Şi cârnaţi sunt tot vreo
5, / Pisicel, să nu-i atingi!»”. (Carmen Baciu, „Dimensiuni psihologice ale limbajului educaţional”)
Ghilimelele sunt folosite pentru: Exemple:
- Fiind „foarte atent” la ibric, cafeaua a dat pe foc. (o
- a indica atitudinea vorbitorului față de semnificația autoapreciere spusă cu ironie);
unor cuvinte sau față de cel ce le rostește. În această - Te rog să mă scuzi, „domnule Popescu”, că te-am deranjat. (o
situație folosirea ghilimelelor este obligatorie, iar intonația formulă de adresare premeditat nerespectuoasă);
trebuie să sugereze natura atitudinii. - Ai fost doar „zâmbete” când m-ai văzut. (afirmații neconforme
cu realitatea);
- a exprima ironia față de cel care folosește cuvântul sau - Valoarea „estetică” a unei asemenea lucrări nu ne
grupul de cuvinte reprodus, ori când cuvântul este folosit în impresionează.
sens opus, altul decât sensul obișnuit;
- „Sfântul Nicolaie” i-a motivat pe colegii lui Nică să învețe;
- A venit şi „deşteptul” de Gigel!;
- a reda sensul figurat al unui termen (ghilimelele - Nu înţelesei numaidecât ce putea să însemne cuvintele
evidenţiază faptul că naratorul / eul liric nu se referă la „Dicţionar universal”; dar deschizându-l la întâmplare, simţii
sensul propriu, ci la sensul figurat al unui cuvânt); obrajii îmbujorându-se de plăcerea descoperirii [...].
- „Biblia” asta avea să-mi explice toate acelea peste care
treceam cu amarnică întristare.
(Panait Istrati, „Căpitan Mavromati”).
4.7. Linia de dialog „ – ” – semn grafic de puntuație
Linia de dialog este semnul grafic de punctuație care marchează începutul vorbirii directe dintre
doi sau mai mulți interlocutori din cadrul unui dialog: „– Cu tine, zise Niculae, nu se poate discuta...”;
„– Unde ești, mă pârlitule? întrebă Cocoșilă din nou. Dă-mi o țigare!” (Marin Preda, „Moromeții”).
Schimbarea de registru, de la anunțarea vorbirii directe la redarea acesteia, dar și trecerea de la o replica la
alta sunt marcate prin pauze, precum și cu modificări corespunzătoare ale intonației.
A. La nivel grafic
Linia de dialog este folosită pentru: Exemple:
- „– Mam’mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!
- a marca începutul vorbirii directe; – Vine, vine, acuma, puișorul mamii! răspunde cucoana.”
(I.L. Caragiale, D-l Goe);
Linia de dialog este folosită pentru: Exemple:
- a crea o pauză și o intonație specifice în vorbire; – Petreceți, petreceți? zise preotul cu un zâmbet binevoitor.
- a îndeplini mai multe funcții (marcă a dialogului – ca mod – Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul cu
de expunere): pălăria în mână. Dumnezeu de aceea a lăsat sărbătorile, să se
- asigură comunicarea dintre personaje; mai veselească și prostimea.
- conferă culoare locală; – Negreșit, negreșit, murmură Belciug lărgindu-și zâmbetul.
- creează impresia de autenticitate; – Da de ce nu poftiți și dumneavoastră să vedeți petrecerea
- dinamizează discursul; noastră? reluă Florea Tancu cu un glas foarte blajin, punându-
- reprezintă o modalitate indirectă de și pălăria în cap.
caracterizare a personajelor etc. (Liviu Rebreanu, Ion).
!!! Aceeași reprezentare grafică o are și un alt semn de punctuație, linia de pauză . Cele două semne nu
trebuie confundate, ele având funcțiuni cu totul diferite.
!!! Semnele citării nu se folosesc niciodată împreună cu linia de dialog. Exemplul de mai jos este
greșit:
* — „Ce multă vreme a trecut de când nu ne-am văzut!”
* — „Da, trebuie să fie câțiva ani buni de atunci!”
65
4.8. Linia de pauză „ - ” – semn grafic de ortografie și de punctuație
a). Linia de pauză, ca semn grafic de ortografie, este utilizată numai în scrierea unor cuvinte
compuse complexe (cu caracter mai mult sau mai puțin ocazional) care cuprind cel puțin un cuvânt
compus scris cu cratimă („coproducția studiourilor americano – sud-corean”, „nord – nord-vest”). În
scrierea grafică, aceasta nu este precedată sau urmată de blanc. Când locul despărțirii la capăt de rând a
unui compus scris cu linie de pauză coincide cu locul acesteia, linia de pauză ține și locul cratimei.
b). Linia de pauză, ca semn grafic de punctuație, înrudit cu virgula, marchează o pauză în discurs,
care se utilizează în interiorul propoziției sau al frazei (între părți de propoziție, între propoziții sau
fraze), îndeplinind mai multe roluri.
Linia de pauză este folosită pentru: Exemple:
- „Moșneagul nostru – Ilie Aldea a lui Ion – era un om vechi”
(Mihail Sadoveanu);
- „- Hai să intrăm ici în ograda asta – zise Zaharia lui Gâtlan –
că ne trecem vremea...”;
(Ion Creangă, Amintiri din copilărie);
- a marca în interiorul propoziției/al frazei cuvintele, - „- Te aștept oricât vrei, citesc ceva – și brusc, ca și când ar fi
construcțiile incidente/intercalate (construcţia incidentă ne călcat strâmb – sau poate trebuie să vină cineva...”
oferă o explicaţie suplimentară); (Camil Petrescu, Patul lui Procust);
- „O singură alice l-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura
până în lăstar; dar acolo, de mişcarea aripii, osul — la început
numai plesnit — s-a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o aripa
moartă.”
(Alexandru Brătescu-Voinești, Puiul);
- a delimita apozițiile explicative/atributul adjectival - „Prietena mea – Maria Popescu – fusese prima pe lista celor
izolat de restul eununțului; admiși la facultate.”;
- „Elena – frumoasă și tristă – privea marea.”;
- „El a cumpărat un caiet, iar eu - două”;
- „Fata – deșteaptă, băiatul – cam prostuț.”;
- „Cerul era albastru, norii – cenușii.”;
- a marca lipsa predicatului (a verbului copulativ/predicativ - „În stânga – margini de pădure, până în râpa unui pârâu.”
în construcțiile eliptice); * În acest ultim caz, se poate utiliza şi virgula, obligatorie
fiind semnalarea grafică a construcţiei eliptice. Omiterea
verbului copulativ „a fi” este semnul unui limbaj poetic
concentrat, dens.
- a marca lipsa adverbului comparativ într-o comparație; - „Dan era înalt – un catarg în toată regula.”;
- a marca intervenția autorului după semnul întrebării sau
al exclamării (trecerea de la vorbirea directă la vorbirea - „- Unde pleci? – întrebă iritat George.”;
indirectă);
- a delimita construcțiile sau propozițiile incidente de - „Vei vedea – zise el – că atunci am avut dreptate.”;
restul enunțului;
- a delimita o serie de subordonate de regenta lor; - „Știi – oricât mi-ar veni de greu – e a să...”
(Șt. Augustin Doinaș);
Linia de pauză este folosită pentru: Exemple:
- a contribui, prin delimitarea unor fragmente de enunțul dat „În casă – zgomote, în grădină – zgomote, oare ce-o fi?”;
(lipsa predicatului), la dinamizarea discursului;
„La orizont – departe – fulgere fără glas
- a impune crearea unei pauze și a unei intonații specifice; zvâgnesc din când în când
ca niște lungi picioare de păianjen-smulse
din trupul care le purta.”
(Lucian Blaga, Vara);
- a contribui la sporirea semnificațiilor și a trimiterilor (în - „Un băietan voinic – barba de-abia-i mijește, și sub căciulă de
cazul unor precizări suplimentare); oaie părul creț și des... și niște ochi blânzi – și mintos tânăr.”
(I.L. Caragiale, Păcat);
- „Sunt solitarul pustiilor piețe
Cu jocuri de umbră e dau nebunie;
- a marca o pauză afectivă mai mare decât una care apare Pălind în tăcere și-n paralizie, -
66
anterior; Sunt solitarul pustiilor piețe...”
(George Bacovia, Pălind);
- a sugera o atitudine afectivă a naratorului/eului liric; - „Privea cu durere totul în jurul ei – ah, de-ar fi mama
aproape...”;
- a sugera o tensiune lirică deosebită (atunci când este - În versurile „Carbonizat, amorul fumega – / Parfum de pene
plasată după un enunț cu un caracter confesiv), inducând arse...”, linia de pauză are rolul de a atrage atenția cititorului
cititorului conștiința gravități mărturisirii; asupra trăirilor afective ale eului liric și conferă o frumoasă
notă de expresivitate;
- a reda o pauză, care deschide perspectiva unei dezvăluiri - În versul „Cade tot ce-i frumos și unic – cade sufletul.”, linia
/ precizări / elucidări sau a unei insistări; de pauză are valoare de semn de egalitate, de echivalență
totală între două realități;
- a reda o schimbare a intonației și de a evidenția o atitudine - „Toamna – strugure de chihlimbar” (o metaforă a toamnei);
afectivă a eului liric;
De reținut! Linia de pauză nu trebuie să se confunde cu semnul cratimei.

4.9. Parantezele – semne grafice de punctuație
Parantezele sunt semne grafice de punctuație care marchează un adaos în interiorul unei
propoziții sau al unei fraze. Îndeplinesc unele dintre funcțiile virgulei, prin faptul că marchează un
adaos explicit, menit să îmbogățească înțelesul propoziției sau al frazei. În punctuația limbii române există
paranteze rotunde, paranteze drepte și paranteze oblice.
a). Parantezele rotunde
Parantezele rotunde sunt folosite pentru: Exemple:
- a menționa un adaos neintegrat ideilor în text (un - „Activitatea lui zilnică (studiul) i-a impresionat pe toți.”;
cuvânt/mai multe cuvinte cu rol explicativ):
- „Trecu – de când! – și ultimul drumeț!
* în interiorul unei propoziții;
(A mai rămas vreo urmă prin noroi?)
* în interirul unei fraze independente ca sens și ca
Un biet copac se clatină răzleț,
valoare sintactică (divagații, extinderi, trecerea la altă idee
Cu trupul frânt și crengile vâlvoi.”
etc.);
(Al. Philippide, Desen murdar);
- „Privea fotografia de pe perete și gândul îi zbură departe.
(Tare-ar mai fi vrut să fie copil...). O lacrimă îi alunecă încet pe
- a menționa un adaos integrat ideilor din text (completări, obraz.”;
precizări etc.); „I-am citit opera (autorul a scris în perioada interbelică o serie
de cărți care s-au bucurat de succes) și doresc să scriu un
studiu despre creația lui”;
- a delimita construcții / propoziții incidente care să - „Eu, domnilor (spunea timid uneori prietenul meu), iubesc
exprime atitudinea vorbitorului față de cele spuse înainte; după-amiezile nesfârșite de august.”;
- „JUPÂN DUMITRACHE (lui Spiridon): Dar mai mult nu
puteai să șezi, mă?
SPIRIDON: Vezi că era mulți muștirii, jupâne, până să-mi dea
madama gazeta. (Ipingescu ia gazeta)”
(I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă);
- a reda grafic indicațiile scenice într-un text dramatic; „CHIRIŢA: Da veniţi azi de mă coborâţi de pe cal... Ce,
Doamne, iartă-mă!... aţi adormit cu toţii? (Ion se pune
dinaintea calului şi-l apucă de zăbale ca să-l ţie. Ceilalţi se
adună împrejurul Chiriţei)”;
CHIRIŢA (cochetând): În braţele d-tale, monsiu Şarlă?... Eşti
foarte galant... însă mă tem...”
(Vasile Alecsandri, „Chiriţa în provincie”);
De reținut!
În redactarea unui text științific, indicațiile bibliografice (dacă nu sunt trecute ca note de subsol)
sunt scrise imediat după citate între două paranteze rotunde. Într-un text literar, parantezele rotunde
încadrează o intervenţie a personajului-narator, care explică o afirmaţie anterioară: „Mă întrebam
câteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia atât de schimbătoare a feţei (căci
erau zile când se urâţea şi zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o).” (Mircea Eliade,
„Maitreyi”).
67
b). Parantezele drepte
Parantezele drepte sunt folosite pentru: Exemple:
- a furniza precizări, un adaos făcut de lector celui care - „El [Alecu Russo] va fi unul dintre cei ce pregătesc anul de
utilizează textul sau de a reproduce cuvinte, sintagme etc. deșteptare 1848.”
pentru a facilita înțelegerea mesajului de către receptor (de (Lucian Blaga, Alecu Russo);
a încadra o intervenţie în interiorul unui text citat); - „Curtea [Europeană a Drepturilor Omului] poate fi sesizată
printr-o cerere de către orice persoană fizică.”;
- a insera un text care conţine deja o intercalare între - „Actul vizat a fost modificat [a se vedea Regulamentul
paranteze rotunde; (C.E.E.) nr. 3600/85].”;
- a evidenția anumite semne de punctuație sau înțelesul - „ZOE: Ce vrei cu mine [?]”
unor cuvinte; (I.L. Caragiale, O srisoare pierdută);
- a indica absența unui fragment de text (sunt trecute trei - „Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri, / [...] / Să stai
puncte de suspensie între parantezele drepte); visând la foc, de somn să picuri.”
(Mihai Eminescu);
c). Parantezele oblice
Parantezele oblice sunt folosite pentru: Exemple:
- a reda transcrierea fonetică a unui cuvânt; „chiar” – „/k’ar/”, „chem” – „/k’em/” etc.
4.10. Punctele de suspensie „ ... ” – semn grafic de punctuație

Punctele de suspensie, ca semn grafic de punctuație, nu marchează sfârșitul unei propoziții sau al
unei fraze, ci indică o pauză afectivă, o întrerupere intenționată / neintenționată a șirului vorbirii /
discursului narativ / liric / dramatic, ce accentuează sentimentele exprimate în text: „Ard codrii!... sub robie
cad fete și copii.” (Vasile Alecsandri, „Dan, căpitan de plai”). Într-un text literar, „punctele de suspensie”
este și un semn de tonalitate, care marchează discursul fragmentar, de tip reflexiv / meditativ,
semnificând interiorizarea trăirilor sau a gândurilor.
Punctele de suspensie sunt folosite pentru: Exemple:
- a marca întreruperea intenționată / neintenționată a
vorbirii (după un cuvânt în cadrul propoziției sau al frazei)
și se face pentru: - „O iau înapoi fără să știu unde merg; mă împiedic de un butoi
* a sugera ceva (a avertiza), pentru că subiectul-vorbitor cu țimet... O inspirațiune... – eu ca poet am totdeauna
consideră că destinatul subînțelege ceea ce urmează: un inspirațiuni! – m-ascunz în butoi!”
moment de surpriză / un șoc emoțional; (I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă);
* a avea ca efect instaurarea tăcerii semnificative sau o - „Cânta un cântec ... o minune!”;
pauză psihologică, intenționată, a vorbitorului, după care
urmează un cuvânt neașteptat, care poate avea o nuanță
ironică;
- a indica lipsa verbului la un mod predicativ, suplinind - „Mititelul... al dumneavoastră?”
linia de pauză sau virgula; (I.L. Caragiale, D-l Goe...);
- „Mi-era teamă să nu mă întrebe de ce plângeam... Dar mi se
păru straniu, din punctul lui de vedere, că nu mă întreabă totuși
- a marca omisiunile care nu aparțin autorului (în acest [...] noi eram însă cam la cincizeci de pași de drum.”
caz recomandându-se folosirea lor între paranteze drepte sau (Camil Petrescu, Patul lui Procust);
rotunde); - „Şi mai întâi poezia este un produs de lux al vieţii intelectuale,
une noble inutilité, cum a zis aşa de bine Mme de Staël. … ”
(Titu Maiorescu, O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867);
- „Ce este gramatica română?
- Este ... ce este?, este... este... arată..., nu arată...”;
- „PRISTANDA: (asemenea) Curat caraghioz!... Pardon, să
- a marca vorbirea incoerentă dintr-o propoziție / frază; iertați coane Fănică, că întreb: bambir... ce-i aia, bampir?
TIPĂTESCU: Unul... unul care suge sângele poporului... Eu
sug sângele poporului!...
PRISTANDA: Dumneata sugi sângele poporului!... Aoleu!”
(I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută);
- „– E vorba de-o problemă mult mai mare, să nu-și piardă
- a marca întreruperea vorbirii, datorată intervenției oamenii credința în ... - În ce mama dracului? a urlat Costică.”
neașteptate a unui interlocutor; (D. R. Popescu)
68
- a delimita cuvinte sau construcții incidente de restul - „Câteodată ... prea arare... / Târziu când arde lampa, / Inima
enunțului; din loc îmi sare / Când aud că sună clampa.”
(M. Eminescu)
- a delimita două propoziții subordonate coordonate - „Dacă nu mi s-or mai întoarce feciorii, ne-om duce și noi, eu
prin juxtapunere; și cu baba Cireașa, unde se duc toate ... unde se duc și aceste
frunze de frasin zburate de vânt.”
(Mihail Sadoveanu)
- a evidenția o propoziție exclamativă/interogativă; - „Are și el dreptate!...”;
Punctele de suspensie sunt folosite pentru: Exemple:
- a crea o pauză afectivă (psihologică) care să interiorizeze
starea de spirit a naratorului / eului liric / eului rostitor / - „O privea încordat... Oare să-i spună ce-i măcina de la o
lectorului (ele constituie fundalul pe care se realizează trăiri vreme?”;
și sentimente);
- a crea o stare de indecizie / de emoție vorbitorului; - „- Elev Marcu, ai făcut tema pentru azi?
- Păi, știți... aseară... am...”;
- a reda o tăcere semnificativă, pauza, lipsa, absența, prin - „Primăvară... / O pictură parfumată cu vibrări de violet. / În
întreruperea enunțului, dând posibilitatea unei interpretări vitrine, versuri de un poet, / În oraș, suspină un vals de
noi care să aparțină cititorului; fanfară.”
(George Bacovia, Nervi de primăvară)
- a marca întreruperea vorbirii înaintea unei afirmații care - „Comportarea lui a fost... lamentabilă.”;
provoacă surprinderea;
- „Sâmburele crud al morţii e-n viaţă... Şi-n mărire / Afli
- a reda intenţia eului liric de a lăsa cititorul să termine germenii căderei.”
gândul, ideea (este o invitație la o stare de reflecție); (Mihai Eminescu, Memento mori);
- ,,Am răscolit pulberi de fum…”
(Tudor Arghezi, Cuvânt);
- a sugera anumite, prin sacadarea discursului și prin trecerea
de la un plan de mișcare la altul, stări sufletești (mai ales
prin apariția lor la sfârșitul unor replici ale personajelor)
precum: emoţia, furia, ezitarea, surprinderea, durerea, - „Nu ştiu ce să spun… cred că are dreptate… poate că… sau
regretul, îndoiala, disperarea, meditația, nedumerirea, nu…, dar, totuşi…”;
renunțarea, haosul în gândire, ideea de libertate la vârsta
copliăriei etc. (acestea dau impresia de desfășurare
cinematografică, de alertă a imaginilor);
De reținut!
Prezenţa punctelor de suspensie, a propoziţiilor exclamative și interogative într-un text narativ
sunt mărci ale oralităţii! Folosirea repetată a lor în text relevă pauzele afective în fluxul narativ
și sugerează reflecțiile rememorării unor întâmplări din trecut. De exemplu, în povestire, punctele de
suspensie apar pentru a marca pauzele lungi pe care le face vorbitorul, ori pentru a sugera ritmul lent al
povestitorului. În poezie, punctele de suspensie pot sugera și starea profundă a eului liric de retrăire a
amintirilor legate de frumusețea tradițiilor, de casă părintească și de părinți etc. Ele sunt folosite și pentru
a da o oarecare continuitate a versului, au rolul de a atrage atenția asupra spuselor sale și reprezintă o pauză
de gândire a personajului sugerând astfel și o stare emoțională. Semnul se utilizează și după o serie de titluri
de poezii formate din primul vers sau din primele cuvinte ale versului cu care încep poeziile: „O, mamă...”
(Mihai Eminescu).
4.11. Punctul „ . ” – semn grafic de ortografie și de punctuație
a). Punctul, ca semn grafic de ortografie, este folosit după majoritatea abrevierilor, și anume
după cele care păstrează una sau mai multe litere din partea inițială a cuvântului abreviat, nu și ultima lui
literă (a.c., A.S., d.Hr., e.n., etc., ian., id., invar., M.S., nr., op.cit., P.S., str., ș.a.m.d., v. pentru anul curent,
Altețea Sa, după Hristos, era noastră, et caetera, ianuarie, idem, invariabil, Majestatea Sa, numărul, opera
citată, Preasfinția Sa, strada, și așa mai departe, vezi), inclusiv în abrevierile de la prenume (I. pentru
Ion). Prin tradiție, se admit însă și excepții (dr. pentru doctor). Punctul se folosește și la notarea în cifre a
datei (01.01.2000); semne echivalente: bara, cratima.
69
Nu sunt urmate de punct: Exemple:

- abrevierile care păstrează finala cuvântului cca, dl, dle, dna, dnei, d-ta pentru circa, domnul, domnule, doamna,
abreviat; doamnei, dumneata;
- abrevierile numelor punctelor cardinale; E, N, V, S pentru Est, Nord, Vest, Sud;
- simbolurile majorității unităților de măsură; cm, !gal, kg, m, mg, mm, pentru centimetru, galon, kilogram, metru,
miligrame, milimetru;
- simbolurile unor termeni din domeniul științific și - matematică, fizică (A pentru arie, L pentru lungime, l pentru lățime, m
tehnic; pentru metru, N pentru numărul natural);
- chimie (simbolurile elementelor chimice: Al, C, Cl, O, Mg pentru
aluminiu, carbon, clor, oxigen, magneziu);
- medicină (!Rh);
- abrevierile care conțin fragmente de cuvinte; TAROM pentru Transporturile Aeriene Române (două inițiale și un
fragment de cuvinte); RENEL pentru Regia Națională pentru Energie
Electrică
- unele abrevieri împrumutate ca atare și care au HIV (Virsul immunodeficienței umane), SIDA (Syndromul
dobândit statut de cuvinte. Immunodeficitar).
* Se pot scrie cu sau fără punct între literele componente abrevierile compuse din mai multe inițiale
majuscule (A.C.T.H./ACTH, C.E.C./CEC, O.N.U./ONU, P.F.L./PFL); !actualmente se preferă scrierea fără puncte
despărțitoare: SUA, UNESCO.
Scopul abrevierilor fiind acela de a face economie de spațiu, după abrevieri, punctul nu este
precedat de blanc, iar în interiorul abrevierilor complexe nu este în general precedat, nici urmat de blanc
(a.c., ș.a. pentru anul curent, și alții/și altele – dar nr. crt. pentru numărul curent). În unele abrevieri
complexe, punctul interior este urmat de cratimă când se abreviază un compus scris cu cratimă (lt.-maj.
pentru locotenent-major).
b). Punctul, ca semn grafic de punctuație, marchează încheierea unui enunț asertiv, declarativ,
neexclamativ și pauza care se face între propoziții enunțiative (afirmative sau negative) și fraze
independente ca sens (înțeles). Acesta fiind tipul de comunicare cel mai des folosit, se poate spune că
punctul este semnul de punctuație finală cel mai des întâlnit în scriere. De exemplu: „Maria citește.”; „Maria
nu citește.”; „Mai spune-mi un cuvânt înainte de a merge acasă.” etc. Punctul este un semn de punctuație
care nu poate fi substituit, nu poate fi repetat și nici nu poate fi asociat cu alt semn de punctuație. Are funcții
de delimitare și identificare, care pot fi determinate obiectiv sau sintactic și prozodic.
Prin funcția de delimitare și identificare, determinată sintactic, punctul înseamnă sfârșitul
oricărei propoziții independente sau fraze enunțiative neexclamative. Folosirea lui este obligatorie.
Punctul este plasat după: Exemple:
- „La orele dimineții, mașinile avansează cu greu prin trafic
infernal.” (punct la finalul unei propoziții verbale reale);
- „Unii șoferi ar încălca regulile de circulație, cu speranța că
vor scăpa mai ușor de ambuteiaje.” (punct la finalul unei
- propoziții independente, enunțiative, neexclamative propoziții enunțiative optative);
(reale, optative, dubitative, potențiale, imperative), - „Bănuiesc că ba mai sosi un alt autobuz.” (punct la finalul
coordonate prin juxtapunere, principale sau subordonate; unei propoziții enunțiative dubitatice);
- „Colegei mele i-ar plăcea să ne însoțească.” (punct la finalul
unei propoziții enunțiative potențiale);
- „Nu lăsați bunuri de valoare în mașinile parcate la vedere.”
(punct la finalul unei propoziții enunțiative imperative intonată
neexclamativ);
- „Copilul alunecă, se sprijină cu mâinile de perete, dar își
- fraze care au ca regente propoziții enunțiatice continuă deplasarea.” (punct la finalul frazei care are propoziții
neexclamatice (reale, optative, dubitative, potențiale, principale reale coordonate);
imperative), coordonate prin juxtapunere, principale sau - „Mai bine ți-ar vedea de drum și nu i-ai băga în seamă.”
subordonate; (punct la finalul frazei care are propoziții principale optative
coordonate);
- „Poate ai dreptate sau poate te înșeli.” (punct la finalul frazei
care are propoziții principale dubitative coordonate);
- „S-ar putea să bată vântul și să plouă.” (punct la finalul unei
fraze care are propoziții principale potențiale coordonate);
70
- „Acolo, încearcă să faci ca mine.” (punct la finalul frazei care
are o propoziție regebtă neexclamtivă imperativă);
- fraze ce conțin propoziții interogative indirecte; „Am întrebat cine va veni mâine.”;
„- Nu-mi pasă nimic... dar sunt curios să văz până unde merge
mișelia omului...
– Bun.
- propozițiile formate dintr-un singur cuvânt cu valoarea – Amic de-aproape?
unei propoziții enunțiative, independente; - Da.”
(Ion Luca Caragiale, „Amici”);
„- Ce ai acolo?
– O carte.”;
- fraze fragmentate în propoziții principale; „- Unde pleci? – întrebă iritat George.”;
„Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
- fraze în care apar interogative directe, propoziții Că de când nu ne-am văzut
imperative sau exclamative, în relație cu subordonate care Multă vreme a trecut
le atenuează acest caracter. Și de când m-am depărtat,
Multe lume am îmblat.”
(Mihai Eminescu, „Revedere”).
- propoziții sau fraze independente enunțiative sau fraze
„Rafturile librăriei erau pline cu cărți, caiete, creioane, jucării
independente enunțiative neexclamative care se termină
etc.”;
cu o abreviere care prezintă punct.
„Există prea puțini infractori în libertate. Sau prea puțini
- în propoziții fragmentate, punctul izolează propoziții de polițiști.”. (punctul izolează un subiect coordonat disjunctiv)
propoziție coordonate sau subordonate; În fraze fragmentate, punctul izolează propoziții aflate în raport
de coordonare sau subordonare.
„Profesorul îi privește cu asprime. Și îi dojenește cu
- în fraze fragmentate, punctul izolează propoziții aflate blândețe.” (punctul izolează o propoziție principală copulativă
în raport de coordonare sau subordonare. conjuncțională)
Punctul este plasat pentru: Exemple:
„I-am spus să aștepte. Să vadă și el ce înseamnă asta. Să se
- a accentua o idee;
convingă singur.”;
- a crea un moment meditativ, echivalent unei tăceri „Se gândea cum să facă. Tare-ar fi vrut să fie mai ușoară calea
îndelungate; pe care s-o apuce.”;
- a exprima teama, nedumerirea, o succesiune de gânduri / „Așteaptă. Privește pe fereastră. I se pare că aude un foșnet în
acțiuni; grădină. Ia pușca și iese afară.”;
De reținut! Folosirea punctului la sfârşitul unor propoziţii enunţiative scurte şi repetate, precum şi
la fragmentarea propoziţiilor şi a frazelor măreşte expresivitatea textului, sugerând stări
sufleteşti tensionate (zbucium sufletesc): ,,Aprinde lumanarea. E galben ca ceara. Se uită la icoane. Se
închină. Şi-şi aduce aminte de Dumnezeu.” (B. Şt. Delavrancea). Din fraza de mai sus, reise faptul că
personajul este neliniştit, iar această stare se reflectă în acţiunile sale sacadate, idee ce ia forma unor
propoziţii care imprimă textului narativ un anume dinamism și contribuie la realizarea gradată a tensiunii.
Într-o propoziție sau frază, punctul marchează pauza finală însoțită de o intonație descendentă,
indică un enunț asertiv declarativ și semnalează scopul comunicării:
 „Limba română este limba oficială în România și Republic Moldova. (o propoziție independentă,
enunțiativă și neexclamativă, deci se încheie cu semnul punct);
 „Limba română, o limbă romanică, este limba oficială în România și Republic Moldova și este
vorbită de aproximativ 28 de milioane de persoane.” (o frază independentă, enunțiativă și neexclamativă și
aceasta se încheie cu semnul punct);
Într-un text, funcția de delimitare și identificare aduce noi semnificații. În primul rând separă
enunțul declarativ de alt enunț declarativ sau de un altul de o natură diferită:
 „Soarele se oglindește în luciul calm al lacului adormit[.] Câțiva nori rătăciți își plimbă discret
umbra pe malurile ochiului de apă.” (propoziții enunțiative neexclamative independente verbale separate de
punct);
71
 „Pe lac o barcă rătăcită. O rățușcă vioaie, în apropiere. La mică distanță, câțiva boboci mici, pufoși
și aurii.” (propoziții enunțiative neexclamative independente nominale separate prin punct);
 „Maria a luat premiul întâi și se mândrește cu această reușită. Cât de mult mi-aș dori să iau și eu o
dată premiul întâi!” (o frază enunțiativă neexclamativă despărțită prin punct de o frază enunțiativă
exclamativă);
Atunci când un enunț declarativ încheie un aliniat, un capitol, dintr-un text literar sau științific,
putem spune că punctul indică finalul diviziunii sau finalul textului respectiv.
!!! Semnul punct nu se folosește la finalul titlurilor textelor științifice, literare ori a altor tipuri de
texte, precum articolele publicistice. În cazurile în care titlul este încorporat aliniatului de la începutul unui
capitol sau subcapitol, punctul desparte titlul de următoarea propoziție:
 „Visul unui Regat Dacic. În secolele 16 și 17, până spre sfârșit, dominația otomană asupra Țărilor
Române continuă să nu fie pusă în discuție de un alt context european.” (Ion Bulei, O istorie a românilor).
4.12. Punctul și virgula „;” – semn grafic de punctuație
Punctul și virgula, ca semn grafic de puntuație, marchează o pauză mai mare decât cea redată
prin virgulă și mai mică decât cea redată prin punct și are un rol mai mult stilistic decât gramatical,
deoarece depinde mult de cel care scrie textul (este preferat din rațiuni stilistice). Această pauză este urmată
de o explicație, de o completare, de o concluzie a ideilor exprimate anterior. În enunțurile mai lungi,
utilizarea punctului și a virgulei este obligatorie, pentru a se asigura organizarea clară a unității sintactice
din cuprinsul lor și de a se evita înțelegerea greșită a lor: „Niciun pedestru nu era pe uliți, afară de fanfaragii
care strigau regulat raita; pentru că la 1827 septemvrie, nime nu s-a fi riscat a merge pe jos singur pe uliți
după ce înnopta.” (Costache Negruzzi).
Punctul și virgula delimitează: Exemple:
- într-o propoziție unități lexico-gramaticale relativ - „Mici resentimente; mici înduioșări; speranțe meschine...”;
independente ca sens;
„CHIRIAC: Să-mi poruncești, firește; nu-mi ești stăpână?... Nu
- adverbele de negație și afirmație de restul enunțului; sunt slugă în casa dumitale, cu simbrie?
VETA (întorcându-se cu fața spre Chiriac): Bine, domnule
Chiriac, bine; zi înainte, că n-ai zis destule.” (Ion Luca
Caragiale, O noapte furtunoasă);
- „... ea cu adevărat că știa a face multe și mari minunății:
alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea
- propoziții și fraze, diverse observații referitoare la grindina în alte părți, înfigând toporul în pământ, afară,
același obiect; dinaintea ușii; închega apa numai cu două picioare de vacă, de
se încurcea lumea de mirare; bătea pământul, sau peretele...”
(Ion Creangă, Amintiri din copilărie);
- „Atunci bucuria cocoșului! Să-l fi văzut cum înghițea la buhai,
- anumite subordonate de regente lor; la boi, la vaci și la viței; pân-a înghițit el toată cireada ș-a făcut
un pântec mare, mare cât un munte!” (Ion Creangă, Punguța
cu doi bani);
- „Na-ți, mă, bani! zise dracul trimis; și să te cărăbănești de
- construcțiile incidente de restul eununțului; aici; că, de nu, e rău de tine!” (Ion Creangă, Dănilă
Prepeleac);
- o anumită consecință sau explicație cauzală de restul - „Nu m-au iertat; nu-i iert nici eu.” (Mihail Sadoveanu, Zodia
enunțului; Cancerului);
- într-o frază propozițiile grupurile de propoziție care sunt - „Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte, / La
independente sintactic (formează unități relativ apus se adună norii, se întind ca un veşmînt; / Peste unde şi-n
independente în cadrul unei fraze), dar, care, semantic (prin tărie întunerecul domneşte; / Tot e groază şi tăcere… umbra
intermediul unui cuvânt cheie), sunt suficient de apropiate intră în mormânt.” (Grigore Alexandrescu, Umbra lui
pentru a forma un întreg; Mircea...). În ultimul exemplu, legătura semantică este dată de
prezența aceluiași element central, noaptea, a cărei descriere
face obiectul strofei.
72
Punctul și virgula se folosesc pentru: Exemple:
- a dezambiguiza mesajul (marchează ezitarea autorului de a - „De frig te-nghemi, și-o raclă îți pare-odaia toată; / de prin
trece la alt segment de comunicare, el face o legătură între hogeaguri fumul se-ncercuiește roată / Și ciori ca de funingeni
cele enunțate anterior și cele ce urmează să fie spuse în aștept-un hoit trântit; / și gândurile pleacă în stol funinginit, /
comunicare); ca ciorile ce, negre, dau peste-ntinderi roată.” (Barbu
Fundoianu, Heims);
- a sugera monotonia, repetabilitatea unor acțiuni; - „E iarnă, urlă crivăț; în vatra-i foc sărac; / și ninge, ninge,
ninge; ca-ntr-un sfârșit de veac.” (Barbu Fundoianu, Heims);
- a rupe ritmul fluent al discursului pentru a atrage - Ochii nu mai văzuseră așa ceva, însă nările îi dădeau o bună
atenția asupra unor aspecte; încredințare; așa încât urmă pilda boierului și a căpitanului
Ilie.” (Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului);
- a evidenția stări sufletești puternice, generate de o - „Tăcea, nu se plângea, nu ofta; numai ochii negri, încrucișați,
tensiune lăuntrică; licăreau ca doi ochi de fiară.” (Mihail Sadoveanu, În
concentrare);
- a marca pauze interioare mărite (marchează o coborâre a - „Căzu pe gânduri; se uita la chipul acela de parcă nu l-ar mai
tonului și conferă frazei o anumită armonie, ritmicitate); fi văzut de mult timp...”;
- a marca și finalul unei descrieri a cadrului de natură, - „Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le
realizat printr-o stare calmă, feerică, dar și trecerea la un alt scapără-n cale, / Apele plâng, clar isvorând în fântâne; / Sub un
segment de comunicare, în plan subiectiv, interior; salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.” (Mihai Eminescu, Sara
pe deal)
4.13. Semnul exclamării „ ! ” – semn grafic de punctuație
Semnul exclamării este semnul grafic de punctuație care marchează intonația exclamativă a
propozițiilor și a frazelor exclamative și imperative (afirmative sau negative): „Ești atât de frumoasă,
iarnă!” (N. Stănescu); „Nu este adevărat!” etc.
Semnul exclamării este folosit pentru: Exemple:
- „Ce frumos este să te plimbi prin natură când ninge!”;
- „Nimicul zăcea-n agonie
- a marca grafic intonația enunțurilor exclamative sau Când singur plutea-ntuneric și dat-a
imperative (complete sau eliptice de predicat); un semn Nepătrunsul:
Să fie lumină!”
(Lucian Blaga, Lumina);
- „Ce chip frumos are fata aceea! Ochii ei, un poem!”;
- „- Du-te de aici! La izvor!”;
- a delimita grafic un vocativ exclamativ de restul - „Ionel! astâmpără-te! Of! mă deranjezi.”;
eununțului; - „Doamne! frumos mai era acolo.”;
- a delimita grafic o interjecție de restul eununțului; - „Ei! ziceți voi cum știți; eu zic cum am apucat.”
(I.L. Caragiale, D-l Goe...);
- „Ah! Vai! Of! Ce grozăvie a mai fost!”;
 când prin repetarea interjecției se obține o construcție care
formează o unitate, iar între membrele repetiției nu se fac
- a marca grafic intonația unor intejecții din interiorul pauze, se pune semnul exclamării după ultima interjecție
enunțurilor (când se repetă o interjecție și fiecare membru între elementele construcției se pune de obicei virgulă sau
al repetiției este independent, se pune semnul exclamării cratimă: „Ei, ei! măi Zaharie, zic eu.”
după fiecare interjecție); (I. Creangă, Amintiri din copilărie);
 dacă interjecția face parte dintr-o construcție exclamativă,
se pune semnul exclamării după întreaga construcție: „Vai
de mine! Ce să mă fac?”;
- a delimita o propoziție incidentă exclamativă de restul - „Iar vizitiul – ptiu ferească Sfântul de-așa creștin! – în loc de
enunțului (pentru a sublinia caracterul exclamativ sau ochi avea sticle negre, ca orbii...”
imperativ); (Ionel Teodoreanu, La Medeleni);
„- Cât de frumoasă te-ai gătit,
- a marca grafic, intonația unei anumite imprecații, injurii Naturo, tu! Ca o virgină
sau invocații (în interiorul unui eununț); Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aș vrea să plâng de fericit...”
(George Coșbuc, Vara);
73
Semnul exclamării este folosit pentru: Exemple:
- a sugera intensitatea unei atitudini / trăiri / stări afective - „- Am zis! spuse ea cu o privire ce trăda hotărârea.”;
precum: hotărârea, indignarea, refuzul, dezaprobarea, - „- Sări, coniță! varsă spirtul! s-a prinde!”
curajul, dezgustul, suferința, bucuria, deznădejdea, (I.L. Caragiale, Vizită);
admirația, regretul, ciuda, ironia etc. (contextul are un - „- Hm! Să crezi tu asta!”;
rol foarte important în identificarea corectă a acestei - „Nu! Nu! am spus. Tu chiar nu înțelegi?”;
stări);
- a reda grafic o atitudine care să marcheze mimica și - „- Am reușit primul la facultate!
gesturile personajului (dacă într-o conversație unul dintre - !...”;
interlocutori ia parte numai prin mimică, replica lui e - „- L-am întâlnit ieri.
transcrisă prin semnul exclamării); - !...”;
- a exprima îndoiala sau ironia unui autor față de cele - „A scris o carte (!) despre această problemă.”.
exprimate în propoziție de către un al autor (se așază
între paranteze);
De reținut!
Prezenţa propoziţiilor exclamative într-un text narativ (când nu aparţin personajelor) indică
implicarea afectivă a naratorului (ELEMENT DE ORALITATE A STILULUI), iar într-un text liric
reprezintă o marcă a eului liric (EXCLAMAȚIA RETORICĂ), accentuând sentimentele exprimate. În
amândouă situaţiile, propoziţiile exclamative imprimă textului o notă puternică de subiectivitate. Acesta
poate marca și adresarea directă și evocarea unei personalități istorice din trecut.
4.14. Semnul întrebării „ ? ” – semn grafic de punctuație
Semnul întrebării este semnul grafic de punctuație care este folosit pentru a marca intonația
propozițiilor/frazelor interogative (afirmative sau negative): „- Ce faci soro? Ești nebună? Nu știi ce
simțitor e?, zise mam-mare.” (Ion Luca Caragiale, D-l Goe) Acesta este folosit cu precădere în situații
conversaționale și indică caracterul interogativ al întrebărilor directe.
Semnul întrebării este folosit pentru: Exemple:
- a marca intonația unor cuvinte sau grupuri de cuvinte - „- Unde?”;
care au un caracter interogativ; - „- Plecăm mâine.
- Pe malul mării?”;
- a marca intonația unor cuvintele sau grupuri de cuvinte - „- Nu e nimic pe lume, nu pot face nimic ca să mă poți iubi
cu funcție de propoziții interogative directe; puțin? E cu adevărat imposibil?”
(Camil Petrescu, Patul lui Procust);
- „Cine mi-a tulburat apele?”;
- a marca pauza interogativă și în vorbirea indirectă; - „A nins toată noaptea. Acum ce mai are de făcut?”;
- a marca sfârșitul unui titlu considerat o propoziție - „Ce este filosofia?”;
interogativă directă;
- a marca sfârșitul unei fraze alcătuită din propoziții care - „De ce-l ascultați oare pe omul acesta, care nu a fost lângă
depind de o propoziție interogativă, aflată la începutul voi când v-a fost greu?”;
frazei;
- a marca sfârșitul unei propoziții interogative incidente - „A fost impresionată de vorbele și de purtarea lui – de altfel,
intercalată între părțile unei propoziții enunțiative sau între cum să nu iubești un asemenea om? – încât a acceptat imediat
două propoziții enunțiative izolată prin pauze. propunerea lui.”.
Semnul întrebării este folosit pentru: Exemple:
- „Lumina ce-o simt / năvășindu-mi în piept când te văd, / Oare
- a marca o interogație retorică (propoziţiile interogative nu e un strop din lumina / creată în ziua cea dintâi, / din lumina
care reprezintă defapt false întrebări se numesc interogative aceea-nsetată adânc de viață?”
retorice); (Lucian Blaga, Lumina);
- ,,Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine?”
(M. Eminescu, „Călin (File din poveste”);
- „N-ai aflat ce se întâmplă?
- a marca absența unei replici cu caracter interogativ - ?”;
(exteriorizată prin mimică); - „- Voiam să îți spun ceva.
- ?”;
74
- a sugera rezervele/îndoielile vorbitorului față de o - „Spunea că talentul (?) l-a ajutat și de data asta.”;
afirmație anterioară (se notează între paranteze rotunde); - „Poet notabil (?), el a publicat mai multe volume de versuri în
ultimii ani.”;
- „Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința
mea?”
- a sugera, prin intonație, o gamă variată de sentimente și (Ioan Slavici, Moara cu noroc);
stări sufletești precum: suferinţa, uimirea, nehotărârea, - ,,Să cheltuiesc pentru el?... se întreabă Hagi Tudose indignat.”
nedumerirea, neîncrederea, neliniștea, indignarea, revolta, (Barbu Ștefănescu Delavrancea, Hagi Tudose);
neumlțumirea, furia, neîncrederea (redate prin întrebările Furia personajului este în acest context expresie a
retorice ale unui monolog interior), dar și atitudini preum lăcomiei, a unui mod de a înţelege viaţa ca fiind incompatibilă
ironia sau zeflemisirea. cu noţiunea de a cheltui, fie şi pentru el, cu atât mai puţin pentru
alţii.
- „- Să-ți spui ce am aflat acuma la telefon din București... e
- a sugera anumite sentimente contradictorii (împreună cu lată rău! Războiul e declarat. – Ce?! zic eu îngrozit.”
semnul exclamării); (I.L. Caragiale, Ultima oră!...);
- „Pe mine să mă înșele el?!”;
- a sugera oscilația între două posibilități, o dilemă - „Pe cine să aleagă oare?”.
interioară.
4.15. Virgula „ , ” – semn grafic de ortografie și de punctuație

a). Virgula, ca semn grafic de ortografie, se folosește uneori cu o funcție asemănătoare cratimei:
- în interiorul unor locuțiuni adverbiale cu structură „cu chiu, cu vai”; „de bine, de rău”;
simetrică;
- între interjecții identice care se repetă (adejective, „boc, boc”; „cioc, cioc”; „hai, hai”; „ham, ham”; „mac,
adverbe, interjecții); mac”; „miau, miau”; „nani, nani”;
- între interjecții cu valoare apropiată: „trosc, pleosc”;
- între cuvinte care se repetă – identic; „doar, doar”;
- între cuvinte care se repetă cu unele modificări: „încet, încetișor”;
De reținut! Acestea se pot despărți și prin cratimă („cioc-cioc”, „doar-doar”, „încet-încetișor”) sau,
în cazul înterjecțiilor, prin semnul exclamării („boc! boc!”; „trosc! pleosc!”). Succesiunile de interjecții cu
valori diferite se scriu în cuvinte separate („ia hai”).
b). Virgula, ca semn grafic de punctuație, marchează o pauză scurtă în vorbire, mai mică decât
cea a punctului și ajută, prin intonație, la păstrarea ritmului vorbirii. La nivel sintactic, virgula
delimitează grafic unele părți de propoziție în propoziție și unele propoziţii în cadrul unei fraze,
stabilind şi raporturile sintactice dintre ele. Prin delimitarea gramaticală a propozițiilor și părților de
propoziție, virgula marchează pauzele gramaticale interioare precedate de intonații ascendente sau
descendente. Virgula este cel mai folosit semn de punctuație interioară.
1. La nivelul PROPOZIȚIEI, virgula delimitează: Exemple:
- „Copiii erau veseli, activi, creativi.”;
- părți de propoziție de același fel aflate în raport de - „Băiatul era atent, curios, sfios.”;
coordonare (termenii unei enumerații), când nu sunt legate - „Munții păreau înalți, maiestuoși, impunători.”;
prin „și”, „ori” și „sau” (nerepetate); - „Ninge pe câmpuri, pe uliți, peste case.”;
- „Am cumpărat cireșe, mere, pere și banane.”;
- cuvintele și construcțiile incidente de restul propoziției; - „Am găsit, din fericire, o carte interesantă”;
- substantivele în vocativ de restul enunțului; - „Vino, băiatule!”;
- „Ce faci, fată dragă?”;
- un substantiv de o apoziție simplă/dezvoltată explicativă; - „A venit Maria, vecina, în vizită.”
- „Maria, fata cea mai deșteaptă, a luat premiul întâi.”;
- sustantivul în vocativ de construcția interjecțională; - „Ei, frate, spune-mi, care-ți place?”;
- apoziția simplă / dezvoltată explicativă de restul - „Luca - moșneagul, megieșul nostru, vă duce cu
propoziției; căruța...”;
- construcțiile gerunziale, cu sau fără determinări, așezate la - „Terminând primul, a predat lucrarea.”;
începutul enunțului, de restul propoziției; - „Schimbând ceea ce-i de schimbat, N. Iorga a jucat în
cultura română, în ultimele patru decenii, rolul lui
Voltaire.” (G. Călinescu);
75
- construcțiile participiale, cu sau fără determinări, așezate la - „Străpunşi de degetul răzbunător al lui N. Iorga, duşmanii
începutul enunțului, de restul propoziției; invizibili se prăbuşeau surd pe duşumele...” (G. Călinescu);
- un complement circumstanțial, așezat înainte de locul pe - „În liniște, așa a plecat Andrei.”;
care îl ocupă în ordinea normală a complementelor;
- complementele circumstanțiale, așezate între subiect și - „Trenul, la Galați, pleacă.”;
predicat, dar numai când subiectul se află înaintea predicatului;
- adverbele de afirmație sau de negație când sunt - „- Nu, eu voi pleca mâine.”;
echivalentele unor propoziții; - „Da, răspunse acesta cu glasul stins.” (George
Călinescu);
- adverbul cu valoare conjuncțională „așadar” și locuțiunea - „Devenise, așadar, cel mai popular din liceu.”;
conjuncțională „prin urmare”, așezate în interiorul - „A muncit mult și, prin urmare, a luat premiul I.”;
enunțului;
- interjecțiile, dacă nu sunt folosite alte semne de punctuație. - „Hei, ce faci acolo?”.
De reținut!
Virgula îndeplinește și funcția de substituție, apărând în locul unui predicat, verb copulativ sau
auxiliar eliptic, ca și cratima: „Eu vorbesc cu el, și el, nimic.” („și”- are aici sens adresativ). De asemenea,
virgula are și o funcție de identificare sintactică sau semantică în unele contexte (ajută la dezambiguizarea
mesajului): „Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare, / Ca fantasme albe plopii înșirați se pierd
în zare, / Și pe-ntindirea pustie, fără urme, fără drum, / Se văd satele sub clăbuci albii de fum.” (Vasile
Alecsandri, „Iarna”). În acest caz, virgula atrage atenția asupra faptului că „și” este aici conjuncție
coordonatoare adresativă, nu copulativă.
Nu se despart prin virgulă:
 părțile de propoziție de același fel, legate prin „și” copulativ, prin „ori” și „sau”;
 subiectul de predicat, dacă nu sunt între ele construcții explicative sau incidente;
 atributele (substantivale, adjectivale, pronominale, verbale, adverbiale etc.) neizolate de termenul lor
regent;
 complementele directe, indirecte și de agent așezate imediat după predicat;
 interjecțiile „ia” și „hai” de verbul care le urmează și cu care formează o unitate;
 când sunt urmate de un substantiv sau de un substitut al lui în cazul Vocativ cu care formează o
unitate, interjecțiile nu se despart prin virgulă de vocativele respective;
2. La nivelul FRAZEI, virgula delimitează: Exemple:
- propoziții coordonate prin juxtapunere; - „Copilul fredona melodia, asculta, își punea apoi căștile
pe urechi.”;
- propoziții coordonate prin joncțiune: „Ori vii cu mine, ori rămâi singur acasă.”;
* prin conjuncții sau locuțiuni conjuncționale copulative
(„nici”, „nu numai...”, „ci și” etc.);
* prin copulative cu nuanță adresativă („și”);
* prin adresative („iar”, „dar”, „însă”, „ci”, „ba”, „numai
că”);
* prin disjunctive perechi („ba..., ba”, „când..., când”,
„fie..., fie”, „ori..., ori”, „sau..., sau”);
* coordonata concluzivă („deci,”, „așadar,”);
- o propoziție incidentă de regenta ei (vorbirea directă de - „- Se întoarce Sia, zise Lina.”;
vorbirea indirectă); - „- Vino, zise ea, nu vrei să participi la petrecere?”;
- propoziții subordonate de același fel, aflate în raport de - „Să-mi spui cine ești, cine te-a trimis și încotro te
coordonare prin juxtapunere/joncțiune (cu excepția celor îndrepți?”;
coordonate prin „și” copulativ sau prin „sau”);
- propoziția subiectivă de regenta sa, atunci când este - „Cine învață, acela va ajunge departe.”;
reluată printr-un subiect exprimat prin pronume
demonstrativ;
- propoziția atributivă explicativă (izolată) de regenta ei; - „Un elev, pe care îl apreciez în mod deosebit, a câștigat.”;
- propozițiile completive directe și indirecte, așezate înaintea - „Că nu a terminat proiectul la timp, asta îl supăra.”;
regentei;
- propozițiile circumstanțiale de loc, de timp și de mod - „S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar, când
așezate înaintea regentei (când nu se insistă asupra lor); v-ați dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu multă
ușurință...” (Ion Creangă, Moș Ion Roată);
- subordonata cauzală de regenta ei, indiferent de locul „Abia vorbind, reușești să uiți ce a fost, pentru că tot ce ai
76
ocupat, dacă nu exprimă singura cauză pentru care are loc pus în loc e mai proaspăt în mintea ta.” (Mircea Nedelciu,
acțiunea din regentă; Zmeura pe câmpie);
- propoziția circumstanțială de scop de regenta ei, indiferent - „Ca să reușesc, de aceea învăț.”;
de locul ocupat, dacă nu se insistă asupra ei și când are
corelativ în regentă;
- propoziția circumstanțială concesivă de regenta ei, - „Deși te-am ajutat mereu, totuși de data asta trebuie să te
indiferent de locul pe care-l ocupă; refuz.”;
- propoziția condițională de regenta ei, dacă nu arată singura „Dacă te întorci cu lecțiile făcute, atunci putem vorbi
condiție pentru înfăptuirea acțiunii din regentă și când are altfel.”;
corelativ în regentă;
- propozițiile consecutive și concesive, cu excepția celor „În lumea asta sunt femei / Cu ochi ce izvorăsc scântei... /
introduse prin „de” și aflate imediat după termenul regent. Dar, oricât ele sunt de sus, / Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”
(Mihai Eminescu, De ce nu-mi vii?).
Nu se despart prin virgulă:
 propozițiile subiective și predicative de regentelor lor;
 propozițiile atributive determinative (neizolate), absolut necesare în frază;
 propozițiile completive directe și indirecte așezate după regentele lor;
 unele propoziții circumstanțiale când se insistă asupra lor.
Virgula poate îndeplini următoarele roluri: Exemple:
- conferă un ritm lent discursului; - „E minunat, soarele abia a apus, seara coboară armonios, pe
pomi, pe flori, pe bazinurile cu apa cu reflexe roșcate.” (Anton
Holban, O moarte care nu dovedește nimic);
- sugerează precipitarea gradată, creând o anumită - „Bolnavul sare din pat, iese din dormitor și fără să mai anunțe
tensiune epică; pe cineva, după cum cere regulamentul, iese pe poartă.” (I.L.
Caragiale, Păcat);
- creează impresia de insistență, de acumulare; „Ascultam cu sufletul pe buze și îngurcitam acum cu creierul,
cu ochii, cu urechile, cu sufletul, fiecare cuvânt, fiecare silabă,
fiecare sunet.” (Gib Mihăescu, De ce nu-mi vii?);
- reliefează anumite idei, sentimente; „Căci tu înseninezi mereu
Viața sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!” (Mihai Eminescu, De ce nu-mi vii?)
- creează un contrast între anumite elemente. „Așa de prăpădit, este totuși foarte îndrăzneț.” (Ion Luca
Caragiale, Păcat).
5. GREȘELI DE LIMBĂ ȘI DE EXPRIMARE

5.1. Cacofonia (distonanța) – greșeală de exprimare
Cacofonia nu este o greșeală gramaticală, ci o greșeală de exprimare, în care sonoritatea
supărătoare a unor silabe alăturate, de multe ori cu tentă vulgară. „Cacofonie” e un neologism format din
două cuvinte grecești: „kakos”, care înseamnă „rău, urât, prost” și „phone”, care înseamnă „sunet”. Cele mai
frecvente cacofonii sunt:
 „la/la”: „Astăzi facem ora de chimie la laborator”. / „Astăzi facem ora de chimie în laborator”;
 „ca/ca”: „Locuinţa lui este la fel ca casa mea”. / „Locuinţa lui este asemenea casei mele”;
„A fost desemnat ca candidat la Senat”. / „A fost desemnat drept candidat la Senat”;
 „ca/ce(ci)”: „Trebuie ca cineva să răspundă”. / „Trebuie să răspundă cineva”;
 „că/ca”: „Aceasta este o politică care enervează electoratul”. / „Această politică enervează electoratul”;
„A întocmit o analiză economică care nu se bazează pe realitate”. / A întocmit o analiză
economică fără să se bazeze pe realitate”;
„Regret că colegii mei nu sunt de acord”. / „Regret că nu sunt de acord colegii mei”;
„Sunt deprimat, pentru că caut de mult o soluţie”. / „Sunt deprimat, întrucât caut de mult o soluţie”;
 „ca/că”: „De data asta pleca către exterior”. / „De data asta pleca spre exterior”;
 „ca/co”: „Ca consilier are noi responsabilităţi” / „În calitate de consilier are noi responsabilităţi”;
 „cu/ru”: „Am venit cu rugămintea de a-mi motiva absenţele”. / „Vă rog să-mi motivaţi absenţele”. /
77
„Am rugămintea să-mi motivaţi absenţele”;
 „pul/a”: „Cu timpul a înţeles toate problemele”. / „În timp, a înţeles toate problemele”;
„În timpul acesta vorbea profesorul”. / „În acest timp, vorbea profesorul”;
„Tipul acela nu-mi place”. / „Acel tip nu-mi place”.
 „cu/co”:
 „că/co”:
 „că/cu”:
 „că/când”:
 „sa/sa”:
Norma literară condamnă folosirea lui „ca şi” (sau a lui ca, virgulă) în loc de „ca” pentru evitarea
cacofoniilor (şi cu atât mai mult când acest pericol nu există), în construcţii de tipul „ca şi consilier /
ca, virgulă, consilier” - care pot fi înlocuite prin construcţii directe precum „a fost numit consilier” sau „l-
a luat drept consilier” ori „în calitate de consilier”.
Sunt însă şi situaţii în care cacofonia este „acceptată”: „Biserica Catolică”, „Banca Comercială”,
„Ion Luca Caragiale” etc.
Antonimul pentru cacofonie este eufonie (exprimarea armonioasă), care înseamnă succesiune
armonioasă de sunete, efect auditiv plăcut.
5.2. Hipercorectitudinea – greșeală de limbă
Hipercorectitudinea (hiperliterarizare şi hiperurbanism) este o greșeală de limbă, care constă în
aplicarea mecanică a unei analogii sau a unei reguli lingvistice valabile în alte situații.
Hipercorectitudinea apare tocmai din teama de a nu greși, prin efortul conștient al vorbitorului de a se
conforma normelor limbii literare. Acesta reconstituie, printr-o falsă analogie, fonetisme, grafii şi forme
gramaticale. Deși prefixul „hiper-” înseamnă în general „foarte”, „excesiv de”, hipercorectitudinea nu este
corectitudinea dusă la extrem, ci o greșeală. Exemple:
 pentru a evita greșeala frecventă de a scrie un singur „i” la sfârșitul cuvintelor unde este nevoie de
doi, unii vorbitori ajung la scrierea hipercorectă cu doi „i” acolo unde de fapt trebuie doar unul:
„noștrii” în loc de „noștri”, doi „membrii” în loc de doi „membri”;
 ca o reacție față de o greșeală frecventă, anume aceea de a nu scrie articolul hotărît „-l”, se explică
scrierea hipercorectă a unor cuvinte ca „al nostrul”, „Alexandrul”, „de exemplul”, unde corect se
scrie fără „-l” la final.
 cuvintele scrise și pronunțate greșit „excadron”, „excalada”, „excroc” etc. în loc de „escadron”,
„escalada”, „escroc” sunt și ele cauzate de hipercorectitudine, prin impresia că în neologisme dintre
secvențele s+consoană și x+consoană numai a doua poate fi corectă.
Theodor Hristea realizează o tratare exhaustivă a hipercorectitudinii în lucrarea „Probleme de
etimologie”, unde vorbește și despre hiperfranţuzisme, hipergermanisme şi hiperenglezisme:
 ,,bleumaren”, în loc de ,,bleumarin”, (din cuvântul francez „bleu marine”), cum este corect;
 „poplen”, în loc de ,,poplin” (fr. „popeline”);
 ,,veliur”, în loc de ,,velur” (fr. „velours”);
 ,,Galacsion” în loc de ,,Galaction”,
 ,,Rişard”, în loc de ,,Richard” sau ,,Ricard” (Riciard);
 ,,şpicher”, în loc de ,,spicher” (din engl. „speacher” – crainic la o staţie de radioemisiune);
 ,,şprint”, în loc de ,,sprint” (engl., fr., ,,sprint”) – mărirea vitezei de către un concurent la o
competiţie sportivă, în ultima fază a concursului; ,,a sprinta” – a-şi mări viteza de alergare;
 ,,ştand”, în loc de ,,stand” (fr., engl. ,,stand”);
 ,,ştart’, în loc de ,,start”, cum este corect (engl. ,,start” – loc de unde se dă pornirea într-o cursă
sportivă);
 ,,ştandard”, în loc de ,,standard” (engl., fr., ,,standard”);
 ,,ştas”, în loc de ,,stas”;
 ,,ştatut”, în loc de ,,statut” (fr. ,,statut”);
 „şpalier”, în loc de ,,spalier” (fr. ,,espalier”, germ. ,,Spalier”;
78
 ,,şpray” în loc de ,,spray” (pronunţat „sprei”);
 ,,ştofă”,în loc de ,,stofă” (germ. „Stoff”);
 „ştat”, în loc de ,,stat” (listă, tabel salarii – state de plată).
Prin urmare, formele corecte sunt: ,,spicher”, ,,sprint”, ,,stand”, ,,start”, ,,standard”, ,,stas”,
,,statut”, ,,spalier”, ,,spray”, ,,stofă”, ,,stat” (de plată).
0
O hipergermanizare se constată şi atunci când unii vorbitori pronunţă ,,Aifăl”, în loc de Turnul
Eiffel (éfel). De unde provine greşeala? În Germania se află un podiş şi un ţinut muntos cu numele de „Eifel”
(„Aifăl”). Turnul Eiffel (éfel) poartă numele inginerului constructor francez Gustave Eiffel (éfel), 1832-1923,
care a realizat numeroase poduri, viaducte, folosind construcţiile metalice, şi a construit cunoscutul turn
metalic cu înălţimea de 305 m de la Paris, purtându- i numele: Turnul Eiffel (éfel).
În legătură cu pronunţarea numelui propriu „Waterloo” (Uaterlo), considerat hiperenglezism, sau
(Vaterlo), instrumentele normative prezintă puncte de vedere diferite. ,,Dicţionarul de terminologie
lingvistică”, autor Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Editura Albatros, Bucureşti, 1979, recomandă
pronunţarea ,,Vaterlo”, pe când ,,Dicţionarul de pronunţare a numelor proprii străine”, autoare Florenţa
Sădeanu, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1973, recomandă pronunţarea ,,Uaterlo”. Este vorba de
localitatea istorică Waterloo din Belgia. Aici a avut loc, la 18 iunie 1815, bătălia decisivă dintre armata
franceză condusă de Napoleon Bonaparte şi armatele coaliţiei antinapoleoneene conduse de Wellington.
Acestea au dus la înlăturarea definitivă a lui Napoleon Bonaparte, după ce au pătruns în Franţa.
a). Hipercorectitudinea fonetică
Hipercorectitudinea fonetică este întâlnită şi în rostirea şi scrierea unor cuvinte care se scriu cu
,,es”(nu cu ,,ex”), făcând parte din rădăcină: „escadron”, „escalada”, ,,escapadă”, ,,escortă”, ,,escroc”,
,,escrocherie”, ,,escală”, ,,escadrilă”, ,,escarpă”, ,,estompa” etc. De exemplu, din dorinţa de a vorbi
,,literar”, mulţi semeni ai noştri pronunţă *,,premă”, în loc de ,,primă” (fr. prime – retribuţie suplimentară
acordată persoanelor), cum este corect, probabil făcând analogie cu ,,premiu”.
b). Hipercorectitudinea gramaticală
Hipercorectitudinea gramaticală, mai puţin studiată, este întâlnită atunci când vorbitorii, asimilând
adverbele cu adjectivele, urmare a identităţii formale a acestora şi din teama de a nu comite
dezacorduri gramaticale, acordă adverbul cu substantivul pe lângă care se află:
 ,,copii noi născuţi”, în loc de ,,copii nou născuţi”, cum este corect;
 „oaspeţi proaspeţi sosiţi”, în loc de ,,oaspeţi proaspăt sosiţi”;
 ,,prăjituri proaspete pregătite”, în loc de ,,prăjituri proaspăt pregătite”;
 ,,problemă grea de rezolvat” în loc de ,,problemă greu de rezolvat”;
 „oameni mai puţini reverenţioşi”, în loc de ,,oameni mai puţin reverenţioşi”.
79
Colegiul Național „Zinca Golescu” – Pitești
Catedra de limba și literatura română
Prof. Ion-Valeriu HIU
Clasa a IX-a
Anul școlar 2020-2021
TESTUL 1
(FONETICĂ / FONOLOGIE / NORME ORTOPEPICE ȘI ORTOGRAFICE)
a. Precizaţi seria/serile corectă(e):17
1. a. aşează, maiestuos, vax;

b. aşază, maiestuos, vacs;
c. aşază, maiestos, vax;
d. aşează, masiestos, vacs;
2. a. ticsit, înşală, desfrunzi;

b. tixit, înşală, dezfrunzi;
c. tixit, înşeală, dezfrunzi;
d. tixit, înşală, desfrunzi;
3. a. ierbicid, creând, opţiune, marazm;

b. ierbicid, creind, obţiune, marazm;
c. erbicid, creând, opţiune, marasm;
d. erbicid, creând, opţiune, marazm;
4. a. înfăţişează, schismă, respectuos;

b. înfăţişază, schizmă, respectuos;
c. înfăţişează, schizmă, respectuos;
d. înfăţişază, schismă, respectos;
5. a. agrează, giuvaier, anfibiu;

b. agreează, giuvaier, amfibiu;
c. agreează, giuvaer, amfibiu;
d. agrează, giuvaer, amfibiu;
6. a. ruxac, desjuga, ferăstrău;

b. rucsac, dejuga, ferăstrău;
c. ruxac, dezjuga, fierăstrău;
d. rucsac, dezjuga, ferăstrău;
7. a. angajază, constituient, înnota, cizmă;

b. angajază, constituient, înota, cizmă;
c. angajează, constituent, înota, cizmă;
d. angajază, constituent, înota, cismă;
8. a. statuetă, văcsui, mausoleu;

b. statuietă, văxui, mausoleu;
c. statuetă, văxui, mauzoleu;
d. statuietă, văcsui, mausoleu;
9. a. împieliţat, bordee, aşează;

b. împelițat, bordeie, aşază;
c. împieliţat bordeie, aşază;
d. împeliţat, bordee, aşază;
17
Aplicațiile sunt preluate din Mihaela GĂITĂNARU și Ștefan GĂITĂNARU, Limba română – Fonetică, Vocabular,
Gramatică – 600 de teste grilă, Editura Tempora, 2002, p. 5-12;
80
10. a. împieptoşează, alee, deocheat, cocs;

b. împieptoşază, aleie, deocheat, cox;
c. împieptoşază, alee, deochiat, cox;
d. împiptoşează, aleie, deochiat, cox;
11. a. apreciază, înmănunchiat, pizmă;

b. apreciează, înmănunchiat, pismă;ț
c. apreciază, înmănuncheat, pizmă;
d. apreciează, înmănuncheat, pizmă;
12. a. dezcongestiona, basorelief, greşală;

b. descongestiona, basorelief, greşeală;
c. descongestiona, bazorelief, greşeală;
d. dezcongestiona, bazorelief, greşeală;
13. a. îmbâcsit, fantasmă, întemează, agreind;

b. îmbâxit, fantazmă, întemeiază, agreând;
c. îmbâcsit, fantasmă, întemeiază, agreând;
d. îmbâxit, fantasmă, întemeiază, agreând;
14. a. creiez, constitue, trăsnet;
b. creez, constituie, trăsnet;
c. creez, constituie, trăznet;
d. creez, constitue. trăsnet;
15. a. tânjală, deszăpezi, micsandră;
b. tânjeala, deszăpezi, mixandră;
c. tănjeală, dezăpezi, mixandră;
d. tânjală, dezăpezi, micsandră;
16. a. îngenunchiat, opţine, înnoire;

b. îngenunchiat, obţine,:înoire;
c. îngenuncheat, obţine, înnoire;
d. îngenuncheat, opţine, înnoire;
17. a. sfârşeam, imbatabil, răzjudeca, ortodocși;

b. sfârşeam, imbatabil, răzjudeca, ortodoxi;
c. sfârşam, imbatabil, răsjudeca, ortodocşi;
d. sfărşam, imbatabil, răzjudeca, ortodocşi;
18. a. văpae, seizm, întemează;

b. văpae, seism, întemează,
c. văpaie, seism, întemeiază;
d. văpaie, seizm, întemeiază;
19. a. oblojală, trozni, sarcazm;

b. oblojeală, trosni, sarcasm;
c. oblojală, trozni, sarcasm;
d. oblojeală, trozni, sarcazm;
20. a. jurisdicţie, muzee, angajează;

b. jurizdicţie, muzee, angajază;
c. jurisdicţie, muzeie, angajază;
d. jurizdicţie, muzeie, angajază;
81
Clasa a IX-a
TESTUL 2
a. Precizaţi seria/seriile în care toate cuvintele au diftong:18
21. a. coală, torceau, ciorchine;

b. mergeau, ou, ied;
c. iarnă, spuneau, aortă;
d. torceau, cioc, ou;
22. a. continuu, cicoare, mierlă;

b. tăios, reziduu, cuier;
c. viaţă, vegheau, zeamă;
d. vier, mierlă, gheară;
23. a. andrea, ceai, erou;

b. ceaţă, treabă, cai;
c. noapte, ambiguu, pieritor;
d. ceapă, treabă, aortă;
24. a. perpetuu, caiet, iubi;

b. rea, geam, soare;
c. vegheai, noapte, rouă;
d. plouă, gheaţă, soartă;
25. a. ceartă, uliu, cheamă;

b. deal, duceau, şcoală;
c. pieri, acadea, cheamă;
d. ceai, ceară, ceaşcă;
26. a. şchioapă, căpătâi, pui;

b. zeamă, gheară, voios;
c. doină, ingenuu, familie;
d. lui, luând, piatră;
27. a. cicoare, cişmea, idee;

b. antreu, cioban, pâine;
c. viu, tei, roşioară;
d. râu, toate, ciocan;
28. a. ceas, grâu, sufleu;

b. fugeau, alergau, zmeu;
c. auriu, verzui, ceară;
d. piuă, ceaslov, peltea;
29. a. bojdeucă, pai, clăi;

b. fii, ciorbă, argou;
c. aspectuos, bordei, geană;
d. văi, bordeie, geamăn;
18
82
30. a. evlavie, propriu, treabă;

b. tânguios, saltea, împiedica;
c. râu, careu, aberaţie;
d. poartă, tupeu, ciori.
b. Precizaţi seria/serile în care toate cuvintele au triftong:
31. a. înmărmureai, leoaică, şoricioaică;

b. biruiai, torceau, aripioară;
c. pietroaie, spuneau, citeai;
d. vioară, leoaică, luau;
32. a. vreau, pufoaică, ghioagă;

b. piei, tăiai, pleoapă;
c. tăiam, iei, vuiau;
d. beau, chioară, ştiau;
33. a. mergeai, ţineau, bolnăvioară;

b. dormeau, ursoaică, aricioaică;
c. iau, gemeau, suceai;
d. dădeau, rupeai, cioară;
34. a. chioară, lupoaică, iei;

b. ajungeau, cereau, continuau;
c. leoarcă, vedeai, cusurgioaică;
d. piei, rupeau, ungeau;
35. a. radioactiv, tăiau, feţişoară;

b. zmeoaică, şleau, cânepioară;
c. pândeai, copiii, vuiau;
d. leoaică, neaua, zoaie;
36. a. pleoapă, creioane, tuşeau;

b. ziceau, ascundeau, lăcrămioară;
c. cleioasă, aricioaică, trăia;
d. locuiau, ştiau, vegheau;
37. a. curioasă, ursoaică, dumbrăvioară;

b. făceai, tăiai, bolnăvioară;
c. iau, piei, palavragioaică;
d. cioară, ţineau, puteau;
38. a. inimioară, fecioară, voiau;

b. spuneau, zmeoaică, şoricioaică;
c. îndrăgeai, şerpoaică, creşteau;
d. vedeau, orzoaică, tăceai;
39. a. suiau, zdrobeai, iepuroaică;

b. scânteioară, chiulangioaică, mergeau;
c. plângeai, mânioasă, ulicioară;
d. neaua, ursoaică, cafeaua;
40. a. răceai, grecoaică, chioară;

b. împerecheau, agreează, ajungeau;
c. tăioasă, tămâioară. tuşeau;
d. duceau, te-ai. urzeau;
83
Clasa a IX-a
TESTUL 3
a. Alegeţi varianta/variantele corectă(e) pentru seriile date:19
41. evlavie, noian, ingenuu:
a. hiat, voc + diftong, hiat;
b. diftong, hiat+diftong, hiat;
c. hiat, hiat+diftong, diftong;
d. hiat, diftong, diftong;
42. respectuoasă, epopeic, bojdeucă:
a. hiat+diftoag, hiat, hiat;
b. voc+diftong, hiat, diftong;
c. triftong, hiat, hiat;
d. triftong, diftong, diftong;
43. evoluţie, îndoială, radio:
a. diftong, hiat+diftohg, hiat;
b. hiat, hiat+diftong, diftong;
c. diftong, hiat+diftong, diftong;
d. hiat, voc +diftong. hiat;
44. pauză, familie, continuu:
a. hiat, hiat, diftong;
b. diftong, diftong, hiat;
c. hiat, hiat, hiat;
d. diftong, hiat, diftong;
e. diftong, hiat, hiat;
45. pauperiza, alcool, îngenuncheau:
a. diftong, hiat, triftong;
b. diftong, hiat, diftong;
c. hiat. hiat, triftong;
d. diftong, hiat diftong;
46. emoţie, mergeai, asiduu:
a. hiat, diftong, hiat;
b. diftong, triftong, diftong;
c. hiat, triftong, diftong;
d. hiat, triftong, hiat;
47. cauză, cazanie, suiai:
a. diftong, hiat, hiat+triftong;
b. diftong, diftong, hiat+triftong;
c. hiat, hiat, voc + triftong;
d. diftong, hiat, triftong;
48. ramificaţie, boreal, perpetuu:
a. hiat, hiat, hiat;
b. diftong, hiat, diftong;
c. hiat, hiat, diftong;
d. hiat, diftong, hiat;
19
84
49. pernicios, persecuţie, şoricioaică:
a. diftong, diftong, triftong;
b. diftong, hiat, triftong;
c. hiat, hiat, triftong;
d. diftong, diftong, diftong;
50. aspectuos, special, zodie:
a. diftong, hiat, difong;
b. hiat, hiat, hiat;
c. hiat, hiat, diftong;
d. diftong, diftong, hiat;
b. Apar diftongi ascendenţi în toate cuvintele din seria:
51. a. nucleu, viaţă, uliu;
b. tânguios, amploare, miere;
c. văpaie, pieritor, polei;
d. deal, pârâu, clăi;
52. a. noian, uliu, zeamă;
b. plouă, trei, baie;
c. viu, cicoare, grâu;
d. mâine, aoleu, iod;
53. a. corăbier, pui, treabă;
b. cauză, clăi, grâu;
c. crăticioară, voios, baie;
d. neică, miere, cuie;
54. a. credincioasă, dulăpior, neagră;
b. formaţie, leac, trusou;
c. doină, respectuos, tânguios;
d. noi, rouă, acadea;
55. a. andrea, vizitiu, ziua;
b. geam, ghiaţă, noapte;
c. ghioagă, plouă, fuior;
d. oală, tablou, deodată.
f. Apar diftongi descendenţi în toate cuvintele din seria:
56. a. bojdeucă, noroi, căpătâi;
b. alei, saltea, butoi;
c. maică, sufleu, perdea;
d. cuantum, deal, ei;
57. a. funcţie, acadea, cai;
b. stau, vegheau, ştii;
c. continuu, ulii, zmei;
d. sau, dai, duium;
58. a. emoţie, tablou, vizitiu;
b. nouă, noroi, oină;
c. bordei, butoi, viu;
d. iepure, fiu, rămâi;
59. a. iepure, văpaie, august;
b. ziceau, erou, fiu;
c. întregeai, propriu, iod;
d. vouă, băiat, tablou;
60. a. zglobiii, cadou, ştiau;
b. creaţie, vizitiu, mâine;
c. metrou, ambiguu, zburau;
d. doină, antreu, poartă.
85
Clasa a IX-a
TESTUL 4
a. Sunt corect despărţite în silabe cuvintele din seria / seriile:20
61. a. re-zi-du-u, ais-berg, con-ci-zi-e;
b. an-or-ga-nic, lin-gvist, sanc-ţi-o-na;
c. în-ne-gri, res-pec-tuos, i-nex-pli-ca-bil;
d. ais-berg, sanc-ţi-o-na, res-pec-tuos;
62. a. co-dru, drept-un-ghiu-lar, e-po-pe-ii;

b. be-hă-it, de-ze-chi-li-bru, al-ma-nah;
c. abs-tract, droj-die, in-sta-bil;
d. drept-un-ghiu-lar, al-ma-nah, droj-die;
63. a. cons-truc-ţi-e, stri-a-ţi-e, port-a-vi-on;

b. de-spre, pe-hli-van, vâr-stă;
c. nes-pri-ji-nit, su-bli-ni-a, cap-să;
d. con-struc-ţi-e, su-bli-ni-a, port-a-vi-on;
64. a. pau-ză, un-tu-ros, a-glo-me-rat;

b. ple-oa-pă, ne-stră-mu-tat, târg-şor;
c. e-li-co-pter, func-ţi-o-nal, al-co-ol;
d. pau-ză, ple-oa-pă, al-co-ol;
65. a. post-sin-cro-ni-za, trans-gre-sa, vâr-stnic;

b. co-niac, pris-mă, cup-tor;
c. e-lon-ga-ţie, fol-clo-ric, sa-pi-en-ţi-al;
d. cup-tor, fol-clo-ric, trans-gre-sa;
66. a. on-ctu-os, a-spec-tu-os, un-ghi-e;

b. gol-a-ve-raj, a-tlet, jert-fă;
c. is-prăv-ni-cea-să, o-bi-ect, cal-vi-ţi-e;
d. on-ctu-os, jert-fă, o-bi-ect;
67. a. folc-lor, sub-li-ni-a, cap-să;

b. gâr-lă, pâs-lă, cab-lu;
c. ab-strac-ţi-u-ne, îns-pre, ar-mis-ti-ţiu;
d. cap-să, pâs-lă, în-spre;
68. a. mun-te, cins-te, sfân-tă;

b. a-ghio-tant, soar-tă, in-o-por-tun;
c. in-a-dec-vat, ma-i-stru, sol-sti-ţiu;
d. cins-te, in-o-por-tun, ma-i-stru;
69. a. i-gno-ran-ţă, ves-te, su-bli-ma-re;

b. po-ves-te, lă-cră-mioa-ră, scul-ptor;
c. mons-tru, co-res-pun-de, in-can-ta-ţi-e;
d. po-ves-te, mons-tru, in-can-ta-ţi-e;
20
86
70. a. na-vi-ga-ţi-e, dez-a-bu-ri, de-za-vu-a;

b. di-a-gnos-tic, di-men-si-o-nal, în-ăs-pri;
c. cau-ză, den-ti-ţi-e, de-lic-tuos;
d. în-ăs-pri,, cau-ză, dez-a-vu-a;
71. a. cins-te, ca-psă, do-vleac;

b. con-ti-nu-u, ta-blă, di-a-gno-ză;
c. sfin-cşii, ast-ma-tic, fi-in-ţă;
d. cins-te, ta-blă, sfin-cşii;
72. a. a-stru, e-xu-be-rant, car-tof;

b. tai-că, lu-poai-că, a-fec-tuos;
c. in-sti-tu-tor, an-a-e-rob, cre-u-zet;
d. e-xu-be-rant, a-fec-tuos, cre-u-zet;
73. a. a-ca-de-mi-e, me-an-dre, mar-fă;

b. ob-ştesc, ca-stru, rân-du-ia-lă;
c. mas-lu, abs-tra-ge-re, arc-tic;
d. me-an-dre, mas-lu, ob-ştesc;
74. a. re-al, ră-zle-ţi, sanc-ţi-o-na;

b. spar-ge, an-tic, som-ptu-os;
c. ec-ze-mă, ac-ci-dent, ad-op-tiv;
d. sanc-ţi-o-na, som-ptu-os, ad-op-tiv;
75. a. re-por-ter, ad-re-să, ru-csac;î

b. an-al-ge-zic, i-nel, in-e-gal;
c. ra-dio. ce-na-clu, fa-mi-li-e;
d. ad-re-să, in-e-gal, ra-dio;
76. a. i-na-li-e-na-bil, por-tar-mă, le-oai-că;

b. pus-tnic, trans-cri-e, a-nor-mal;
c. boj-deu-că, in-ge-nu-u, pau-pe-ri-za;
d. por-tar-mă, le-oai-că, trans-cri-e;
77. a. ad-op-ţi-e, fier-bin-te, trans-for-ma;

b. bu-năs-ta-re, de-linc-ven-ță, sim-plu;
c. ma-estru., al-tru-ism, punc-tu-al;
d. fier-bin-te, bu-năs-ta-re, ma-e-stru;
78. a. nau-fra-gi-a, des-com-pu-ne, cus-cru;

b. at-mo-sfe-ră, ex-tra-ge, pre-lu-diu;
c. pre-ten-ţie, vo-ioa-să, ex-te-ri-or;
d. nau-fra-gi-a, pre-lu-diu, pre-ten-ţie;
79. a. îns-ce-na, obs-cur, în-fră-ţi;

b. chi-u-i, som-ptu-os, de-scrip-tiv;
c. îm-pă-trit, îm-po-tri-veau, in-ge-nu-u;
d. obs-cur, som-ptu-os, in-ge-nu-u;
80. a. ex-a-cer-ba-re, e-xer-ci-țiu, sub-strat;

b. îns-cri-e, e-vla-vie, o-chi-şor;
c. în-ghi-ţi, com-ple-ta, i-nex-pli-ca-bil;
d. sub-strat, îns-cri-e, com-ple-ta;
87
Clasa a IX-a
TESTUL 5
a. Sunt corect despărţite în silabe cuvintele din seria / seriile:21
81. a. ur-mă-toa-rea, ob-scur, ră-zvră-ti;
b. ve-ghea-ză, ex-a-mi-na, în-tre-ba;
c. in-stru-ment, mar-chea-ză, lin-gvis-tic;
d. ră-zvră-ti, ex-a-mi-na, lin-gvis-tic;
82. a. în-fră-ţi-re, tran-smi-te, în-şfă-ca;

b. drep-taci, trans-gre-sa, abs-trac-ţi-e;
c. ob-scen, per-spi-ca-ce, îns-că-u-na;
d. tran-smi-te, abs-trac-ţi-e, per-spi-ca-ce;
83. a. as-pru, ab-ro-ga, con-ste-la-ți-e;

b. de-nie, aş-chi-e, mu-ze-e;
c. ches-ti-o-nar, na-ţie, se-cat;
d. de-nie, ches-ti-o-nar, se-cat;
84. a. ni-cio-da-tă, a-pă-ra-re, scurt-cir-cu-it;

b. nau-ti-că, străm-toa-re, in-fec-ta;
c. o-biş-nu-ias-că, ex-ha-us-tiv, pau-pe-ri-za;
d. ni-cio-da-tă, nau-ti-că, pau-pe-ri-za;
85. a. în-fă-ptu-i-tă, o-glin-dă, e-fec-tu-ea-ză;

b. o-pţi-u-ne, ră-sfrânt, răz-gân-di;
c. du-el-giu, vârst-nic, vâr-stă;
d. e-fec-tu-ea-ză, ră-sfrânt du-el-giu;
86. a. re-zi-du-u, e-mo-ţi-e, su-pra-a-glo-me-rat;

b. re-spec-tat, ste-re-o-tip, co-a-u-tor;
c. ra-dio, re-zi-sta, li-ne-ar;
d. e-mo-ţi-e, re-spec-tat, ra-dio;
87. a. în-dră-go-stit, în-seam-nă, func-ţio-nal;

b. con-tri-bu-ţi-e, a-mne-zi-e, pre-te-xtând;
c. sub-li-ni-a, alt-fel, trans-hu-mant;
d. în-dră-go-stit, pre-te-xtând, alt-fel;
88. a. trans-fer, man-o-pe-ră, tranz-ac-ți-e;

b. tran-spu-ne, îm-pre-u-nă, ex-clu-de;
c. ex-al-ta-re, în-mlă-di-a, ab-sorb-ţie;
d. tran-spu-ne, ex-clu-de, ab-sor-ţie;
89. a. fap-tu-i-tor, bur-lan, mu-ştru-lu-i;

b. sin-u-ci-de-re, fil-tru, în-vrăj-bi;
c. de-zin-for-ma. irans-da-nu-bi-an, port-vi-zit;
d. mu-ştru-lu-i, filtru, de-zin-for-ma;
21
88
90. a. sub-gru-pa, a-stu-pa, ob-şte;

b. ob-tu-zi-u-ne, an-or-mal, de-mon-stra;
c. des-tu-pa, o-ca-zie, res-pec-tu-os;
d. a-stu-pa, an-or-mal des-tu-pa;
91. a. o-dras-lă, au-to-hton, de-scri-e;

b. pam-flet, co-e-xis-ta, pan-gli-că, nici-o-da-tă;
c. de-u-nă-zi, în-ști-in-ța, um-bră;
d. au-to-nom, pam-flet, de-u-nă-zi;
92. a. do-na-ţie. în-les-ni-re, sub-stan-ţi-al;

b. în-jun-ghi-a, su-plu, vărst-nic;
c. ne-drep-tă-ţi, ser-vi-ci-u, post-ver-bal;
d. do-na-ţie, su-plu, ser-vi-ci-u;
93. a. cins-te, e-xem-plu, an-o-nim;

b. o-ră-ta-ni-e, ist-muri, nes-tră-mu-tat;
c. sa-vant-lăc, psih-i-a-tru, ne-sta-bil;
d. cins-te, nes-tră-mu-tat, psih-i-a-tru;
94. a. ab-sorb-ţi-e, o-ma-giu, ob-struc-ţi-e;

b. o-pţi-u-ne, ie-pu-roai-că, pos-ta-ment;
c. obs-cen, ma-u-so-leu, i-nos-pi-ta-li-er;
d. o-ma-giu,o-pţi-u-ne, obs-cen;
95. a. obs-cu-ri-ta-te, re-demp-ţi-u-ne, su-biec-ti-vi-ta-te;

b. a-nal-fa-bet, de-linc-ven-ţă, as-pri-me;
c. chint-e-sen-ţă, ob-sti-na-ţi-e, a-ghio-tant;
d. obs-cu-ri-ta-te, a-nal-fa-bet, a-ghio-tant;
96. a. nes-tră-mu-tat, i-mix-ti-u-ne, i-pos-ta-ză;

b. i-na-dap-tat, i-mer-si-u-ne, in-tros-pec-tiv;
c. ia-nu-a-ri-e, nici-o-da-tă, pen-in-su-lă;
d. nes-tră-mu-tat, i-na-dap-tat pen-in-su-lă;
97. a. ori-că-re-ia, as-tu-pa, a-vi-a-ţi-e;

b. bin-o-clu, a-u-to-hton, port-chei;
c. ma-ies-tuos, clo-ra-mi-nă, ex-pri-ma;
d. port-chei, as-tu-pa, ma-ies-tuos;
98. a. îm-prej-mu-i, din-a-poi, sub-ur-ban;

b. dia-gno-ză, în-ăs-pri, gen-til-om;
c. dis-pe-ra-re, ge-ru-ia-lă, ex-tra-șco-lar;
d. din-a-poi, dia-gno-ză, ex-tra-şco-lar;
99. a. cir-cum-scri-e, re-la-ţie, am-bi-guu;

b. î-na-po-ia, res-truc-tu-ra, trans-fi-gu-ra;
c. drept-un-ghic, i-gno-ra, i-mi-gra-ţi-e;
d. re-la-ţie, î-na-po-ia, i-mi-gra-ți-e;
100. a. î-nă-crea-lă, mă-ta-ni-e, pros-tuţ;

b. măr-i-ni-mi-e, pro-gno-ză, ant-arc-tic;
c. ne-schim-bat, dez-ar-ti-cu-lat, a-no-re-xi-e;
d. î-nă-crea-lă, ant-arc-tic, a-no-re-xi-e.
89

Fonetica Si Fonologia

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fonetica Si Fonologia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COLEGIUL NAȚIONAL „ZINCA GOLESCU”, PITEȘTI

CATEDRA DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

CURRICULUM LA DECIZIA ȘCOLII

<< ELEMENTE DE FONETICĂ ȘI FONOLOGIE,

Prof. dr. HIU ION-VALERIU

Redactare: prof. dr. Ion-Valeriu HIU

Tehnoredactare: prof. dr. Ion-Valeriu HIU

Pregătire de tipar: Marius BADEA

Design copertă: Mirona PINTILIE

Corectură: Prof. Constantin VOICULESCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

COMENZI – CARTEA PRIN POȘTĂ

Bulevardul Republicii, nr. 148, Clădirea C1, etal 4, Pitești,

Jud. Argeș, cod 110177

Tiparul executat la tipografia Editurii Paralela 45

Copyright C Editura Paralela 45, 2020

02 septembrie 2019 - 03 septembrie 2020

Muzica: Anton Pann

Din sânul maicii mele, născut din griji, necazuri,

Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,

Așa! așa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;

Din zilele trecute, din veacu, lucru de aur,

Așa, fără-ndoială, amara mea viață

Dar însă suvenirul ființelor iubite

De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,

Când toamna se arată al iernii rece soare,

A. ELEMENTE DE FONETICĂ ȘI FONOLOGIE

1. FONETICA CA DISCIPLINĂ LINGVISTICĂ..............................................................................p.9

2. FONOLOGIA CA DISCIPLINĂ LINGVISTICĂ........................................................................p.18

1. RELAȚIA DINTRE VORBIRE ȘI SCRIERE................................................................................p.38

2. PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI LIMBII ROMÂNE ACTUALE..............................................p.42

3. NORME ORTOGRAFICE ȘI ORTOPEICE (REGULI DE SCRIERE ȘI DE PRONUNȚARE

4. SEMNELE GRAFICE La NIVELUL ORTOGRAFIC ȘI DE PUNCTUAȚIE.......................p.57

5. GREȘELI DE LIMBĂ ȘI DE EXPRIMARE................................................................................p.77

C. TESTE DE EVALUARE SUMATIVĂ

1. FONETICA CA DISCIPLINĂ LINGVISTICĂ

bilabiale articulare la nivelul buzelor b, p, m

labiodentale articulare la nivelul buzei inferioare v, f

dentale / alveolare articulare la nivelul dinților d, t, z, s, ț, n, l, r

prepalatale articulare palatului anterior ž, š, ğ, č

palatale articulare la nivelul palatului mediu g’, k’

velare articulare la nivelul palatului moale g, k

laringale articulare la nivelul laringelui h

oclusive închidere totală (ocluzie) a canalului fonator, urmată de b, p, d, t, g’, k’, g, k

oclusive trecerea liberă a coloanei de aer fonator prin fosele nazale m, n

constrictive îngustarea traiectului vocal este pronunțată, iar aerul se v, f, z, s, ž, š, h

constrictive îngustarea traiectului vocal este pronunțată, vârfului limbii r

constrictive aerul se scurge pe lângă marginile limbii l

semioclusiv deschiderea treptată a traiectului vocal ț, č, ğ

nesonante sonore b, v, d, z, g’, g, ž, ğ

nesonant surde p, f, t, s, k’, k, š, č, ț, h

2.1. DE LA FONETICĂ LA FONOLOGIE

2.3.3. Sistemul consonantic

un sunet a-er, a-pă, a-vi-on, e-li-cop-ter, po-e-zi-e

două cuvinte întregi: să-mi (iau), nu-i (dau)

un cuvânt întreg și începutul altui cuvânt: mi-a-duci

sfârșitul unui cuvânt și un cuvânt întreg: ce-rân-du-mi

sfârșitul unui cuvânt și începutul altui cuvânt: floa-re-al-bas-tră

Segmentele vocalice și consonantice pot fi de două feluri: simple sau complexe.

CV ‒ și, ca, ma-să CCVCC ‒ drept, scald, stâng

Diftong Cuvânt în diftong Tip Cuvânt în hiat

ia iar-nă, tă-ia, bă-iat ↑ pi–an, cu-ti–a

ie ta-ie, ie-pu-re, mie-re, cu-ie ↑ i–e, bi–e-lă, ve-se-li–e