intuirea claselor morfologice – substantiv,

adjectiv calificativ,

pronume personal,

verb - intuirea numărului, a genului

În gramatică, ADJECTIVUL este o parte de vorbire care indică însușirile unui concept
(obiect, ființă, idee abstractă) exprimat de obicei printr-un substantiv. În limbile în care
substantivele au gen și număr (precum limba română) adjectivele sunt de obicei cuvinte
flexionare.

Cuprins
[ascunde]

 1 Clasificare
o 1.1 După structură
o 1.2 După forme flexionare
o 1.3 După origine
 2 Categorii gramaticale
 3 Gradul de comparație
 4 Cazurile
 5 Exemple de adjective în limba română
 6 Exemple de adjective în limba engleză

Clasificare[modificare | modificare sursă]

După structură[modificare | modificare sursă]

 simple: rău, alb, negru, bun, bătrân, slab;

 compuse: binevoitor, dulce-amărui;
 locuțiuni: dus cu pluta; fugă până-n nori, cu scaun la cap, de treabă;

După forme flexionare[modificare | modificare sursă]

 invariabile: aidoma, eficace, feroce, gri, bleumarin, bej;

  cu două forme flexionare: dulce, mare, repede;
 cu trei forme flexionare: mic, roșu, larg, silitor, muncitor, binevoitor;
 cu patru forme flexionare: frumos, drăguț, tânăr etc.
 variabile: cu două terminații la singular feminin (bună) masculin (bun)

După origine[modificare | modificare sursă]

 propriu-zise: mare, roz, rotund, bun, onest;

 participiale: învățat, crezut, ales, cules, scris, citit;
 gerunziale: aripi fluturânde; mână tremurândă; steaguri fluturânde;
 pronominale:

1. posesive: copilul meu

2. demonstrative: acel băiat
3. nehotărâte: toți copii
4. negative: niciun băiat
5. interogative: care băiat?
6. relative: știu care băiat
7. de întărire: fata însăși

Categorii gramaticale[modificare | modificare sursă]

 număr
 gen
 caz
 grad de comparație

În alte limbi adjectivele pot avea și alte categorii gramaticale. De exemplu, în limba japoneză
unul din cele trei tipuri de adjective se modifică după timp, având forme distincte la trecut și
la prezent. Astfel, 青い空 aoi sora „cer albastru” este la timpul prezent, iar 青かった空
aokatta sora „cer care a fost albastru” este la timpul trecut. De asemenea, în japoneză forma
negativă se obține prin adăugarea unui sufix: 青くない空 aokunai sora „cer care nu este
albastru”, respectiv 青くなかった空 aokunakatta sora „cer care nu a fost albastru”.

Gradul de comparație[modificare | modificare sursă]

Categoria gramaticală care se exprimă prin trei valori;

1. Pozitiv sau gradul 0: Ea este înaltă.

2. Comparativ
o de inferioritate: E mai puțin înalt
o de egalitate: E la fel de înalt.
o de superioritate: E mai înalt.
3. Superlativ – relativ:
o de inferioritate: cel mai puțin înalt;
o de superioritate: cel mai înalt;
o absolut: -gramatical: foarte înalt
 o stilistic: grozav, teribil etc. de înalt.

Observații

1. Superlativul absolut stilistic se poate exprima în mai multe moduri:

o prin repetiție: E frumoasă, frumoasă/ frumoasă, frumoaselor;
o prin locuțiuni (construcții fixe): gol pușcă, beat turtă, înghețat bocnă, sănătos
tun.
o prin lungirea unei vocale: buuuuună
o prin figuri de stil: roșul ca focul, alb ca varul, negru ca abanosul/ pana
corbului, iute ca fierul, mică cât un sâmbure de mac.
2. Nu toate adjectivele realizează categoria gradului de comparație
o cele care prin sensul lor exprimă superlativul: maxim, minim, superior,
inferior, principal, secundar, esențial, fundamental, capital, optim, perfect,
desăvârșit, enorm, imens, nesfârșit ș.a.m.d.
o cele care exprimă calități absolute: corect, greșit, muritor, nemuritor, mort,
viu, născut, nenăscut.

Cazurile[modificare | modificare sursă]

 Nominativ:
o Nume predicativ: Cărțile sunt frumoase.
o Atribut adjectival: Cărțile frumoase sunt pe masă.
 Acuzativ:
o Atribut adjectival: L-am văzut pe băiatul frumos.
o Complement circumstanțial de timp: De mic era talentat la desen.
o Complement indirect: Din palid s-a făcut deodată roșu ca focul.
o Complement circumstanțial relativ: De frumoasă, e frumoasă, n-ai ce zice.
o Complement circumstanțial de cauză: Și plângeam de supărată că tu nu te-ai
priceput.
 Genitiv:
o Atribut adjectival: În ciuda spuselor false el a mers mai departe.
 Dativ:
o Atribut adjectival: Am jucat, asemenea unui copil deștept.
 Vocativ:- Nu are functie sintactica si se desparte de restul propozitiei prin virgula
o Copile obraznic, te arunc pe fereastră!

Observații

1. La cazul nominativ adjectivul poate îndeplini alte două funcții sintatice:

o atribut circumstanțial: Ei își rezolvă singuri problemele.
o element predicativ suplimentar: Îl știu leneș și morocănos (știu că e leneș și
morocănos).
2. În clasa adjectivului se integrează mai multe tipuri:
o adjectivele propriu-zise: gras, scund, frumos
o participiu adjectival: spus, auzit, citit, scris
o gerunziu adjectival: aburindă, fumegândă etc
o numerale cu valoare adjectivală
 o adjective provenite din pronume: adjectivele pronominale demonstrativ,
nehotărât, posesiv, relativ, interogativ, de întărire, negativ
o adjective provenite din adverbe: așa, astfel, bine, repede;
o adjective provenite din prepoziții: asemenea, aidoma, potrivit, mulțumită,
contrar, conform.

Exemple de adjective în limba română[modificare |

modificare sursă]
Exemplu Observații
Am văzut o pasăre
Ce fel de pasăre? Frumoasă.
frumoasă.
Vulpea roșcată a
sărit peste
Ce fel de vulpe? Roșcată. Ce fel de câine? Leneș.
câinele leneș.
El este deștept. Cum este el? Deștept.
Adjectivul frumoasa este pus în fața substantivului floare pentru a
Frumoasa floare
sublinia caracteristica substantivului. Primește articolul substantivului
s-a ofilit.
determinat.
A nu se confunda repede cu un adjectiv deoarece acesta determină un
Păsările zboară
verb și este un adverb (și deci nu se declină și nu se acordă cu
repede.
substantivul).

Exemple de adjective în limba engleză[modificare |

modificare sursă]
În limba engleză, de cele mai multe ori adjectivele stau înaintea substantivelor dar există și
excepții.

Exemplu Observații
This is a beautiful
Adjectivul stă de regulă înaintea substantivului.
parrot.
This parrot is
beautiful.
Adjectivul stă după substantiv atunci când este nume predicativ sau în
unele expresii de comparație.
A day as lovely as
can be.

ÎN GRAMATICĂ, PRONUMELE PERSONAL ESTE UN PRONUME CARE SE

REFERĂ LA DIFERITELE PERSOANE GRAMATICALE[1].

Pronumele personale se diferențiază în general după poziția în situația de comunicare a

ființelor, lucrurilor sau noțiunilor personificate al căror nume îl înlocuiesc (la care se
referă)[2]:
  al vorbitorului (persoana I singular);
 al unui grup care include vorbitorul (persoana I plural);
 al unui destinatar al enunțului vorbitorului (persoana a II-a singular);
 al unui grup care include cel puțin un destinatar (persoana a II-a plural);
 al unei ființe, al unui lucru, al unei noțiuni despre care se vorbește, în afară de
persoana I și a II-a (persoana a III-a singular);
 al unui grup de ființe, lucruri sau noțiuni despre care se vorbește (persoana a III-a
plural).

În funcție de limbă, în afară de număr, unele sau altele dintre pronumele personale pot
exprima și categorii gramaticale ca genul și cazul.

În unele limbi, pronumele personal se poate referi nu numai la nume. De exemplu în

franceză, pronumele personal de persoana a III-a singular le, numit cu valoare neutră, poate
înlocui și un adjectiv cu funcție de nume predicativ (Suzanne est bonne en mathématiques
mais elle l’est moins en physique „Suzanne este bună la matematică, dar e mai puțin bună la
fizică”), un verb la infinitiv sau un grup al acestuia cu funcție de complement direct (Elle a
demandé au serveur de lui apporter le menu „(Ea) i-a cerut chelnerului să-i aducă meniul” →
Elle le lui a demandé „I-a cerut asta”), ori o propoziție completivă directă: Quand arrivez-
vous? Dites-le-nous au plus vite! „Când sosiți? Spuneți-ne cât mai repede!”[3].

După locul unde se află referentul lor, pronumele personale de persoana a III-a pot fi[4]:

 anaforice (pronumele reia referentul din aceeași frază): en Philip is looking for his
knife, which he desperately needs „Philip își caută cuțitul, de care are neapărat
nevoie”;
 cataforice (pronumele anticipează referentul din aceeași frază): en Before she said
anything, Caroline thought about it a long time „Înainte de a spune ceva, Caroline s-a
gândit la asta mult timp”;
 exoforice (referentul este în afara frazei): en Caroline is glad that he is coming
„Caroline se bucură că el vine”.

Cuprins
[ascunde]

 1 Formele pronumelui personal

o 1.1 Pronume personale altele decât de politețe
o 1.2 Pronume personale de politețe
 2 Sintaxa pronumelui personal
 3 Referințe
 4 Surse bibliografice

Formele pronumelui personal[modificare | modificare

sursă]
Pronume personale altele decât de politețe[modificare | modificare sursă]
Pronumele personale pot să-și schimbe forma conform funcției lor sintactice, cel puțin în
limbile flexionare și în cele aglutinante. Numărul formelor variază în funcție de limbă. De
exemplu în limba engleză este mai redus decât în franceză sau română. În engleză, persoana a
II-a are o singură formă, you (unică și pentru singular și plural), persoana a III-a singular
referitoare la inanimate o singură formă (it), celelalte persoane având câte două forme: I / me
(I. sg.), he / him (III. sg. masculin), she / her (III. sg. feminin), we / us (II. pl.), they / them
(III. pl.)[5].

În limba română[6]:

Dativ Acuzativ

Nominativ Genitiv Vocativ

forme forme forme forme
accentuate neaccentuate accentuate neaccentuate

eu – – mie îmi, mi pe mine mă, m-

tu – tu! ție îți, ți pe tine te

(al/a/ai/ale)
el – lui îi, i pe el îl, l-
lui

(al/a/ai/ale)
ea – ei îi, i pe ea o
ei

noi – – nouă ne, ni pe noi ne

voi – voi! vouă vă, v-, vi pe voi vă, v-

(al/a/ai/ale)
ei – lor le, li pe ei îi, i-
lor

(al/a/ai/ale)
ele – lor le, li pe ele le
lor

La acestea se adaugă pronumele dânsul / dânsului, dânsa / dânsei, dânșii / dânșilor, dânsele /
dânselor.
Maghiara bunăoară este o limbă în care sunt și mai multe pronume personale, existând două
categorii. Una cuprinde cele exact corespunzătoare celor din limbile indoeuropene, dar care
îndeplinesc numai funcțiile de subiect și de complement direct. Pentru exprimarea celorlalte
tipuri de complemente se folosesc pronume personale formate de la sufixele formatoare de
complemente adăugate la substantive. Pentru a forma pronume personale, la aceste sufixe se
adaugă așa-numitele sufixe personale care corespund desinențelor verbale. Astfel sunt de
exemplu nekem „mie”, tőled „de la tine”, hozzánk „la noi”. În această categorie intră și
pronume personale formate de la postpoziții, de pildă alattam „sub mine”[7].

Nu în toate limbile există forme accentuate diferite de cele neaccentuate. Așa este, de
exemplu, maghiara. În limbile în care există (româna, franceza, limbile slave etc.), pentru a
scoate în evidență partea de propoziție exprimată de pronume, trebuie folosită forma
accentuată a acestuia. În română și în franceză uneori trebuie folosite ambele forme în aceeași
propoziție:

 ro Pe tine te aștept, Vouă nu vă lipsește nimic[8];

 fr Moi, je vais aller à la plage et toi, qu’est-ce que tu vas faire? „Eu am să merg la
plajă, dar tu ce ai să faci?”[9].

Pronume personale de politețe[modificare | modificare sursă]

În unele limbi există pronume personale specifice pentru destinatarul sau și pentru persoana a
III-a față de care vorbitorul exprimă politețe. Astfel este româna, în care sunt pronume de
două grade diferite de politețe pentru destinatar(i) și pronume de politețe pentru persoana a
III-a:

 dumneata / dumitale – pers. II. sg., grad de politețe mai redus;

 dumneavoastră – pers. II. sg./pl., grad de politețe mai ridicat;
 dumnealui, dumneasa / dumisale, dumnealor – pers. III.

Tot pentru exprimarea a două grade diferite de politețe există pronume personale specifice și
în maghiară, dar numai pentru destinatar(i): maga „dumneata” (pl. maguk), ön
„dumneavoastră” sg., önök „dumneavoastră” pl. Spre deosebire de română, aceste persoane
sunt morfologic de persoana a III-a, verbul asociat cu ele fiind tot la această persoană[10].

În limba spaniolă pronumele de politețe pentru destinatar este unul singur, tot de persoana a
III-a: usted „dumneavoastră” sg., ustedes „dumneavoastră” pl.[11].

Sintaxa pronumelui personal[modificare | modificare

sursă]
Pronumele personal îndeplinește în esență aceleași funcții sintactice ca substantivul[7].

Există diferențe între limbi în ceea ce privește necesitatea folosirii pronumelui personal. În
limbile în care flexiunea verbului este dezvoltată, adică există desinențe care disting bine
persoanele, folosirea pronumelui personal cu funcția de subiect nu este obligatorie, acesta
fiind utilizat numai dacă se dorește scoaterea în evidență a persoanei. Astfel de limbi sunt, de
pildă, româna, spaniola, limbile slave, maghiara etc. Sunt limbi în care forma verbală nu
poate deloc sau aproape deloc să includă persoana subiectului, de exemplu engleza sau
franceza, și în care subiectul trebuie exprimat printr-un cuvânt aparte, la persoana I și a II-a
acesta fiind pronumele personal, la persoana a III-a de asemenea, dacă nu este exprimat prin
alt cuvânt. Exemple:

 en I couldn’t tell you „N-aș putea să-ți / să vă spun”, He’s quite tall „E destul de
înalt”[5];
 fr Jean et Bertille, quand venez-vous nous voir? „Jean și Bertille, când veniți pe la
noi?”[12].

Într-o limbă precum maghiara nu este necesară nici exprimarea prin pronume personal a
complementului direct numit definit, atunci când nu se scoate în evidență, fiind exprimat de
desinența verbului cu un asemenea complement, care este diferită de desinența sa atunci când
nu are complement direct definit. De exemplu, arătând pe cineva interlocutorului, vorbitorul
poate întreba: Ismered? „Îl/O cunoști?”[13].

Referințe[modificare | modificare sursă]

1. ^ Constantinescu-Dobridor 1980, p. 339.
2. ^ Avram 1997, pp.154–155; Dubois 2002, pp. 382–383.
3. ^ Delatour 2004, pp. 85–86.
4. ^ Bussmann 1998, p. 883.
5. ^ a b Eastwood 1994, p. 234.
6. ^ Avram 1997, pp. 155–156.
7. ^ a b Jászó 2007, p. 230.
8. ^ Avram 1997, p. 371, p. 376.
9. ^ Delatour 2004, p. 74.
10. ^ Szende 2001, p. 72.
11. ^ Kattán-Ibarra 2005, p. 35.
12. ^ Delatour 2004, p. 73.
13. ^ Szende 2001, p. 403.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

 Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, Humanitas, București, 1997, ISBN 973-28-
0769-5
 en Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics
(Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-
203-98005-0 (accesat la 19 martie 2017)
 fr Delatour, Yvonne et al., Nouvelle grammaire du français (Noua gramatică a
francezei), Paris, Hachette, 2004 ISBN 2-01-155271-0 (accesat la 19 martie 2017)
 Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Mic dicționar de terminologie lingvistică,
București, Albatros, 1980
 fr Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris,
Larousse-Bordas/VUEF, 2002
 en Eastwood, John, Oxford Guide to English Grammar (Ghidul Oxford al gramaticii
engleze), Oxford, Oxford University Press, 1994, ISBN 0-19-431351-4 (accesat la 19
martie 2017)
  hu Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a
VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5 (accesat la 19 martie
2017)
 en Kattán-Ibarra, Juan; Pountain, Christopher J., Modern Spanish Grammar. A
practical guide (Gramatica limbii spaniole moderne. Ghid practic), ediția a II-a,
Londra / New York, Routledge, 2005, ISBN 0-203-42831-5
 fr Szende, Thomas; Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois
(Gramatica fundamentală a limbii maghiare), Langues et mondes – l'Asiathèque,
Paris, 2001, ISBN 2-911053-61-3

<img src="//ro.wikipedia.org/wiki/Special:CentralAutoLogin/start?type=1x1" alt="" title=""

width="1" height="1" style="border: none; position: absolute;" />
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pronume_personal&oldid=12105169
Categorie:

 Pronume

ÎN GRAMATICĂ, VERBUL ESTE O PARTE DE VORBIRE CARE EXPRIMĂ ÎN

GENERAL O ACȚIUNE, ca de exemplu a alerga, a construi. Tot în categoria verbelor
intră și o serie de alte cuvinte care, deși nu exprimă acțiunea propriu-zisă îndeplinită de
subiect, din punct de vedere morfologic se comportă identic. Astfel, există verbe care
exprimă existența sau starea (a fi, a sta), recepționarea pasivă a unei acțiuni exterioare (a
primi, a auzi), o transformare (a crește, a dispărea) etc.

Termenul verb vine în românește din franțuzescul verbe, cu același sens, și care la rîndul lui
provine din latinescul verbum (cuvînt, verb). Romanii au preluat noțiunea din grecește, unde
rhema avea același sens.

Datorită importanței sale în comunicare, verbul este una dintre cele două părți de vorbire
prezente în toate limbile, cealaltă fiind substantivul. În multe limbi, inclusiv limba română,
cele mai scurte propoziții corecte gramatical și cu sens de sine stătător sunt cele care conțin
un verb.[1]

Cuprins
[ascunde]

 1 Categorii de verbe
o 1.1 Valență
o 1.2 Predicativ
o 1.3 Verbe auxiliare
o 1.4 Verbe copulative
 2 Flexiune în limba română
o 2.1 Mod
 2.1.1 Moduri personale
 2.1.1.1 Forme verbale predicative
 2.1.2 Moduri nepersonale
 2.1.2.1 Forme verbale nepredicative
o 2.2 Diateza
  3 Note
 4 Bibliografie
 5 Legături externe

Categorii de verbe[modificare | modificare sursă]

Valență[modificare | modificare sursă]

Valența este un concept (similar cu acela din chimie) prin care se precizează cîte conexiuni
pot lega verbul de alte părți de vorbire. Astfel valența poate fi:

0 pentru verbele impersonale. De exemplu, referentul verbului a ploua nu interacționează cu

niciun alt obiect: "Plouă de două zile."

1 pentru verbele intranzitive. De exemplu, acțiunea denumită de verbul a alerga are o

singură conexiune, și anume cu subiectul: "Copiii alergau printre copaci."

2 pentru verbele tranzitive. De exemplu, verbul a bea este legat atît de subiect cît și de
complementul direct: "Ion a băut toată apa din sticlă."

3 pentru verbele numite bitranzitive. De exemplu, verbul a spune se leagă de subiect, de

complementul direct și de complementul indirect: "Bunica îi spune nepotului povestea cu
ursul."

Predicativ[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Verb predicativ.

Verbele predicative (sau personale) sunt verbele la moduri predicative. Verbul predicativ are
întotdeauna funcția sintactică de predicat verbal.

Modurile predicative sunt:

Indicativ (se formează la toate timpurile). Exemplu: „Eu citesc”. Conjunctiv. Exemplu: „Eu
trebuie să citesc”. Condițional-optativ. Exemplu: „Eu aṣ citi”. Imperativ (se formează numai
în propoziții exclamative la persoana a doua singular și plural). Exemplu: „Citește!”

Verbe auxiliare[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Verb auxiliar.

Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele de mai jos
verbele auxiliare sunt subliniate:

În română: Spectacolul a fost superb, dar aș fi vrut să fie mai lung.

În engleză: Will you replace the window John has broken? (Schimbi tu geamul pe care l-a
spart John?)
 În franceză: Les invités sont déjà arrivés, mais je ne leur ai pas encore parlé. (Invitații au sosit
deja, dar încă n-am vorbit cu ei.)

În japoneză: 鈴木さんは太ってきたけど言われたくないみたい。 (Doamna Suzuki s-a

îngrășat, dar se pare că nu vrea să i se spună.)

Verbe copulative[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Verb copulativ.

Când predicatul unei propoziții se exprimă printr-un nume predicativ, cuvîntul de legătură
dintre acesta și subiect se numește copulă. În multe limbi acest cuvînt este un verb, numit în
această poziție verb copulativ. De exemplu, în propoziția "[...] iubirea de moșie e un zid [...]"
verbul "e" este un astfel de verb.

Sunt verbe copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a ieși, a se face, a rămâne, a părea, a însemna,
a reprezenta.

Flexiune în limba română[modificare | modificare sursă]

În limba română forma verbelor se modifică în timpul vorbirii în funcție de persoana,
numărul și uneori genul subiectului. De asemenea, prin conjugare, verbul își poate schimba
forma în funcție de alți parametri, precum timpul, modul, aspectul sau diateza.

Există verbe, numite defective, a căror conjugare este incompletă, din paradigma lor lipsind o
parte din forme.

În limba română verbele se clasifică adesea în funcție de terminația de la modul infinitiv în

patru grupe, numite conjugări:

 conjugarea I, verbe terminate în -a: a lucra, a cînta, a crea,[2] a veghea;[3]

 conjugarea a II-a, verbe terminate în -ea: a avea, a vedea, a cădea;
 conjugarea a III-a, verbe terminate în -e: a face, a crede, a cere, a merge;
 conjugarea a IV-a, verbe terminate în -i sau -î: a citi, a fugi, a coborî, a hotărî.

Această clasificare în patru grupe de conjugare se face mai degrabă în scopuri didactice și are
o valoare practică limitată. Astfel, de exemplu, deși verbele a purta și a scurta se comportă
diferit în timpul conjugării — eu port, dar eu scurtez — asemănarea formală a infinitivului le
pune în aceeași grupă. Analiza detaliată a fenomenelor morfologice duce la concluzia că
verbele limbii române se organizează în circa 11 grupe (numărul precis depinde de tratarea
verbelor rare ca excepții sau ca formînd grupe mici) și că, dacă se ține cont de toate tipurile
de alternanțe fonetice, numărul grupelor ajunge la cîteva zeci, fără a include verbele
neregulate.

Mod[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Mod (gramatică).

Modul este o categorie gramaticală, specifică verbului, care indică raportarea la realitate a
acțiunii sau a stării exprimate de verbul respectiv. El este asociat cu alte categorii ale
verbului, ca timpul și aspectul.

Moduri personale[modificare | modificare sursă]

Forme verbale predicative[modificare | modificare sursă]

În limba română există cinci moduri personale. Aceste moduri personale au rol numai de
predicat.

Indicativ

 Prezent: Învăț, înveți, învață, învățăm, învățați, învață

 Trecut:

 Perfect compus - exprimă un proces trecut și încheiat dar neprecizat în timp

Am învățat, ai..., a..., am..., ați..., au învățat

 Imperfect - exprimă un proces trecut dar neterminat în momentul vorbirii

Învățam, învățai, învăța, învățam, învățați, învățau

 Mai mult ca perfect - exprimă un proces trecut și încheiat înaintea altui proces
trecut și încheiat

Învățasem, învățaseși, învățase, învățaserăm, învățaserăți, învățaseră

 Perfect simplu - exprimă un proces trecut și încheiat momentan sau într-un interval
de timp delimitat

Învățai, învățași, învăță, învățarăm, învățarăți, învățară

 Viitor: Voi învăța, vei..., va..., vom..., veți..., vor învăța

 Viitor anterior: Voi fi învățat, vei..., va..., vom..., veți..., vor fi învățat
 Viitor popular: O să învăț, o să înveți, o să învețe, o să învățăm, o să învățați, o să învețe

Condițional-optativ

 Prezent:

 Aceste scînduri ar fi cam greu de ridicat.

 M-aș duce dar n-am chef.
 Chestiile astea nu v-ar ajuta cu nimic.
 Ți-aș da-o dar am pierdut-o.

 Perfect:

 Aceste scînduri ar fi fost cam greu de ridicat.

  M-aș fi dus dar n-aveam chef.
 Chestiile astea nu v-ar fi ajutat cu nimic.
 Ți-aș fi dat-o dar am pierdut-o.

Imperativ. Modul imperativ este un mod personal (predicativ) care exprimă o poruncă
(imperativ își are originea în latinescul „imperare”, care înseamnă a porunci), un îndemn, o
rugăminte sau un sfat:

 Pleacă!
 Scoală-te!
 Urmărește-i!
 Povestiți-ne!

Conjunctiv

 Prezent:

 Mi-aș dori să pot.

 Vrem ca tu să ne arăți.
 Majoritatea copiilor nu vor decît să se joace.

 Perfect:

 Mi-aș dori să fi putut.

 Voiam ca tu să ne fi arătat.
 Mai bine ar fi fost să ne fi dus altundeva.

Prezumtiv

 Prezent:

 Crezi că o fi acolo?
 Ne-or vedea dacă-l facem aici?
 S-or duce fără noi?

 Perfect:

 L-o fi mîncat?
 O fi fost în sală?
 O fi plecat deja, dar nu sînt sigur.

Moduri nepersonale[modificare | modificare sursă]

Forme verbale nepredicative[modificare | modificare sursă]

Formele verbale nepredicative/nepersonale sînt uneori considerate moduri împreună cu cele

personale, dar, din cauza unor diferențe fundamentale în de natură semantică, morfologică și
sintactică, în gramatica modernă sînt luate separat. În limba română există patru forme
verbale nepredicative. Acestea nu au rol de predicat.
Infinitiv

 Ți-am dat-o pentru a te ghida.

 A se păstra în loc răcoros și uscat.
 A învăța bine o limbă străină poate dura ani.
 Au luat-o fără a ști ce să facă cu ea.

Participiu

 Pariul a fost mărit.

 Căsătoria ne va fi binecuvîntată.
 Hoții erau înconjurați.
 Cămășile au fost șifonate.

Gerunziu

 M-am încălțat în grabă, uitînd să mă leg la șireturi.

 I-a enervat pe toți, netăcînd din gură.
 M-am trezit, nemaiputînd dormi.
 Ne-am dus la piață gîndindu-ne la ce să cumpărăm.

Supinul este o formă impersonală și nepredicativă a verbului avînd în general trăsături

substantivale:

 Mersul pe jos este sănătos.

 Nu mă deranjează lătratul cîinilor.
 A răcit după atîta așteptat în ploaie.
 Frigul nu mai este de suportat.
 Fumatul interzis!

Diateza[modificare | modificare sursă]

Prin diateză se exprimă relația dintre acțiune și participanții la aceasta: agentul (cel care face
acțiunea) și pacientul (cel care suferă consecințele acțiunii). În funcție de definiția exactă a
diatezei și de criteriile care decurg din definiție, limba română are un număr de diateze care
variază între două și șase. În toate analizele apar diateza activă și cea pasivă, la care se mai
pot adăuga următoarele diateze: reflexivă, impersonală, reciprocă și dinamică. Gramatica
limbii române (Editura Academiei, 2005) propune un sistem de trei diateze aflate în două
relații de opoziție: activă vs pasivă și activă vs impersonală, renunțînd astfel la diateza
reflexivă.[4]

Exemple:

 Diateza activă în contrast cu cea pasivă: Copiii au cules cireșe. - Cireșele au fost culese de
copii.
 Diateza activă în contrast cu cea impersonală: Salariații cîștigă mult. - Se cîștigă mult.

Note[modificare | modificare sursă]

 1. ^ Ca fapt divers, este remarcabilă creația literară Le train de nulle part („Trenul de nicăieri”)
a lui Michel Dansel, (publicată în 2004 sub pseudonimul Michel Thaler), care pe parcursul a
233 de pagini nu conține niciun verb.
2. ^ Verbul a crea și altele care se termină în hiatul ea aparțin de conjugarea I.
3. ^ Verbul a veghea și altele care se termină în -chea și -ghea aparțin de conjugarea I. Acest
lucru este determinat de procesele morfologice prin care trec astfel de verbe.
4. ^ Gramatica limbii române, vol. I, p. 480

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 Academia Română, Gramatica limbii române (coordonator Valeria Guțu Romalo), Editura
Academiei Române, București, 2005 (capitolul despre verbe: Vol. I „Cuvântul”, p. 323)
 Definiția verbului, la DEX online
 en Etimologia cuvîntului "verb", la American Heritage Dictionary of the English Language

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Verbix: program de conjugare de verbe în multe limbi (Atenție, unele verbe sînt conjugate
greșit.)
 Conjugare verbe, flexionare și deflexionare

[arată]

v•d•m

Morfologie

[arată]

Parte de vorbire flexibilă

Adjectiv Demonstrativ • Interogativ • Negativ • Nehotărât • Pronominal • Relativ
Articol Demonstrativ/Adjectival • Hotărât-Nehotărât • Posesiv/Genitival • Procilitic-Enclitic
Numeral Adverbial • Cardinal • Colectiv • Distributiv • Fracționar • Multiplicativ • Ordinal
Demonstrativ • Interogativ • De întărire • Nehotărât • Personal de politețe •
Pronume
Posesiv • Reflexiv • Relativ
Substantiv Comun • Propriu
Auxiliar • Copulativ • Defectiv • Personal-Impersonal • Predicativ-Nepredicativ •
Verb
Tranzitiv-Intranzitiv
[arată]
 Parte de vorbire neflexibilă
Adverb Predicativ • Relativ
Conjuncție Coordonatoare • Subordonatoare •
Interjecție •
Prepoziție Simplă-Compusă •
Locuțiune Adjectivală • Adverbială • Conjuncțională • Substantivală • Verbală •Prepozițională