1.

Scurt istoric al gradelor de comparaţie

Una dintre modificările cele mai importante petrecute în flexiunea românească în

raport cu cea latinească apare la categoria gramaticală a comparaţiei, care în limba latină se
realiza sintetic (cu ajutorul sufixelor -ilor / -ius, -issimus / -issima, -issimum etc.), iar în limba
română este - cu excepţii nesemnificative - analitică. Această schimbare a tipului de flexiune
s-a realizat de-a lungul secolelor, primele texte româneşti atestând o situaţie a formelor pentru
comparaţie moştenite din latină (iar altele nu existau atunci).
În limba latină existau două clase de adjective :
- adjective care aveau la nominativ singular -us pentru masculin, -a pentru feminin,
-um pentru neutru, sau -er pentru masculin ,-a pentru feminin, -um pentru neutru;
- adjective care aveau la nominativ singular:
a) două terminaţii: -is pentru masculin şi feminin, -e pentru neutru : fortis, forte
(puternic) ; în această clasă existau treisprezece adjective cu trei terminaţii, -er pentru
masculin, -is pentru feminin, -e pentru neutru : acer, acris, acre (ager) care au apărut ca
urmare a pierderii de nominativ singular -is, rămânând cu radicalul în -r ;
b) o singură terminaţie pentru toate genurile, variabilă : felix (genitiv singular felicis)
(fericit).
Toate aceste adjective se declinau după regulile declinării substantivale, în funcţie de
terminaţiile de la nominativ, gradul pozitiv ; el se acordă în gen şi caz cu substantivul
determinat.
În limba latină adjectivul are trei grade de comparaţie: pozitiv, comparativ şi
superlativ.
Gradul comparativ poate fi:
- de egalitate – se formează analitic, cu ajutorul adverbului aeque + adjectivul la
gradul pozitiv; pentru al doilea termen al comparaţiei se foloseşte atque sau ac: Caius aeque
altus ac Iulius est. ( Caius este la fel de înalt ca şi Iulius).
- de inferioritate –se formează analitic cu ajutorul adverbului minus + adjectivul la
gradul pozitiv: Caius minus altus quam Iulius est. (Caius este mai puţin înalt decât Iulius).

1
 - de superioritate – se formează sintetic, înlăturând desinenţa genitivului singular de la
gradul pozitiv şi adăugând la radical sufixele: -ior pentru masculin şi feminin la nominativ
singular şi -ius pentru neutru nominativ singular.
Această regulă se aplică atât adjectivelor care se declină la gradul pozitiv după
declinările I şi a II-a, cât şi celor care se declină după declinarea a III-a. Comparativul de
superioritate se declină ca şi adjectivele cu două terminaţii, urmând declinarea a III-a cu tema
consonantică: Caius altior quam Iulius est. (Caius este mai înalt decât Iulius).
Atât la gradul comparativ de inferioritate, cât şi la cel de superioritate, cel de al doilea
termen al comparaţiei se exprimă:
1. În acelaşi caz cu primul termen + adverbul quam (decât): Caius altior quam Iulius est.
2. În ablativ: Caius altior Iulio est.
Al doilea termen al comparaţiei are funcţia de complement al comparativului.
Gradul superlativ se formează:
a) Înlocuind desinenţa genitivului cu sufixele: -(is)simus pentru masculin, -(is)sima
pentru feminin, -(is)simum pentru neutru. Această regulă se aplica majorităţii adjectivelor.
b) Adjectivele care au nominativul singular în -er pentru masculin, -a pentru feminin,
-um pentru neutru şi cele în -er pentru masculin, -is pentru feminin, -e pentru neutru la
superlativ primesc sufixul -rimus,- rima, -rimum (adăugat nominativului masculin).
c) Adjectivele: facilis, difficilis, similis, dissimilis, şi humilis formează superlativul cu
ajutorul sufixelor -limus, -lima, -limum (adăugat temei).
În ceea ce priveşte adverbul în limba latină, în general, numai adverbele de mod care
provin din adjective pot avea grade de comparaţie. Comparativul adverbelor este identic cu
comparativul neutru al adjectivelor
Exemplu: adjectivul longus, -a, -um < longior, -ius;
adverbul longe < longius
Superlativul adverbului se obţine din superlativul adjectivului, înlocuindu-se
terminaţia -us prin -e.
Exemplu: adjectivul longissimus, -a, -um > longissime
pulcherrimus, -a, -um > pulcherrime
facillimus, -a, -um > facillime
Urmărind utilizarea gradelor de comparaţie în limba română veche, găsim că sunt
inexistente formele comparativului de egalitate şi de inferioritate şi că frecvenţa cea mai mare

2
o are gradul pozitiv, care continuă forma moştenită din latină (bun, frumos, înalt etc.). Dintre
formele create pe terenul limbii române poate fi considerată încetăţenită – pentru că are o
frecvenţă relativ mare – doar aceea a comparativului de superioritate, construită cu adverbul
-flectiv mai (mai tânăr, mai înţelept, mai tare etc.). Despre formele superlativului relativ nu
se poate vorbi decât în câteva contexte insuficient de clare, care pot fi interpretate ca
superlative relative sau ca adjective pronominale demonstrative urmate de adjective la
comparativul de superioritate („era fiul lui cela mai marele la sate”). Cât priveşte superlativul
absolut, trei tipuri de structuri sunt susceptibile de a fi considerate ca atare: una cu adverbul-
flectiv mult („mult milostiv iaste”); la unii scriitori moderni cunoscători ai limbii vechi,
această structură este folosită uneori cu intenţie expresivă: „o mult smerită rugă”); alta cu
adverbul foarte, care ar putea fi considerat flectiv („eramu foarte vihoriţi”); foarte exprimând
ideea de superlativ apare uneori, cu intenţie expresivă, la unii scriitori moderni: (cucul supărat
foarte), alta cu prea asimilabil unui pseudoprefix („preaiubitori”).
Structurile de acest fel se păstrează uneori până astăzi mai ales în limbajul bisericesc:
preacucernic, preacuvios, preafericit etc.
De la epoca veche la epoca modernă a limbii române, categoria gramaticală a
comparaţiei se dezvoltă nu numai în sensul consolidării aspectelor opozabile atestate în textele
vechi, ci şi al apariţiei – în scris – a unor aspecte opozabile inexistente în primele texte de
limba română. În ultimul timp în teoria limbii comparaţia adjectivului a preocupat pe
specialişti în sensul căutării unor noi soluţii la probleme – teoretice şi practice – insuficient
elucidate în gramatica clasică mai veche. În această privinţă, meritorii sunt sublinierile unor
distincţii, cum ar fi aceea vizând cele două laturi interdependente care interesează la categoria
gramaticală a comparaţiei, şi anume intensitatea caracteristicilor, care poate fi zero,
intermediară şi superioară şi comparaţia caracteristicilor, care trimite - cu anumite restricţii şi
nuanţări - la gradul pozitiv, gradul comparativ şi gradul superlativ.
În română există şi comparaţia a două sau mai multe caracteristici aparţinând aceleiaşi
entităţi, în contexte ca: Alexandru e mai silitor (mai puţin silitor) decât inteligent.
Comparativul şi superlativul sintetic din latina clasică au fost înlocuite, în limba română, prin
forme analitice potrivit unei tendinţe spre concretizare.

3
 2. Morfologia gradelor de comparaţie

2.1. Adjectivul. Consideraţii generale.

Pentru început, vom defini adjectivul ca fiind acea clasă lexico-gramaticală care
conţine cuvinte caracterizate semantic prin posibilitatea de a exprima însuşiri ale obiectelor
denumite prin substantive. Adjectivul reprezintă clasa cuvintelor flexibile subordonate deci
substantivului, acordându-se cu acesta şi limitându-i extensiunea prin atribuirea unei
informaţii specifice.
Faptul că exprimă caracteristici calitative ale entităţilor relevă o deosebire importantă
între adjective şi substantive: substantivele, indicând numele entităţilor, au ceea ce putem
numi existenţă independentă, deoarece entităţile pe care acestea le numesc fiinţează în mod
obiectiv; adjectivele, însă, exprimând caracteristici calitative ale entităţilor, au ceea ce numim,
prin simetrie, existenţă dependentă, întrucât caracteristicile calitative ale entităţilor pot fi
concepute numai ca „anexe” ale entităţilor. Acest lucru are urmări în planul flexiunii, în sensul
că la adjective trebuie făcută deosebirea între gen, număr şi caz, pe de o parte, şi categoria
gramaticală a comparaţiei, pe de altă parte: genul, numărul şi cazul sunt categorii gramaticale
la substantiv, unde sunt caracterizate şi prin conţinut, şi prin formă, în timp ce la adjectiv
genul, numărul şi cazul au existenţă pur formală, fiind doar - acolo unde este posibil -
rezultat al necesităţilor de acord. Logica acestei deosebiri dintre adjectiv şi substantiv este
evidentă: dacă conţinutul categoriei gramaticale a genului îl constituie genul natural masculin
sau feminin al entităţilor însufleţite şi inexistenţa genului natural la entităţile neînsufleţite,
atunci este firesc ca la caracteristicile calitative ale entităţilor să nu putem vorbi de conţinutul
categorial al genului, pentru că, de exemplu, înalt, alb, greu etc - care reprezintă adjective - nu
au gen natural; dacă conţinutul categoriei gramaticale a numărului îl constituie posibilitatea
entităţilor de a fi considerate izolat sau în grup, atunci la înalt, alb, greu etc. - care sunt entităţi
- nu se poate vorbi de conţinutul categorial al numărului; în sfârşit, dacă conţinutul categoriei

4
gramaticale a cazului îl constituie raporturile dintre entităţi unele faţă de altele sau dintre
entităţi şi caracteristicile lor, atunci la înalt, alb, greu etc.- care nu sunt entităţi – nu se poate
vorbi de conţinutul categorial al cazului. Singura categorie gramaticală a adjectivului –
caracterizată şi prin conţinut categorial, şi prin formă categorială - este comparaţia.
În privinţa funcţiei sintactice, notăm aici doar că - spre deosebire de substantiv, la care
funcţia sintactică este în legătură directă cu o categorie gramaticală, anume, cu aceea a
cazului- la adjectiv funcţia sintactică depinde de context şi nu de formele de gen, număr sau
caz şi nici de categoria gramaticală a comparaţiei. De exemplu, adjectivul bun, depinzând
direct - în contextul în care apare - de un substantiv, are funcţia sintactică de atribut: fie că este
masculin singular nominativ-acuzativ pozitiv [(ca) om bun], fie că este feminin singular
genitiv-dativ comparativ (unei femei mai bune), fie că este masculin plural nominativ-
acuzativ superlativ [(cu ) nişte oameni foarte buni] ş.a.m.d.

2.2. Categoria gramaticală a comparaţiei

Categoria gramaticală a comparaţiei este singura categorie gramaticală a adjectivului

care se caracterizează prin existenţă biplană – formă (mărci specifice) şi conţinut (existenţa
unei însuşiri în acelaşi grad sau în grade diferite, la mai multe obiecte sau la acelaşi obiect în
momente diferite).
Categoria comparaţiei sau a gradelor de comparaţie exprimă raporturile cantitative care
se stabilesc între două obiecte sau procese care prezintă o însuşire comună. În principiu,
numai adjectivele pot avea „gradaţie” sau grade de comparaţie, fiindcă numai ele exprimă
însuşiri, dar în aceeaşi situaţie cu adjectivele sunt adverbele de mod (de „calitate”), care
îndeplinesc pe lângă verb aceeaşi funcţie ca adjectivele pe lângă substantiv, apoi unele
adverbe de loc şi de timp (mai departe, mai târziu) şi, în sfârşit, unele substantive cu sens
general (poet, filozof).
Aceasta a pus şi cele mai multe probleme specialiştilor, fapt care se reflectă în soluţiile
diferite găsite pentru problemele ridicate de această categorie gramaticală. Divergenţele încep
chiar cu terminologia, legată în mod direct de modul cum este concepută această categorie
gramaticală. Astfel, în unele lucrări se vorbeşte numai despre grade de comparaţie, ca de
exemplu, în Gramatica limbii române explicată a lui Corneliu Dimitriu, în altele, despre
categoria gramaticală a intensităţii, ca în Gramatica limbii române de Dumitru Irimia; în

5
lucrarea Limba română contemporană de I. Iordan şi V. Robu sunt incluse aici şi gradele de
comparaţie şi gradele de intensitate. Autorii din urmă fac distincţie între gradele de intensitate
şi gradele de comparaţie.
Gradele de intensitate se exprimă prin sintagme închise implicate într-o singură relaţie
sintactică: în enunţul bătea un vânt din ce în ce mai puternic, sintagma din ce în ce mai
puternic este compatibilă cu o singură relaţie cu termenul regent (un) vânt: întreaga cantitate
de informaţie privind valoarea intensităţii crescânde, progresive, pe care formula adverbială
din ce în ce mai… o atribuie adjectivului puternic, se consumă, prin incluziune, în interiorul
acestei relaţii deplin închise din punct de vedere sintactic, adică este explicabilă imediat. O
asemenea valoare este numită gradul intensităţii crescânde (sau progresive). Paradigma
modelelor de forme care opun valori de intensitate formează sistemul gradelor de intensitate.
Gradele de comparaţie se exprimă prin sintagme deschise, conform părerii lui I.
Coteanu şi V. Robu, care, pe lângă relaţia cu termenul regent, implică structural şi o relaţie
imediată cu un al doilea termen de referinţă comparativă, prezent sau nu în enunţ, şi deci
realizată comparativ in praesentia sau in absentia; astfel, în sintagma pomul (este) mai înalt
decât casa, sintagma mai înalt este disponibilă pentru două relaţii sintactice, dintre care prima
cu termenul pomul iar a doua, spre dreapta, cu termenul de referinţă comparativă decât casa;
aceasta înseamnă că o parte din cantitatea de informaţie privind valoarea intensităţii superioare
rămâne disponibilă pentru a se valorifica semantic prin comparaţie cu al doilea termen de
referinţă, casa, în favoarea termenului din stânga relaţiei pomul; prin urmare, conectivul
relaţional decât actualizează, în acest caz, un raport de nonegalitate, datorită nonidentităţii dintre
termenii de referinţă puşi în comparaţie. În enunţul balena este mamiferul cel mai mare,
sintagma cel mai mare rămâne disponibilă pentru încă o relaţie sintactică comparativă cu un
termen de referinţă neexprimat în textul dat, dar care, chiar în absentia, este necesar pentru
echilibrul sintactic al contextului anterior, pentru a se asigura caracterul obligatoriu imediat al
explicitării, impus de formantul adverbial cel mai…; se înţelege că termenul subiacent de
referinţă este (dintre) mamifere fără presupunerea căruia nu se poate realiza funcţia izolantă a
adverbialului cantitativ cel mai…
Paradigma modelelor de formare care opun valori de intensitate comparată formează
subsistemul gradelor de comparaţie.
Aceiaşi autori identifică şase grade de intensitate: minimă, scăzută, suficientă, mobilă,
maximă şi maximă depăşită (excesivă).

6
 a) Gradul intensităţii minime constituie prima treaptă marcată faţă de baza zero şi are
formanţii adverbiali foarte puţin…, foarte slab.., extrem de puţin…etc., în care adverbialele
slab, puţin sunt precedate de adverbele cantitativ-calitative ale limitei ultime, foarte, extrem
(de), grozav (de), uluitor (de) ş.a.m.d., în general aceleaşi cu care se realizează gradul
intensităţii maxime, aflat la polul opus. Datorită restricţiilor de natură semantică, intensitatea
minimă poate fi marcată la un număr limitat de adjective, cum sunt cele care semnifică
dimensiuni spaţiale şi participiile obiectiv-tranzitive: foarte puţin dispus…, foarte slab
orientat, extrem de puţin orientat etc. Adverbul deloc neagă total calitatea, echivalând-o cu
antonimul adjectivului respectiv: nu e deloc frumos = e urât; un om deloc dispus la concesii
(să facă concesii).
Acest grad al intensităţii minime poate fi utilizat de către vorbitori în special pentru
exprimarea eufemistică a unor însuşiri prin adjectivul antonim. Potrivit DEX, eufemismul este
un „element de limbă care înlocuieşte, în vorbire sau în scris, un cuvânt sau o expresie
neplăcută, vulgară, jignitoare, respectând paralelismul de sens”.
În acest sens se întrebuinţează cel mai adesea gradul intensităţii minime care este
echivalentul superlativului absolut negativ: Andreea este foarte puţin deşteaptă în loc de
Andreea este foarte proastă. Întrebuinţare eufemistică cunoaşte şi comparativul de
inferioritate care este folosit în locul celui de superioritate: Andreea este mai puţin deşteaptă
în loc de Andreea este mai proastă.
b) Gradul intensităţii scăzute, insuficiente se marchează cu adverbialele cantitative
puţin, slab, insuficient, nesatisfăcător: puţin cunoscător, slab pregătit, insuficient orientat,
şedinţă slab organizată.
c) Gradul intensităţii suficiente are ca formanţi adverbialele destul de, de-ajuns de,
suficient de: o fată destul de frumoasă, un băiat de-ajuns de dezvoltat, o părere destul de bună.
d) Gradul intensităţii mobile se poate realiza progresiv sau regresiv, cu adverbialele tot
mai…, din ce în ce mai…, mereu mai…, tot mai… şi mai…. pentru intensitatea progresivă
(crescândă) la care, dacă se adaugă cantitativul puţin – tot mai puţin…, din ce în ce mai puţin
– se obţine valoarea regresivă (descrescândă) a intensităţii mobile: „Umbra morţii se întinde
tot mai mare şi mai mare”; prietenul este din ce în ce mai puţin vesel.
Despre un grad al intensităţii mobile vorbeşte şi D. Irimia, adoptând însă o altă
terminologie şi realizând un alt tip de clasificare. La gradul de intensitate superioară el
vorbeşte de o superioritate progresivă care se realizează atunci când augmentarea intensităţii

7
unei însuşiri la un obiect se produce într-o perspectivă dinamică, în momente succesive:” Din
ce în ce mai singur mă întunec şi îngheţ, / Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.” (M.
Eminescu, după D.Irimia, Gramatica Limbii Române,Iaşi,2004, p. 90).
De asemenea, la gradul de intensitate inferioară se dezvoltă gradul de inferioritate
progresivă, atunci când deosebirile de intensitate sunt situate într-o perspectivă dinamică: El
devine tot mai puţin optimist. Nopţile sunt tot mai puţin frumoase.
e) Gradul intensităţii maxime se marchează (numai la câteva adjective) cu sufixul
-isim – clarisim(ă), rarisim(ă) – şi cu adverbele: foarte, extrem de…, atât de…, cât de…!,
ce…!, de-a binelea, cu vârf şi îndesat, fără tăgadă. Tot aici se înscriu şi o seamă de alte
procedee stilistice, bogate în nuanţe emfatice. De exemplu, unele adverbe sau locuţiuni şi-au
pierdut semnificaţia de bază legată de un semantism negativ, fiind folosite pentru marcarea
intensităţii maxime, chiar în sens pozitiv: amarnic de dulce, straşnic de frumoasă, îngrozitor
de plăcut, teribil de frumoasă etc. Este frecventă şi comparaţia cu obiecte de referinţă
considerate modele ale calităţii date: alb ca varul (= foarte alb); negru ca pana corbului (=
foarte negru); rece ca gheaţa, dulce ca mierea etc; formula comparativă este, însă, aici, un
formant al unei sintagme noncomparative. Sunt şi metafore de intensitate maximă: adormit
buştean (= foarte adânc), singur cuc, enunţuri emfatice marcate suprasegmental ca exclamaţii:
Ce frumos e! Frumoasă eşti iubita mea! Vai, ce frumos!
Intensitatea maximă se mai exprimă şi prin următoarele procedee:
- regenta consecutivei: era frumoasă de-ţi luau ochii;
-subordonata concesivă (introdusă prin cât): cât era de obosit, şi tot venea până la
mine;
-atributiva consecutivă: era un om care nu se mai afla;
-repetarea adjectivului; bătrân- bătrână, leit-poleit, singură-singurică;
-locuţiune adjectivală: era un om să-l pui la rană (- foarte bun), zilele de aur;
-locuţiune adverbială: nervos la culme;
-locuţiune verbală: copilului îi râdea inima de bucurie;
-locuţiune substantivală: era un pui de zgârâie brânză („foarte zgârcit”);
- adjective (adverbe) care sunt expresii ale intensităţii maxime: profesor eminent,
zgomot infernal, femeie irezistibilă, efort suprem; aşa de bună! atât(a) de bun!;
-adverbul mai; când e somnul mai dulce;

8
 -repetarea prin genitiv: voinicul voinicilor, frumoasa frumoaselor, cântarea
cântărilor;
-expresiile: frumoasă rău, frumoasă foc, frumoasă nevoie mare, putred de bogat,
blând din cale afară, sărac lipit pământului;
-diminutive şi augmentative: mâncău, tinerel;
-adverbul foarte: frumoasă foarte;
f) Gradul intensităţii depăşite (excesive) se marchează, în primul rând prin prefixele
şi prefixoidele arhi-, extra-, prea-, supra-, ultra- şi prin adverbialele cantitative de tipul: peste
măsură (de), peste orice limită (de), peste poate (de): arhiplin, extraordinar, răscopt,
preafrumoasă, străvechi, supradimensionat, ultrademagog, peste măsură de obraznic, peste
poate de atent, îndrăzneţ peste orice limită.
Marea majoritate a formelor de actualizare a gradelor de intensitate sunt şi formule
emfatice, valoarea lor afectivă fiind marcată şi suprasegmental printr-o mare varietate de
nuanţări ale intonaţiei.
D. Irimia afirmă, de asemenea, că, atunci „când subiectul vorbitor apreciază că gradul
de intensitate atins de însuşirea unui obiect depăşeşte anumite limite, el dezvoltă o a treia
variantă a superlativului, o variantă în cel mai înalt grad emfatică - superlativul excesiv: „(…)
ca să mediteze pune/Urechile ce-s prea lunge şi coarnele la cerb” (M. Eminescu, după D.
Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi,2004, p .91).
În Gramatica limbii române (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005) se
vorbeşte despre grade de intensitate pentru care se dă următoarea definiţie: „Categoria
intensităţii, numită tradiţional categoria comparaţiei, reprezintă, în grupul nominal,
particularitatea specifică a adjectivului faţă de substantiv şi pronume şi priveşte semantic
adjectivul iar în grupul verbal, adverbul”. După cum se observă, autorii acestei lucrări nu fac
distincţia între gradele de intensitate şi gradele de comparaţie. Ei consideră că este vorba doar
despre o diferenţă terminologică. Se precizează, în continuare că intensitatea unei însuşiri
poate fi comparabilă (evaluarea având ca temei comparaţia) sau noncomparabilă. Evaluarea
comparativă a intensităţii unei însuşiri poate fi considerată obiectivă şi subiectivă
(apreciativă), ultima exprimându-se mai ales prin superlativ absolut (cu diferite nuanţe
semantice) şi prin pozitiv.
Gradele de intensitate sunt exprimate cu ajutorul unor mărci gramaticale analitice,
totdeauna antepuse, ca şi prin mijloace expresive – sintactice, fonetice sau lexicale – mai mult

9
sau mai puţin gramaticalizate. În cazul adjectivului, dintre mărcile gradelor de intensitate
numai formantul cel (din structura cel mai + adjectiv) este variabil în raport cu genul, numărul
şi cazul: omul cel mai bun, omului celui mai bun etc., celelalte sunt invariabile. Atunci când
însoţeşte un adverb cel este invariabil (ei cântă cel mai bine).
Intensitatea comparată a unei însuşiri poate fi apreciată ca având acelaşi grad sau grade
diferite pentru două sau mai multe obiecte sau pentru acelaşi obiect în împrejurări diferite.
Într-o comparaţie explicită a gradului de intensitate sunt implicaţi totdeauna doi termeni:
termenul (nominalul) comparat şi reperul comparaţiei (vezi Gramatica Academiei, vol. I,
Bucureşti, 2005, p.154).
Comparaţia are în vedere :
- două sau mai multe obiecte: din aceeaşi clasă (Ion este cel mai bun dintre elevi) sau
din clase diferite („Tălpile sunt mai îndepărtate de creştet / decât trecutul de prezent”. N.
Stănescu, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 154);
- un obiect în împrejurări diferite („A putut trimite cu primejdie mai puţină decât
oricând răvaşul său”. M. Sadoveanu, A inventa o floare, după Gramatica Academiei, vol I,
Bucureşti, 2005, p.154).
- două însuşiri ale aceluiaşi obiect („Ea, mai mult speriată decât încântată, se întreba
ce i-a venit”. H. Gârbea, Enigme; după Gramatica Academiei, vol I, Bucureşti, 2005, p. 154).
Reperul comparaţiei poate fi exprimat nonpropoziţional sau poate avea o realizare
propoziţională; uneori neexprimat, dar deductibil, reperul comparaţiei poate fi:
- complement introdus prin: ca, de, decât la fel cu, din, dintre etc. („Pe părul lor…
bălai şi moale ca şi auru-n spice…” M. Eminescu, Muşat şi ursitorile , după Gramatica
Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 155);
- complement sau atribut fără element de legătură („Limba românească nu-mi păruse
niciodată mai frumoasă.” T Vianu, Jurnal; „Este cea mai bună bucătăreasă moldoveancă”, „ar
fi cea mai mare fericire a mea”. M. Eliade, Maitreyi, după Gramatica Academiei, vol I,
Bucureşti, 2005, p. 155);
- propoziţie completivă sau atributivă („Era mai înţelept de cum îl cunoscusem”. „Cel
mai frumos cer care mi-a fost dat să-l văd vreodată”. M. Eliade, Maitreyi, după Gramatica
Academiei, vol I, Bucureşti, 2005, p. 155).
Reperul comparaţiei poate lipsi şi, în acest caz, avem de-a face cu întrebuinţarea
absolută a unor grade de intensitate care admit comparaţia: Este cea mai frumoasă haină.

10
 Din punctul de vedere al lui Corneliu Dimitriu, conţinutul categoriei gramaticale a
comparaţiei îl constituie intensitatea caracteristicilor existente la entităţi, care intensitate poate
fi considerată de vorbitori şi în măsură „obişnuită”, în sensul că nu atrage atenţia prin
augmentare sau diminuare şi în măsură mai mare sau mai mică decât cea „obişnuită” şi în
măsură superioară în raport cu cea „obişnuită”. Astfel imaginată, intensitatea caracteristicii
nu reprezintă un datum, ci este rezultatul comparaţiei (explicite sau implicite) făcute de
vorbitor, fie – de obicei – a unei singure caracteristici la aceeaşi entitate în circumstanţe
diferite ori la două sau mai multe entităţi indiferent de circumstanţe, fie – rar – a două / mai
multe caracteristici ale unei singure entităţi de regulă în aceleaşi circumstanţe, iar uneori în
circumstanţe diferite. Admiţând atât comparaţia explicită, cât şi comparaţia implicită şi,
cunoscând că în mod logic comparaţia presupune (minimum) doi termeni, urmează că la
categoria gramaticală a comparaţiei putem vorbi de doi termeni: primul termen este
întotdeauna exprimat, pentru că este reprezentat prin adjectivul comparat care – indiferent de
funcţia sintactică – arată caracteristica cu o anumită intensitate („obişnuită”, mai mare/mai
mică, în măsură superioară); al doilea termen, exprimat doar uneori (când vorbim de
comparaţie explicită), arată cu ce sau cu cine se face comparaţia ce permite – în calitate de
reper – aprecierea privitoare la măsura intensităţii caracteristicii, pe care măsură, însă, nu o
modifică, ci doar o pune în evidenţă; el (adică al doilea termen) poate indica: o altă
circumstanţă (decât cea avută în vedere prin primul termen); o altă caracteristică (decât cea
indicată prin primul termen) existenţa, în aceleaşi circumstanţe sau în circumstanţe diferite, la
aceeaşi entitate.
În legătură cu al doilea termen, care este exterior adjectivului comparat, acesta poate
apărea, fără a fi indispensabil, pe lângă un adjectiv indicând orice măsură a intensităţii
caracteristicii. Aşadar, al doilea termen poate apărea şi în dependenţă de un adjectiv
exprimând o caracteristică la care intensitatea este în măsura „obişnuită” (ochi albaştri ca
cerul) şi în dependenţă de un adjectiv exprimând o caracteristică la care intensitatea este în
măsură absolută (Această traducere este foarte bună în comparaţie cu altele). Al doilea
termen însă poate şi să nu fie exprimat, când considerăm că avem de-a face cu o comparaţie
implicită. Această situaţie apare cel mai frecvent la adjectivele cu intensitate în măsură
„obişnuită” sau în măsură superioară absolută: despre un om se poate spune că în anumite
circumstanţe este bun sau foarte bun numai dacă se are în vedere că acelaşi om în alte
circumstanţe sau alt om, indiferent de circumstanţe, este mai bun, mai puţin bun etc. Destul de

11
frecvent al doilea termen poate să nu fie exprimat şi atunci când intensitatea caracteristicii
exprimate de adjectiv este în măsură mai mare ori mai mică decât cea „obişnuită” sau în
măsură superioară relativă în raport cu cea „obişnuită”: un om poate fi, în anumite
circumstanţe, mai bun, mai puţin bun sau cel mai bun numai dacă avem în vedere că acelaşi
om în alte circumstanţe sau alt om, indiferent de circumstanţe, este bun, foarte bun etc. În
cazuri rare şi numai dacă se poate deduce cu uşurinţă din context, al doilea termen poate să nu
fie exprimat şi când măsura intensităţii adjectivului avut în vedere este aceeaşi la entitatea dată
în circumstanţe diferite sau la entităţi diferite indiferent de circumstanţe: astăzi el este la fel
de bun (ca ieri), el este tot aşa de vesel (ca ea) etc.
Pentru a pune în lumină forma comparaţiei, este necesar, pe de o parte, să luăm în
consideraţie toate aspectele opozabile de la această categorie gramaticală, iar pe de altă parte,
să ţinem cont de tipul de flexiune – analitic şi sintetic – posibil la comparaţia adjectivelor
româneşti. Procedând în acest fel, găsim că la flexiunea analitică, unde – la adjectivele care
acceptă comparaţia – pot apărea toate aspectele opozabile ale acestei categorii gramaticale,
mărcile sunt atât concrete, când sunt constituite din cuvinte-flective, cât şi abstracte (zero),
prin opoziţie cu mărcile concrete.
Mărcile concrete, care apar la formele ce indică intensitatea în măsura mai mare, mai
mică sau superioară – relativă şi absolută – sunt reprezentate prin următoarele (categorii de)
cuvinte-flectiv:
- adverbul-flectiv mai, când intensitatea este mai mare decât cea „obişnuită”: mai înalt
etc.;
- perifraza adverbială-flectiv mai puţin, când intensitatea este în măsură mai mică
decât cea „ obişnuită”: mai puţin înalt, etc.
- perifraze adverbiale-flectiv de tipul: la fel ca, la fel de, tot aşa de etc., când
intensitatea este aceeaşi ca la al doilea termen, putând fi, adică, în măsură mai mare, mai mică,
superioară sau „ obişnuită”: X este la fel de înalt caY etc.;
- perifraza-flectiv variabilă după gen, număr şi caz cel (cea, cei etc.) mai, când
intensitatea este în măsură superioară relativă pozitivă: cel mai înalt etc.;
- adverbe-flectiv – sintetice şi perifrastice – de tipul: foarte tare , prea, grozav de,
teribil de etc., când intensitatea este în măsură superioară absolută pozitivă: foarte înalt etc.;

12
 - perifraze-adverbiale de tipul foarte puţin, tare puţin, prea puţin, grozav de puţin,
teribil de puţin etc., când intensitatea este în măsură superioară absolută negativă: foarte puţin
înalt etc.
Prin opoziţie cu aceste mărci concrete care apar la intensitatea mai mare, mai mică şi
superioară, la intensitatea în măsură „obişnuită” marca este zero precedând adjectivul, ceea ce,
practic, înseamnă, că înaintea adjectivului nu apare nici una din mărcile concrete indicate mai
sus.
Spre deosebire de comparaţia analitică – născută pe terenul limbii române şi utilizată
în toate stilurile funcţionale – pe care o putem considera generală (la toate adjectivele ce
acceptă comparaţia) şi regulată, comparaţia sintetică apare doar la câteva adjective şi este
defectivă (vizează doar intensitatea în măsura superioară absolută pozitivă în raport cu cea
„obişnuită”, rămânând în afară intensitatea în măsură mai mare, mai mică, superioară relativă
şi superioară absolută negativă).
La intensitatea în măsură superioară absolută pozitivă – prin opoziţie cu zero de la
intensitatea în măsura „obişnuită” – marca ar fi:
-sufixul gramatical -isim la un adjectiv ca rarisim, după modelul căruia se mai
formează uneori şi alte adjective, cum ar fi doctisim;
- prefixoide ca arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-, preluate mai ales din sau
după franceză (fr. archiconnu > rom. arhicunoscut, fr. hypercorrect > rom. hipercorect, fr.
suprasensible > rom. suprasensibil etc.), cu ajutorul cărora iau naştere unele formaţii
româneşti de largă sau restrânsă circulaţie, cum ar fi: arhiştiut, extradur, hiperemotiv,
supergreu, suprafin, ultraconfortabil etc.
În lucrarea Limba română contemporană, al cărei coordonator este Ion Coteanu, se
specifică faptul că, sub aspectul semanticii, totalitatea “gradelor de comparaţie” implică
informaţii privind intensitatea şi comparaţia, fără ca fiecare din situaţiile enumerate să comporte
ambele componente: superlativul absolut, de exemplu, presupune aprecierea intensităţii calităţii
(foarte frumos), dar rămâne în afara comparaţiei; pozitivul nu implică nici un fel de precizare
privind intensitatea, dar admite comparaţia (alb ca zăpada).
Comparativul şi superlativul relativ implică, amândouă, precizarea intensităţii pe baza
unei comparaţii. Categoria comparaţiei se realizează numai prin elemente de expresie, care,
raportate la flexiune, au statutul afixelor mobile: au poziţie întotdeauna proclitică faţă de
radical şi nu fuzionează cu acesta – o casă mai veche, casa cea mai veche etc.

13
 În gramaticile curente, ca şi în discuţii de ordin gramatical, se afirmă, de obicei, că
există trei grade de comparaţie : pozitivul, comparativul şi superlativul, cu subdiviziunile care
se creează în mod obişnuit în interiorul acestora. De fapt, numai ultimele două sunt adevărate
grade de comparaţie, fiindcă singure ele implică existenţa unei comparaţii între două sau mai
multe obiecte care posedă aceeaşi însuşire.
Gradul pozitiv reprezintă forma normală a adjectivului, sau, altfel spus, cu ajutorul lui
constatăm existenţa însuşirii la un obiect oarecare, privit izolat, fără să ne referim la alte
obiecte, şi exprimăm constatarea făcută: tovarăş bun, carte frumoasă etc. Pozitivul este
termenul zero, neutru din punctul de vedere al intensităţii, şi constituie punctul de reper la care
se raportează celelalte grade ale intensităţii. El reprezintă forma-tip a adjectivului,
nemodificată formal şi semantic de prezenţa mărcilor de intensitate: om bun, casă mare etc.
Pozitivul poate fi antrenat într-o comparaţie de egalitate, nemarcată (în absenţa
grupărilor locuţionale: la fel de, tot aşa de etc.), gradul de intensitate fiind indicat exclusiv
prin cel de-al doilea termen al comparaţiei (deştept ca tine, sau în inversiune, ca tine de
deştept).Construcţiile cu adjectivul la gradul pozitiv comparat cu un obiect tipic pentru
însuşirea respectivă sunt de cele mai multe ori echivalente semantice ale superlativului
absolut: tare ca piatra, iute ca săgeata; “Uite-i mă căciula, frate,/ Mare cât o zi de post”.
(George Coşbuc, Iarna pe uliţă, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 155).
Ideea de superlativ, neexprimată aici gramatical, este stabilită în raport de cunoştinţele curente
despre însuşirile (calitate, dimensiune etc.) lucrurilor fixate ca puncte de reper.
Adoptând terminologia lui Corneliu Dimitriu, trebuie să precizăm faptul că la gradul
pozitiv intensitatea caracteristicii exprimate prin adjectiv este în măsură “obişnuită” (adică nu
atrage atenţia nici prin diminuare, nici prin augmentare) fiind marcată prin zero ce se opune
atât cuvintelor-flectiv proclitice din flexiunea analitică (bun în opoziţie cu mai bun etc.), cât şi
flectivele propriu-zise proclitice (greu în opoziţie supergreu etc.) şi enclitice (doct în opoziţie
cu doctisim, din flexiunea sintetică). Gradul pozitiv se realizează frecvent într-un singur
termen – reprezentat prin adjectivul comparat – când comparaţia este implicită, iar uneori –
când comparaţia este explicită – prin 2 termeni (adjectivul comparat şi termenul cu care se
face comparaţia), al doilea termen concretizându-se într-un circumstanţial comparativ introdus
prin prepoziţii de tipul: ca, cât etc., sau printr-o propoziţie circumstanţială comparativă
introdusă prin jonctive subordonatoare în frază de felul: cum, cât, precum etc.:
„Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ

14
Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă”;
„S-a dus Pan, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”;
„… un înger blând ca o lacrimă de aur, …cu ochi albaştri şi curioşi,
precum albastru şi curios e adâncul cerului”. (Mihai Eminescu, după Corneliu Dimitriu,
Compendiu de gramatică românească clasică, Iaşi, 2004, p. 124).
Gradul comparativ indică evaluarea intensităţii însuşirii ca superioară, egală sau
inferioară în raport cu aceeaşi însuşire a altui / altor obiecte sau aceluiaşi obiect (în
circumstanţe diferite ) ori în raport cu altă însuşire care trimite fie la acelaşi obiect, fie la
obiecte diferite. Gradul comparativ poate exprima deci egalitatea şi inegalitatea; în ultimul
caz, se disting comparativul de superioritate şi cel de inferioritate. Toate varietăţile
comparativului presupun, din punct de vedere formal, asocierea mărcilor graduale antepuse cu
adjectivul la gradul pozitiv, urmat, de obicei, de reperul comparaţiei. Termenul în raport de
care se face comparaţia poate fi un complement comparativ.
Comparativul de inferioritate arată – prin perifraza adverbială-flectiv mai puţin –
intensitatea caracteristicii în măsură mai mică decât cea “obişnuită” adesea cu o comparaţie
explicită cu al doilea termen concretizat într-un circumstanţial comparativ introdus prin
prepoziţii de felul: ca, decât, în comparaţie cu (Fata este mai puţin înaltă decât băiatul,
Noaptea a fost mai puţin frumoasă ca altădată) sau printr-o propoziţie circumstanţială
comparativă introdusă printr-un jonctiv subordonator în frază de felul: decât, cum, faţă de
cum etc. (Astăzi este mai puţin supărat decât a fost ieri). În cazuri foarte rare, comparaţia este
implicită, al doilea termen rezultând din context: Astăzi împrejurările sunt mai puţin
convenabile prieteniei. D. Irimia foloseşte, pentru comparativul de inferioritate, sintagma
“intensitate inferioară” pe care o defineşte astfel: „Gradul de intensitate inferioară semnifică
manifestarea mai puţin intensă a unei însuşiri la un obiect în raport cu altul sau cu el însuşi
într-un alt moment sau loc: El este mai puţin optimist decât mine. El este mai puţin optimist
ca altădată“ (D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000, p.90).
Comparativul de egalitate este un aspect opozabil ce nu indică o intensitate proprie,
deosebită a caracteristicii acestui aspect, fiind în aceeaşi măsură (deci “obişnuită“, mai mare,
mai mică sau superioară) cu a “reperului”, adică a celui de-al doilea termen : casa lui X este
frumoasă (mai frumoasă, foarte frumoasă etc.) casa lui Y este la fel de frumoasă (deci sau
frumoasă, sau mai frumoasă etc.) ca a lui X. D. Irimia numeşte comparativul de egalitate
intensitate echivalentă pentru care dă următoarea definiţie: „Gradul de intensitate echivalentă

15
semnifică manifestarea unei însuşiri cu aceeaşi intensitate la obiecte diferite sau la acelaşi
obiect în momente sau locuri diferite: Cerul era la fel de albastru ca marea. Marea este la fel
de albastră ca ieri. (D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000, p. 90). Comparativul de
egalitate se formează cu locuţiunile la fel de, tot aşa de, tot atât de, deopotrivă de, plus
adjectivul (la gradul pozitiv), iar reperul comparaţiei este introdus prin ca şi, ca şi, cât, şi cât
şi, sau , dacă este o parte de propoziţie şi prin (precum), după cum, aşa cum, întocmai cum şi
cât dacă este o propoziţie. Reperul introdus prin cât realizează, de obicei, o comparaţie
cantitativă: mare cât casa / cât se poate.
El este la fel de (tot aşa de ,tot atât de, deopotrivă de ) bun ca (ca şi ,cât, cât şi ) ea /
cum ( precum, după cum, aşa cum, întocmai, cum, cât) este şi ea. „Sarea era tot atât de vânătă
ca zahărul.” (Cezar Petrescu, Întunecare, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005,
p. 156); „Hinduismul e tot atât de bun ca şi creştinismul.” (M. Eliade, Maitreyi¸ după
Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 156).
Uneori reperul comparaţiei de egalitate este deductibil din context, termenul al doilea
fiind neexprimat, dar subînţeles, fiind vorba de aceeaşi calitate, raportată la momente diferite:
„A trecut mai mult de o lună de-atunci, şi răul n-a scăzut, frica e la fel de insuportabilă [ca
acum o lună]”. (M. Cărtărescu, Travesti, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005,
p. 156).
Elementul introductiv al reperului poate, de asemenea, să fie parţial neexprimat, dar
recuperabil anaforic: „Migala meşteşugului deopotrivă de scrupulos în cizelarea giganticelor
blocuri şi a minusculelor pietricele.” (G. Munteanu, Istoria, după Gramatica Academiei, vol.
I, Bucureşti, 2005, p. 156), în loc de: şi în cizelarea minusculelor pietricele.
Raportul de intensitate egală poate include două calităţi, fiind exprimat în propoziţie
prin termenii corelativi: tot atât de / pe cât de + adjectiv + cât şi de / pe atât de + adjectiv , iar
în frază prin tot atât de… pe cât de… sau pe cât este de…pe atât este de…: Este pe cât de
cuminte, pe atât de bun., Este tot atât de bun pe cât este de cuminte. / Pe cât este de bun, pe
atât este de cuminte.
Comparaţia de egalitate poate admite, la fel ca şi unele grade ale comparaţiei de
inegalitate, modalizatori adverbiali cu rol de aproximare sau de diminuare ori de specificare a
egalităţii: Repetiţia e aproape la fel de importantă ca cititul. Toate sunt cam deopotrivă de
frumoase. Este exact la fel de prietenos ca şi altădată.

16
 Ion Coteanu vorbeşte de un comparativ de egalitate prescurtat . El dă exemplele: Era
uşoară ca un fulg. Căra saci grei ca plumbul. Era ca un fulg de uşoară. Căra saci ca plumbul
de grei. Toate conţin o comparaţie de egalitate din care lipsesc însă adverbele aşteptate, adică:
era la fel de/ aşa de/ tot aşa(atât) de uşoară ca(şi) un fulg. Căra saci la fel de/aşa de/tot
aşa(atât)de grei ca(şi) plumbul. Situaţia în care adjectivul, deşi este la comparativul de
egalitate(indicat prin ca), nu mai primeşte pe la fel, tot aşa, tot atât este numită comparativ de
egalitate prescurtat.
Comparativul de superioritate indică – prin adverbul-flectiv proclitic mai –
intensitatea caracteristicii în măsură mai mare decât cea „obişnuită”, de obicei printr-o
comparaţie explicită la care al doilea termen este un circumstanţial comparativ introdus prin
prepoziţii de felul ca, decât, în comparaţie cu etc. sau o propoziţie circumstanţială
comparativă introdusă printr-un jonctiv subordonator în frază de felul decât, de cum, faţă de
cum etc.:
„Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăţia de cruce…mai scumpă decât
zilele, mai scumpă decât mireasa.” (M. Eminescu, după C. Dimitriu, Compendiu de gramatică
românească clasică, Iaşi, 2004, p. 124);
„Sunt mai înţelept de cum arăt.” (M. Eminescu, după C. Dimitriu, Compendiu de
gramatică românească clasică, Iaşi, 2004, p. 124);
Uneori comparaţia este implicită, al doilea termen rezultând din context:
„…acei ochi de-un albastru întuneric, care sclipesc în umbra genelor lungi şi devin
mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici.” (M. Eminescu, după C. Dimitriu, Compendiu de
gramatică românească clasică, Iaşi, 2004, p. 124).
Al doilea termen al comparaţiei poate fi in absentia, dar presupus în structura primară:
azi ai ochii mai odihniţi (ca ieri); să alegi un băiat mai priceput (decât acesta); poporul nostru
a ajuns la o viaţă mai bună (decât cea anterioară); Ziua de ieri a fost mai frumoasă (decât cea
de azi).
Există şi o falsă comparaţie după cum rezultă din exemplele:
Mai toţi oamenii visează.
Ce aflase era mai nimic.
Venise mai mort de oboseală.
Adjectivele tot, nimic, mort, fac parte din categoria celor care nu pot avea grade de
comparaţie. Cu toate acestea, propoziţii ca cele de mai sus se întâlnesc în mod curent.

17
Adjectivele amintite nu sunt însă la comparativul de superioritate în nici una dintre cele trei
propoziţii, cum pare la prima vedere, căci mai toţi (oamenii) înseamnă, de fapt, aproape toţi
(oamenii), mai nimic înseamnă aproape nimic iar mai mort înseamnă aproape mort. Ceea ce
induce în eroare este obişnuinţa noastră de a lua pe mai în astfel de situaţii ca adverb de
comparaţie. Dar adverbul mai are şi alte înţelesuri. Unul dintre ele este şi cel de aproape, pe
care îl întâlnim şi în construcţii ca mai, mai să nu te observ de atâta lume.
În Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, se vorbeşte
despre două tipuri de comparativ: comparativul de egalitate şi comparativul de inegalitate.
Comparativul de inferioritate şi cel de superioritate sunt încadrate în clasa denumită
comparativ de inegalitate. D. Irimia numeşte acest comparativ de superioritate intensitate
superioară pe care o defineşte astfel: “Gradul de intensitate superioară semnifică manifestarea
mai intensă a unei însuşiri la un obiect în raport cu altul sau cu el însuşi într-un alt moment sau
loc.” (D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000, p. 20). Gradul de intensitate superioară
poate fi accentuat prin adverbul modalizant de intensificare şi: „în neştiinţa ta eşti şi mai
frumoasă” (M. Eminescu, Proză literară, după D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi,
2000, p.90). Gradele de intensitate superioară şi de intensitate inferioară, aflându-se într-un
raport antitetic, se pot substitui reciproc, concomitent cu substituirea termenilor adjectivali
prin antonimul lor. Enunţul El este mai puţin optimist decât Mihai este sinonim cu enunţul El
este mai pesimist decât Mihai. Această sinonimie permite întrebuinţarea eufemistică a
gradului de inferioritate în locul gradului de superioritate: Maria este mai puţin frumoasă în
loc de Maria este mai urâtă.
Gradul superlativ indică o intensitate maximă a însuşirii şi se realizează ca relativ şi
absolut, fiecare putând exprima superioritatea şi inferioritatea. Corneliu Dimitriu prezintă
patru tipuri de superlativ: superlativ relativ pozitiv, superlativ relativ negativ, superlativ
absolut pozitiv, superlativ absolut negativ (vezi).24
Superlativ relativ pozitiv sau de superioritate arată prin procliza perifrazei-flectiv –
variabilă după gen, număr şi caz cel (cea, cei etc.) mai – că intensitatea caracteristicii
adjectivului ce se constituie în primul termen este în măsura cea mai mare în raport cu al
doilea termen, care trebuie să trimită la cel puţin două elemente. În mod frecvent, al doilea
termen al relativului pozitiv este un complement indirect (în literatura de specialitate, această
determinare sintactică este considerată uneori complement de relaţie, iar alteori complement

24
Corneliu Dimitriu, Compendiu de gramatică românească modernă clasică, Iaşi, 2004, p.125-126

18
de comparaţie/comparativ) introdus prin prepoziţii ca: dintre, din, între etc. (el a fost cel mai
mare dintre fraţi), iar mai rar o propoziţie completivă indirectă introdusă printr-un pronume
relativ precedat de una din aceste prepoziţii (se spune că Matusalem a fost cel mai vârstnic
om din câţi au trăit pe pământ). Al doilea termen poate fi lăsat şi neexprimat, atunci când
deducerea lui din context nu comportă dificultăţi, comparaţia fiind în această situaţie
implicită: el este omul cel mai bun.
Superlativul relativ negativ sau de inferioritate este, ca şi comparativul de
inferioritate, o structură greoaie ce se întrebuinţează rar, în locul lui vorbitorul preferând
superlativul relativ pozitiv al unui adjectiv antonim, pe care îl consideră sinonim (în loc de
omul cel mai puţin rău se spune adesea omul cel mai bun). Intensitatea caracteristicii
adjectivului comparat (primul termen), indicată prin perifraza-flectiv variabilă după gen,
număr şi caz cel (cea, cei etc.) mai puţin , este în măsura cea mai mică în raport cu elementul
cu care se compară (al doilea termen), acesta din urmă fiind reprezentat printr-un complement
indirect introdus printr-o prepoziţie ca: dintre, din, între etc. (el este cel mai puţin vesel dintre
noi) sau, foarte rar, printr-o propoziţie completivă indirectă introdusă printr-un pronume
relativ, precedat de una din prepoziţiile indicate mai sus (el este cel mai puţin vesel din câţi
fac parte din anturajul lui); rarisim, când rezultă din context, al doilea termen poate fi lăsat
neexprimat: el este omul cel mai puţin răzbunător.
Superlativul absolut pozitiv sau de superioritate este aspectul opozabil la care
intensitatea caracteristicii exprimate de adjectiv este în măsură maximă, acest lucru fiind marcat
prin adverbe-flectiv sintetice / perifrastice de felul: foarte, tare, prea, grozav de, teribil de etc.
De obicei, la superlativul absolut pozitiv, comparaţia este implicită, ceea ce înseamnă că se
exprimă doar primul termen: Am văzut un om foarte bun. Uneori însă şi aici poate apărea al
doilea termen, când comparaţia este explicită, concretizată într-un circumstanţial comparativ
introdus prin prepoziţii perifrastice de felul: în comparaţie cu, în raport cu etc. (el este foarte
bun în raport cu ea) sau printr-o propoziţie circumstanţială comparativă introdusă printr-un
pronume relativ precedat de o prepoziţie din cele indicate imediat mai sus (situaţia lui este
foarte bună în raport cu ce se întâmplă cu alţii).
Superlativul absolut negativ sau de inferioritate – la fel cu comparativul de
inferioritate şi cu superlativul relativ negativ – se utilizează rar din cauza structurii greoaie, în
locul lui vorbitorii apelând la superlativul absolut pozitiv al unui adjectiv antonim, chiar dacă
sinonimia nu este absolută (în loc de un om foarte puţin rău, se preferă un om foarte bun).

19
Intensitatea caracteristicii la superlativul absolut negativ – marcată prin perifraze adverbiale
flectiv de felul: foarte puţin, tare puţin, prea puţin, grozav de puţin, teribil de puţin etc.
precedând adjectivul – este în măsură minimă. De cele mai multe ori, superlativul absolut
negativ se realizează într-un singur termen, deci cu comparaţie implicită (s-a petrecut un fapt
foarte puţin plăcut); la comparaţia explicită – întâlnită sporadic – cel de-al doilea termen este
un circumstanţial comparativ introdus printr-o prepoziţie de felul: în comparaţie cu, în raport
cu etc. (această situaţie este foarte puţin convenabilă în raport cu altele) sau o propoziţie
circumstanţială comparativă introdusă printr-un pronume relativ precedat de o prepoziţie
indicată imediat mai sus (la ei lucrurile sunt foarte puţin convenabile în raport cu ceea ce se
petrece la noi).
Superlativul absolut negativ se întrebuinţează cel mai adesea pentru exprimarea
eufemistică a unor însuşiri prin adjectivul antonim: Dana este foarte puţin frumoasă
înseamnă Dana este (foarte) urâtă.
S-a observat deci că în cazul superlativului relativ, termenul-reper al comparaţiei, de
obicei un substantiv sau un substitut, este precedat de prepoziţiile: dintre (rar între, printre),
când substantivul este la plural, din (rar: în, de la, de sub, de pe etc.) mai ales cu substantivul
la singular şi de când este un adverb de loc sau de timp.
Termenul de reper introdus prin dintre precizează colectivitatea de obiecte (denumite
prin nominale la plural) din care face parte purtătorul însuşirii exprimate de adjectiv
(inegalitate inclusă): „Acesta era cel mai tânăr dintre ei” (Gala Galaction, În pădurea
Cotoşmanei, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 159).
„Dintre toţi paşii şi toate glasurile scării, acestea mi se păreau cele mai simpatice.” (T.
Vianu, Jurnal, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, p. 159).
Din se combină mai ales cu substantive colective, la singular, având acelaşi rol cu
dintre (cel mai frumos băiat din grup, din grupul de băieţi, din mulţime, din gaşcă, din clasă,
din regiment etc.) sau cu substantive masive (cel mai răspândit microb din aer, din
atmosferă, din natură).
În construcţii eliptice (cu termenul de reper neexprimat), din şi alte prepoziţii (de, de
la, în) introduc nominale cu sens local, temporal sau partitiv, care se substituie reperului
comparaţiei:

20
 - cu sens local (singular şi plural) : Este cel mai bun specialist din ţară (“cel mai bun
specialist dintre specialiştii din ţară”); Am devenit cea mai bună specialistă din lume; E cel
mai răspândit animal din munţi;
- cu sens temporal: Este cea mai frumoasă amintire din copilărie (“este cea mai
frumoasă amintire dintre amintirile din copilărie”),”Acum începe una dintre zilele cele mai
grozave din viaţa mea.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,
după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005, pag.160).
Din poate avea şi sens partitiv: E cea mai vulnerabilă parte din mine şi precedă în
astfel de situaţii pronumele cât la plural, când introduce o propoziţie: Cea mai gogonată
minciună din câte am auzit (nu * dintre câte).
În, de sub precedă nominale cu sens local: ”Te rog să laşi în pace muza/ Căci tu eşti cel
mai prost poet, / În Siracuza”. (George Coşbuc, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti,
2005, p. 160); Era cel mai tăios colţ de sub acoperiş.
De la şi de pe introduc nominale cu sens temporal sau local: “Nae Ionescu…ne apare
drept cel mai radiant ziarist român de la Eminescu încoace“.(după Gramatica Academiei, vol.
I, Bucureşti, 2005, p. 160); Era cea mai caldă ploaie de la munte, A fost cea mai aventuroasă
întâmplare de pe munte (de pe vremea aceea).
De se asociază cu adverbele de loc sau de timp: Era cel mai viclean om de aici/ de
atunci („dintre oamenii de aici/de atunci”).
În general, prepoziţiile cu sens local sau temporal pot introduce reperul unei însuşiri
superlative. Uneori reperul poate fi un substantiv la genitiv (neprepoziţional) sau un adjectiv
care arată apartenenţa locală: “Mă ghemuiam acolo, în cel mai umed, cel mai secret ascunziş
al grădinii” (M. Cărtărescu, Travesti, după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005,
pag.160) unde se subînţelege “dintre ascunzişurile grădinii“; El este cel mai bun brutar
moldovean („dintre brutarii din Moldova”).
Confuzia datorată identităţii formale dintre superlativul relativ şi un comparativ de
superioritate subordonat pronumelui semiindependent cel este înlăturată prin prezenţa
termenului de comparaţie: cei mai mari dintre ei, dar cei mai mari decât ei = aceia mai mari.
Superlativul relativ, ca şi comparativul, poate fi întrebuinţat fără precizarea termenului
reper: “Rămăsesem cu ochii la el în chipul cel mai nepoliticos, şi, desigur, m-a întrebat din
priviri ce s-a întâmplat”.(H. Gîrbea, Enigme după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti,
2005, pag.160).

21
 Substantivul asociat cu un superlativ relativ este întotdeauna determinat, definit, dacă
este plasat înaintea adjectivului :”Era sigur că a ales soluţia cea mai bună. ”.(H. Gîrbea,
Enigme după Gramatica Academiei, vol.I, Bucureşti, 2005, pag.160).
Plasat după adjectivul la superlativ relativ, substantivul este nearticulat: A ales cea mai
bună soluţie.
În cazul unui şir de superlative relative coordonate, plasate după substantiv, cel poate
apărea o singură dată, însoţind primul adjectiv, dar celelalte mărci ale superlativului se repetă:
”Pe bănci, în locurile cele mai îndepărtate şi mai umbrite, se vedeau siluetele celor care se
îmbrăţişau.”(M. Cărtărescu, Travesti după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti, 2005,
pag.160-161). Ea îşi făcea cuiburile în locurile cele mai puţin murdare şi mai puţin umede.
Superlativele coordonate prin juxstapunere prezintă, de obicei, toate mărcile atât în
antepunere, cât şi în postpunere: ”Mă ghemuiam acolo, în cel mai umed, cel mai secret
ascunziş al grădinii“.(M. Cărtărescu, Travesti după Gramatica Academiei, vol. I, Bucureşti,
2005, pag.160-161).
Superlativul relativ poate apărea în construcţii intensive când este precedat de cu mult
sau de departe: Mama a fost cea mai bună şi cu mult/cea mai frumoasă femeie din lume; Ea
era de departe cea mai isteaţă din clasă.
Referitor la discuţia despre superlativul absolut trebuie precizat faptul că în
afara procedeelor gramaticalizate de redare a superlativului, ideea de superlativ se realizează
şi prin alte mijloace.
a) Foarte răspândită este construcţia [adverb + de + adjectiv], totdeauna în antepoziţie
faţă de substantivul determinat, ideea de superlativ fiind datorată semanticii adverbului,
purtător al unor seme gradual – superlative care indică: gradul maxim al unei cantităţi (colosal
de, fabulos de, imens de, infinit de etc.), depăşirea unei anumite limite (excesiv de, exagerat
de), îndepărtarea maximă faţă de un punct de referinţă (extrem de: Explicaţia …este extrem
de clară şi ţine de bun - simţ) sau seme superlative din zona calităţii (desăvârşit de,
extraordinar de, fantastic de, formidabil de); aici trebuie incluse şi cuvintele conţinând seme
din zona „dezagreabilului”: crunt de, cumplit de, fioros de, groaznic de, infernal de, jalnic de,
monstruos de, oribil de etc.
Alţi determinativi adverbiali indică în cadrul unei comparaţii fie devierea faţă de clasa
luată ca punct de referinţă (anormal de, neobişnuit de, neverosimil de: „Vederea deosebit de

22
pătrunzătoare şi inima neobişnuit de simţitoare.”, după N. Iorga), fie neîncadrarea în această
clasă (nemaipomenit de, nemaivăzut de: un tânăr nemaipomenit de hotărât).
Aceste adverbe prezintă diverse grade de expresivitate. În general, opoziţia
cantitativ/calitativ se neutralizează, astfel că determinativi din zona cantităţii apar şi în cadrul
unui adjectiv calitativ (colosal de mare, dar şi colosal de frumoasă) după cum determinativi
din zona calităţii pot apărea în context cu un adjectiv referitor la dimensiuni (formidabil de
inteligentă dar şi formidabil de grea). Adverbe din „zona dezagreabilului” pot apărea şi în
contexte cu sens pozitiv. Se poate spune cumplit de urât, dar şi cumplit de frumos. În
îmbinările din ultimul exemplu, caracteristice limbajului colocvial, sunt asociate sensuri total
opuse, ajungându-se la alăturări bizare ca: îngrozitor de frumos, groaznic de bun, demenţial
de arătos, mortal de rafinat etc.
Pot fi evidenţiate însă şi unele restricţii, de pildă desăvârşit („perfect, complet”), din
planul calităţii nu tolerează asocierea cu adjective din planul cantităţii (nu se poate spune *
desăvârşit de grea, * desăvârşit de mult).
Pe de altă parte, nu toate adverbele ce conţin seme superlative pot intra în construcţia
sintactică discutată aici: accentuat, gigantic, intens, magistral, măreţ, uriaş nu admit regenţi
adjectivali (* uriaş de mare).
În construcţia cu adjunct adverbial antepus legat de centru prin de (grozav de frumos)
sunt folosite şi adverbe provenind din supine la forma negativă (nebănuit de, negrăit de,
neînchipuit de, nespus de dar şi nemaipomenit de, nemaiauzit de etc), ca şi formaţii
postverbale, mai ales cu sufixul –bil, însoţite uneori de prefix negativ (admirabil de,
lamentabil de, incontestabil de, incredibil de, insuportabil de dar şi consternant de, zăpăcitor
de): „Sub raza ochiului senin şi negrăit de dulce”. (M. Eminescu, Luceafărul); „Se spune că în
acea zi [el] era neobişnuit de vesel la editură.” (M. Sorescu, Uşor cu pianul pe scări, după
Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 162);
„Mihai Oproiu, ameţit, avu impresia că sala e nelimitată, zăpăcitor de mare.” (Camil Petrescu,
Turnul de fildeş, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 162); Fata avea nişte
ochi incredibil de albaştri.
În construcţia cu valoare de superlativ cu de antepus adjectivului (aşa de, atât de, cât
de, oricât de), adverbele pot avea semnificaţie de cantitativi nedefiniţi: „Eugen Ionescu nu-i
capabil de ură şi încă de-o ură atât de sistematică şi de îndelungată.” (M. Sorescu, Uşor cu
pianul pe scări, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 163). Prepoziţia de

23
poate lipsi din construcţia aşa de cu valoare de superlativ, mai ales în limbajul colocvial
neîngrijit: partide aşa de grele încât…
Adverbele aşa, atât, astfel urmate de de, în corelaţie cu încât şi sinonimele lui, că sau
de, întăresc ideea de superlativ: „Erau şi partide atât de grele încât transa trebuia să fie foarte
adâncă.” (H. Gârbea, Enigme după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 163).
Construcţiile de acest tip încorporează aprecieri graduale superlative mai ales în
contexte exclamative, emfatice sau în cele pe care o intonaţie specială le plasează în registrul
afectiv: „Un zâmbet fin şi cu toate astea atât de inocent trecu peste faţa lui.” (M. Eminescu,
Sărmanul Dionis), „O paşă, cât de darnic eşti!” (G. Coşbuc, El-Zorab, după Gramatica
Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 163), Cumpără cărţi oricât de scumpe!
Conţinutul superlativ al unor astfel de construcţii este probat şi de faptul că sunt
incompatibile cu vecinătatea altor mărci graduale de superlativ: * este atât de foarte frumoasă.
În coordonare, adverbele expresive legate prin de de adjectivul la forma-tip pot apărea
o singură dată, repetându-se numai prepoziţia de: E extrem de cuminte şi de bun.
b) Valoarea de superlativ poate fi exprimată şi prin unele supine postpuse adjectivului
şi legate de acesta prin prepoziţia de: frumoasă de speriat, mândră de nespus, aprig de temut
etc.
c) Echivalente cu superlativul absolut sunt şi construcţiile în care adjectivul este însoţit
de unele locuţiuni adverbiale cu semnificaţie de superlativ:
- grupul locuţional poate fi postpus adjectivului sau antepus, dar legat prin de: „Era un
vis misterios şi blând din cale-afară.” (M. Eminescu, S-a dus amorul), „Eram din cale-afară
de obosit.” (Gala Galaction, Bisericuţa din răzoare; după Gramatica Academiei, Vol. I,
Bucureşti, 2005, p. 163)
- grupurile cu altă structură păstrează aceeaşi formă, indiferent de poziţie: „Un port cu
totul şi cu totul alb.” (Gala Galaction, Plecarea Drozileei; după Gramatica Academiei, Vol. I,
Bucureşti, 2005, p. 163) / alb cu totul şi cu totul.
d) Au valoare de superlativ şi unele adjective având ca adjunţi alte adjective antepuse
legate de regent prin de (moartă de beată). Adjectivele antepuse imprimă celorlalte sensul de
superlativ, prin analogie cu adverbele din construcţia colosal de mare; de se grupează cu
primul adjectiv: [putredă de] bogată, [frântă de] beată, [nebuni de] îndrăgostiţi, [morţi de]
beţi etc.

24
 e) Ideea de superlativ poate fi exprimată şi de câteva substantive care se comportă
adverbial: beat turtă, scump foc, singur cuc, îndrăgostit lulea etc. Unele substantive
(adverbializate) din această categorie pot fi şi antepuse, situaţie în care sunt legate de
adjectivul regent prin de: turtă de beat, foc de scump.
f) Sunt echivalente cu superlativul absolut unele construcţii exclamative cu topică şi
intonaţie specifică, de pildă cele cu adjectivul la gradul pozitiv precedat de ce adverbial sau de
cât de („Ah, darling, ce bună eşti!” M. Cărtărescu, Travesti; Cât de frumoasă eşti, natură!)
sau chiar şi numai adjectivul la gradul pozitiv („Frumoasă eşti, pădurea mea,/Când umbra-i
încă rară.”, G. Topârceanu, Cântec, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p.
164).
g) Are valoare de superlativ absolut şi repetarea adjectivului: „Şi a făcut o nuntă mare,
mare”.
Limbajul colocvial şi popular dispune de o gamă largă de construcţii echivalente cu
superlativul: o frumuseţe de copil, o bunătate de prăjitură sau deşteptul deştepţilor, frumos de
nu se mai poate, amărât cât se poate de mult, mare cât nu se există pe lume etc. În prezent, se
extind structurile repetitive nerecomandabile, argotice, de tipul băiat de băiat, cinema de
cinema; structuri ca o bunătate de prăjitură sau deşteptul deştepţilor sunt în continuare
uzuale.
Construcţiile cu adjectivul la gradul pozitiv comparat cu un obiect tipic pentru
însuşirea respectivă sunt de cele mai multe ori echivalente semantice ale superlativului
absolut: mare cât un munte, gras ca un porc.
Superlativul absolut poate fi exprimat şi prin procedee fonetice, ca: lungirea unor
sunete (acrruu, buună, rrrău), despărţirea în silabe (în – cân - tat), accentuarea intensă a unei
silabe (aprig). Aceste procedee sunt însoţite de obicei de o intonaţie specială.
Pentru a exprima intensitatea maximă, limba română recurge şi la procedeul de
formare a cuvintelor prin derivare. O serie de afixe (sufixul neologic –isim şi unele prefixe
vechi: prea-, răz-, stră- sau noi: arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-) formează
adjective cu sens intensiv. Procedeul se situează la limita dintre morfologie şi vocabular.
Derivatele cu afixele respective nu sunt însă forme de superlativ ale cuvântului de bază, ci
reprezintă cuvinte noi, a căror semnificaţie cuprinde trăsătura „superlativ”:
-isim: importantisim, rarisim, simplisim;
arhi-: arhiaglomerat, arhicunoscut, arhiplin;

25
 extra-: extrafin, extraplat;
hiper-: hiperemotiv, hipercorect, hipersensibil;
prea-:(învechit, păstrat în limbajul bisericesc): preacurat, preafericit, preaînălţat;
răs-/răz- (popular): răscunoscut, răzbucuros;
stră-: străvechi;
super-: superadaptat, superfin, superrefractar;
supra-: supranatural, supraaglomerat, supraîncălzit;
ultra-: ultracentral, ultraelegant, ultramodern.
Repetarea prefixului accentuează caracterul intensiv: extraextrafin, răsrăscunoscut,
străstrăvechi.
Sensul superlativ al derivatelor cu prefixele menţionate este probat de imposibilitatea
acceptării altor mărci ale intensităţii (* foarte superfin, * mai superfin etc. dar foarte
îngândurat, prea amoral, derivate cu prefixe nesuperlative).
În Gramatica de bază a limbii române, Ion Coteanu vorbeşte de un superlativ ascuns.
Se dau exemplele:
1) De harnic, nu-l întrece nimeni.
2) De leneş ce era, nici bucătura la gură nu şi-o ducea.
Ambele exprimă, dar fără adverbele obişnuite, un superlativ absolut. El rezultă din
combinarea unui comparativ de egalitate cu un predicat negativ şi poate fi analizat astfel:
1) (Atât) de harnic (este ca nimeni altul, deci) nu-l întrece nimeni.
2) (Atât) de leneş ce era (de neînchipuit, căci)nici bucătura…
Superlativul ascuns face parte totdeauna dintr-o comparaţie cu un fapt negativ.
O problemă specială pune, în limba română, adjectivul cu funcţie adverbială. Folosirea
adverbială a adjectivului are, în română, o extensiune mult mai mare decât în alte limbi
romanice, dezvoltând astfel într-un mod propriu clasa adverbelor modale. În română, numai
un număr restrâns de adjective care aparţin domeniului ştiinţific şi tehnic (adipos, hidrofob
etc.), nume de popoare (albanez, maghiar, spaniol), nume de culori, nume de însuşiri fizice
concrete (opunându-se astfel adjectivelor epitetice). Gramatical, adjectivele inadverbializabile
sunt cele care se substantivează curent (opunându-se astfel adjectivelor modale calitative).
Dimpotrivă, celelalte adjective au, în principiu, posibilitatea de a apărea în funcţie adverbială.
Acest proces dezvoltat de adverbializare a adjectivelor a dus în limba română, la
diminuarea prefixării în formaţiile adverbiale şi, de fapt, la interdependenţa morfo-sintactică

26
dintre clasa adjectivelor şi clasa adverbelor. Uneori se ajunge chiar la confundarea adverbului
cu adjectivul.
În construcţii în care adverbul este urmat de supinul verbal, sarcină uşor de îndeplinit;
munţi greu de urcat, observăm că uşor şi greu nu se acordă cu substantivele dinaintea lor
(unul de genul feminin, celălalt la numărul plural). Aceasta dovedeşte că uşor şi greu nu sunt
tratate ca adjective, ci ca adverbe, şi că valoarea adjectivală (funcţiune atributivă) are tot
grupul sintactic, fiindcă el determină substantivul precedent. Cu toate acestea numeroşi
vorbitori tratează cuvintele în discuţie ca adjective propriu-zise şi de aceea spun: sarcină
uşoară de îndeplinit; munţi grei de urcat. Acest fenomen îl întâlnim şi la Coşbuc: „Sunt grei
bătrânii de pornit, dar de-i porneşti, sunt grei de oprit” (după Gramatica Academiei, Vol. I,
Bucureşti, 2005, p. 164).
Aceste construcţii la fel ca şi „copii noi născuţi” în loc de „copii nou născuţi”, „elevi
noi veniţi” în loc de „elevi nou veniţi” sunt nerecomandabile.
Identificarea adjectivelor care pot deveni adverbe în raport cu cele care nu pot deveni
adverbe este posibilă – doar în mod relativ – prin apelul la un indice elastic, anume,
compatibilitatea semantică: când caracteristica indicată de adjectiv pentru nume este
atribuibilă şi unui verb, atunci adjectivul respectiv poate fi convertit în adverb(argument
convenabil>argumentează convenabil etc.); când, însă caracteristica indicată de adjectiv
pentru nume nu este compatibil în mod normal şi cu un verb, atunci adjectivul respectiv nu
poate deveni adverb: adjectivul – atribut roşu, de exemplu, nu poate deveni în exprimarea
curentă adverb-circumstanţial, pentru că noţiunea de „roşu” nu este compatibilă în exprimarea
obişnuită cu un verb, ceea ce face nereperabil în context ca * telefonează roşu (reperabil fiind
numai telefon roşu).
Anumite adjective se sustrag de la gradare, sunt incompatibile cu categoria gramaticală
a comparaţiei. În această categorie se înscriu în primul rând adjectivele pronominale şi
numerale, ca şi adjectivele provenite din gerunziul unor verbe, la care ideea de acţiune în
desfăşurare este mai intensă decât cea de calitate. Nu se întâlnesc contexte ca: * ţigară foarte
fumegândă, * ordine mai crescândă.
Incompatibile cu variaţiile de intensitate sunt:
- adjectivele care denumesc o însuşire negradabilă (absolut, brut, definitiv, extern,
fix, frânt, iniţial, mort, murg, nud, unic, veşnic etc.);

27
 - adejectivele categoriale (simple şi compuse, aparţinând mai ales terminologiei
tehnico-ştiinţifice), subclasă foarte bogată, prin care se exprimă referinţa,
apartenenţa, originea, componenţa, materia, acţiunea, agentul etc. (acetic, acrilic,
balsamic, calcic, endemic, euclidian, geografic, geopolitic, metalic, moscovit,
mangaliot, petrolifer, pulmonar, rădăcinos, termogen, vizual etc.); unele adjective
compuse ca albastru-verzui, bleu-spălăcit, cafeniu-sticlos, dulce-acrişor, galben-
deschis, roşu-închis etc., care, în principiu, nu admit mărcile comparaţiei (* mai
bleu-spălăcit, * foarte roşu-închis). Când nu sunt percepute drept compuse pot
admite comparaţia şi variaţia de intensitate la al doilea element (bleu foarte
spălăcit, roşu foarte închis etc.: „Acum e auriu, mai deschis sau mai întunecat,
după cum norii umbresc staţiunea.”, M. Cărtărescu, Travesti, după Gramatica
Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 165);
- adjectivele care, etimologic, reprezintă forme de comparativ şi de superlativ
latinesc (anterior, posterior, ulterior, superior, inferior; exterior, interior; optim,
maxim, minim, proxim, ultim, infim; extrem, suprem). Prezenţa unor mărci de
intensitate este, în cazul lor, pleonastică;
- adjectivele care prezintă în matricea lor semantică seme superlative: admirabil,
atotbiruitor, atotcuprinzător, enorm, extraordinar, gigantic, grozav, infinit,
incalculabil, nemaipomenit, teribil, uriaş etc. Aici se includ şi adjectivele derivate
cu afixe exprimând superlativul; cu prefixe: arhicunoscut, extrafin, hipercorect,
hipersensibil, preafericit, preaputernic, răscopt, străvechi, supraaglomerat,
ultrasensibil etc. cu sufixe: importantisim, rarisim, simplisim etc.;
- adjectivele derivate cu sufixe diminutivale, cu valori apropiate comparativului de
inferioritate: căldicel, dulcişor, frumuşel, slăbuţ, tărişor etc. Colocvial aceste
adjective admit, uneori, mărci ale intensităţii: e foarte/mai slăbuţ, e grozav de
frumuşel etc.;
- adjectivele invariabile provenite din adverbe: asemenea, aşa (colocvial, ca adverb,
poate avea comparativ: stai mai aşa!), atare, gata.
Unele adjective negradabile pot avea grade de intensitate şi comparaţie când sunt
întrebuinţate cu sensuri figurate: bărbătesc nu are grade de intensitate când exprimă
apartenenţa, componenţa sau destinaţia (sex bărbătesc, cor bărbătesc, haine bărbăteşti), dar
este susceptibil de gradaţie când înseamnă „curajos” (pe lângă substantive ca atitudine,

28
comportament, fire etc.: Are un temperament mai/foarte bărbătesc); viu „care trăieşte” este
negradabil (fiinţă vie), dar cu sensul „vioi” sau „aprins” este supus gradării (un spirit mai viu
ca oricând); mort este negradabil, dar în îmbinări figurate poate avea grade de intensitate: era
mai mult mort decât viu de frică.
Adjectivele care se sustrag gradării pot primi abuziv mărcile gradelor de intensitate:
„Victor Hugo a creat singur […] instrumentul cel mai perfect al poeziei moderne franceze.”
(M. Sadoveanu, Evocări, după Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 165). „O
formă de existenţă mult mai complectă ca existenţa diurnă.” (I. Barbu, Prefaţă la versuri, după
Gramatica Academiei, Vol. I, Bucureşti, 2005, p. 165). Deşi posibile, dat fiind sensul uşor
schimbat al adjectivelor (în primul exemplu se apropie de „bun”, în al doilea de „bogat”),
aceste superlative sunt nerecomandabile.
În limba vorbită populară şi familiară, însă, unde apar în mod obişnuit inovaţiile, pot
exista abateri (considerate greşeli) în raport cu norma literară. Astfel, necunoaşterea sau
ignorarea sensului lexical echivalent cu un superlativ la adjective din fondul mai nou (sublim,
superb, vast etc.) sau mai vechi (înspăimântător, răsfiert, straşnic etc.) este în măsură să
explice în vorbirea mai puţin cenzurată comparative ca: mai sublim (superb, vast,
înspăimântător, răsfiert, straşnic etc.); neluarea în consideraţie a diminuării caracteristicii
exprimate prin adjectivele cu sufixe diminutivale, datorită faptului că pot exista măsuri diferite
ale intensităţii şi la caracteristici deja diminuate, motivează apariţia la aceste adjective a
comparativului (mai acrişor, mai frumuşel, mai dulcuţ etc.) şi a superlativului (foarte acrişor,
foarte frumuşel, foarte dulcuţ etc.); neobişnuinţa de a folosi comparaţia sintetică – practic
inexistentă pentru vorbitorul de limbă română fără o anumită pregătire filologică – şi
necesitatea de indicare sugestivă a măsurii la orice intensitate a caracteristicii fac posibilă
utilizarea comparativului şi superlativului la forme care în limba de origine sunt comparative
sau superlative: mai inferior(superior, optim etc.), cel mai inferior (superior, optim etc.) De
altfel, abaterile de la normă (care la un moment dat apar ca greşeli) au existat dintotdeauna şi
la toate nivelele (literar, popular etc.) în „limbă”.
Adjectivele care nu se supun variaţiei de intensitate nu admit, în general, nici (semi)
adverbe cu sens cantitativ şi de aproximare (cam, destul de, cât de cât, prea, puţin) şi nici
afixe diminutivale sau augmentative.
Adjectivele incompatibile cu gradarea intensităţii sunt mai numeroase decât cele
compatibile, dată fiind bogăţia clasei de adjective categoriale. Din 500 de adjective

29
înregistrate în DOOM numai 13% au grade de intensitate, iar pentru 20% prezenţa gradelor de
intensitate este posibilă (abnorm, abscons, acerb, acurat, adolescentin etc.). Restul
adjectivelor nu se supun gradării.
După cum am precizat deja, Dumitru Irimia vorbeşte în lucrarea sa Gramatica limbii
române despre categoria gramaticală a intensităţii, fiind de părere că sintagma „grade de
comparaţie” este nepotrivită pentru că absolutizează de fapt procedeul implicat în una din
formele de manifestare a intensităţii unei însuşiri, fără a exprima prin ea însăşi conţinutul
categoriei. Dacă celelalte categorii gramaticale se denumesc prin termeni care exprimă un
conţinut categorial specific (numărul, genul etc.), e necesar, spune el, ca şi această categorie
gramaticală să fie denumită în mod similar, deci, categoria intensităţii, nume generic,
cuprinzând deopotrivă gradele de comparaţie şi gradele de intensitate între care V. Robu şi I.
Iordan făceau distincţie. Precizând faptul că, conţinutul categoriei gramaticale a intensităţii are
natură dublă, semantică şi deictică, Dumitru Irimia identifică două variante categoriale:
A. intensitatea obiectivă (comparativă)
B. intensitatea subiectivă (apreciativă)
A. Conţinutul categorial al intensităţii obiective rezultă din interpretarea lingvistică a
raportului dintre două sau mai multe obiecte din punctul de vedere al manifestării unei însuşiri
comune sau din interpretarea unui obiect din perspectiva aceleiaşi însuşiri, situată între
coordonate temporale şi spaţiale diferite.
Deosebirile de manifestare a intensităţii însuşirilor exprimate de adjective se
concretizează printr-un proces de comparaţie, desfăşurat explicit în structura sintactică a
textului: „Mai verosimil decât adevărul/e câteodată un vis.”(L. Blaga, p. 277, după D. Irimia,
Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000, p. 89), sau rămas implicit în sintagma gradului de
intensitate: „Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…” (M. Eminescu, I, p. 116 după D.
Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000, p. 90); primul caz se exprimă amândoi termenii
comparaţiei sau rămâne subînţeles primul termen: „Aşa că închipuindu-ţi lăcrămoasele ei
gene, / Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene.” (M. Eminescu, p. 160 după D.
Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000 p. 90). În cel de-al doilea caz, termenul al
doilea al comparaţiei rămâne neexprimat: „Atunci puse să-i facă altul mai greu – îl aruncă în
sus…” (M. Eminescu, Proză literară, p. 4, după D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi,
2000 p. 90).

30
 Opoziţia internă a categoriei gramaticale a intensităţii obiective (comparative) se
realizează în patru termeni corelativi, purtători de sensuri gramaticale: echivalenţă,
superioritate, inferioritate, superlativ şi un termen neutru, nepurtător de sens gramatical:
pozitiv. Aceasta este terminologia de care uzează Dumitru Irimia.
B. Conţinutul categoriei intensităţii subiective rezultă din interpretarea lingvistică a
intensităţii unor însuşiri din perspectiva aprecierilor subiectului locutor.
Opoziţia internă a categoriei intensităţii subiective se realizează în doi termeni
corelativi purtători de sensuri gramaticale: intensitatea relativă, intensitatea superlativă şi un
termen neutru, pozitivul.
Intensitatea relativă: subiectul vorbitor aproximează manifestarea unui caracter relativ
scăzut sau relativ ridicat de intensitate a însuşirii: „L-am găsit cam trist.” Sau consideră că
gradul de intensitate a unei însuşiri corespunde unor parametri pe care-i are în vedere: „Când
era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier.” (M. Eminescu, Proză literară, p. 4,
după D. Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, 2000 p. 90).
În concluzie, am observat faptul că în literatura de specialitate românească există mai
multe feluri de prezentare a comparaţiei adjectivului, fiecare perspectivă caracterizându-se
prin avantaje şi limite:
- unii specialişti apreciază că la comparaţie există trei dimensiuni (pozitivitatea,
egalitatea, includerea), anume, superlativul relativ (cel mai …dintre…),
comparativul de superioritate (mai…decât…), comparativul de egalitate (tot aşa
de…sau zero…ca…) şi pozitivul (fără termen de comparat); Iorgu Iordan, Valeria
Guţu Romalo, Alexandru Niculescu – Structura morfologică a limbii române
contemporane;
- alţi specialişti vorbesc de: grade de intensitate absolută, reprezentate prin pozitiv şi
superlativul absolut (de superioritate / de inferioritate); grade de intensitate relativă,
concretizate în comparativul de superioritate, de egalitate şi de inferioritate şi în
superlativul relativ de superioritate / de inferioritate;
- la alţi specialişti (V. Robu şi I. Iordan) se face distincţie între gradele de
comparaţie (patru: comparativul de egalitate, de superioritate, de inferioritate şi
comparativul superlativ) şi gradele de intensitate (cinci: intensitatea minimă,
scăzută, suficientă, maximă şi depăşită);

31
 - la alte lucrări de specialitate (Gramatica Limbii Române de D. Irimia) se admite
numai categoria gramaticală a intensităţii, la care se distinge varianta obiectivă, cu
patru termeni rezultaţi prin comparaţie, şi varianta subiectivă, cu doi termeni
obţinuţi prin apreciere;
- la această categorie gramaticală pot exista sau trei grade (gradul zero, gradul
intermediar, gradul extrem), sau patru termeni (gradul I, al II-lea, al III-lea şi al IV-
lea), sau cinci valori (pozitivul, comparativul de egalitate, comparativul de
superioritate, superlativul absolut, superlativul relativ).
Dată fiind asemănarea dintre adverbe şi adjective, adverbele au, întocmai ca
adjectivele, grade de comparaţie.
Existenţa categoriei gramaticale a comparaţiei la unele adverbe a generat discuţii
privind încadrarea acestei clase lexico-gramaticale în rândul claselor flexibile ori neflexibile.
În literatura de specialitate există opinia că adverbul este o parte de vorbire neflexibilă, şi
opinia „conciliantă” că adverbul este o parte de vorbire neflexibilă, care, însă, are legătură cu
părţile de vorbire flexibile, şi opinia că adverbul este o parte de vorbire flexibilă.
În ce ne priveşte, vom considera adverbul o clasă neflexibilă, ţinând seama de faptul
că, la adverbele care pot avea această categorie gramaticală, structura internă a adverbului nu
este afectată, comparaţia exprimându-se doar analitic, prin morfeme semidependente.
Ca şi la adjectiv, categoria gramaticală a comparaţiei are la adverb existenţă biplană, în
sensul că, în planul expresiei, prin morfemele cunoscute, se reflectă dezvoltarea unor grade
diferite în desfăşurarea unei acţiuni în raport cu agenţi diferiţi (Dana merge mai încet decât
Ioana) sau în momente diferite (Merge mai încet acum decât mergea ieri) ori în raport cu altă
acţiune (Cântă mai frumos decât desenează).
Intensitatea este singura categorie gramaticală care afectează clasa adverbului.
Specificul adverbului raportat la această categorie gramaticală constă în comportamentul
eterogen al elementelor clasei faţă de morfemele de intensitate.
Prezintă toate valorile categoriei comparaţiei majoritatea adverbelor de mod
(asemănătoare sub aspect semantic adjectivelor calificative): bine, încet, repede, degrabă etc.,
anumite adverbe de loc care exprimă poziţia (sus, jos, aproape, departe) precum şi anumite
adverbe de timp (devreme, târziu, curând).
Nu toate adverbele au toate gradele de intensitate. Adverbe ce au numai unele grade de
comparaţie sunt reprezentate prin câteva adverbe noţionale şi substitute modale (altfel, cu de-

32
a sila, binişor etc.), locale (deasupra, în frunte, depărtişor etc.). La toate acestea există gradul
pozitiv, realizat de obicei într-un singur termen, când intensitatea caracteristicii – marcată prin
zero – este „obişnuită”, aici încadrându-se şi unele derivate cu sufixe diminutivale (binişor,
depărtişor, târzior etc.), la care „ideea de superlativ cu minus” s-a pierdut (contexte ca l-a
luat cu de-a sila, trenul vine târzior etc.). Rar, la gradul pozitiv al acestor adverbe comparaţia
poate fi explicită, al doilea termen fiind un circumstanţial comparativ (contexte de felul racul
merge altfel decât celelalte fiinţe etc.).
Toate aceste adverbe pot avea şi gradul comparativ de superioritate, la care intensitatea
caracteristicii – marcată prin adverbul-flectiv mai – este în măsură mai mare decât
„obişnuită”, fie că al doilea termen nu se exprimă (vino mai încoace, sfârşitul lumii va fi mai
apoi), fie că se exprimă, concretizându-se într-un circumstanţial comparativ (X se poartă mai
altfel decât Y).
Cu excepţii foarte rare, când pot apărea – în contexte căutate, cu o anumită doză de
artificial – şi la comparativul de inferioritate (X se poartă mai puţin altfel decât Y) şi chiar de
egalitate (Z se află tot atât de jos ca şi H), se poate spune că adverbele avute aici în vedere nu
au comparativ de inferioritate şi de egalitate şi nici superlativ relativ/absolut, pozitiv/negativ,
întrucât:
- caracteristica exprimată de aceste adverbe este incompatibilă cu intensităţile
comparativului de inferioritate şi de egalitate, precum şi cu acelea ale superlativului cu cele
patru subdiviziuni ale lui (în această situaţie se află pe dibuite, apoi, puţintel etc.);
- mai puţin, ca însoţitor al unui adverb din cele în atenţie (contexte de felul
cumpără mere mai puţin pe alese şi mai mult la întâmplare), este un adverb noţional
cantitativ la comparativul de superioritate cu funcţia sintactică de circumstanţial de măsură (şi
nu un adverb-flectiv vid semantic cu funcţia de marcă pentru categoria gramaticală a
comparaţiei).
Unele adverbe sunt deci restricţionate semantic numai la realizarea valorii de
comparativ (mai apoi, mai încoace, mai înainte, mai încolo, mai pe urmă).
În asociere cu ieri, mereu, niciodată, totdeauna, mai este semiadverb şi exprimă
aproximarea: mai mereu, mai niciodată.
Adverbele de mod exact şi precis la comparativ îşi păstrează calitatea de modale
(Vreau să ştiu mai exact unde te doare), dar pot fi şi conectori textuali (Exemplarul aparţine
clasei nevertebratelor, mai precis /exact familiei Hydrozoa).

33
 Adverbul apoi asociat cu mai e, de asemenea, conector pragmatic: Acestea sunt
consecinţele. Mai apoi prezentăm dezavantajele.
Adverbul degrabă este mai rar întrebuinţat în limba actuală cu sensul său („repede”),
fiind însă foarte des utilizat la forma de comparativ, cu rol de conector. Nu e o simplă
răceală. Mai degrabă e o bronşită.
Locuţiunile adverbiale pot avea şi ele grade de comparaţie şi de intensitate, în aceleaşi
condiţii, dacă sensul lor este compatibil cu aceasta; este vorba de locuţiunile adverbiale
formate din substantiv cu prepoziţiile cu, de, pe: cu inimă / mai cu inimă; cu sârg / mai cu
sârg; de dimineaţă / mai de dimineaţă; pe seară / mai pe seară; ca lumea / mai ca lumea.
Nu suportă gradare semiadverbele, adverbele pronominale şi multe dintre adverbele
obţinute prin derivare. Pe de altă parte, nu sunt compatibile cu valorile intensităţii elemente
care, semantic, exprimă însuşiri sau circumstanţe ce nu pot fi supuse comparaţiei: aidoma,
aievea, absolut, astăzi, acasă, efectiv, incompatibil, împotrivă, nicăieri, pretutindeni etc.
La adverbele flexibile cu toate aspectele opozabile ale gradelor de comparaţie,
conţinutul şi forma gradelor de comparaţie sunt, mutatis mutandis, aceleaşi ca la adjective,
ceea ce face ca şi la adverb să existe trei grade cu opt aspecte opozabile: gradul pozitiv, fără
aspecte opozabile; gradul comparativ, cu trei aspecte opozabile (de superioritate, de
inferioritate şi de egalitate); gradul superlativ, cu patru aspecte opozabile (relativ pozitiv sau
de superioritate, relativ negativ sau de inferioritate, absolut pozitiv (de superioritate), absolut
negativ (de inferioritate)).
La gradul pozitiv, conţinutul categorial constă în intensitatea „obişnuită”, nici
diminuată, nici augmentată, a caracteristicii, marca fiind zero în opoziţie cu mărcile concrete
ale celorlalte grade. Pozitivul se realizează frecvent într-un singur termen: bine, lăudabil, rău,
urât, aproape etc. (ceasul merge bine s.a.); uneori, pozitivul are doi termeni, al doilea fiind un
circumstanţial comparativ: băiatul aleargă repede ca iepurele etc.
Comparativul de superioritate – marcat prin cuvântul-flectiv mai – arată că
intensitatea caracteristicii este mai mare decât cea „obişnuită”, acest lucru fiind relevat de
obicei printr-un al doilea termen, concretizat într-un circumstanţial comparativ (ceasul
electronic merge mai bine decât ceasul mecanic); uneori, comparaţia este implicită, rezultând
din context: bătrânul lucrează mai încet (subînţelegându-se „decât tânărul”) ş.a.
Comparativul de inferioritate este puţin folosit datorită structurii sale greoaie,
vorbitorul preferând – deşi sinonimia este doar parţială – comparativul de superioritate al unui

34
adverb antonim: în loc de câinele aleargă mai puţin repede decât ghepardul se spune câinele
aleargă mai încet decât ghepardul. Atât cât se foloseşte, comparativul de inferioritate –
marcat prin adverbul-flectiv mai puţin – arată că intensitatea caracteristicii este mai mică decât
cea „obişnuită”, faptul acesta fiind pus în lumină printr-un termen de comparaţie reprezentând
un circumstanţial comparativ principial exprimat (contexte de felul astăzi am ajuns acasă mai
puţin târziu decât ieri), neexprimarea acestuia – rarisimă – întâlnindu-se în contexte ca cine
stă în genunchi se simte mai puţin bine (în care se subînţelege decât cel ce stă drept).
Comparativul de egalitate – marcat prin adverbe-flectiv ca tot atât de, la fel de etc.
– nu indică o intensitate proprie a caracteristicii exprimate de adverb, ci intensitatea
caracteristicii este aceeaşi („obişnuită”, mai mare, mai mică sau superioară) cu a reperului,
adică a celui de-al doilea termen reprezentat printr-un circumstanţial comparativ (parte de
propoziţie) care în consecinţă trebuie să fie exprimat şi atunci când se are în vedere o singură
caracteristică [în contexte ca ea vorbeşte mult / mai mult / foarte mult etc., iar el vorbeşte tot
atât de mult (adică mult, mai mult, foarte mult etc.)ca ea], şi atunci când comparativul de
egalitate vizează două sau mai multe caracteristici, în contexte ca tânărul se poartă la fel de
frumos şi la fel de corect pe cât de urât şi de incorect se purta când era copil etc.

Superlativul relativ pozitiv (de superioritate) – marcat la adverb printr-un adverb-

flectiv cel mai (invariabil) – indică faptul că intensitatea caracteristicii adverbului ce se
constituie în primul termen al comparaţiei este în măsura cea mai mare în raport cu al doilea
termen, care este un complement indirect: ghepardul aleargă cel mai repede dintre toate
vieţuitoarele terestre. Al doilea termen al superlativului relativ pozitiv poate fi şi neexprimat
dacă rezultă cu uşurinţă din context: ceasul lui merge cel mai bine, subînţelegându-se „dintre
toate ceasurile”.
Sub aspect normativ, se impune precizarea că formantul cel din structura superlativului
este invariabil în situaţia în care adverbul determină un verb sau un adjectiv: gimnastica cel
mai bine clasată, nu gimnastica cea mai bine clasată. În situaţia în care adverbul este adjunct
al grupului nominal, formantul cel variază în raport cu genul, numărul şi cazul substantivului
regent: frunzele cele mai de jos.
Superlativul relativ negativ (de inferioritate) este – ca şi comparativul de
inferioritate – o structură greoaie şi acest fapt îi determină pe vorbitori să prefere sinonimul
parţial reprezentat prin superlativul relativ pozitiv al unui adverb antonim: în loc de fetiţa

35
aceasta se poartă cel mai puţin rău se spune frecvent fetiţa aceasta se poartă cel mai bine.
Când, totuşi se foloseşte, intensitatea caracteristicii adverbului comparat la superlativul relativ
negativ (marcată prin adverbul-flectiv mai puţin) – care adverb comparat la superlativ relativ
negativ reprezintă primul termen al comparaţiei – este în măsura cea mai mică în raport cu un
complement indirect exprimat, care se constituie în al doilea termen al comparaţiei (ea se
îmbracă cel mai puţin elegant dintre toate fetele), complementul indirect poate fi şi
neexprimat dacă rezultă cu uşurinţă din context (această haină îi vine cel mai puţin bine),
rezultând din context „dintre toate hainele”.
La superlativul absolut pozitiv (de superioritate) intensitatea caracteristicii
exprimate de adverb este în măsură maximă, pentru această intensitate româna modernă
dispunând de două tipuri de mărci. Unul dintre aceste tipuri de mărci – utilizat la toate
adverbele cu flexiune completă şi în toate variantele limbii române moderne – este reprezentat
prin adverbe-flectiv, care pot fi sau sinteticele foarte, tare, prea (contexte ca ea vorbeşte
foarte mult), sau perifrasticele de felul grozav de, teribil de, extrem de etc. (contexte ca
băiatul dansează grozav de bine), la acestea din urmă adăugându-se în ultimul timp destul de,
care în vorbirea populară şi familiară a ajuns să nu mai indice o cantitate nedefinită, ci să se
constituie în marcă pentru superlativul absolut pozitiv, în special la adverbele şi adjectivele
care exprimă o caracteristică „favorabilă” (tânărul se manifestă destul de bine, a cumpărat o
floare destul de frumoasă etc.). O menţiune necesită şi aşa de, atât de, care pot apărea ca
omonime: pe de o parte, aşa de, atât de – precedând un adverb / adjectiv – au în subordine o
propoziţie consecutivă în contexte enunţiative neexclamative (a alergat aşa de repede încât i
s-a tăiat respiraţia; a izbucnit o lumină atât de puternică încât îl dor ochii etc.), situaţie în
care aşa, atât sunt adverbe noţionale cantitative cu funcţia de circumstanţial cantitativ – care
circumstanţial cantitativ la fel ca adjectivele numerale cardinale de la douăzeci înainte – sunt
legate de regent prin prepoziţia de; pe de altă parte, aşa de, atât de – precedând un adverb /
adjectiv care de regulă exprimă caracteristici „favorabile” (bine, frumos, elegant etc.) – apar în
propoziţii enunţiative exclamative fără a fi determinate de o propoziţie consecutivă: aşa de
bine s-a odihnit la munte!; colega ei era atât de elegantă! etc.; în această situaţie, aşa de, atât
de sunt vide semantic, reprezentând adverbe (perifrastice)-flectiv prin care se marchează
superlativul absolut pozitiv al adverbelor şi adjectivelor.
Aşa cum se vede şi din exemplele de mai sus, la primul tip de structură pentru
superlativul absolut pozitiv comparaţia este frecvent implicită, realizându-se, adică, într-un

36
singur termen; uneori, însă, la acest tip de superlativ absolut pozitiv al adverbelor poate apărea
şi comparaţia explicită, al doilea termen fiind un circumstanţial comparativ: la noi lucrurile
merg tare / extrem de etc. bine în comparaţie cu alţii etc.
Cel de-al doilea tip de marcă pentru conţinutul categorial al superlativului absolut
pozitiv al adverbelor are o situaţie particulară rezultând din provenienţa lui. În afara unor
adverbe-xenisme – ca fortissimo ( it. fortissimo), pianissimo ( it. pianissimo) etc., româna a
preluat din franceză adjective formate cu afixe / afixoide ce arată că intensitatea caracteristicii
respective este în măsură maximă (adj. rom. rarisim  adj. fr. rarissim,adj. rom. hipercorect 
adj. fr. hypercorrect etc.), pe care le-a convertit uneori în adverbe (carte rarisimă vs. citeşte
rarisim; comportare hipercorectă vs. se comportă hipercorect etc.), pe care le-a convertit
uneori în adverbe(carte rarisimă vs citeşte rarisim;comportare hipercorectă vs se comportă
hipercorect etc.). Ceea ce prezintă interes în discuţia de faţă este faptul că cei ce folosesc
aceste adjective / adverbe – adică vorbitorii cu un anumit grad de cultură – pot „traduce”
elementele constitutive ale termenilor respectivi prin superlative absolute pozitive formate cu
adverbe-flective (fortissimo = foarte tare, pianissimo = foarte încet, rarisim = foarte rar,
hipercorect = foarte corect etc.). În felul acesta s-a ajuns la detaşarea sufixului –isim şi a
pseudoprefixelor hiper-, super-, etc. cu care se formează pe terenul limbii române superlative
sintetice pozitive ale unor adverbe-stridente şi de aceea puţin folosite în momentul de faţă – ca
simplisim (X se poartă simplisim), hiperexact (ceasul acesta merge hiperexact) etc.
Gradul intensităţii maxime şi depăşite se poate forma şi la adverbe prin alte mijloace
cu valori expresive, în afară de cele obişnuite, procedee care generează emfaza, cum sunt
prelungirea unui sunet, repetarea adverbului, comparaţia şi metafora: biineee!; repede-repede,
curând-curând, departe-departe, grozav de încet; nemaipomenit de departe; merge ca melcul,
ca fulgerul, ca vântul, ca gândul etc.
La fel cu comparativul de inferioritate şi cu superlativul relativ negativ şi superlativul
absolut negativ (de inferioritate) este puţin folosit din cauza structurii sale greoaie, vorbitorii
preferând de regulă – chiar dacă sinonimia este doar relativă – structura mai simplă a
superlativului absolut pozitiv de la un adverb antonim: în loc de acum băiatul vorbeşte foarte
puţin urât se spune în mod obişnuit acum băiatul vorbeşte foarte frumos. Atât cât se
foloseşte, la superlativul absolut negativ – care arată că intensitatea caracteristicii este în
măsură minimă – comparaţia este de regulă implicită, apărând adică, un singur termen alcătuit
din adverbul comparat precedat de adverbe-flectiv ca foarte puţin, tare puţin, grozav de puţin

37
etc.: cererea s-a rezolvat foarte puţin / grozav de puţin etc. favorabil. Uneori, însă,
comparaţia de la superlativul absolut negativ poate fi şi explicită, al doilea termen
concretizându-se într-un circumstanţial comparativ: evenimentele s-au desfăşurat tare puţin /
grozav de puţin etc. convenabil în raport cu previziunile etc.
Comparaţia este o categorie gramaticală amintită rar când este vorba despre substantiv.
Aceasta pentru că se concretizează rar în cazul substantivului, putând apărea atunci când
substantivul are conţinut calificativ (în prim plan trece însuşirea pe care o exprimă), situaţie în
care se realizează de fapt o conversiune (substantivul devine adjectiv): bărbat, copil, poet,
savant etc.: cel mai bărbat, cel mai copil etc.
Ca şi în cazul sensului de superlativ exprimat prin genitiv, posibilitatea unor
substantive de a exprima comparaţia (sau intensitatea), chiar în mod accidental, dovedeşte
încă o dată că limitele semantice dintre clasele lexico-gramaticale nu pot fi stabilite în mod
tranşant şi sunt destul de labile, favorizând conversiunea.
Dacă însă această categorie gramaticală se realizează la substantive care apar în
structuri de tipul: mi-e frig – mi-e foarte frig, mi-e mai frig ca ieri, mi-e teamă, mi-e tare
teamă, mi-e tare teamă etc., atunci nu mai poate fi vorba de conversiune, ci vom accepta că
substantivele în discuţie au grade de comparaţie.
Condiţia pe care trebuie să o îndeplinească un substantiv ca să primească un grad de
comparaţie este de a avea în conţinutul lui ideea unei însuşiri, de ex.: artist, bărbat, cetăţean,
copil, derbedeu, escroc, femeie, lichea, moş, prieten etc.
Într-o situaţie asemănătoare sunt şi unele nume de animale folosite injurios la adresa
oamenilor, ca bou, câine, porc, vacă etc. (X este mai porc decât Y).
Exemple: 1) Tânărul acesta este mai artist decât credeţi.
2) Un prozator bun este mai poet decât un poet slab.
3) Ţi-a fost mai prieten decât mulţi alţii.
4) Eşti foarte copil, dacă crezi tot ce ţi se spune.

38
 3. Stilistica gradelor de comparaţie

3.1. Stil – stilistică.

Legătura intimă dintre gândire şi limbă, ilustrată prin toate aspectele comunicării
ideilor, pune în lumină adesea nuanţele afectivităţii, concretizate în acele construcţii menite să
sugereze stări sufleteşti dominante într-un anumit context. Căci, întocmai cum fondul sufletesc
turnat în formele specifice ale limbajului uzual reprezintă în realitate o sinteză a gândirii şi
sentimentelor, fraza care ne comunică ceva îmbracă, după nevoi şi ţeluri determinate, nu
numai sensuri logice, ci şi valori figurate, semnificaţii complexe, subtile, nuanţe metaforice,
pentru a înnobila mesajul, adecvându-l cât mai perfect intenţiilor celui ce se exprimă. Fireşte
însă că nu în fiecare clipă avem la îndemână o îmbinare ideală de valori logice şi afective
capabile să exprime prin cuvinte exact şi nuanţat o stare sufletească, o gândire sau un
sentiment puternic. Dar aspecte afective legate de nevoile generale ale comunicării apar în
toate împrejurările vieţii, sunt componente ale realităţii şi definesc global ceea ce numim cu
un termen frecvent stilul unei comunicări sau al unui autor. Nivelul afectiv al limbajului, cu
toate valorile lui expresive, mai concentrate, mai originale, dominante în literatură, mai diluate
în alte sectoare ale vorbirii, este o realitate necontestată; analiza limbii nu o poate neglija.
Consemnarea structurii fonetice, gramaticale, lexicale se va completa, aşadar, în chip necesar
cu registrul particularităţilor expresive ale unui text, operaţie impusă de precizarea
originalităţii şi valorii unui mesaj. În acest scop, se pătrunde mai bine în esenţa limbajului, în
articulaţiile gândirii şi ale expresiei unui autor, în valorile specifice ale unui context. În ceea
ce priveşte delimitarea noţiunilor de stil şi stilistică care sunt două noţiuni fundamentale
pentru analiza ce se va efectua, se poate preciza că stilul este potenţarea intenţionată a
elementelor expresive, de ordin fonetic, lexical, gramatical, frazeologic menite să dea o forţă
nouă comunicării şi marcând o depărtare de la tiparul neutru, standard al vorbirii. Este de fapt
vorba de o deviere voită de la uzul curent al limbajului, dar o deviere în limita legilor specifice

39
ale unei limbi, pentru ca noutatea construcţiei să atragă atenţia asupra unei intenţii de
valorificare originală a cuvintelor în sintagme sau imagini sugestive.
Maniera individuală sau colectivă de a marca personalitatea vorbitorului / autorului în
actul (şi în produsul enunţării), prin utilizarea unor forme / procedee ale expresivităţii,
conduce la ideea că „limba exprimă, stilul subliniază” (M. Riffaterre). Conceperea stilului ca
abatere (deviere) de la norma curentă i se atribuie lui Paul Valéry, dar a fost preluată de la Ch.
Bally, de la şcoala stilistică franceză, de la L. Spitzer şi continuatorii lui. Definirea stilului ca
abatere rezultă, în concepţia lui Ch. Bally, chiar din stabilirea obiectului stilisticii; savantul
genovez îşi propune să demonstreze că nu întreaga stilistică se poate încadra în categoriile
gramaticii tradiţionale, ci există o clasă de fenomene determinabile numai prin gradări cu
caracter afectiv. Diferenţa dintre acestea constă în faptul că formulele gramaticale sunt
obligatorii, iar cele stilistice facultative: a doua categorie însumează abaterile de la norma
gramaticală. Orice figură sintactică / semantică este interpretabilă ca deviere, în măsura în care
realizează o distanţare contextual-determinabilă faţă de topica ori de sensul denotativ.
Obiecţia care s-a adus acestei perspective asupra faptului de stil este că nu acoperă în
întregime expresivitatea enunţului; parafrazând ideea că „stilul este o greşeală, dar o greşeală
voită”, J. Cohen replica: „stilul este o greşeală, dar nu orice greşeală este şi stil” (după Tudor
Vianu, Despre stil şi artă literară, p. 127), căci nu se poate alcătui un text integral numai în
devieri de la normă. Pe de altă parte, norma la care se face referire nu este imuabilă în istoria
unei limbi; ar urma ca faptul de stil să fie mereu altul considerat comparativ cu stadiul de
limbă al scriitorului studiat.
M. Riffaterre defineşte stilul ca element al unei opoziţii, fapt de stil / context,
introducând în teoria stilului principiul sintagmatic în locul celui paradigmatic. Alegerea este
considerată un concept prea vast şi insuficient de adecvat, deoarece ea este presupusă cu
necesitate în codificarea oricărui mesaj lingvistic, indiferent dacă acesta are valoare expresivă
sau nu. Nici devierea nu poate fi concludentă, întrucât calitatea de a fi deviată a unei forme
lingvistice nu e suficientă pentru a o face expresivă, în lipsa altor factori (intenţionalitatea,
gruparea în context a mai multor fapte din aceeaşi categorie, sensurile conotative contextuale
etc.). Pentru definirea stilului, Riffaterre introduce un factor poziţional, contextul (stilistic), care
trimite la mesajul estetic şi faptul de stil. Fiecare element succesiv al unui enunţ depinde de cele
precedente şi poate fi predictat cu o mai mică sau mai mare probabilitate, în funcţie de poziţia pe
care el o ocupă în secvenţă. Textul cuprinde conotaţii afective, expresive, estetice dar şi

40
elemente ale comunicării non-artistice, fapt ce face ca textul să fie „un lanţ de opoziţii binare,
context stilistic / fapt de stil” (după Ecaterina Creţu, Stilistica textului literar, Iaşi, 2006, p. 12).
În definirea stilisticii se iau în considerare cele două aspecte distincte din statutul mesajului
lingvistic – producerea şi receptarea acestuia. Obiectul stilisticii este, după Bally, studierea
conţinutului afectiv al limbajului, în măsura în care el reflectă nu ideile, ci emoţiile, sentimentele,
voinţa, impulsurile, adică limba tuturor ca mijloc de expresie şi acţiune.
Stilistica este tocmai domeniul fenomenelor de expresivitate din limbă, studiind
mijloacele folosite de un vorbitor, de un autor pentru a da relief nou comunicării sale. În toate
sectoarele limbii există particularităţi, elemente constituite istoric, prin evoluţia şi continua
perfecţionare a limbajului, variante, paralelisme, sinonimii, resurse prin care exprimarea se
poate nuanţa şi colora, pentru a reda stări afective mai complexe decât gândirea logică, neutră.
Nu este greşit să se vorbească de o structură stilistică, inerentă majorităţii contextelor
literare. Ea coexistă cu cea fonetică, lexicală, gramaticală; prin stil se potenţează, se
actualizează o gândire, folosind resursele limbii comune.
Până la un timp, noua critică literară se dovedea atentă numai la problemele de
conţinut ale operelor, la ideile şi tendinţele acestora. Nu încape nici o îndoială că o operă
literară este altceva şi că cel care o studiază cu scopul de a-i lămuri firea şi valoarea, trebuie să
se oprească şi în faţa altor aspecte decât acele pe care artistul le stăpâneşte în comun cu
contribuţiile gânditorilor şi ale oamenilor de ştiinţă. Forma operei literare este însuşi
conţinutul ei, sesizat în ceea ce el cuprinde mai original.

3.2. Relaţia gramatică – stilistică.

Literatura fiind o artă a cuvântului, scriitorul dispune în realizarea operei literare de

materialul lexical, de morfologia şi sintaxa limbii în care se exprimă, de sistemul ei fonetic.
Stilul, adică mijloacele de expresie, pe care scriitorul le alege din sistemul limbii,
combinându-le în modalităţi proprii, raportat la specia şi tema operei, la intenţia mesajului, la
formaţia şi structura sa psihică, constituie elementul fundamental, care deosebeşte pe un autor
de altul.
Stilistica se manifestă în domeniul limbii – stilistica lingvistică – şi al creaţiei literare –
stilistica literară. Numită şi stilistica expresiei, stilistica lingvistică studiază resursele
expresive ale limbii vorbite la nivel fonetic, gramatical şi lexical. Stilistica literară urmăreşte

41
modul în care un scriitor se foloseşte de mijloacele stilistice ale limbii, cercetând problemele
psihologice şi estetice pe care le implică stilul său. Stilistica literară vizează analiza resurselor
stilistice considerate ca fiind proprii practicilor literare.
Stilisticienii (Georges Molinié, La stylistique, Paris, 1991, PUF, p.18-19; Ştefan
Munteanu, Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti, 1972, Editura Ştiinţifică, p. 39 ş.a.) arată că
nu se poate opera o demarcaţie între faptele limbii comune, comunicarea uzuală, şi faptele limbii
artistice, aşadar, între stilistica artistică şi cea literară; elementul lor comun ia naştere din
fundamentul psihic al limbajului, admis de Bally pentru limba uzuală. Stilistica literară se
situează deci mai puţin într-o zonă de demarcaţie şi mai mult într-una de interferenţă între
ştiinţele limbajului şi cele ale literaturii, întrucât, şi într-un caz şi în altul, manifestarea atitudinii
emiţătorului unui mesaj transpare în faptele de limbă devenite astfel fapte expresive, adică fapte
de stil. Faptele de stil din exprimarea comună (căci vorbitorul limbii comune nu elimină din
comunicarea sa factorul estetic, ci caută prin diferite mijloace de expresie folosite să convingă,
să impresioneze pe conlocutor) stau şi la baza limbii literaturii artistice, aşadar, la baza unor
inovaţii stilistice cu finalitate estetică.
Stilul literaturii artistice se deosebeşte de celelalte stiluri funcţionale ale limbii
(ştiinţific, publicistic, oficial) prin funcţia sa estetică şi printr-o subiectivitate sporită.
Lucian Blaga defineşte stilul prin „valori extraestetice pătrunse în estetic” (după Iorgu
Iordan, Stilistica Limbii Române, Bucureşti, 1975, p.156). Materialul lingvistic dobândeşte
valoare estetică în contextul literar.
Stilul literar se caracterizează prin subiectivitatea scriitorului, cuvântul dobândind
sensuri noi datorită contextului în care este plasat, adresându-se receptorului nu numai
raţional, ci şi afectiv. Acest nivel de comunicare este conotativ, întrucât accentuează sensul
figurat al cuvântului.
Stilul este specific fiecărui scriitor: arta naraţiunii şi a portretizării, lirismul sau
obiectivitatea relatării faptelor, alternanţa timpurilor verbale şi a planurilor în naraţiune,
prezenţa sau absenţa figurilor de stil, prozodia, lexicul, sintaxa frazei, alternarea stilului direct
cu cel indirect sunt elemente care permit recunoaşterea unui autor.
Ca şi cuvintele care, în general, nu au valoare estetică în sine, nici elementele
morfologice şi sintactice nu dispun de valenţe stilistice decât atunci când sunt situate într-un
anumit context şi când sunt în concordanţă cu tema operei şi mesajul ei.

42
 Autorul care-şi propune să încarce cu o nuanţă afectivă comunicarea, evită exprimarea
comună, utilizând anumite forme, care, fără să fie incorecte din punct de vedere fonetic, lexical
sau morfosintactic, sunt originale, mai puţin obişnuite. Utilizarea de arhaisme, neologisme,
regionalisme sau termeni argotici, poziţia adjectivului faţă de determinant, nuanţa cu care sunt
folosite forme ale pronumelor, rolul caracterizant al unui adverb, unele forme ale coordonării
sintactice sau ale subordonării, intercalarea de construcţii incidente, uneori, pot părea abateri, ele
având însă un rol stilistic în respectivul context.
Analiza stilului poate dobândi un temei ştiinţific, documentat, dacă porneşte de la
realităţile limbajului, de la text, având mereu în vedere formele şi valorile care ies din comun,
abaterile, opoziţiile în raport cu norma, cu exprimarea convenţională. Selecţia stilistică e
infinită pentru că în limbă există variante faţă de ceea ce este uzual în limbă; noutatea faţă de
acest nivel neutru produce expresivitatea elementului neobişnuit, un indice al intenţiei de a da
un relief aparte comunicării. Fiecare nivel al limbii (sonor, fonetic), gramatical, lexical,
contextual – nucleul afectiv, poate prezenta particularităţi; ansamblul lor constituie nivelul
stilistic al enunţului. Spre deosebire de gramatică, analiza stilistică are la bază raportarea la
nivelul exprimării comune, pentru a constata devierile; analiza gramaticală e încadrare în
structura normată a limbii, cea stilistică observă excepţiile de la normă; opoziţia principală
între nivelul neutru şi cel expresiv este ca un imens evantai de nuanţe în relief. La baza
inovaţiei stilistice stă puterea de regenerare a limbii, resursele şi normele ei fiind elastice.
Studiul stilului, deci stilistica, însumează cunoştinţele privitoare la normele limbii, la
fonetică, lexic, morfologie şi sintaxă, pentru a putea preciza natura şi valoarea nivelului
afectiv, expresiv, numit stil.
Sistemul gramatical al limbii române oferă un câmp larg de posibilităţi de creaţie
stilistică prin tipurile variate de forme şi construcţii, prin paralelismele şi sinonimiile cuprinse
în ansamblul normelor limbii literare; ele pot delimita un anumit fel de a vorbi sau o intenţie
de caracterizare, de configurare a unui erou sau a unei acţiuni.
Prin forme gramaticale aparte, Caragiale scoate în evidenţă incultura eroilor săi, unii
atât de agramaţi în vorbire încât stârnesc râsul de la primele replici.
Anomaliile limbajului întâlnite la unele personaje ale lui Caragiale precum:
întâlnitără, bulivar, fincă pun în lumină mediul semicult, cu pretenţii de limbă literară, cu
unele elemente regionale sau de jargon suburban, care contribuie la caracterizarea tuturor
personajelor scriitorului, cu deosebire atent la formele de limbă şi la anumite ticuri reproduse

43
pentru satira mentalităţii personajelor. Prin asemenea abateri de la limbajul normal, de la
formele literare considerate corecte, stilul capătă nu numai un relief aparte, dar şi o putere de
caracterizare extrem de importantă în ansamblul operei artistice, fiind un element esenţial de
localizare şi de datare a acţiunii şi a personajelor.
Cu totul alt rost au particularităţile de limbă din opera lui Creangă sau Sadoveanu, care
introduc în vorbirea personajelor binecunoscute expresii şi cuvinte specifice regiunii şi epocii
în care ele au trăit, încât le cunoaştem imediat, în raport cu eroii lui Delavrancea, Rebreanu
sau Agârbiceanu.
Dar nu e vorba numai de abateri de felul celor prezentate mai sus, ci de unele rezerve
din sistemul gramatical, de forme şi construcţii literare, paralele, de sinonimia gramaticală
care permite alternarea construcţiilor în contexte succesive, dând varietate stilului.
Superlativul, cum am spus, poate fi exprimat în foarte multe feluri, de la tiparul comun
(foarte; cel mai…) la construcţii stilistice dintre cele mai ingenioase, dintre cele mai noi: cât
nu se mai poate; din cale-afară de…; extrem de; neaşteptat de…; cât ai clipi din ochi („foarte
repede”), ca la Eminescu în Scrisoarea III, cu multe tipare populare:
„Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură neîmpăcată îmi şoptii atunci în barbă…”
Din toate timpurile, exprimarea superlativului este rezultatul unei intenţii stilistice şi
reacţia unei tendinţe spre exagerare; hiperbola se înrudeşte în mod firesc cu acest grad de
comparaţie, extrem de variat.
Există apoi în sintaxă un cadru elastic al construcţiilor, care permite folosirea
diferitelor tipuri de construcţii pentru a exprima aceleaşi idei. Un atribut, un complement de
cauză, de scop, de timp etc. pot fi construite în mai multe feluri: merge la vânat (la vânătoare,
spre a vâna) sau ca să vâneze. Şi ideea de superlativ poate fi exprimată la nivelul frazei: Era
frumos cum nu s-a mai văzut (foarte, cel mai frumos). Structura propoziţiilor, a frazelor poate
fi mereu reînnoită, căci fiecare autor dă acestor unităţi forma şi valoarea considerată drept cea
mai apropiată de intenţia lui de a potenţa stilistic exprimarea sa. Sintaxa poate avea un aspect
logic şi unul afectiv extrem de nuanţat, concentrat sau dilatat prin asocieri.
Prin vocabular şi gramatică distingem anumite straturi lingvistice în textele de analizat
şi recunoaştem epoca şi locul, autorul şi subiectul abordat de el. Stilistica îşi concentrează
observaţia asupra acestor fenomene de expresivitate care pun în lumină resursele limbii,

44
constituite istoric şi statornicite în atâtea documente literare ale trecutului nostru. De aceea,
opera scriitorilor români este un tezaur de informaţie lingvistică de primă importanţă.
Alte aspecte ale expresivităţii, specifice limbii române, constituite şi ele istoric, dar cu
o aplicaţie mai restrânsă în limba literară comună, adică în vorbirea îngrijită, de uz curent,
numită şi exprimare standard, sunt unele fenomene fonetice, felul particular de pronunţare a
sunetelor limbii române şi fenomenele de stil, adică de invenţia artistică în sfera limbajului.
Ele apar azi numai în stilul scriitorilor, în creaţia literară şi au la bază o intenţie de reliefare a
unei idei, prin unele abateri de la norma literară. Stilistica înregistrează astfel un mare număr
de forme fonetice şi stilistice care constituie, în anumite contexte şi în împrejurări specifice,
un element esenţial de caracterizare şi de sugestie. Analiza stilistică le reţine ca fapte
pregnante de expresivitate, care frapează sensibilitatea şi obişnuinţa noastră cu tiparele limbii.
În cele mai noi analize stilistice, aspectul fonetic este privit de aproape, pentru a pune în
lumină rezultatele unei selecţii operate de instinctul artistic al scriitorului şi sugerează anumite
imagini pe cale sonoră, prin asocierea voită, insistentă a anumitor foneme cu rezonanţă
intensă. Analiza limbii şi stilului multor scriitori a scos în evidenţă rolul concret al stratului
fonetic în arta expresiei, în definirea profilului stilistic al unui autor. În Cercetarea stilului,
Tudor Vianu spunea că „faptele de fonetică stilistică” analizate în contextul de idei, intenţii şi
fenomene lingvistice selectate anume, „sunt purtătoare de numeroase valori expresive”. De
studiul lor se leagă şi consemnarea grafiei, a punctuaţiei anumite, adoptată de un autor, pentru
a da pregnanţă articulaţiei contextului. Toate aceste semne ale comunicării, indici de
expresivitate şi, în ansamblu, fenomene de stil, pot fi observate şi consemnate pentru o bună
analiză stilistică.
Al patrulea aspect dominant – după cel lexical, gramatical şi fonetic – este acela al
figurilor de stil, adică al construcţiilor expresive în sens restrâns, îmbinări specifice de cuvinte
cu scopul de a crea imagini noi, de a da contextului prin epitete, comparaţii, metafore,
personificări, antiteze etc., un relief afectiv, valori deosebite, altele decât în vorbirea comună.
S-a spus despre normele sintactice că sunt elastice şi permit asocierile cele mai neaşteptate de
cuvinte; tocmai aceste îmbinări de cuvinte, cel mai puţin scontate, cu cea mai mică
probabilitate de apariţie în tiparul cunoscut, reprezintă inovaţia stilistică cea mai autentică,
formând din 2-3 elemente absolut curente o imagine elocventă: „visul negurii eterne” (= luna,
la Eminescu). Ceea ce dă pregnanţă reliefului stilistic pare să fie, de multe ori, antinomia
termenilor, împreunarea termenilor care nu au stat laolaltă „de la începutul limbii niciodată”

45
(Sadoveanu). Din alăturarea lor apar sensuri figurate noi, menţionate în cazul multor cuvinte,
în dicţionare, pe baza atestărilor din opera scriitorilor de valoare. Antinomia dintre uzual şi
expresiv, dintre obişnuit şi nou este vizibilă la fiecare pas în creaţia literară, preocupată să
construiască imagini cât mai fidele ale realităţii, ale vieţii. Norma cere „eliminarea a tot ce în
vorbire este total inedit, – scrie Eugen Coşeriu – variantă individuală, ocazională sau
momentană, păstrând aspectele comune în fenomenele lingvistice considerate drept model”.
Dimpotrivă, în creaţia stilistică, orice inovaţie personală, căutând o acoperire prin situarea
ideii în câmpul sugestiv al unor nuclee stilistice originale, aspiră la captarea interesului, a
atenţiei cititorilor.
Pentru înţelegerea rolului pe care îl au figurile de stil într-o operă literară, este deosebit
de importantă cunoaşterea gramaticii. Identificarea figurilor de stil în cadrul creaţiilor artistice
oferă receptorului posibilitatea de a descifra, dincolo de sensul cel mai evident al textului,
sensuri mai profunde. Precum pentru a înţelege un text dintr-o limbă străină, este nevoie să-i
cunoaştem „codul” şi anume sensul cuvintelor şi gramatica, tot aşa, pentru a pătrunde în
universul unei opere literare, trebuie să-i descifrăm „codul”, constituit, în mare parte, de
figurile de stil. Ceea ce deosebeşte primul proces de decodare de cel de-al doilea este faptul
că, în timp ce cuvintele unei limbi au anumite accepţii general valabile, figurile de stil se
supun unor reguli generale, dar presupun şi un procent ridicat de originalitate, care conduce la
o receptare diferenţiată de la un cititor la altul. Stilistica realizează legătura dintre literatură şi
lingvistică, reliefând resursele bogate ale limbii care dobândesc valoare estetică. Analiza
stilistică face parte integrantă din analiza literară a unei opere.
În concluzie, putem afirma că există un sentiment al „poeziei gramaticii” pe care marii
scriitori, de la Homer încoace, l-au avut întotdeauna; uneori l-au şi mărturisit, cum a făcut-o
Baudelaire în acest splendid elogiu adus unor categorii morfologice:
„Gramatica, arida gramatică, devine şi ea în literatură un fel de vrăjitorie evocatoare:
cuvintele reînvie în carne şi oase, substantivul, în majestatea lui substanţială, adjectivul,
veşmânt transparent care-l acoperă şi-l colorează ca un văl, şi verbul, înger al mişcării, care dă
zvâcnire frazei.”2

2
„La grammaire, l’aride grammaire elle même devient quelque chose comme une sorcellerie évocatoire; les mots
ressucitent, revêtus de chair et d’os, le substantif dans sa majesté substantielle, l’adjectif, vêtement transparent
qui l’habille et le colore comme un glacis, el le verbe, ange du mouvement qui donne le branle à la phrase.”

46
 3.3. Stilistica gradelor de comparaţie.

Referitor la adjectiv, majoritatea faptelor stilistice stau în legătură cu forma

superlativului, lucru firesc, dacă nu uităm că impresia pe care o produce gradul cel mai înalt al
unei calităţi este totdeauna puternică, şi de aceea subiectul vorbitor recurge în chip firesc la
formula lingvistică corespunzătoare stării sale sufleteşti. Morfologia ne spune că superlativul
absolut se formează cu foarte. De fapt, numărul adverbelor echivalente ale lui foarte, pe care
le găsim în limba vorbită şi adesea în cea scrisă, este considerabil. Toate sunt mai expresive
decât foarte, care, din cauza frecventei lui întrebuinţări, s-a gramaticalizat complet, pierzând
astfel orice urmă de valoare afectivă. Iată câteva: tare, straşnic, grozav, îngrozitor, nespus,
nemaipomenit, nemaiauzit, care nu se mai află (sau…găseşte), extrem, extraordinar, teribil
etc. Cu excepţia lui tare toate celelalte sunt legate de adjectivul pe care-l determină prin
prepoziţia de. O bună parte din ele, precum straşnic, grozav, îngrozitor, teribil,
înspăimântător, înfricoşător etc., sunt sinonime şi arată, după cum vedem, o emoţie identică
cu groaza, frica etc. Altfel spus, calitatea respectivă se găseşte într-un grad atât de intens, încât
înspăimântă pe subiectul vorbitor. Desigur că se va fi zis aşa mai întâi despre însuşiri socotite
primejdioase pentru oameni, adică despre defecte. Pe urmă s-a extins procedeul şi la calităţile
propriu-zise, trecându-se cu vederea elementul oarecum practic sau moral şi luându-se în
considerare numai dimensiunile, cantitatea, intensitatea etc. însuşirii. Când nu ne „speriem” de
proporţiile unei calităţi, suntem cel puţin miraţi, uimiţi, uluiţi etc. De aici alte sinonime ale lui
foarte: admirabil, minunat, uimitor, uluitor etc. (care pot fi puse alături de extrem,
extraordinar, nespus, nemaipomenit etc.).
Interesant este că un adverb ca rău, care se întrebuinţează în vorbirea normală cu
sensul lui consacrat şi bine cunoscut de toată lumea, poate exprima, în limbajul afectiv,
aspectul superlativ al unei calităţi autentice. Se aud mereu construcţii ca acestea: cutare
bărbat e deştept rău; cutare femeie e frumoasă rău etc. Explicaţia dată mai sus pentru grozav,
straşnic etc. se potriveşte şi aici: intensitatea calităţii pare aşa de mare, încât poate fi
primejdioasă, poate aduce un necaz etc.
Dar procedeul nu se opreşte aici. Locul adverbelor (la origine şi în majoritatea cazurilor,
adjective) de felul celor deja amintite îl iau altele, deosebite ca sens pur de acelea, dar foarte

47
apropiate în ce priveşte valoarea lor stilistică, de ex.: amărât (nişte câini amărât de răi), amarnic
(cred că trebuie să fie amarnic de bună); avan („avan di multâ”) etc.
Deoarece mai toate adverbele, sinonime afective ale lui foarte, menţionate aici sunt, de
fapt, adjective, urmează că ele pot apărea şi cu valoarea lor originară, pe lângă un substantiv
sau ca predicate nominale. Alături şi în loc de un om admirabil de bun sau de frumos, se zice
un om admirabil, cu un sens, evident, deosebit, dar numai în parte. Tot aşa N. este un om
admirabil. La fel stau lucrurile cu minunat, uimitor etc.: valoarea lor stilistică este mai redusă
decât în cazul când întovărăşesc ca adverbe superlative un adjectiv, care exprimă el însuşi,
fără nici un determinant, o însuşire oarecum excepţională.
Şi straşnic, grozav etc. se pretează, pentru acelaşi motiv, la acest tratament.
Interesează, mai ales, accepţia „favorabilă” pe care o pot ele căpăta. Căci o femeie grozavă
însemnează adesea „o femeie straşnică”, adică, „o femeie frumoasă, inteligentă, energică” ş.a.
(după caz), extraordinar (sau nemaipomenit) vin arată calităţile extrem de rare ale vinului etc.
Interes deosebit prezintă faptele de ordin morfologic. Adjectivele pot fi, în cazuri
perfect identice cu cele precedente, determinate de substantive, care îndeplinesc acelaşi rol
gramatical ca şi adverbele în discuţie. Câteodată substantivele acestea aparţin la aceeaşi
familie de cuvinte, fiind deci înrudite semantic cu adverbele; de cele mai multe ori însă ele
provin de la teme diferite. Deoarece sunt substantive, legătura sintactică cu adjectivele pe care
le determină se face altfel, şi anume se pun în urma adjectivului, fără intervenţia vreunui alt
cuvânt. De exemplu : N. e rău nevoie (sau mai expresiv nevoie mare); viaţa-i scumpă foc; „e
necăjit foc” (Caragiale); s-a supărat domnul foc etc. Substantivul foc poate sta şi înainte:
cutare-i foc de harnic, „foc de ger era” (Creangă), cu funcţie oarecum adjectivală a
substantivului „ger”. Cu foc seamănă catran, care de asemenea se pune şi înaintea şi în urma
adjectivului: catran de scump, alături de scump catran. Când simte că trebuie să mărească şi
mai mult expresivitatea, subiectul vorbitor recurge la alte formule, care îşi au punctul de
plecare în cele deja citate: „frumoasă de mama focului” (Creangă); scump de para focului etc.
Substantivele derivate de la grozav, straşnic, minunat etc. apar foarte des, dar nu
împreună cu adjective, ci tot cu substantive (ceea ce, din punct de vedere gramatical, se
justifică, întrucât un substantiv se leagă, obişnuit, de alt substantiv prin raportul de atribut): o
grozăvie de vreme; o străşnicie de om; o frumuseţe de copil; o minunăţie de carte; o groază
de bani etc. la care se pot adăuga: o bunătate de mâncare, o sărăcie de casă, o bomboană de
fată, o grădină de bărbat etc. Valoarea stilistică a acestor substantive este identică cu a

48
adverbelor (= adjective) corespunzătoare, numai că posedă o intensitate mai mare. Calitatea de
„grozav”, „straşnic” etc. este exprimată nu printr-un adjectiv ca de obicei, ci printr-un
substantiv. Cu alte cuvinte, ea a fost detaşată de obiectele care o au, pentru a fi considerată în
sine, independent, ca un obiect propriu-zis, un fel de chintesenţă. Prin aceasta devine şi mai
concretă (în cazul unei calităţi concrete) sau devine concretă (din abstractă, cum era înainte),
parcă ar fi personificată, încarnată într-un obiect de sine stătător.
Adjectivele de specia celor discutate se substantivează şi altfel: formal, rămân
adjective (prevăzute însă cu articol), dar îndeplinesc funcţie substantivală şi se leagă de
substantivul (sau pronumele) următor prin de: deşteptul de Ion, sărmana de ea, nenorocitul de
tată etc. Fără prepoziţia de legătură, aceste cuvinte sunt adjective pure: deşteptul Ion,
nenorocitul tată. Dar simte oricine deosebirea semantică, deci şi stilistică, dintre cele două
construcţii. Precizarea făcută în legătură cu caracterul concret al sensului substantivelor
grozăvie, frumuseţe etc., în comparaţie cu adjectivele corespunzătoare grozav, frumos etc.,
este valabilă şi aici, ba într-o măsură mai mare: devenind substantiv, deştept, să zicem,
exprimă noţiunea „deşteptăciunii” întrupată într-o fiinţă vie, care, prin ea însăşi, e mai
concretă decât reprezentarea pur ideală a acestei noţiuni.
În general, particularităţile defavorabile ale „obiectelor” se pretează la acest tratament
sintactic şi semantic, căruia-i sunt supuse, cu deosebire în vorbirea familiară de toate nuanţele,
adjectivele. Şi acest amănunt probează că formula are origine afectivă, ceea ce simţim,
dealtfel, foarte clar şi în momentul de faţă. Chiar adjectivele cu sens laudativ devin peiorative,
căci sunt întrebuinţate ironic: „o drăguţă de raclă” (Creangă), unde sunt puse în contrast cele
două noţiuni, deşteptul de Ion, care este sinonimul, mai „tare” (din pricina ironiei), al lui
prostul de Ion. În sprijinul afectivităţii se poate invoca şi faptul că, foarte probabil, printre cele
dintâi adjective construite aşa au fost nefericit, nenorocit, biet, sărman, sărac ş.a.: la vestea
unei nenorociri, subiectul vorbitor va fi exclamat nefericitul de părinte!, sărmana de ea etc.
sau, în ipoteza că el însuşi era lovit de nenorocirea anunţată, săracul de mine.
Din moment ce în aceste formule adjectivul are valoare substantivală, nu surprinde
întrebuinţarea atâtor substantive (având sens peiorativ sau voit astfel) în aceleaşi condiţii:
hârcă („hârca de babă”, Creangă), dobitoc (cu „sinonimele” animal, bestie), boală, ciumă,
dalac, talan etc. (despre animale: boala de vacă, talanul de cal), căţea (şi alte echivalente
afective, extrem de numeroase, pentru „femeie stricată”, precum iapă, otreapă, hantiţă, târfă,
potloagă, otravă etc.), filozof, poet, savant ş.a. Dealtminteri, ne putem întreba dacă începutul

49
nu l-au făcut cumva substantivele, după care se vor fi luat apoi adjectivele. Căci lingviştii
sunt, în general, de părere că avem a face cu continuarea şi dezvoltarea unei construcţii
nominale latineşti (tip scelus viri, flagitium hominis, monstrum mulieris) transmisă diverselor
idiomuri romanice. Foarte des, adjectivul sau substantivul calificativ este însoţit de un
demonstrativ: deşteptul acesta de Ion, nenorocitul acela de copil etc.
În ceea ce priveşte adverbul, deoarece această parte de vorbire seamănă, în multe
privinţe, cu adjectivul, ne aşteptăm să constatăm, în legătură cu ea, unele fenomene stilistice
pe care le întâlnim la adjectiv. Aşa şi este. Superlativul absolut (al adverbelor de mod, căci
acestea sunt înrudite, prin natura şi funcţia lor, cu adjectivele) se formează, în vorbirea
familiară şi populară, cu sinonimele afective, atât de numeroase şi de variate, ale lui foarte:
straşnic, grozav, nespus, nemaipomenit, nemaiauzit, nemaivăzut, care nu se mai află,
înspăimântător, îngrozitor, înfricoşător, extrem, extraordinar, teribil, admirabil, minunat,
uimitor, uluitor, avan, amărât, cătrănit, rău, nevoie (şi nevoie mare), foc (şi mama focului),
al dracului, al ciorilor, al naibii (frumos, bun, rău al dracului, al ciorilor etc., cu ordinea
schimbată, al dracului, al ciorilor de bun, de frumos) etc.
Există câteva adverbe care, deşi se întrebuinţează foarte des, au, în condiţii
determinate, valoare afectivă. Acestea ar putea fi puse alături de pronumele nehotărâte, cu
care seamănă prin sensul lor cam vag şi, deci, adaptabil la împrejurări dintre cele mai felurite.
De exemplu aşa, (a)colo etc. Din capul locului ele au avut un sens precis şi continuă,
dealtminteri, să-l aibă. Lipsa de precizie s-a născut cu vremea, probabil, din pricina frecventei
lor apariţii. Căci aşa poate însemna orice: bun, rău, mare, mic, sănătos, bolnav, în funcţie de
noţiunea la care ne gândim, de care este vorba. La fel (a)colo arată un număr infinit de puncte
în spaţiu, care se află situate la o depărtare mai mare sau mai mică de noi (spre deosebire de
(a)ici care indică puncte apropiate). Datorită posibilităţii de a avea nenumărate sensuri, mai
exact spus de a exprima multe şi variate nuanţe, aşa, (a)colo se pot întrebuinţa ori de câte ori
nu vrem să precizăm modul (aşa) sau locul (acolo). Dar, exact ca în cazul pronumelui
nehotărât, valoarea stilistică, adesea mare, rezultă tocmai din semantismul vag al cuvântului,
pe care avem libertatea de a-l interpreta cum ne convine în momentul psihologic respectiv.
Astfel de adverbe joacă oarecum rolul unui recipient în care putem turna conţinutul cel
mai corespunzător cu stările noastre sufleteşti. Din această cauză, ele sunt, în anumite condiţii,
mult mai expresive decât un termen propriu, care ar avea chiar şi o nuanţă afectivă. Să dăm
câteva exemple: azi aşa, mâine aşa, până când, de la o vreme, n-am mai putut răbda (aici

50
expresivitatea vine, în parte, şi de la repetarea adverbului); şi-aşa, va să zică, mi-o făcuşi (se
poate începe vorba în felul acesta, fapt care presupune o deliberare anterioară, în mintea
subiectului vorbitor); să mă fac aşa, dacă nu spun drept (se îndoaie, de obicei, degetul
arătător, ca un fel de „traducere” materială a lui aşa, dar gestul nu-i obligatoriu, de aceea
lipseşte adesea, iar partenerul înţelege tot atât de uşor şi de exact ce înţeles are adverbul); auzi
acolo! (exprimă surprinderea, uimirea etc., deci respingerea celor spuse de altul; adverbul,
care apare şi sub forma neaferezată, auzi acolo!, este echivalent, în această formulă, cu un
pronume, ca şi cum am zice ascultă la el!); ia, şi el, un prost, acolo!; fă şi tu, acolo, ce-i
putea; mănânc şi eu, acolo, ce găsesc (în aceste din urmă trei exemple sensul local, pe care-l
are obişnuit acolo, a dispărut cu totul, pentru a i se substitui unul foarte nelămurit, care se
apropie mai mult de al adverbelor modale: un prost, acolo pare a fi totuna cu un prost, cum l-
a lăsat Dumnezeu; fă şi tu acolo…; mănânc şi eu, acolo…ar putea fi schimbate în fă şi tu, la
întâmplare, ce-i putea; mănânc şi eu, cum se întâmplă sau după împrejurări, ce pot.). La fel
se întâmplă şi în cazul lui fugi de-acolo!, cu sensul nu mai spune (fleacuri, prostii etc.), taci
din gură (adică fugi de unde te găseşti, cu prostiile, cu fleacurile tale).
Un adverb asemănător, în ce priveşte aptitudinea de a avea tot felul de sensuri, este şi
(sinonim cu de asemenea). Apare, de regulă, în formula fixă, dar expresivă, şi mai şi, care se
referă totdeauna la ceva spus mai înainte, sub forma unei constatări sau aprecieri despre un
obiect, o persoană, o acţiune. De exemplu: (cutare s-a fi purtând el rău) să-l vezi însă pe
fecioru-său, acela-i şi mai şi; „numai iaca ce vede Harap-Alb altă bâzdâganie şi mai şi”
(Creangă). În acest din urmă citat din I. Creangă înţelesul lui şi este adjectival. În funcţie de
context, înţelesul lui şi poate fi deci şi adjectival, nu numai strict adverbial.
Deşi pronume, după clasificările gramaticilor, poate fi invocat aici şi ceva, care,
precedat de mai, îndeplineşte funcţie adverbială.
Exemplu: acela-i mai ceva, adică mai grozav, mai teribil.
Vorbirea populară, mai ales, întrebuinţează adverbe de loc pentru cele de timp: aici cu
înţelesul lui acum; unde cu înţelesul lui când; încolo cu înţelesul lui târziu (sau departe, în
timp) etc. de exemplu: de-aici înainte am să fiu cu băgare de seamă; nu ştiu ce vrea omul
acesta: aici (aci) albă, aici (aci) neagră (= … când sau acum albă [adică într-un fel], când
sau acum neagră [adică în alt fel]); şi unde nu s-a pornit o vijelie, să ne omoare şi mai multe
nu (= şi când [adică atunci] s-a pornit o vijelie…); şi mai încolo, ce s-a întâmplat? (= şi după

51
aceea, mai departe, ce s-a întâmplat?); nu era pe la Sf. Ilie, era mai încoace (=… era într-o
vreme mai apropiată de momentul vorbirii).
Înlocuirile acestea sunt uşor de realizat chiar din punct de vedere strict logic. Noţiunile
„timp” şi „spaţiu” sunt înrudite, dacă luăm în considerare elementele lor alcătuitoare. Singura
deosebire, pentru mintea omului obişnuit, constă în faptul că la una dintre ele aceste elemente
se succed, la cealaltă coexistă. Toate aceste elemente se află faţă de subiectul vorbitor la o
distanţă determinată, mai mare ori mai mică, în timp sau în spaţiu. Aşa stând lucrurile, este
natural ca un obiect apropiat sau depărtat de noi să-l indicăm prin acelaşi cuvânt, indiferent
dacă apropierea sau depărtarea este temporală ori spaţială.
La început valoarea concretă, plastică, deci expresivă a adverbului de loc cu sens
temporal era foarte mare. Dar şi astăzi, când răspândirea fenomenului e atât de largă, încât a
devenit un fapt aproape curent, deci gramatical, expresivitatea lui este încă destul de bine
simţită.
Pentru deosebirile de dimensiuni, de proporţii etc., limba dispune de un mijloc specific,
acela al gradelor de comparaţie, aşa-zisul comparativ de inferioritate joacă, faţă de pozitiv, rolul
unui diminutiv faţă de tema lui. Când spunem rotunjor, înţelegem „aproape rotund”, adică
asemănător cu un obiect perfect rotund. Este drept că între această însemnare şi aceea de
diminutiv propriu-zis („o rotunjime mai mică, mai puţin completă”: asta pare că arată rotunjor)
diferenţa se reduce la minimum. Totuşi, principial, trebuie să se plece de la „asemănare”, ori de
câte ori este vorba de diminutivele adjectivale.
Găsim şi la adjective diminutive în sens strict (ca la substantive), deşi numărul lor este,
probabil, foarte redus. Exemplu elocvent avem pe mic, de la care există foarte multe creaţii
diminutivale: micuţ, micuşor, micuţel, micşorel, mititel, mititioc, mitutel, mituţel. Explicaţia
acestei situaţii, interesantă sub toate raporturile, trebuie căutată în semantismul adjectivului
mic, în felul calităţii pe care o arată: fiind vorba de o noţiune diminutivală prin ea însăşi, este
firesc să intre în funcţie sentimentele de simpatie, de tandreţe etc. pe care le trezeşte în noi un
obiect mic, deci şi „micimea” ca atare. Căci, adjectivele, când sunt cu adevărat diminutive, au
totdeauna nuanţă dezmierdătoare (eventual compătimitoare, ceea ce, în fond, este acelaşi
lucru). Puţin este asemănător cu mic în privinţa înţelesului şi apare, foarte frecvent, sub forma
diminutivală puţintel (cu varianta puţintel, puţinteluş, fem. puţinea), nu numai în legătură cu
diverse substantive exprimând noţiuni apte de a exista şi în cantitate mai mică (bani puţintei,
lume puţintică etc.), ci chiar pe lângă nume de fiinţe umane, când însemnează „mic, scurt (de

52
statură)”: un bărbat puţintel (la corp) o femeie puţintică. Tot aşa mărunt se întrebuinţează
extrem de des ca diminutiv (mărunţel), având cu privire la oameni, aproape acelaşi înţeles ca
puţintel (un om mărunţel, o bătrână mărunţică). Sub forma de plural feminin (mărunţele) are
sensul de „monedă divizionară, bani mărunţi” (valoare substantivală, datorită faptului că a
rămas singur, după dispariţia substantivului însoţitor, care trebuie să fi fost parale).
Diminutivul adjectivului uşor, uşurel, are afară de accepţia proprie, ideatică, în fond, cu
a temei, şi una figurată, atunci când se referă la oameni, aceea de neserios, superficial (= uşor la
hotărâri, la acţiuni etc. care au urmări defavorabile sau grave). În special femininul uşurică
circulă mult, împreună cu substantivul femeie (şi sinonimele lui).
Şi alte părţi de vorbire, afară de substantiv, adjectiv sau pronume, pot căpăta forme
diminutivale, dar, întocmai ca ultimele două, numai în mod excepţional şi întotdeauna prin
analogie, directă sau indirectă, cu substantivul. Se pare că adverbele cunosc un număr
însemnat de forme diminutivale, lucru firesc, deoarece rolul lor este foarte asemănător cu al
adjectivelor. Şi nu numai adverbele de mod, care sunt adevărate adjective, cu deosebirea că
stau pe lângă verbe, nu pe lângă substantive, ci şi adverbele de loc, apoi cele de timp şi de
cantitate sunt asimilabile adjectivelor şi de aceea capătă, după modelul acestora, formă
diminutivală. De pildă: olecuţă, nimicuţa, suscior, depărcior (depărtişor), demulcior
(demultişor) etc.: olecuţă de lapte, un sat depărtişor, o întâmplare cam demultişor. Cât despre
valoarea stilistică, aceste diminutive sunt, fără nici o îndoială, dezmierdătoare sau, cel puţin,
diminutive propriu-zise.
Alte adverbe, oarecum deosebite de cele precedente, întrucât nu pot fi asimilate ca
funcţii cu adjectivele, sunt, de pildă, acuşica, foarte răspândit prin graiurile olteneşti sau
munteneşti. (Dicţionarul Academiei precizează că diminutivul exprimă sensul de „imediat”
„mai puternic decât acuşi”), d’abieluşa  d’abia, degebuţa etc.
Deosebite sunt formele diminutive de la câteva adverbe (toate de mod) dintre cele mai
întrebuinţate: bine, frumos, încet. Când vrem să spunem că o acţiune se săvârşeşte în unul din
aceste chipuri, dar cu o nuanţă care arată participarea afectului nostru, recurgem la diminutiv,
nu la adverbul propriu-zis. De exemplu: „Dacă auzeam aşa, mă spălam binişor pe la gură şi-
mi căutam de nevoie; …fac tocmai aşa, cum fusesem povăţuit…: tai cusutura încetişor…;
Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti prin casă…;…s-a îngrozit şi Împăratul
Roş, când l-a văzut făcând aşa de frumuşel” (Creangă).

53
 În general, se poate vorbi de o nuanţă aproape superlativă: sub aspectul diminutival,
aceste adverbe par a exprima „însuşirea” (modul cum se înfăptuieşte acţiunea) într-un grad
mai înalt sau cel puţin altfel decât sub aspectul lor obişnuit. Căci asta arată diminutivul:
subiectului vorbitor îi „place” cum se petrec lucrurile şi-şi manifestă plăcerea diminutivând
adverbul. Intervine deseori şi o intonaţie specială, cu lungirea sunetelor. Însă plăcerea poate
avea şi colorit ironic: „şi ai tras frumuşel condeiul; şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci…”
(Caragiale); Păşeşte binişor…binişor.
Referitor la sintaxă, în special la topică, punctul de vedere pur stilistic la atribut,
prezintă unele particularităţi interesante. În vorbirea obiectivă locul acestui membru al
propoziţiei este după substantiv, căci avem a face cu un simplu atribut determinativ, menit să
exprime constatarea unei însuşiri oarecum obişnuite, care aparţine în mod logic, natural, unui
obiect. Când însuşirea ne impresionează puternic, punând în joc partea afectivă a sufletului
nostru, simţim nevoia s-o enunţăm înaintea obiectului care o posedă. În asemenea cazuri se
vorbeşte de atribute calificative. De exemplu: vreme frumoasă şi frumoasă vreme, casă mare
şi mare casă, vin bun şi bun vin, câine rău şi rău câine etc.
În vorbirea populară şi familiară, nu orice atribut adjectival poate sta înaintea
substantivului. Pentru ca inversiunea să fie posibilă, se cere o însuşire aptă de a impresiona
sensibilitatea noastră. Aşa sunt, între altele, adjectivele care arată „răutatea” (rău, mişel,
ticălos, infam, mizerabil ş.a.), „bunătatea” (bun, plăcut, blând, blajin etc.), „prostia” (prost,
idiot, imbecil, tont, nătâng etc.), „deşteptăciunea” (deştept, iscusit, isteţ, vioi, şiret, şmecher,
dezgheţat, inteligent etc.), „nefericirea” (nefericit, sărman, sărac, biet, nenorocit ş.a.),
„teribilitatea” (grozav, îngrozitor, straşnic, teribil, groaznic, oribil, înfricoşător,
înspăimântător etc.), „uimirea” (minunat, uimitor, admirabil, excelent, frumos, delicios, fain
etc.) ş.a. Ex.: Sărmane omule!, Nobila profesie de avocat!, Frumoase clipe! etc.
Unele adjective au valori semantice diferite, după cum stau înaintea sau în urma
substantivului: nenorocit om şi om nenorocit, săracă ţară şi ţară săracă etc. În prima ipoteză,
sensul este figurat, se referă, adică, la poziţia morală a obiectului, în a doua, avem a face cu
înţelesul propriu („om lovit de nenorociri”, „ţară lipsită de bogăţii”). Altfel spus, adjectivul
pus înaintea substantivului arată o însuşire accidentală, trecătoare, pe care subiectul vorbitor o
simte şi o prezintă, deci, ca o apreciere personală, de natură afectivă, pe când adjectivul
precedat de substantiv exprimă o stare permanentă, valabilă, în mod obiectiv, pentru oricine.

54
 Câteodată, însemnarea afectivă predomină în aşa măsură, graţie şi întrebuinţării
frecvente a adjectivului cu substantivul după el, încât inversiunea a devenit obligatorie, fără ca
valoarea stilistică să sufere. Este cazul lui biet, care nu poate sta decât înaintea substantivului,
şi aceasta, din cauză că a rămas numai cu sensul figurat, „moral”: un biet om însemnează „un
om care-ţi inspiră milă (indiferent de motive)”. Atributul adjectival este cel mai apt de a fi
utilizat cu valoare afectivă. Celelalte atribute apar obişnuit, s-ar putea spune chiar regulat, în
urma substantivului. Rarele excepţii confirmă, într-adevăr, regula. Printre atributele
substantivale care se aşează şi înaintea cuvântului determinat de ele, există două grupe, puţin
numeroase, dealtminteri, foarte înrudite ca sens (afectiv) cu adjective de felul lui straşnic, bun
ş.a. Tocmai acest semantism explică situaţia lor excepţională. Prima grupă cuprinde pe al
dracului, cu sinonimele al naibii, al ciorilor etc.: „A dracului treabă!” (Creangă), „Al dracului
spiţerul!” (Caragiale). În cealaltă intră de treabă, de ispravă etc.: de treabă om (mai este şi
cutare)! ş.a.
Dintre atributele pronominale ar fi de amintit cele demonstrative, care precedă uneori
substantivul, fără a avea, în orice împrejurare, semnificaţie stilistică propriu-zisă. Exemplu:
„Dar aista cal ţi l-ai ales?; grozavă urgie poate să cadă pe capul meu din astă pricină”.
(Creangă). În măsura în care inversiunea demonstrativului are valoare stilistică (şi are o
asemenea valoare, după împrejurări, chiar în sens pur lingvistic), ea rezultă, ca de atâtea ori,
şi, dacă nu exclusiv, din caracterul ei arhaic şi regional, care o deosebeşte de uzul actual.
La scriitorii moderni, de exemplu Sadoveanu, apariţia ei urmăreşte scopuri mai ales
artistice.

55
 4. Stilistica gradelor de comparaţie în romanul Creanga de aur de Mihail
Sadoveanu

Motto: „Oare efectul anumitor cuvinte

îmi trece numai mie ca un fior prin şira
spinării, trezind în mine presimţiri ale
unor trăiri care nici nu există ?”
(Thomas Mann)

Proza artistică a lui Mihail Sadoveanu reprezintă prin neobişnuita ei bogăţie şi

varietate un capitol fundamental al literaturii româneşti din secolul al XX-lea şi un moment
glorios al evoluţiei limbii noastre artistice. Aproape şase decenii la rând scriitorul a desfăşurat
inepuizabile resurse poetice pentru a zugrăvi tablouri neuitate ale istoriei vechi şi
contemporane, pentru a crea eroi pătrunşi de adânci aspiraţii către libertate şi progres.
Evocările se însoţesc cu mesajul umanist al artistului şi cu ataşamentul lui constant faţă de
istoria, cultura şi limba poporului. Din această legătură statornică au izvorât puterea
regeneratoare a stilului său artistic şi varietatea temelor; pe ea se sprijină însuşi conţinutul
realist al întregii sale opere.
În trei direcţii principale poate fi urmărită originalitatea stilistică a lui Sadoveanu, care
conferă operei sale un loc distinct în dezvoltarea limbii noastre artistice: a) valorificarea
tezaurului istoric, literar, a graiului obştesc; b) integrarea în contextul modern a arhaismelor şi
regionalismelor (cuvinte, construcţii, forme gramaticale), cerute de nevoile localizării şi
datării conţinutului de idei, odată cu folosirea neologismelor şi termenilor tehnici pentru a
numi exact noţiunile de circulaţie curentă, impuse de progresul modern; c) inovaţiile
metaforice, imagini originale, în care cuvântul vechi îşi înnoieşte şi fortifică valenţele afective.
Iorgu Iordan afirma: „Această lucrare artistică întinsă, cu noi valori expresive din toate ariile

56
limbii româneşti, nu are egal în cultura noastră.” (Observaţii asupra limbii lui Mihail
Sadoveanu, în Studii şi articole închinate lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1952, p. 144).
Sadoveanu reprezintă linia naţională şi populară în dezvoltarea literaturii noastre. Este
unul din scriitorii care au dat o întinsă folosinţă oralităţii populare. Propunându-şi să redea
felul de a vorbi al moldovenilor, Sadoveanu a folosit forme de vorbire, unele particularităţi
fonetice şi morfologice, elemente de lexic, locuţiuni şi construcţii ale modelelor sale din viaţă.
Continuând linia lui Creangă, Sadoveanu a dat drept de cetate literară multora dintre
particularităţile graiului moldovenesc.
Folosind o limbă echilibrată, dar adevărată şi vie, Sadoveanu a făcut să vorbească pe
oamenii săi într-un fel care nu aminteşte pe al vreunuia dintre înaintaşi. Vorbirea oamenilor lui
Sadoveanu manifestă o deosebită cultură socială şi morală prin politeţea, prin rezerva, prin
umorul ei discret, prin unda de poezie care o străbate. Nevoia de a da ritm povestirii este cea
mai puternică trăsătură a prozei sale şi punctul de plecare de la care trebuie să se pornească
pentru a se înţelege faptele de stil din proza marelui scriitor. Ritmul cu corolarele sale, pauza
şi intonaţia descendentă a frazei reprezintă punctul cardinal al tehnicii stilistice a lui M.
Sadoveanu. Din pricina ritmului, fraza este în general scurtă sau construită după o simetrie
clară şi simplă, fără opriri sau reveniri, ca o comunicare lineară care înaintează „molcom” dar
ferm. De exemplu: „Bătrânul Platon ridică degetele dreptei pentru binecuvântare. Vasilisa îi
cuprinde mâna şi i-o sărută. Stavrihie urmă şi el numaidecât pilda stăpânei sale.” (Creanga de
aur3, p. 45). Tot din aceeaşi pricină, în stilul prozatorului epitetele ocupă un loc secundar. Ele
ar opri desfăşurarea liniştită şi progresivă a comunicării, trăgând-o spre o necontenită
adăugare de construcţii cu rol explicativ. Observaţia că lui M. Sadoveanu îi place mai mult
metafora se justifică oarecum pentru că metafora face comunicarea mai rapidă în vreme ce
epitetul îi încetineşte mişcarea.
De la Dumbrava minunată încoace, M. Sadoveanu întrebuinţează cu tot mai mult
interes şi virtuozitate stilul indirect liber. Lărgirea sferei de folosire a stilului indirect liber
merge mână în mână cu finisarea indicaţiilor de regie şi accentuarea caracterului vorbit al
frazelor care nu aparţin personajelor, ci scriitorului însuşi. De exemplu: „Cuviosul Filaret,
pătruns şi el de glasul cel înfricoşat al puterii de sus, sta neclintit smerindu-se în tăcere.
Doamna Teosva se retrăsese într-a doua chilie şi aprinsese la sfintele icoane o făclie sfinţită.
Se ruga şi ea încet, murmurând. Când intră străinul, se întoarse cătră el, cu ochii înfricoşaţi pe
3
M. Sadoveanu, Creanga de aur, Editura Minerva, Bucureşti, 1976. În continuare, toate citatele vor fi excerptate
din aceeaşi ediţie şi vom preciza în paranteză numai pagina.

57
care Kesarion îi băgase de seamă în clipa sosirii lui.” (p. 118). „Factura operei sadoveniene
oferă temei pentru compararea autorului cu un demiurg, cunoscător al tuturor tainelor şi
sensurilor ascunse, capabil să descifreze toate semnele. Şi, asemenea unui demiurg,
Sadoveanu a creat, după expresia unor exegeţi – precum Călinescu, Băileşteanu – un popor,
mai exact o imagine a poporului român, cu istoria, geografia, natura şi moravurile sale,
precum şi o limbă (limba română sadoveniană), ambele proiectate pe orbita universalităţii.
Pentru ca totul să funcţioneze, să intre în ritm, a apelat şi la o ideologie – ideologia mitică; în
acest univers, dominat de sentimentul naturii, a plasat în locul central omul, ca exponent firesc
al spiritualităţii naţionale care l-a creat şi pe care o reprezintă.” (Victoria Moldovan, Lexicul
poetic sadovenian, Presa Universitară Clujeană, 1999, p. 18).
În deceniul de aur al literaturii române (1930 - 1940), când apar la noi atâtea opere
valoroase, câte nu s-au scris în toată literatura anterioară, şi opera lui M. Sadoveanu cunoaşte
momentul deplinei maturităţi. Acum văd lumina tiparului: Baltagul, Creanga de aur, Locul
unde nu s-a întâmplat nimic, Nopţile de Sânzâiene, Fraţii Jderi. Între acestea, Creanga de aur
străluceşte printr-o frumuseţe aparte, asemănătoare şi totuşi deosebită faţă de alte opere
sadoveniene şi având un farmec rar. Critica s-a oprit mai puţin la ea, încât se poate spune că este
una dintre acele cărţi de penumbră, nealterate încă de zgomotul comentariilor alături de nu mai
puţin tulburătoarele Nopţi de Sânzâiene şi Ostrovul lupilor.
Sub aparenţa de roman istoric, Creanga de aur este mai mult decât atât: ea este „după
unghiul în care e privită, basm, roman istoric, parabolă, scrisoare persană sau o poveste de
iubire” (Paul Georgescu, după Adriana-Ana Mureşan, Sensul iniţierii în Creanga de Aur,
Cluj-Napoca, 2005). O altă interpretare, originală, vede în Creanga de aur o scrisoare
ermetică, emblematică, realizată printr-un limbaj de semne cu caracter cult. (Savin Bratu).
Însă Creanga de aur poate fi situată şi într-un alt context de idei, şi anume sub zodia mitului.
Este vorba de un mit al luminii, asemănător în multe puncte cu mitul blagian din Poemele
luminii. Fără să fie un născocitor de mituri ca Blaga, Sadoveanu păstrează în ţesătura intimă a
intelectului său anumite tipare ale mentalităţii şi modului de gândire arhaice. În Creanga de
aur, lumina este un adevărat laitmotiv care traversează întreaga scriere, prezent în fiecare
capitol şi în fiecare moment important.
Sensul cel mai înalt, filozofic, al mitului este legat de cunoaştere, lumina fiind un
instrument de cunoaştere a esenţei lucrurilor. Ca şi lui Blaga, universul îi apare lui Sadoveanu
– aici – ca o ţesătură de taine, nenumărate taine, ce nu se dezvăluie omului înzestrat cu o

58
capacitate comună de cunoaştere. Pe muntele „ascuns”, în inima Daciei, într-un spaţiu
neumblat, se află bătrânul profet al locurilor, magul, moştenitorul tainelor vechi. El se închină
la un „Dumnezeu al luminii”, o divinitate „cu ochi de stele”. Preoţii şi învăţăceii nu comunică
nimănui taina existenţei magului, ci, dimpotrivă, o întreţin, o păzesc, păstrând consemnul
tăcerii. Misterele se apără, la fel ca la Blaga.
Mitul luminii se reliefează în Creanga de aur în primul rând prin eroul central,
Kesarion Breb, un filozof în sens sadovenian, adică un iniţiat în cunoaşterea lumii arhaice în
care trăieşte. Dacă majoritatea personajelor lui Sadoveanu sunt ipostaze repetate ale aceloraşi
tipuri umane, puţine la număr şi conforme cu mentalitatea populară – ca în basm – Kesarion
Breb e o esenţă umană pură încarnată într-un personaj arhetipal. A trăi înseamnă pentru el a se
supune unui destin dinainte stabilit, fără nici o abatere de la schema mitului.
Lui Kesarion Breb i se încredinţează o misiune de către autoritatea morală cea mai
înaltă a lumii lui, magul. I se cere să facă o lungă călătorie de cunoaştere, în Orient, în două
etape: întâi o şedere de şapte ani în Egipt, în templele sacre ale civilizaţiei străvechi de pe
malul Nilului, apoi mutarea în Bizanţ pentru a cerceta viaţa tumultoasă a unei cetăţi întemeiate
pe o civilizaţie nouă. Primul ciclu reprezintă cunoaşterea de sine, momentul esenţial de făurire
a instrumentelor cunoaşterii, de pregătire a forţelor sufleteşti, iar ciclul al doilea, al misiunii
sale, vizează cunoaşterea omului din exterior, adică din unghiul relaţiilor sociale, politice şi
morale existente în cetatea umană, Bizanţ.
Textul literar este un ansamblu semnificant, ce dobândeşte corporalitate ca text, numai
prin lectură. El devine – în opinia Marinei Mureşanu Ionescu – „echivalentul unei partituri
muzicale care nu prinde viaţă decât prin execuţie […]. Prin lectură, opera se îmbogăţeşte,
acumulează informaţii, „viaţă semiotică”, deoarece fiecărui text i se suprapune o rezervă
incalculabilă de decodări posibile”4.
Originalitatea unui text poetic se întemeiază pe o sumă de trăsături lingvistice
expresive care, luate împreună, asigură structură artistică unitară operei în cauză, conferindu-i
semnificaţie susceptibilă de receptare estetică.
Originalitatea limbajului lui Sadoveanu este evidentă, şi în acest roman, Creanga de
aur; este vorba de un limbaj extrem de sugestiv, care poartă amprenta sensibilităţii scriitorului.
Orice lectură atentă ne relevă în Creanga de aur ceva de dincolo de naraţiunea „istorică” sau
„erotică”. Printr-un limbaj aparent, se ascunde şi se manifestă un altul, esenţial şi încifrat.

4
Marina Mureşanu Ionescu, Literatura un discurs mediat, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996, p.12.

59
Dedesubturile cărţii trebuie dezvăluite rămânând în interiorul ei, fără a o „traduce”, fără a ieşi
din propriul ei limbaj.
Sensibilitatea, particularităţile individuale şi intenţiile autorului sunt identificabile deci
şi din analiza limbajului utilizat, din observarea modului în care el „împleteşte”, la nivelul
frazei, cuvintele. În acest sens, un rol important îl are şi identificarea manierei de a realiza, la
nivel morfologic şi nu numai, categoria gramaticală a comparaţiei.
Referitor la adjectiv, acesta cunoaşte pe parcursul întregului roman, realizări la toate
gradele de comparaţie cunoscute şi discutate mai sus. Cea mai mare realizare o cunoaşte însă
gradul pozitiv. Spre deosebire de superlativ, pozitivul constituie punctul de plecare, însuşirea
ca atare, funcţiile sale stilistice găsind pentru aceea suficiente puncte de sprijin în specificul
adjectivului, după cum demonstrează, chiar şi fără a-şi propune un asemenea ţel, numeroasele
studii despre epitet. Totodată, faţă de celelalte două grade de comparaţie, pozitivul e singurul
grad nemarcat sau cu marca zero, un „reper” faţă de acestea. De aici, marea lejeritate şi
subtilitate a nuanţării sensurilor sale afective şi expresive, decise în ultimă instanţă de context.
Astfel o serie de epitet adjectivale ca: adânc, vechi: „semne vechi” (p. 23), „Părintele Platon
[…] închise o clipă ochii şi înfăţişarea de ibis vechi i se întristă…” (p. 55); „Cum avea o
durere veche…” (p. 57); „Pe ferestrele deschise se vedeau sclipind ape adânci…” (p. 101);
„Era în această curte veche a egiptenilor o linişte…” (p. 178); „Purta la gât, pe straiul alb,
juvaerul vechi…” (p. 203) ne introduc într-o lume de o mare vastitate în spaţiu şi timp, în care
privirea cugetătorului pătrunde până la punctele cele mai tăinuite ale sufletului omenesc şi
până la concepţiile cele mai înalte ale raţiunii.
Chiar prin natura sa, adjectivul conţine, definitoriu, actul alegerii, ceea ce explică, mai
mult decât suficient, orientarea acestei părţi de vorbire spre funcţia stilistică de epitet. „Un
adjectiv e predestinat să servească drept epitet al substantivului şi substantivul nu poate fi
caracterizat decât de un adjectiv.”5
La fel se explică de ce o frecvenţă mai mare a adjectivului decât cea normală duce la
crearea unui stil mai colorat, mai liric, mai cald, atingând uneori excesul, pe când o frecvenţă
redusă a sa, sub normal, contribuie la crearea unui stil obiectiv, sobru, rece, cenuşiu. Diferenţa
de frecvenţă poate fi transferată şi în limbajul popular artistic: puţinătatea adjectivului în
proză, într-o anumită proză am zice, şi prezenţa sa mai bine marcată în poezie. Aşadar,

5
Charles Bally, Linvistique generale et lingvistique francaise, Ed. A 3-a, Berna, 1950, p. 114, după Eugen
Câmpeanu, Stilistica limbii române, Editura Quo Vadis, Cluj-Napoca, 1997, p. 42.

60
adjectivul poate fi un indicator pentru a măsura temperatura stilului unor scriitori sau
vorbitori.
Confruntarea celor două părţi de vorbire îşi mai poate găsi încă un temei. Adjectivul,
în procesul constituirii sale ca parte de vorbire separată, reprezintă faţă de substantiv o
dematerializare, un grad sporit de abstractizare, fapt vizibil şi în procesul însuşirii limbii
materne de către copii. „Ca parte de vorbire, adjectivele sunt în general abstracte.”6
Calitatea este separată de obiectul căruia îi aparţine în mod natural şi exprimată distinct
prin termenul adjectival, ceea ce deschide perspectiva şi a altor asocieri, tot mai îndrăzneţe, tot
mai neaşteptate.
Vorbeam mai sus despre epitet. Trebuie precizat faptul că unul dintre cele mai
răspândite printre epitetele substantivului este atributul adjectival. Exemple de acest fel sunt
numeroase în romanul Creanga de aur, deşi concepţia lui Mihail Sadoveanu în legătură cu
valoarea cuvintelor, în general, şi cu folosirea exagerată a epitetelor era următoarea: „În
mânuirea limbii scrise, multe neajunsuri poate aduce – şi faptul e vizibil, mai ales în
încercările literare ale tinerilor scriitori – folosirea exagerată a epitetului. Multora li se pare că
un cuvânt simplu, bine ales şi bine legat în ţesătura frazei, nu spune suficient. Atunci îi adaugă
un calificativ. Nu neg valoarea epitetelor; acestea, folosite însă prea des, fac ca gândul
scriitorului în loc să meargă direct la cititor, să ocolească, să se împiedice de cuvinte de
umplutură, care dau un aer retoric stilului literar. Preciziunea prin concentrare, frumuseţea
prin simplitate, claritatea prin proprietatea termenilor fac mai mult decât orice podoabe.
Dozarea epitetelor e o problemă a cărei rezolvare se poate orienta după arta clasicilor noştri:
Negruzzi, Creangă, Caragiale.”7
Cert este însă faptul că printre feluritele mijloace stilistice ale unei opere literare,
epitetul este unul din cele mai potrivite pentru a pune în lumină puterea de observaţie şi de
reprezentare a scriitorului, direcţia gândirii şi a imaginaţiei lui, sentimentele şi impulsiile care
îl stăpânesc mai cu dinadinsul şi care precizează atitudinea lui faţă de lume şi societate.
Autorul unei opere literare obţine, prin epitetele sale, relieful obiectelor pe care doreşte să le
evoce în fantezia cititorului şi, prin alegerea unora anumite din câte ar fi fost posibile, exprimă
care anume din trăsăturile realităţii a vorbit mai puternic închipuirii şi sensibilităţii lui.

6
Elena Slave, Metaforele limbii române, Bucureşti, 1986, p. 292. „Adjectivul nu trimite direct la referent, ci
desemnează trăsături desprinse de obiecte.” (Ibidem, p. 11).
7
După Aurel Nicolescu, Analize gramaticale şi stilistice, Editura Albatros, 1981, p. 258.

61
 Adjectivul foloseşte şi el posibilităţile de articulare pentru a realiza o exprimare mai
nuanţată a însuşirii. Diferenţele existente între forma nearticulată, cu articol nehotărât, cu
articol hotărât enclitic şi cu articol adjectival nu sunt de natură pur formală, ci marchează
deosebiri şi pe planul conţinutului, sporind într-o anumită măsură importanţa însuşirii. E
adevărat însă că aceste schimburi graduale sunt abia perceptibile; mai evidente par prin
raportare la forma articulată, care substantivează adjectivul, acordând astfel însuşirii valoarea
unui element definitoriu.
În romanul în discuţie, Creanga de aur, se întâlnesc următoarele adjective atributive
precedate de articol adjectival: „Căpitanul cel cărunt […] avea nume Arnulf.” (p.147); „Îi
deprindea […] să tacă şi să asculte de căpitanii cei bătrâni.” (p. 147), „…obloanele din faţă
ale casei celei mari erau date într-o parte.” (p. 83), „…se bucura de dulceaţa luminii care
punea pe ape şi în grădini semnele cele fără de moarte.” (p. 108), adică „semnele cele
veşnice”, „cucoşul cel negru” (p. 6); „Cucoşii cei mari sălbatici” (p. 16); „Kesarion, monahul
cel sprinten şi înalt” (p. 18); „două izvoare ale apelor celor mari” (p. 19); „ucenicii cei tineri”
(p. 20); „fraţii noştri cei neluminaţi” (p. 23); „Eşti gata să desfaci din tine şi puterile cele
tainice” (p. 25); „…îngenunchind în faţa preotului celui mare” (p. 26); „Înspre Tracia era
zidul cel mare…” (p. 30); „Atunci zăvorul de la poarta cea naltă începu să scrâşnească…” (p.
34); „…ca să putem deplin dărâma eresurile şi statornici rânduiala cea adevărată” (p. 44);
„Când ajunseră în lăcaşul cel paşnic…” (p. 50); „iar cu chibzuinţele cele ascuţite şi
înveninate…” (p. 52); „La insula cea mare Prinkipos…” (p. 56); „…s-au oprit şi ei aici,
plăcându-le vinul cel dulce.” (p. 78); „Clădirea cea mare de piatră…” (p. 81); „…făcu un salt
până la casa cea mare.” (p. 83); „în pridvorul cel mare…” (p. 95); „…să afle vestea cea
mare.” (p. 102); „…ieşind în oceanul cel mare…” (p. 147), „…se veseli cetăţeanul cel
vorbăreţ.” (p. 165); „sufletul ei râvneşte odihna cea neofilită.” (p. 68); „Constantin Isaurianul
cel tânăr.” (p. 105); Asemenea întrebuinţare adjectivală cu formă de pozitiv,din ultimul
exemplu, trebuie să fie interpretată ca având valoare de superlativ, contextul fiind suficient
pentru determinarea acesteia, iar exprimarea scapă de o încărcare morfematică redundantă.
Iată contextul: „Din voinţa prea înţeleptei Despine, două fapte bune s-au îngemănat în acea
vreme în Împărăţie. Noroadele au dat răcnet de slavă şi au zvonit din toate clopotele
bisericilor şi mănăstirilor de la o margine la alta a provinciilor care se supuneau Bizanţului.
Fiind lămurită la cetatea Nikeea hotărârea cea dreaptă a ortodoxiei, după multe şi lungi zile de
sfaturi înţelepte, preasfinţii episcopi s-au sculat şi au venit să-şi ţie cel din urmă sobor la

62
scaunul împărătesc, poftind şi pe iubitoarea de Hristos Vasilisă, slavă a purpurei şi bucurie a
luminii, să fie de faţă […] Iată, de la această cuvioasă adunare lipseşte Constantin Isaurianul
cel tânăr. ” (p. 103-105).
Din context deducem că, Constantin era cel mai tânăr dintre Isaurieni, că la acea
adunare erau prezenţi toţi membrii şi slujitorii acestui neam, cu excepţia celui mai tânăr
membru.
Un alt exemplu elocvent în acest sens este: „- Nu crezi, prietine, că ar fi trebuit să te
duci şi domnia ta, ca să vezi pe Vasilisa cea tânără?” (p. 157) deci „Vasilisa cea mai tânără,
foarte tânără.”
Alte adjective atributive precedate de articol adjectival sunt: „Omul cel mare vârî
mâna în…” (p. 165), „Astfel şi buna pildă, şi vârsta, şi o soţie cu trup şi minte ageră vor ţinea
pe Constantin întru credinţa cea mult lăudată a icoanelor…” (p. 44); „Iar glasul cel
pătrunzător tăcea.” (p. 107). „Toţi se închină la icoane şi le cinstesc potrivit cu poruncile cele
nouă împărăteşti.” (p. 76); „Mai ales mă rog pentru Împăratul nostru cel tânăr…” (p. 120);
„…a îndrăznit a mustra pe domnul său că a lăsat pe copiii cei mici ai casei fără lapte.” (p. 79)
(= cei mai mici, foarte mici); „Cu toate acestea, spaima ei cea adevărată îmi pare să fie alta şi
nu mi-o mărturiseşte.” (p. 119); „Am socotit pe cei buni, ostenindu-mă a-i cerceta şi la răsărit
şi la asfinţit.” (p. 125); „…dar Kesarion ştia că veştile cele tainice nu le-a putut afla nimeni;”
(p. 137); „…îmi voi putea croi straiul dregătoriei mele celei adevărate.” (p. 139);
„Împărăteasa e la slujba cea mare de sară…” (p. 151); „Sfinţii se scoală şi vin la scaunul
Împărăţiei celei de sus…” (p. 173); „Pasărea cea pestriţă din grădina palatului a strigat de
două ori: Constantine -Constantine!” (p. 164); „Însă pasărea cea necunoscută, care e
întotdeauna unde trebuie, a strigat în Cetate…” (p. 172); „Ai dreptate să te veseleşti, Teodota;
căci nu vorbesc de maica mea, ci de împărăteasa cea adevărată, după care tânjeşte fiinţa
mea.” (p. 169); „…veni şi prea sfinţitul Platon din singurătatea lui de la Sakkoudion ca s-audă
veştile cele de necrezut.” (p. 174); „Monahul cel bătrân îşi întrerupse cetirea.” (p. 182); „În
muntele cel ascuns, care va rămânea necunoscut până la sfârşitul timpurilor, bătrânul legii
vechi privea…” (p. 15); „Învăţăceii cei tineri îşi coborâră frunţile închizând ochii.” (p. 21);
„Deci, în curând, în preajmă slujitorii aveau să-i aducă la rând şi pe episcopul cel bătrân de la
Sakkoudion…” (p. 41); „Adevărate sunt cele bune, prea sfinţite; adevărate sunt cele rele.” (p.
177); „Carăle cele grele au coborât la ţărmul Cornului de Aur…” (p. 187);

63
 Acest procedeu este menit să pună epitetul într-o lumină mai vie, de a accentua
însuşirea exprimată prin adjectivul respectiv. Diversele posibilităţi de articulare a adjectivului
nu ţin întotdeauna numai de domeniul gramaticii. Deseori, ele marchează deosebiri şi pe
planul conţinutului, sporind, într-o măsură mai mare sau mai mică, intensitatea însuşirii.
Articolul adjectival, prin natura sa specifică, îndeplineşte cu regularitate un asemenea
rol de intensificare. Rezistenţa acestor adjective astfel articulate la antepunere este un indiciu
grăitor al plusului pe care-l acordă articolul adjectivului. Şi dacă vom compara, numai pe baza
acestui criteriu, adjectivul antepus însoţit de articol hotărât enclitic („binecredincioasa şi
binefăcătoarea Despină”) cu adjectivul postpus însoţit de articol adjectival, ca în exemplele de
mai sus, acestuia din urmă trebuie să-i acordăm un grad de intensitate ceva mai ridicat.
Însă reliefarea însuşirii desemnată de adjectiv se face deci, şi prin antepunerea lui, în
formă nearticulată, dar şi articulată, faţă de substantiv, procedeu regăsit şi în romanul în
discuţie. Iată exemplele: „În timpul acestui lung monolog, interesantă mi s-a părut atitudinea
muntenilor care ne însoţeau.” (p. 14); „…s-a găsit între hârtiile lui un manuscris ce-mi era
adresat, din încâlcitele meandre ale căruia extrag istorisirea ce urmează.” (p. 15); „Căci
vorbele şi gândurile despre lucrurile hotărâte de Dumnezeu să rămâie taină, sunt, pentru cei
nedeprinşi cu ele, o primejdioasă otravă.” (p. 22); „Deci, fiule al meu, va trebui să faci lungă
călătorie la Egipet.” (p. 25); „…peste hipodrom unde fierbeau marile petreceri ale domnilor şi
poporului…” (p. 30); „Împărăteasa […] înturna iar ochii osteniţi înspre vitralii şi mozaicuri,
văzând în ele cu totul altceva decât sfinte imagini.” (p. 39); „… se va face acolo bună lucrare
pentru credinţă…” (p. 48); „…acest frumos fecior…” (p. 51); „Iar mai ales pe monahi i-a
mângâiat binecredincioasa şi binefăcătoarea Despină…” (p. 53); „Pe aceşti sărmani
călugări…” (p. 53); „După socotelile acestui mare sfetnic…” (p. 53); „Domnul şi împăratul îşi
face legea lui pentru buna rânduială a norodului şi a lumii.” (p. 53); „…prea mărita Vasilisă
fiind aprigă luptătoare a ortodoxiei.” (p. 64); „- Am aflat, prietine, de la acest seu bine
mirositor. […] Le pândeai poate (cărnurile) în preajma acelor mari măcelari care sunt leii…”
(p. 75); „…răspunse Kirie Agatocle umflându-se şi înăbuşindu-se totuşi de mare uimire.” (p.
76); „Călăuziţi de Constantin, catârii intrară cu bună rânduială în curtea cuviosului Filaret…”
(p. 81); „…după care se despărţiseră, împărţindu-se pe la locuinţele lor, unii cu grabă, alţii cu
întârziere bine cumpănită.” (p. 88); „Mai târziu, după cuvios şi blând sfat…” (p. 89); „Aştepta
de mulţi ani de la Prea Curata un sprijin în această năcăjită şi întristată viaţă.” (p. 90); „Iar în
această iubire, am găsit multă suferinţă.” (p. 90); „…avea ştiinţă că n-are s-o mai poată privi

64
decât puţină vreme.” (p. 95); „Împărăţia hotărâse acestei tinereţi care sosea din pământurile
Asiei şi Europei o primire cu mare fală.” (p. 95); „A rostit apoi dulce şi meşteşugit cuvânt…”
(p. 104); „Iată, de la această cuvioasă adunare lipseşte…” (p. 105); „Într-adevăr, această
trecătoare viaţă e plină de dureri şi de mâhnire.” (p. 124); „În această puternică împărăteasă
stă la pândă frica.” (p. 128). În acest ultim exemplu antepunerea adjectivului faţă de substantiv
are rolul, ca şi în celelalte exemple prezentate de altfel, de a evidenţia calitatea acestei
împărătese. Însă aici avem o situaţie deosebită. Antepunerea adjectivului are rolul de a reliefa
mai bine faptul că deşi este o împărăteasă puternică frica „stă la pândă”, o poate cuprinde
oricând. „… după multe şi lungi zile de sfaturi înţelepte…” (p. 103); „- Întristată inimă de
mamă! A oftat Vasilisa.” (p. 130); „Era o pătrunzătoare şi dulce otravă a întregii ei fiinţi.” (p.
145); „…sabia pe care o poartă un bărbat cu înfricoşată înfăţişare…” (p. 150); „Asta pentru o
femeie poate fi bună doftorie.” (p. 160); „Însuşi Stavrikie stăruise cu glas încet şi cu mare
supunere.” (p. 173); „Trebuie să aibă mare mâhnire.” (p. 176); „Din îndelungă suferinţă şi
puţină bucurie, bătrâna trecuse în limanul cel fără de vifor şi-n lumina cea fără de amurg.” (p.
184). Prin intermediul acestei fraze de o măiestrie stilistică aparte, scriitorul redă moartea
bătrânei Teosva. „Kir Filaret […] se bucura că doamna sa va fi bine primită la scaunul
Împărăţiei de sus.” (p. 184); „Noaptea, între zidurile mănăstioarei, s-a făcut mare priveghi.”
(p. 186); „A doua zi, în Cetate, a fost mare zvon pentru ieşirea Împăratului la război.” (p.
186); „Şi stăpânii şi slujitorii umblau până acolo pe drumuri cunoscute, prin marginea apelor,
având bună înţelegere cu varvarii de la câmpie şi plătindu-le dajdie.” (p. 197); „Îndemnat de
ticăloşi episcopi arieni…” (p. 38); „Deci bine-cugetătorul Stavrikie, mare logofăt iscodise…”
(p. 38); „Fără îndoială, precum e obiceiul în această minunată cetate…” (p. 175); „Uliţele
tuturor breslelor care lucrează pentru război, de la armurieri până la săidăcari, s-au sculat
mergând cătră hipodrom şi cătră forul Augusteon, cu mare larmă şi laudă.” (p. 156); „Astfel şi
buna pildă, şi vârsta […] vor ţinea pe Constantin…” (p. 44); „…ne-am oprit ici şi acolo, ca să
agonisim puţină hrană şi puţini bani.” (p. 72); „Cu adâncă închinăciune, Stavrikie…” (p.
100); „Soţul meu m-a cercetat şi m-a iubit puţină vreme, atât cât nici n-am avut timp a-l
cunoaşte.” (p. 144); „…ca să aflu bun sfat şi…” (p. 145); „Tânăra împărăteasă tresări şi
închise ochii.” (p. 145); „Doamne Dumnezeule! Pufnea cuviosul călugăr…” (p. 117); „…
domniţa Rotruda, fiica bunului nostru prietin şi frate Carol…” (p. 43); „…se simţea străină şi
depărtată de sine însăşi, ca o jertfă din vechi şi întristate poveşti.” (p. 107); „…ce altceva pot
face nişte slujitori proşti cu multă virtute şi cu puţină înţelegere?” (p. 18).

65
 Sporirea însuşirii pozitivului, mergând până la limita sa maximă, exprimată de gradul
superlativ, ne întâmpină mult mai des şi în forme mult mai variate decât diminuarea ei. Există
o serie de procedee care, deşi aduc un plus adjectivului la gradul pozitiv, nu ies din sfera de
atracţie a acestuia. Am spune că valorile stilistice create de aceste procedee sunt între pozitiv şi
comparativ sau chiar între pozitiv şi superlativ, având în vedere dificultatea sau, mai mult,
imposibilitatea ce survine uneori în delimitarea precisă a intensităţii însuşirii pe care o exprimă
un adjectiv cu formă de pozitiv în anumite relaţii contextuale, precum şi ţinând seama de
caracterul mai gramatical al comparativului în comparaţie cu pozitivul şi superlativul absolut;
aceasta impune de multe ori eliminarea comparativului ca intermediar al însuşirii ce-şi dezvoltă
intensitatea între cei doi poli extremi ai sistemului comparaţiei într-o mişcare mai mult sau mai
puţin perceptibilă.
Beneficiind de posibilitatea modificării topicii, adjectivul utilizează acest mijloc
sintactic pentru a crea grade de intensitate diferite. Importanţa pe care o câştigă adjectivul
antepus, chiar dacă ea are o motivare exclusiv subiectivă, reprezintă pentru scriitor sau
subiectul vorbitor un plus incontestabil ce se acordă însuşirii astfel subliniate, căci şi cititorul
sau ascultătorul îl interpretează ca atare: Mare mâhnire este mai mult decât mâhnire mare.
Exemplele date sunt elocvente în acest sens.
Este elocvent faptul că „adjectivele prepuse nu se repetă decât în cazuri excepţionale.”8
Exemple de tipul acestuia: Adânci, spăimântătoare, haotice funduri de lume sunt foarte
rare şi „dovedesc un stil pretenţios.”9
Asemenea exemple nu sunt reperabile în Creanga de aur. Repetiţia adjectivului, ca şi
înserierea sa, acordă de multe ori procedeului valoarea unui superlativ absolut, sunt mijloace
de intensificare a însuşirii. Ca atare, în asemenea situaţii, de obicei inversiunea este evitată
pentru că ea reprezintă un procedeu mai slab decât celelalte două.
Modificarea topicii pare şi mai izbitoare pentru adjectivul detaşat de substantivul
determinat, dislocarea fiind un alt mijloc de potenţare a însuşirii, prin impresia deosebită
produsă de aceasta. Dislocarea adjectivului este însă un procedeu stilistic rar întâlnit, fapt
explicabil dacă avem în vedere apropierea firească a adjectivului de substantivul determinat, a
calităţii de obiectul căruia îi aparţine. Exemple: „Întâia oară am luat contact cu acest mag
respectabil şi astrolog iscusit într-o zi de sfârşit de martie, la echinocţiul uneia din primăverile

8
Magdalena Popescu-Marin, Observaţii asupra topicii atributului adjectival în limba română, în Studii de
gramatică, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1961, p. 165.
9
Ibidem, p. 175.

66
trecute. Atunci m-am suit în muntele ascuns pe care contimporanii mei nu-l cunosc. […] am
intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jilţul dăltuit în stâncă.” (p. 8); „Firea şi sufletul lor au
blândeţea acelor ţărmuri îmbielşugate unde i-a aşezat dintru începutul lumii Dumnezeu, fiind
în acelaşi timp schimbătoare şi furtunoase, nestatornice şi viclene ca apele, ca vânturile şi ca
văzduhul lor fără cumpănă, întru care se îmbulzesc arşiţele şi gerurile.” (p. 17); „La aceste
cuvinte, obrazurile celorlalţi monahi s-au întors luminate de zâmbet cătră tovarăşul lor.” (p.
24); „În timpul acestui lung monolog, interesantă mi s-a părut atitudinea muntenilor care ne
însoţeau.” (p. 14). În acest ultim exemplu valoarea stilistică a adjectivului dislocat de
substantivul său este dublată de antepunerea sa.
Am adus anterior în discuţie ideea de context. Observaţia autorilor lucrării Limba
română contemporană – potrivit căreia contextul, privit „ca o secvenţă minimală de termeni,
sau, mai larg, ca o variantă stilistico-funcţională, este fundamental pentru determinarea
sinonimiei, întrucât egalitatea semantică se pune în evidenţă mai ales în context.” 10 – este
operabilă şi în cazul de faţă. Cercetările semantice româneşti, mai noi, demonstrează utilitatea
cercetării contextual-semantice în analiza stilistică. Cercetarea contextului este un procedeu
relevant pentru determinarea funcţiei artistice şi pentru stabilirea contribuţiei unui anumit
scriitor la dezvoltarea limbajului poetic.
La nivel gramatical contextul intervine uneori pentru a crea posibilitatea constituirii
unor serii de determinări atributive din mai mulţi termeni adjectivali, cu efectul stilistic
rezultat dintr-un asemenea cumul. Se poate realiza o succesiune graduală din termeni de
aceeaşi factură, concreţi sau abstracţi: „Presimţiri, instinct şi ceea numiţi dumneavoastră astăzi
subconştient – le-am avut şi noi cândva, ca şi rudele noastre animalele, într-o formă
potenţiată; magia şi fenomenele de telepatie erau în veacurile acelea practici curente.
Cunoaşterile acelea subtile şi directe trebuie redobândite pe calea ştiinţei experimentale.” (p.
10); „Duhul magului e o realitate vie nu numai în civilizaţia preistorică a pământenilor noştri.
Îl găsiţi şi-n lumea dumneavoastră modernă, ceea ce nu trebuie să vă mire prea mult; ultimul
sediment e subţire şi fragil. Calendarul lumii nouă a rămas al astrologului şi al magului de
altădată.” (p. 11); „Cu toate acestea slujitorul lui, omul acela mare şi pletos, cu înfăţişare de
dulău ciobănesc…” (p. 29); „După obiceiul său, Breb căută să cetească în înfăţişarea femeii
ceea ce nimene nu poate ascunde unui om care ştie să străpungă învelişul lucrurilor. După
acelaşi obicei, pe care el însuşi nu-l socotea bun, căci era un fel de râs tăcut şi lăuntric al său,
10
I. Coteanu, N. Forăscu, A. Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană, vol I., 1985, 97, după Victoria
Moldovan, Lexicul poetic sadovenian. Sfere ale culturii materiale, Presa Clujeană, 1999, p. 17.

67
călătorul văzu în împărăteasă o putere aspră şi flămândă.” (p. 33). Adjectivele aspră şi
flămândă din ultimul exemplu sunt folosite cu sens moral, având rolul stilistic de a scoate în
evidenţă dorinţa de putere foarte mare a împărătesei. Aceste două adjective ar putea avea
valoarea unui superlativ, subînţelegându-se: „o putere foarte cumplită.” Exemplele continuă:
„La o poruncă a acelui om străin, slujitorul pletos şi mare trecu la porţi, puse umărul şi le
prăbuşi înăuntru.” (p. 34); „Când slăvita Despină se arătă în catisma, sub chivorionul de aur,
glasurile sporiră în tumult; […] Strălucita Doamnă îşi clăti o clipă pietrele nestimate şi cununa
şi se aşeză dreaptă pe tronu-i de aur. Atunci ieşi înainte o clipă, alături de ea, în picioare, în
straiu-i de brocart, Constantin. Era tânăr şi frumos…” (p. 41). În aceste ultime exemple
succesiunea graduală de termeni adjectivali la gradul pozitiv este utilizată pentru a descrie
anumite personaje, pentru a realiza portretul lor fizic.
Alte exemple: „Crezu că foarte potrivit este să-i spuie o vorbă înflorită şi dulce.” (p.
47); „Limba omenească părinte al meu, e prea săracă şi poate tălmăci numai puţine lucruri. De
asemenea şi ochiul vede neîndestulător. Nu se poate spune nici despre alte simţuri ale noastre
să sunt ascuţite. Lumina pe care Dumnezeu o pune în firul de sămânţă e mai presus decât
simţurile trupului. Cu acea lumină am tălmăcit şi sfatul dintru început al măritei Vasilise.
Acum trei ani s-a trimes la curtea prea puternicului Împărat Carol retori către una din
domniţele lui, spre a-i ascuţi limba pentru graiul nobil şi subţire al romeilor. Dar acum
Stavrikie le repede poruncă de întoarcere. E adevărat ce-au zvonit muierile şi fecioarele din
palatul Sfânt, din jurul măritei Vasilise? Atunci trebuie să se găsească grabnic, între hotarele
Împărăţiei, mireasă înţeleaptă, frumoasă şi de bun neam pentru Constantin, augustul fiu al lui
Leu Isaurianul.” (p. 49).
Contextul are un rol foarte important şi în acest exemplu. Numai cu ajutorul
contextului putem traduce sintagma: „graiul nobil şi subţire al romeilor” fiind vorba de un
anumit limbaj, un limbaj „şlefuit”, aparte. De obicei, o serie adjectivală mai dezvoltată – prin
el însuşi, numărul sporit de determinări atributive fiind un indiciu al insistenţei – conduce la
instituirea unei valori superlative a întregii serii: „mireasă înţeleaptă, frumoasă şi de bun
neam”, adică „o mireasă cu foarte multe calităţi”; „Firea şi sufletul lor… schimbătoare şi
furtunoase, nestatornice şi viclene…” (p. 17) adică „foarte primejdioase” sau „Între acei
levantini, jidovi şi asiatici, el era deosebit prin albeaţa obrazului şi prin ochii lui de coloarea
cerului răsfrânt în apa muntelui, o privire ascuţită, tare şi statornică, pătrunzând dincolo de
faţa lucrurilor.” (p. 29) deci „privire foarte pătrunzătoare”. Alte exemple elocvente în acest

68
sens sunt: „Deci Domnul Dumnezeu binevoise a coborâ harul puterii şi înţelepciunii sale într-
o muiere slabă, care, cât durase stăpânirea lui Constantin Copronim tatăl şi a lui Leu fiul,
jelise în ghinekcul ei sfărmarea sfintelor icoane. Înfricoşată şi umbrită îşi dusese viaţa!” (p.
52).
Cu ajutorul contextului deducem că este vorba de o „femeie foarte neputincioasă.”
Efectul stilistic al acestui superlativ este accentuat de dislocarea ultimelor două adjective de
substantivul determinat.
„Întru această lucrare. Înţeleapta Despină ştiuse a-şi alege dregători iscusiţi şi harnici.
Stavrikie mai ales era mâna cea dreaptă a măriei sale, om desfăcut de patimile lumii,
neadormit cu duhul şi nebiruit întru statornicia hotărârii.” (p. 53) Înţelegem deci, că Stavrikie
era „un om foarte de încredere.”
„Era un bătrân cu înfăţişare cuviincioasă, cu barbă albă şi fruntea naltă. Avea ochi
negri, vii şi veseli.” (p. 83) adică „un bătrân foarte blând şi cu ochi foarte frumoşi.”
„Bătrâna, naltă, dreaptă şi frumoasă, cu sprâncenele încă negre, intră aplecându-se
spre musafir. Avea haină mohorâtă şi broboadă care-i ţinea strâns părul alb.” (p. 85) Şi
această serie adjectivală are valoarea unui superlativ, fiind vorba de o bătrână „foarte
frumoasă” iar din context aflăm că este şi „foarte săracă”.
„Întorcând ochii cu un oftat, se văzu pe sine însăşi aevea; o copilă de şaisprezece ani
sta în cadrul uşii, zâmbind. Zâmbea propriei sale fiinţi, mai mult decât bătrânei Teosva. Cătră
străin, înclinându-şi o clipă fruntea lucie. Avea păr negru şi greu, ochi mari, adumbriţi de
gene lungi. Rotunzimea obrazului era delicată şi a şoldului plină.” (p. 90-91) Acest paragraf
descrie pe Maria, viitoarea soţie a lui Constantin Împărat. Efectul stilistic al acestor succesiuni
graduale de termeni adjectivali la gradul pozitiv este, şi de această dată, crearea unor
superlative subînţelese: Maria este o fată „foarte frumoasă” a cărui păr şi ochi sunt „foarte
frumoşi”.
„Deci lângă fiul lui Leu-Împărat, îşi făcea socoteală marele postelnic, se află o putere a
lui Dumnezeu, o soţie curată, bună sfătuitoare şi nevicleană.” (p. 135) adică „o soţie foarte
cinstită”. Valoare de superlativ au şi următoarele serii adjectivale: „În domnia Isaurienilor, cei
mai de credinţă şi mai ocrotiţi străjeri stăteau varangii. Erau bărbaţi blonzi, cu ochii albaştri,
veniţi din ţinuturile îngheţate de la miezul nopţii. Largi în spete, nalţi şi încruntaţi, îşi
îndeplineau în tăcere şi cu o rânduială neînduplecată slujba. Coifurile lor conice cu bold în
vârf şi armurile aurite treceau de la părinţi la feciori, nefiind îngăduit să li se strice măsura.

69
Bărbatul care nu putea să umple zalele şi coiful, anume croite pe calupul dintâi, nu era vrednic
să fie străjer al împăratului lumii. Deasemeni nu era îngăduit varangului să aibă piele
întunecată. Muierile lor trebuiau să se străduiască a naşte prunci balani cu ochii limpezi.” (p.
146) deci varangii erau „foarte loiali” şi aveau reguli „foarte stricte”. Aceeaşi situaţie întâlnim
şi în exemplul: „Acolo la Dania şi Scandinavia solul Împărăţiei găsea trupurile de care avea
nevoie. Între războinicii închinători încă lui Odin, se aflau destui care visau raiul de la miazăzi
al împăraţiei greceşti. Aici viaţa era îmbielşugată, ferice şi uşoară. Puteau afla vin dulce şi
muieri cu ochi negri. Era aur mult pe care robii îl vânturau cu lopeţile în haznale.” (p. 147)
adică viaţa era „foarte frumoasă”.
Alte succesiuni graduale din termeni de aceeaşi factură, concreţi sau abstracţi, sunt:
„Cum nu se cuvine unei muieri slabe să poarte unealta războiului, mărita Despină a mai
înţeles că sabia sa trebuie să-i fie mintea, pe care o are deosebit de ageră. Deci prin semnul
păcii a alinat noroadele, dându-le înapoi icoanele cele hulite şi prigonite de cătră demonii
iconoclaşti; iar cu chibzuinţele cele ascunse şi înveninate a intrat în vrăjmaşi, tăindu-i,
împărţindu-i şi supunându-i.” (p. 52) Ultimele patru adjective cunosc o anume intensificare
dată de articolul adjectival cele; „Deci de trei ori fericita Fecioară se arăta duhului treaz şi
arzător al părintelui Platon şi Împărăteasa putea găsi astfel deslegare unora dintre
nedumeririle sale.” (p. 54); „Căpitanul, om scund şi lat în spate, împodobit cu o zbârlită barbă
căruntă, închinase acelui zeu, precum şi prea curatei Fecioare, o cupă de vin dulce, lăsând să
cadă o picătură în marea limpede.” (p. 57) Aici este făcut portretul fizic al acelui căpitan cu
accentul pus pe barba sa. Evidenţierea aceasta este realizată la nivelul sintaxei prin
antepunerea adjectivului zbârlită, adjectivul antepus având rolul stilistic de a sublinia
însuşirea respectivă; „Conducătorule de cămile, îi zise acel om, spune lui Teofan Chiorul că
pruncul său s-a născut în ceas prielnic şi norocos…” (p. 67); „Am cercetat şi-am dat peste
odăi goale şi sărace.” (p. 72); „Stăpânul meu doreşte poate un ulcioraş de vin dulce? Se
ploconi cu glas moale şi unsuros kirie Agatocle.” (p. 76) În acest ultim exemplu, succesiunea
adjectivelor moale şi unsuros, folosite cu sens moral, abstract pe lângă substantivul glas pe
care îl determină, are rolul de a pune în lumină prefăcătoria, falsa amabilitate a lui kirie
Agatocle.
„O roabă bătrână care scurma cu degetele şi cu săpăliga la rădăcina prăjilor îşi înălţă
în soarele pieziş obrazul negru şi asudat.” (p. 82); „Stârcii şi pajurile care veneau de cătră

70
ţărmul Calkedoniei dădeau ocol, în zbor, grădinii, deasupra coloanelor negre şi neclintite ale
chiparoşilor.” (p. 114)
„Îmbrăcat în strai cuviincios lung, ţinând în mâna dreaptă toiag, stăpânul locului ieşi
întru întâmpinare, între stâlpii de marmură.” (p. 83); „Îi doresc o inimă dreaptă şi plină de milă,
domnule.” (p. 99); „C-un zâmbet frumos şi viclean trecu între slujitorii eunuci, spre încăperile
ghinekeului.” (p. 101); „Umbla în locurile acelea fericite şi încântate…”(p. 108); „Stavrikie i-a
povestit cu vorbe puţine şi repezi tot ce s-a întâmplat.”(p. 128); „Apele Propontidei, în larg,
aveau licăriri line, care brăzdau întunericul. Dincolo, pe ţărmul asiatic, ardeau focuri înalte şi
drepte,” (p. 154); „Când tânărul împărat ieşi întru întâmpinarea maicei sale, avea sprânceana
încruntată şi ameninţătoare aşteptându-i răspunsul.” (p. 170); „Cuviosul Amos era ca totdeauna
foarte grăbit şi-şi scutura pletele creţe, suflând în pielea-i neagră şi lustruită întinsă prea tare pe
trupu-i scund.” (p. 176); „În poieni joase se auzeau mugete de cerbi, unele subţiri, altele adânci
şi groase ca nişte tunete.” (p. 200); „…acele strigăte învolburate şi ciocănite…” (p. 153)
Nuanţarea adjectivului prin context nu se limitează la problema pozitivului sau a
celorlalte grade de comparaţie. Contextul oferă adjectivului şi prilejul dezvoltării
polisemantismului său, care nu de puţine ori implică şi evaluări pe linia intensităţii graduale a
însuşirii exprimate. Astfel, unele adjective ca: dulce, mare, lung, vechi, sever, uscat, încâlcit,
subţire, ager, repezi ş.a. se întâlnesc cu sens moral sau concret. Dintre toate acestea
adjectivele dulce şi mare cunosc o utilizare mai mare. Adjectivul dulce este folosit cu sens
moral: „A rostit apoi dulce şi meşteşugit cuvânt părintele episcop Platon…” (p. 104); „Un alt
sutaş, cu oameni noi, se înfăţişă la Sfânta Sofia, tocmai în clipa când, sub policandelon,
diaconul înălţa braţul drept împodobit cu orar aurit, cântând acele cuvinte dulci: - Şi încă ne
rugăm….pentru…”(p. 153), fiind vorba în aceste exemple de nişte cuvinte „alese”, „bine
rostite”. Apoi: „Vorbele dulci şi zâmbetele au în ele otravă” (p. 125), subînţelegându-se aici
„vorbele prefăcute, nesincere”. „Dar fiica lui Gherontie este, şi are un glas dulce.” (p. 165),
„Călugăriţele au cântat adormitei cântece dulci…” (p. 186), sensul adjectivului, fiind, în
aceste ultime două exemple de „melodios, plăcut”. În următorul exemplu: „Pe plai era încă
iarnă dulce cu ostroave de omăt sub brazi.” (p. 15) sensul adjectivului în discuţie este folosit şi
în sintagme de tipul: „Tânăra împărăteasă tresări şi închise ochii […] O umbră se desprinsese
de la un ţărm singuratic şi venea pe luciul Propontidei cătră dânsa. Era o părere. Era o
pătrunzătoare şi dulce otravă a întregii ei fiinţi.” (p. 145); „Era în toate o mâhnire dulce, pe
care ascetul o primea până în fundul sufletului.” (p. 199) Este vorba în aceste exemple de

71
figura de stil numită oximoron, care creează o imagine poetică deosebit de expresivă. Otrava
n-are cum să fie „dulce”, la fel şi mâhnirea însă aceste cuvinte care exprimă noţiuni
contradictorii, incompatibile din punct de vedere logic sunt folosite împreună pentru a obţine
efectul stilistic scontat.
De asemenea, întâlnim acest adjectiv, dulce, cu sens concret: „- Stăpânul meu doreşte
poate un ulcioraş de vin dulce?” (p. 76); „Omul cel mare vârî mâna în sacul de la şold şi
scoase lucruri dulci, pe care le dărui pe rând omuşorilor.” (p. 165); „Faptele smintite ale
neprietinilor noştri sunt pentru noi pasat dulce, căci ştim că va sta asupra lor un judeţ
înfricoşat.” (p. 177).
Celălalt adjectiv des întâlnit este folosit cu sens concret: „Ciocănitori mari dădeau
semnale cătră locurile de sus…”(p. 17); „Acea fericire era în toiagul lui Stavrikie pe care şi-l
suna rar pe mozaic, în inelul cu piatră mare de olmaz în care scânteia tremurat soarele, în…”
(p. 98), „După ce suiră din vâlcea, văzură o aşezare mare, cu clădiri de piatră cenuşie şi
acoperişuri de ardezie.” (p. 74); „Avea păr negru şi greu, ochi mari, adumbriţi de gene lungi.”
(p. 91); „La Prelunci, nu departe de două izvoare ale apelor celor mari, şi acolo, pe un tăpşan,
deasupra unei cline domoale unde se aduna omenirea de pretutindeni […] Asemenea mare
adunare avea loc numai într-o anume zi a anului…” (p. 19); „…în pridvorul cel mare…” (p.
95), „…omul acela mare şi pletos…” (p. 29) şi cu sens moral: „-Asta nu mă miră, răspunse
kirie Agatocle, umflându-se şi înăbuşindu-se totuşi de mare uimire.” (p. 76), „Înţelegând toate
acestea şi cunoscându-le, Breb ştia deci că părintele Platon episcopul, dacă are grabă mare, nu
va putea vedea pe Vasilisă decât în tribuna ei împărătească, la hipodrom.” (p. 40), „Episcopul
[…] Are îndatoriri mari şi grabă multă.” (p. 47), „De unde ai putut afla că la mine se găseşte
cea mai bună friptură de berbece din ţinutul Paflagoniei? – Am aflat, prietine, de la acest seu
bine mirositor. Cred că şi-n altă viaţă te-ai îndeletnicit cu cărnurile. Le pândeai poate în
preajma acelor mari măcelari care sunt leii – şi erai un şacal gras.” (p. 75), „Abia mîni
dimineaţă au să afle vestea cea mare.” (p. 102), „Împărăţia hotărâse acestei tinereţi care sosea
din pământurile Asiei şi Europei o primire cu mare fală.” (p. 95); „Kesarion Breb […] În
coama-i mare începeau să înflorească cele dintâi fire albe.” (p. 29); „…mergând cu mare
larmă şi laudă.” (p. 156); „[…] au cerut cu glas mare să li se arate şi lor adevăratul şi singurul
împărat.” (p. 156); „Însuşi Stavrikie stăruise cu glas încet şi cu mare supunere.” (p. 173).
De asemenea, întâlnim în Creanga de aur adjectivul lung cu sens concret: „Înălţimea
trupului, numărul anilor şi condurul se potriviseră numai unor fecioare crescute întru

72
îndestulare, ai căror părinţi îşi scriau pe catastifuri lungi bogăţiile.” (p. 93), „Deci, în dunimica
sorocită, s-au adunat toţi dregătorii, patricii şi polemarhii cu soţiile lor în sala cea mare
triclinon şi străjile stăteau pe ganguri, în rânduri lungi.” (p. 106) şi cu sens abstract: „Află fiule
al meu iubit, reluă marele preot, că trebuie să te pregăteşti de cale lungă.” (p. 24), „Deci, fiule
al meu, va trebui să faci lungă călătorie la Egipet.” (p. 25), „Închinându-se, străinul se retrase
cu slujitorul său cel uriaş, iar episcopul Platon de la Sakkoudion întoarse pliscu-i lung în urma
lui, cu mirare.” (p. 36), „Văzând pe sfântul episcop în lung sfat cu acel străin în strai alb, se
apropia din când în când şi da târcoale, dorind şi el să audă şi să înţeleagă.” (p. 57), „Bănuia,
din ceea ce-i spusese Breb şi din puţinul pe care-l afla acum, că se află în faţa unor taine, a
căror deslegare nu-i poate veni decât după rugăciuni lungi în vedeniile-i sfinte.” (p. 145), „De
obicei tac şi se uită unul la altul; apoi sorb vin din cupe în înghiţituri lungi;” (p. 148), „Ieri s-
au arătat semne de toamnă lungă…” (p. 201), „Aicea facem popas lung.” (p.202).
Adjectivul subţire cunoaşte următoarele utilizări cu sens concret: „…sediment subţire
şi fragil.” (p. 11), „Cunoscu, deasupra unei uşi scunde, între două columne subţiri, ochiul lui
Dumnezeu, între raze şi în litera sfântă numită Deltha.” (p. 178), „Pe aceste mâni mici, cu
degete subţiri, lucea o cruce de aur…” (p. 182) iar cu sens abstract: „Auzul subţire a lui Breb
deosebi în apropiere suspine înăbuşite.” (p. 85), adică „fin”; „Cred şi mărturisesc asta, se grăbi
să încredinţeze ospătarul, păstrând pentru sine un zâmbet subţire.” (p. 80) adică „ascuns, abia
schiţat”; „Vânt subţire înfiora frunzele pomilor.” (p. 116), adică „tăios”; „graiul nobil şi
subţire al romeilor” (p. 49), „Pomii înfloriţi stăteau între chiparoşi cu luminile lor albe,
împrăştiind mireasmă subţire.” (p. 173); „…se auzeau mugete de cerbi, unele subţiri…” (p.
200).
Adjectivul uscat cunoaşte următoarele realizări cu sens abstract: „Kesarion cuprinse şi
sărută mâna uscată a aschetului.” (p. 24), „Dar în preajma ei era Stavrikie hadâmbul, sfetnicul
ei cel dintâi, şi în înfăţişarea-i uscată şi spână Kesarion Breb cunoscu numaidecât semnul
vulpei…” (p. 32); „Doamna Teosva îşi plecă fruntea cu umilinţă; el îşi puse buzele uscate pe
mâhnirea ei; apoi se întoarse cu zâmbetu-i de bunătate spre oaspete.” (p. 88), „Coborî
neliniştit sub pilaştrii de marmură, strânse pe trupu-i uscat haina neagră, ferindu-se de
atingerea robilor şi intră călăuzit de Constantin.” (p. 177) În aceste exemple sensul
adjectivului este „slab”, apoi: „…trebuie să vă spun că străbunii mei de la Burebista şi mai
demult stăteau, ca să zic aşa, c-o inimă nouă în faţa minunilor. De aceea înţelepţii de atunci au
comunicat cu divinitatea altfel decât în civilizaţia dumneavoastră. Acolo unde dumneavoastră

73
raţionaţi şi încercaţi a trece spre adevăr prin silogisme şi ipoteze, înţeleptul de demult avea o
cale deschisă, o împărtăşire directă, o însuşire de a pătrunde nesilit în miezul lucrurilor.
Aspectele lumii şi fenomenele naturii magul le prezenta în embleme; le punea deci o cheie
veşnică. După aceeaşi metodă, sub simbol, adevărul cel mai abstract putea deveni sensibil; o
propoziţie uscată se mişca în imagini; astfel necunoscuturile se îmblânzeau, zidurile
neanimate şi entităţile morale se poetizau; metafizica se înfăţişa într-o horă de zeiţe.” (p. 9)
Iată un exemplu de limbaj codat, emblematic.
Studiul lui Savin Bratu, Introducere în limbajul emblematic al Crengii de aur (în
Ipoteze şi ipostaze, Minerva, 1973), demonstrează faptul că „limbajul-instrument” al
romanului este unul de tip emblematic, structurat pe două nivele: a) – al hieroglifelor,
comunicând doar într-un cerc restrâns, deşi universal şi atemporal, şi b) – al metaforelor
figurative, reprezentate prin mituri, eresuri, datine şi descântece. Analiza impune totuşi câteva
precizări, întrucât ipostaza emblematică a limbajului este precedată de un prim nivel, cel al
limbajului natural. Caracterizat prin spontaneitate, acesta se confundă cu aptitudinile colective
„care legau pe om mai strâns de stihii”, fiind de aceea un limbaj organic, o „împărtăşire
directă”, o comuniune de tip armonic cu cosmosul şi, în acelaşi timp, cunoaşteri „subtile şi
directe”, traducând sensibil esenţe: „înţeleptul de demult avea o cale deschisă, o împărtăşire
directă, o însuşire de a pătrunde nemijlocit în miezul lucrurilor”. De asemenea, limbajul
natural se va caracteriza prin sacralitate, fiind expresia valenţelor poetice şi emoţionale ale
omului: „…străbunii mei de la Burebista şi mai de demult stăteau, ca să zic aşa, c-o inimă
nouă în faţa minunilor. De aceea înţelepţii de-atunci au comunicat cu divinitatea”. Este prin
urmare, în mod esenţial, un limbaj afectiv, substanţial, direct expresiv şi natural artistic.
Exprimat prin „cartea naturii”, marca acestuia este însă mai cu seamă caracterul de totalitate
ordonată potrivit criteriilor poetice. Cititorul va trăi în comuniune cu această carte, a cărei
lectură despre „alcătuirile statornice ale lui Dumnezeu” are sensul de înţelegere a rânduielii
„de mai nainte scrise”, a ordinii deci şi a legii existenţei oamenilor şi lucrurilor: „Ai început a
ceti cu destulă uşurinţă în oameni şi lucruri”. Lectura va dezvălui în plus modelul ordinii
ciclice a ritmului temporal, a universalei deveniri, înscrisă în zodii, în semnele cosmice:
„Semnele zodiacale ale lunilor, anotimpurile, săptămânile şi numele zilelor au fost cetite de
înţeleptul meu din peşteră în cartea naturii”. Simbolică este în acest sens imaginea magului
care poartă deasupra „semnul zilelor şi nopţilor” şi la picioarele căruia stă încolăcit şarpele
uroboros, comunicând „semnul eternităţii şi al ciclurilor”. În aceasta din urmă, Gilbert Durand

74
vedea un prototip al roţii zodiacale primitive, animalul mamă al zodiacului (Structurile
antropologice ale imaginarului).
Al doilea nivel al limbajului este cel al iniţierii în „grafia sacră” a hieroglifelor. Spre
deosebire de limbajul natural, total, al „cărţii naturii”, limbajul metafizic este fragmentar,
sugestie exprimată de organizarea acestuia în file („cele douăzeci şi două de foi de fildeş pe
care sunt zugrăvite hieroglifele şi imaginile vieţii”) sau scrisoare („vei vedea pe unii din acei
împăraţi înfăşuraţi în scrisoarea vieţii lor”). Comuniunea substanţială şi armonică, relaţia de
consonanţă cu cosmosul a limbajului natural este înlocuită acum printr-o comunicare parţială
şi mediată, prin „semn”: „Vei vedea piramidele cele mari în care se află însemnate timpurile
şi semnele dumnezeirii”. Relaţia stabilită între un asemenea „semn” şi construcţia geometrică,
pe verticală, a piramidei, simbol ascensional, demonstrează faptul că, la acest nivel, limbajul
este o „călătorie în sine”, deci căutare, deoarece, după o observaţie a lui G. Bachelard, din
l’Air et les songes, ascensiunea constituie o călătorie în sine, „călătoria imaginară cea mai
reală dintre toate”. De aceea şi spaţiul sacru al bătrânului mag căutător de adevăruri al lui
Sadoveanu este imaginat, în Creanga de aur, sub forma unui munte ascuns, „care va rămâne
necunoscut până la sfârşitul timpurilor”. Valoarea acestei călătorii de iniţiere, în sine, este
evident gnoseologică, dar şi, implicit, ontologică, întrucât prin înţelepciune fiinţa se va naşte a
doua oară: „La Egipet m-am născut a doua oară”, va afirma Kesarion Breb, iar înţeleptul
Filaret va înţelege prin aceasta „că e vorba de o naştere cu spiritul”. Acest limbaj al
înţelepciunii este deci unul încifrat şi interiorizat, o „limbă mută”, vehiculată de un cerc
restrâns (al învăţăceilor) şi având un caracter secret: „Hieroglifele… cuprindeau un principiu
de înţelegere universală a noţiunilor, înfrăţind pe iniţiaţi într-o limbă mută”, „Acei învăţăcei,
când coborau între oamenii din lume, aveau limba legată pentru orice nume şi orice lămuriri…
Ucenicii urmau să fie ca şi cum n-ar fi văzut niciodată nimic, n-ar fi auzit nimic şi n-ar fi rostit
niciodată cuvânt. Imaginea, semnele şi sunetele acelui loc ascuns aveau a le duce cu ei, pe
tărâmul celălalt, de unde nu se mai puteau întoarce în lumea muritorilor” (p. 20).
Rezumând observaţiile precedente, se poate observa că, la acest nivel, vorbirea este în
esenţă un monolog, fiinţa simţindu-se de aceea „într-un pustiu al propriului său suflet” şi
permanent străină. Înţeleptul Kesarion Breb va fi astfel, atât în Bizanţ, cât şi în Dacia natală,
„străinul” primit cu reţinere de prieteni şi rude. Aşa se explică şi înţelesul de jertfă al celei de-
a doua naşteri, trăirea în înţelepciune neputându-se împărtăşi, deoarece ea se va consuma într-

75
o deplină şi tainică singurătate. „Cuvintele şi mărturisirile acestor jertfe întru spirit nu le-a
putut auzi decât tăcerea peşterii” (p. 190).
Această condiţie a fiinţei are însă la bază încercarea de restabilire a armoniei şi
comuniunii naturale cu spaţiul şi timpul cosmic, prin copierea modelului divin, a ceea ce „stă
curat şi în sine… etern, cuprinzând fiinţa şi nefiinţa”, „cel ales” trebuind şi el „să rămâie într-
acelaşi loc al său”. Înţelepciunea se dezvoltă prin urmare în jurul unui nucleu de magie
imitativă, simpatetică şi are înţelesul de credinţă. S-ar reţine în ordinea acestei interpretări
demonstraţia lui Mircea Eliade, care vede în sacrificiul uman o comunicare a unui mesaj în
scopul asigurării continuităţii vieţii şi a societăţii şi, de asemenea, o repetiţie simbolică a
întemeierii cultului (De la Zalmoxis la Genghis-han). Sunt aceleaşi sugestii ale emblematicei
imagini a şarpelui uroboros, din secvenţa de deschidere a romanului lui M. Sadoveanu,
sugestii prezente în mod fundamental şi modelator în cadrul primului nivel al limbajului.
Limbajul înţelepciunii este aşadar un sistem de coduri, hieroglifa fiind în esenţă un
„semn” pentru altceva (G. R. Hocke, Lumea ca labirint). Traducerea acestuia (a hieroglifelor
şi zugrăvelilor de pe ziduri sau a numerelor de aur care scriu misterios timpurile) se va realiza
doar cu condiţia sensibilizării limbajului prin credinţă, prezenţa coordonatei afective indicând
o transcriere în alţi termeni a limbajului natural.
Întemeiat pe ordine („rânduiala este temeiul înţelepciunii seminţiilor”), acest al treilea
nivel al limbajului exprimă la rândul său ordinea internă a fiinţei („cea dintâi rânduială trebuie
să fie a credinţei”, „rânduielile trebuie să fie pe dinlăuntru”). „Jertfele întru spirit” au astfel ca
sens final o eliberare spre substanţa divină, spre modelul statornic şi „chipul” preferenţial al
universului: „să străpungi stânca materiei şi să te eliberezi spre divinitate”. Credinţa semnifică
de asemenea o afectivitate disciplinată prin gândire, devenită idee: „fă totul cu bucurie a
spiritului, nu a fiinţei”.
Limbajul credinţei este în acest sens unul sensibil, însă de tip mimetic, deoarece, s-a
organizat pe temeiul şi în cadrul modelator al limbajului natural. El nu va avea înţelesul de
comuniune al limbajului natural, nici de comunicare parţială al limbajului înţelepciunii, ci de
traducere a semnelor, prin stabilirea echivalenţelor şi decodificarea lor. De asemenea, el
succede naterior, deoarece, comunicarea cu divinitatea prin înţelepciune fiind fragmentară, se
cere tradusă prin limbajul credinţei. Un asemenea înţeles îl are şi cea de-a doua naştere, „cu
spiritul”, din Egipt, al lui Kesarion Breb, care, ca experienţă, semnifică o cunoaştere a luminii
(„acolo am cunoscut lumina”). Or lumina fiind o manifestare sensibilă a substanţei divine

76
(„Dumnezeul luminii”), cunoaşterea acesteia nu se poate realiza decât prin credinţă, adică
printr-un limbaj sensibil ce face ca lumea să devină perfect traductibilă: „Lumina…e mai
presus decât simţurile trupului. Cu acea lumină am tălmăcit şi sfatul dintru început al măritei
Vasilise” (p. 156). Limbajul credinţei este astfel, în esenţă, un instrument de decodificare a
unor semne statornice, modele constante ale lumii, lumea încifrată a Memfisului fiind un
prototip al lumii moderne: „în rândurile de la Memfis se găsesc şi sărbătorile dumneavoastră
de-acum”, „Calendarul lumii noi a rămas al astrologului şi al magului de altădată” (p. 11). De
aceea, cunoaşterea prin limbajul instrumental al credinţei va avea o valoare universală şi
eternă („Părinţii noştri…au învăţat de la Egipet…toate câte trebuie pentru a ceti în eternitate şi
în clipa trecătoare” (p. 11)) şi, implicit, un caracter ciclic, nu întâmplător adevărurile ei fiind
„adevăruri permanente”. Aceasta este de altfel şi semnificaţia crucii, simbol prin excelenţă al
credinţei: „Preotul făcu asupra capetelor înclinate, pe rând, semnul celor patru puncte, care
înseamnă nemărginirea în spaţiu, regenerarea necontenită a vieţii, jertfa şi mângâierea” (p.
30). De asemenea, întrucât divinitatea este, în romanul lui Sadoveanu, un zeu al soarelui,
„chipul” model al lumii va exprima simbolic aceleaşi sugestii de ciclitate.
Dată fiind această caracteristică, de repetiţie ritmică, în perioade ciclic determinate,
cunoaşterile despre lume se impun de la sine drept embleme sensibile şi statornice: „Aspectele
lumii şi fenomenele naturii magul le prezenta în embleme; le punea deci o cheie veşnică.
După aceeaşi metodă, sub simbol, adevărul cel mai abstract putea deveni sensibil: o propoziţie
uscată se mişca în imagini” (p. 9). Substituirea limbajului înţelepciunii printr-un limbaj al
credinţei echivalează astfel cu o sensibilizare, prin imagine poetică, a „semnului” hieroglifei:
„necunoscuturile se îmblânzeau, zidurile neanimate şi entităţile morale se poetizau”. Totodată,
întrucât limbajul credinţei este unul al armoniei sacre („metafizica se înfăţisa acum într-o horă
de zeiţe”), el va reproduce substanţial atributele limbajului natural, afectiv al „cărţii naturii”;
un indiciu în acest sens ar fi şi faptul că din acest moment fiinţa „ceteşte cu uşurinţă inimile şi
gândurile”.
Aceeaşi structură sintetică este exprimată şi de metaforele emblematice ale romanului
lui Sadoveanu, „creanga de aur” (simbolizând iubirea) şi „floarea de gheaţă” (înţelepciunea),
care unifică, la nivel simbolic, anorganicul cu vegetalul, manifestare sensibilă a naturii
organice. „Creanga de aur” este însă nu numai o emblemă a iubirii, ci, în primul rând, o
metaforă a structurii poetice a fiinţei.

77
 Trecerea succesivă a limbajului prin cele trei nivele amintite demonstrează faptul că
procesul acestuia reproduce, prin conturul circular pe care îl propune, modelul ritmurilor
universale şi cosmice. Ceea ce înseamnă de fapt că, în umbra timpului mitic al omenirii,
timpul modern îşi păstrează permanent nostalgia începutului.
Cu sens concret, adjectivul uscat îl întâlnim în exemplul: „Cămara de sus mai
cuprindea, în hârzoburi de scoarţă, bureţi uscaţi, pădureţe şi alune, afine acrişoare şi căline
amare.” (p. 22) În acest exemplu ne atrage atenţia şi diminutivul acrişoare. Există numeroase
fenomene stilistice legate de derivarea adjectivelor iar majoritatea lor priveşte diminutivele.
Observaţia ce se impune în primul rând este aceea că „nu numai obiectele, ci şi însuşirile se
pot prezenta sub aspecte „cantitative” diferite de cele obişnuite, adică mai mari sau mai mici.
La obiecte, deosebirile sunt cantitative în mod strict, la însuşiri ele au un caracter special, în
sensul că un adjectiv diminutiv, de pildă, arată nu un grad mai mic, ci o asemănare sau o
apropiere de însuşirea considerată ca punct de plecare, ca normală: culoarea, dimensiunea etc.
seamănă mai mult ori mai puţin cu cele autentice, se apropie de ele, fără a fi chiar identice.”11
Această deosebire „cantitativă” pe care o prezintă diminutivul faţă de adjectivul la gradul
pozitiv de la care s-a plecat corespunde, aşadar, unei diferenţe de intensitate a însuşirii, cantitatea
transformându-se pe planul expresivităţii într-o valoare stilistică nouă. Constatarea este valabilă nu
numai în cazul derivării. Ea are o sferă de aplicabilitate mai largă12.
În problema ce ne interesează însă pe noi acum, important e că adjectivul derivat,
dezvoltând o valoare stilistică nouă – cel mai adesea diminutivele trezesc sentimente de
simpatie, sunt dezmierdătoare –, înregistrează faţă de pozitiv, un minus al intensităţii însuşirii.
Aşa se întâmplă cu acrişoare din exemplul nostru: afine acrişoare = „mai puţin acre”. Alte
11
Iorgu Iordan, Limba română contemporană, [Bucureşti], Editura Ministerului Învăţământului, 1956, p. 341.
12
Petar Guberina, în articolul La stylistique, science quantitative ou qualitative?…, publicat în „Revue de
lingvistique” (Zagreb), t IV, 1959, nr. 1, p. 5-6, constată că „diferenţa cantitativă care se observă în mod obiectiv
în analiza stilistică devine diferenţă calitativă în judecata finală”. O asemenea situaţie o prezintă şi cuvintele:
imprudent, superficial, neserios, nebun (cu sens apropiat de celelalte trei) sau: plăpând, fragil, debil, pirpiriu,
care „se aşază toate sub noţiunea de slăbiciune (ş.a.); […] alegerea […] transformă, datorită contextului,
cantitatea în calitate”. Pentru a ilustra ideea, P. Guberina se referă la traducerile din domeniul literaturii
beletristice şi în special al versurilor: „este suficient să se schimbe ordinea versurilor pentru ca poezia să fie
modificată; şi aceasta nu în ceea ce priveşte cantitatea, ci din punct de vedere al calităţii; şi poezia pierde întreaga
valoare dacă noi traducem o imagine printr-o parafrază. Cu toate că, în amândouă cazurile, noi am păstrat aceeaşi
identificare […] prin parafrază […] noi am schimbat calitatea poeziei. Fiecare nuanţă constituie esenţialul unităţii
de exprimare: dacă se schimbă partea, unitatea se schimbă de asemenea.” Dar „nu numai adjectivul şi adverbul,
ci şi substantivul şi verbul pot fi caracterizate intensiv – afirmă, pe bună dreptate, M. Cressot, în Le style et ses
techniques, ed. A 2-a, Paris, 1951, p. 111 – foarte adesea, această caracterizare este în acelaşi timp calitativă şi
intensivă […] Toate cuvintele noţionale sunt susceptibile de a ocupa toate gradele care merg de la fiinţă la
nefiinţă ; de la superlativul calităţii la negarea acestei calităţi.” Astfel, „a înghiţi, a înfuleca sunt superlative de la
a bea şi de la a mânca; [defect, cusur, punct slab, viciu reprezintă tot atâtea grade diferite.]”, după Eugen
Câmpeanu, Stilistica limbii române, Editura Quo Vadis, Cluj-Napoca, 1997, p. 47-48.

78
exemple elocvente în acest sens: „Deci, sfârşi domnu Stamatin cu voce joasă şi puţintel
ostenită…” (p. 14.), „Era o zi călduţă de sfârşit de iarnă.” (p. 166), adică „mai puţin caldă”,
acest diminutiv fiind echivalentul unui comparativ de inferioritate. „C-un scâncet subţirel,
ceru parcă intrare înăuntru…” (p. 169). „Faţa-i frumoasă încununată cu păr alb era numai
puţintel nedumerită.” (p. 182), adică „foarte puţin nedumerită”. Valoarea stilistică a acestui
diminutiv este accentuată de antepunerea sa şi, de asemenea, de funcţia pe care o îndeplineşte,
aceea de nume predicativ. Contextul oferă posibilitatea dezvoltării polisemantismului şi
adjectivelor următoare: încâlcit, sever, vechi, repezi, ager. Astfel avem exemplele:
„Privighetorile din lianele încâlcite de sub dumbravă tăcură deodată.” (p. 70); „…cei câţiva
monahi ai lui Zalmoxis, cărora li se îngăduise bucuria de a veni să se plece subt ochii severi ai
bătrânului din peşteră.” (p. 16), „Faţa ei severă zâmbi străinului, ceea ce miră pe cuviosul
Filaret.” (p. 86); „Era în această curte veche a egiptenilor o linişte…” (p. 178), „Purta la gât,
pe straiul alb, juvaerul vechi care împodobise cincizeci şi trei de ani pe bătrân.” (p. 203), „…
leii s-au strâns şi mugesc în preajma Bizanţului. Ne trebuie câţiva vânători repezi, pe care
nădăjduiesc să-i aduc la porunca înălţimii tale.” (p. 129); „…trup ager…” (p. 44) în care
adjectivele în discuţie sunt folosite cu sensul lor concret iar cu sens moral le întâlnim în:
„Deci, prea cinstite filosoafe, iată ce întrebare încâlcită ne-au pus ticăloşii noştri vecini.” (p.
59), „Poporul încă practică legea veche. De aceea, să nu vi se pară de mirare dacă voi invoca
umbra severă a bătrânului preot păgân care a sălăşluit cândva sub bolta unei asemenea
peşteri.” (p. 8); „Închise o clipă ochii, şi înfăţişarea de ibis vechi i se întristă…” (p. 55); „Cum
avea o durere veche, pe care de ani de zile nici un om sfânt şi nici un filosof […] nu i-o putuse
alina…” (p. 57); „Stavrikie poftea pe polemarh, cu vorbe încâlcite şi priviri agere să
mărturisească…” (p. 36); „Stavrikie i-a povestit cu vorbe puţine şi repezi tot ce s-a întâmplat.”
(p. 128); „…din surgunul său bătrânul Lahonodracon trimitea din vreme în vreme limbi agere
cătră oştenii vechi…” (p. 150) adică oameni de încredere care să vorbească atât, cum şi cât
trebuie. „Urechea ei ageră dintr-odată deosebi afară strigăte de oşteni.” (p. 153) adică „auzul
ei fin”; „…episcopul îşi întoarse ochii spre […], apoi, fără să înţeleagă de ce, îşi aţinti privirea
într-un loc, nu departe de tribuna împărătească, unde, între tumulturi, sta înălţat un bărbat în
strai alb. Părea singur în mulţime şi ridicat deasupra ei. Părea într-un pustiu al propriului său
suflet. Ochii lui ageri dintr-odată apărură, sclipind, şi bătrânul Platon le simţi greutatea drept
în mijlocul frunţii.” (p. 45) Aici, adjectivul la gradul pozitiv, ageri, are, datorită contextului,

79
valoarea stilistică a unui superlativ: privirea lui Kesarion Breb era deci, „foarte
pătrunzătoare.”
Toate aceste comentarii stilistice duc la constatarea că în dobândirea diverselor valori
ale pozitivului contextul constituie factorul cel mai important. Dar nu şi singurul. Am văzut că
dintre celelalte mijloace şi modalităţi de care beneficiază în acest scop pozitivul importante
sunt şi derivarea, topica, articularea. Un rol aparte îl are şi substantivarea. Când adjectivul se
substantivează denumeşte un obiect de sine stătător considerat din punctul de vedere al
însuşirii lui dominante: posesorul însuşirii respective apare atunci ca un reprezentant al tuturor
celor care posedă aceeaşi însuşire sau ca personificare, ca întruchipare a însuşirii. O asemenea
„detaşare a însuşirii respective de obiectele care o posedă” şi „transformarea ei într-un obiect
propriu-zis, cu existenţă aparte, independentă” este realizată în „scopuri stilistice (pentru a
varia exprimarea şi a-i mări în acelaşi timp forţa)”.13
Prezent în unele proverbe populare dintre cele mai vechi: sătulul nu crede celui
flămând; leneşul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubeşte etc., fenomenul cunoaşte şi
astăzi o largă răspândire: colectivă, regională etc. Alături de graba în vorbire, se simte şi
nevoia de a sublinia adjectivul, care, treptat-treptat, absoarbe sensul substantivului determinat
cândva, după cum ne-o dovedesc şi unele evoluţii ca: bun / bună  tată bun / mamă bună,
„devenite apoi, prin diminutivizare bunic / bunică”14, dar chiar în afara unor asemenea
evoluţii semantice, procedeul, la îndemâna oricui, permite exprimarea „mai vie, mai
expresivă” a însuşirii, după cum ne-o ilustrează cele două construcţii corelative: Eşti un leneş!
faţă de Eşti un om leneş!; Neseriosule! faţă de Elevule neserios!, iar în opera analizată:
„Sărmana de mine!” (p. 119). Mai evidentă e însă diferenţa prin raportare la adjectivul utilizat
singur, în funcţie de nume predicativ: e un aiurit faţă de e aiurit. Prin substantivare atributul a
devenit identitate, mărindu-şi considerabil forţa expresivă: „Bănuia, din ceea ce-i spusese
Breb şi din puţinul pe care-l afla acum, că…” (p. 145).
Observând diversele fenomene de acest fel, constatăm că „substantivarea adjectivului
este un proces care poate să apară în stadii diferite, ceea ce face să avem tipuri mai puternice
sau mai slabe de substantivare” 15. În ceea ce ne priveşte pe noi, aceasta înseamnă că

13
Iorgu Iordan, după Eugen Câmpeanu, Contribuţii la stilistica gradelor de comparaţie în „Cercetări de
lingvistică”, XI, 1966, nr. 1, p. 82.
14
Ibidem.
15
Ioana Diaconescu, Substantivarea adjectivului în limba română, în Studii şi materiale privitoare la formarea
cuvintelor în limba română, Vol. III, p. 209.

80
intensitatea însuşirii exprimate cu ajutorul substantivării este şi ea diferită, sporită în măsură
mai mare sau mai mică faţă de pozitivul adjectivului.
Un tip relativ slab de substantivare, după unii „cel mai slab”16 îl reprezintă
construcţiile: Sărmana de mine!, deşteptul de Andrei etc. Substantivarea are aici mai mult un
caracter formal, fiind sprijinită de inversiune. Ca atare, motivarea construcţiei este mai ales de
ordin stilistic, dar se poate constata şi o deosebire semantică între această exprimare şi cea fără
prepoziţie: deşteptul Andrei, „binecredincioasa şi binefăptuitoarea Despină” (p. 53).
Devenind substantiv, adjectivul „exprimă noţiunea întrupată într-o fiinţă vie, care, prin ea
însăşi, e mai concretă decât reprezentarea pur ideală a acestei noţiuni”17
Pe o altă treaptă de intensitate am putea aşeza apoi adjectivele substantivate ce permit
subînţelegerea termenului determinat. Intervin şi aici fireşte multe nuanţe deosebitoare
provocate de sensul adjectivului. La exemplele de acest fel date anterior am mai putea adăuga
altele, extrase din Creanga de aur a lui M. Sadoveanu: „Bătrânul n-avea nevoie să-l întrebe de
unde-i şi cine-i.” (p. 117), „Bătrânul de la Sakkoudion urma să asculte…” (p. 133), „Aflaţi,
copii şi copile, răspunse zâmbind bătrânul…” (p. 138), „Prostimea, zarafii, heitarele şi hoţii,
oştenii încărunţiţi şi viclenii care stăteau la pândă…” (p. 43), „Bătrâna îşi plecă ochii cerniţi.”
(p. 119), „Mulţămesc că primiţi şi miluiţi pe un sărman cu numele Ghervasie…” (p. 117),
„Isuse Hristoase! milostiveşte-te de noi păcătoşii.” (p. 117), „…dorind totuşi de la Domnul
Dumnezeu linişte pentru ocrotiţii săi.” (p. 116), „Episcopul era înfricoşat de necunoscuturile
vieţii” (p. 145), „Dacă sărmanii lumii aşteaptă aici o clipă, cei îmbuibaţi vor aştepta în cealaltă
lume un veac.” (p. 115), „Cel sărac n-are decât mângâierea lacrimilor.” (p. 124), „Orbul care-
şi pipăie drumul morţii a lovit cu ghiara pe fiinţa curată care-l însoţea.” (p. 179), „De ce sufere
nevinovatul noi nu putem cunoaşte în timpul nostru mărginit.” (p. 179); „Deci chemarea care
căzuse la casa egiptenilor nu era de la bătrân.” (p. 113), „Chemarea nu era nici de la bătrână.”
(p. 113), „…eşti un bărbat de neam mare care ai plăcere să stai de vorbă cu cerşetorii.” (p.
111), „Prea sfinţitul episcop salută pe moartă şi rămase la căpătâiul ei…” (p. 182), „Suferinţa
unui sărman n-o pot vedea; trec cu fală şi nu-mi leapădă nimic.” (p. 110).
Pe treapta superioară a substantivării se situează acele adjective care au detaşat total
însuşirea de substantiv, transformând-o într-un obiect de sine stătător, absolut independent. Pe
lângă exemplele: frumosul, răul, utilul etc., caracteristice limbii literare, sau cele „câteva
formule fixate de veacuri: albul ochiului, înaltul cerului, orbul găinilor, justificate şi ele de
16
Ibidem.
17
Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944, p. 120.

81
„aceleaşi motive de ordin stilistic” 18, întâlnim nenumărate alte exemple în vorbirea afectivă
sau în operele scriitorilor. În Creanga de aur întâlnim următorul exemplu: „Amândoi priviră
cerul şi pământul şi urechea lor ascultă, din adâncuri depărtate, glasuri tainice.” (p. 62)
Mihail Sadoveanu însoţeşte deseori substantivul cu un epitet adjectival care reia o notă
caracteristică a cuvântului determinat cu scopul de a o intensifica. Se creează astfel un fel de
repetiţie stilistică pe bază de sinonimie contextuală. Adâncuri care reprezintă substantivarea
unui adjectiv este însoţit de adjectivul depărtate, adjectiv care vine ca o consecinţă a realităţii
desemnate de substantiv. Repetiţia are valoarea unui superlativ. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi
în exemplele: „Împăraţii şi împărătesele umblă în purpură şi aur, iar la genunchii lor îşi pleacă
frunţile toţi dregătorii şi slujitorii, socotindu-se ca o pulbere nevrednică în faţa unor asemenea
măriri.” (p. 63), „Auzul subţire al lui Breb deosebi în apropiere suspine înăbuşite.” (p. 85),
„…oameni […] grăiau de comorile fără de număr şi de palatele încântate care stau între
mări.” (p. 92), „Astfel alaiul creşte umblând şi căutând, până ce se va afla acea colibă
sărmană unde stau de vorbă trei surori cosânzene.” (p. 93), „…Stavrikie atrase luarea-aminte
slăvitei Vasilise că se apropie acea al cărui chip l-a vădit Maica Domnului în visul prea
sfinţitului Platon. Era prin urmare un dar al cerului. Era o armonie mlădioasă. Era un cântec al
mersului…” (p. 100), „De la o vreme, urechea lor se deprinse şi cu susurul moale al tufişurilor
înflorite şi al apelor care curgeau în havuzuri.” (p. 101), „Între acele marmuri lucii, între acele
aururi reci, se simţea străină şi depărtată de sine însăşi, ca o jertfă din vechi şi întristate
poveşti.” (p. 107), „Umbla pe calea de sus, având în dreapta uliţi înguste şi trepte care coborau
la limanul Hrisokeras.” (p. 112), „Soarele umplea cetatea de lumină orbitoare.” (p. 116), „Însă
l-a cules, prea puternice, o ghiară necurată.” (p. 127), „Faţă de el, Despina a arătat o mânie
înfricoşată.” (p. 131), „Într-adevăr, dacă cei care s-au adăpat din izvorul înţelepciunii nu-şi pot
stăpâni nălucile amăgitoare a trupului lor de pulbere, ce altceva pot face nişte slujitori
proşti…” (p. 18), „După ce binecuvânta poporul […] pe alţii vindecându-i de boli grele,
bătrânul se retrăgea…” (p. 19), „Ele bănuiau la acest bărbat puternic o voce gravă şi o
mângâiere moale.” (p. 29), „Era o lumină strălucită peste Bizanţ şi peste Marea Propontidei.”
(p. 40), „…iar oştenii de la Bizanţ să-i trimeată, într-o nălucire grabnică de război, cătră
hotarul ismailitenilor.” (p. 38), „Cei câţiva marinari greci cântau pe punte, cu braţurile şi
piepturile goale, bucuroşi nu atât de strălucirea primăverii, cât de bunăvoinţa zeului vânturilor

18
Ibidem, p. 355.

82
care umfla pânzele catargului cu o adiere potrivită aşa fel, încât le îngăduia o lenevie moale.”
(p. 57).
Posibilităţile expresive legate de substantivarea adjectivului sunt mult mai numeroase.
Dacă am încercat să dovedim existenţa unor grade diferite de intensitate ale însuşirii
exprimate şi de adjectivul substantivat, am făcut-o pentru a ilustra principiul ce stă la baza
cercetării noastre şi care pledează pentru o înţelegere mai largă a funcţiei expresive a
adjectivului.
Poate cele mai numeroase valori stilistice adjectivul şi le realizează în strânsă dependenţă
de cuvântul determinat, de relaţiile contextuale, mai înguste sau mai largi, în care este fixat. Ceea
ce caracterizează aceste valori este marea lor varietate şi dificultatea de a le identifica şi stabili
conţinutul. În privinţa intensităţii însuşirii ele pendulează între pozitiv şi superlativ, de multe ori
apropiindu-se de acesta din urmă şi identificându-se cu el. Cu aceste fapte suntem aşadar, mai
aproape, de obicei, de gradul superlativ decât de pozitiv.
În privinţa relaţiilor antonimice dintre adjective, semnalăm doar câteva posibilităţi, cu
scopul exclusiv de a ilustra valoarea stilistică a procedeului. Există astfel o determinare a
substantivului cu formă de plural de tipul: oameni mici şi mari, tineri şi bătrâni, care are o
mare putere de individualizare. Rămâne în afara interesului nostru posibilitatea de interpretare
ca o subînţelegere făcută în scopul de a se evita repetarea substantivului. Adjectivele, fiind
antonime, nu pot fi admise ca existând simultan pe lângă acelaşi obiect, decât eventual în
împrejurări diferite, ceea ce duce, în cazul dat, la o concretizare a sensului de plural al
substantivului. Obiectul oameni se diferenţiază numai prin adjectivele antonimice – fără a fi
însă necesar ca relaţia dintre multiplele determinări adjectivale să fie numaidecât antonimică;
printr-o însuşire unică, mult potenţată astfel, se realizează o varietate a obiectelor, spre
deosebire de cazul în care adjectivele determinând un singur obiect (tipul: un om mic, slab şi
urât) trădează o atitudine analitică pronunţată, bazată pe varietatea însuşirilor observate.
Antiteza prezintă însă numeroase nuanţe, nu are întotdeauna aceeaşi intensitate, ci
pendulează necontenit între disjuncţie şi raportul adversativ. Diminuarea opoziţiei, ca şi
sporirea ei, prin modalităţi de realizare, devine ea însăşi un factor expresiv. Fie că se utilizează
compunerea (acru-dulce) sau o legătură conjuncţională (fie bună, fie rea; nici sătul, nici
flămând), fie că se recurge la un alt procedeu (ex: şi nu poţi alege care-i tânăr, care-i bătrân),
sensul mediu obţinut alătură termenii antitetici componenţi care exprimă cele două posibilităţi
numai în parte îndeplinite, căci pentru a dobândi oarecum o existenţă comună fiecare a trebuit

83
să renunţe întrucâtva la calitatea respectivă. „Dacă pe un matematician, de pildă, nu-l
interesează uneori decât rezultatul adunării, valoarea stilistică a fenomenului lingvistic rezultă
întotdeauna şi din natura elementelor ce intră în compunere”19. Referindu-se la stilul
arghezian, T. Vianu constata că în cazul epitetului antitetic „tensiunea stilistică, impresia de
neaşteptat şi uimitor, violenţa caracterizării sporesc…(un cântec foarte vechi tineresc)…
Epitetul contradictoriu este alteori un mijloc al polemistului, o armă în mâna impulsivităţii
lui”20. Şi cu epitetele antitetice se petrece ceva asemănător cu „incoordonarea termenilor”,
când „spaţiul interior al frazei se lărgeşte fabulos, impresia se potenţiază în raport cu distanţa
care separă cuvintele…”21 Iată câteva exemple în care expresivitatea caracteristică procedeului
este la fel de evidentă: Alături de soţul său în zile bune şi în zile negre, Dar biata baba mea,
bună, rea cum este… (I. Creangă, după Eugen Câmpeanu, Contribuţii la stilistica gradelor de
comparaţie, p. 86).
Dar cele mai multe posibilităţi de dezvoltare a antonimiei le prezintă fără îndoială
relaţiile contextuale mai largi, care acordă scriitorului o mai mare libertate de mişcare, permit
nuanţarea largă a expresiei. De exemplu: „A atins foile. I-a tremurat mâna şi s-a făcut palidă.
În această puternică împărăteasă stă la pândă frica.” (Creanga de aur, p. 128), „O, părinte,
[…] eu am fost solul care am adus o floarea curată şi am aruncat-o într-o volbură prihănită.”
(p. 180), „N-au trecut decât puţine zile până ce am aflat şi singur, şi prin doamna Teosva, că
acel odor de preţ pe care l-ai închinat domnia ta Bizanţului a căzut lângă un leş putred.” (p.
126), „Nu-şi putea închipui nici o clipă că din acel înveliş de balaur fantastic ar putea să iasă
în patul nupţial un tânăr cu glas blând şi cu ochi de dragoste.” (p. 107), „Era acolo o biserică
împărătească, între chilii albe, într-o cetăţuie de piatră sură.” (p. 62) etc.
Evident nu este utilizat numai adjectivul, deşi rolul calificativ al acestuia se simte
mereu, şi nici contrastele nu se polarizează în jurul unui singur element determinant.
Valoarea contextului ne interesează însă nu numai în privinţa antonimiei, ci sub toate
aspectele legate de ceea ce numeam intensificarea însuşirii exprimate de adjectiv. Deci de
măsura în care contextul este atras şi el în stilistica gradelor de comparaţie. În mare parte
observaţiile noastre de până acum se bazau şi pe relaţiile contextuale în care este plasat
adjectivul. Pentru a da acum o formulare directă principiului şi a-i aduce unele completări
vom mai face câteva referiri concrete.
19
Eugen Câmpeanu, Contribuţii la stilistica gradelor de comparaţie în „Cercetări de lingvistică”, XI, 1966, nr. 1,
p. 85.
20
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Bucureşti, 1941, p. 272.
21
Ibidem, p. 273.

84
 Există o serie de adjective cu o largă circulaţie în limbă, al căror sens este deseori
potenţat de relaţiile contextuale, mergând până la valoarea de superlative. Se pare că sunt
atrase în mod deosebit în această grupă adjective antonime. Prin natura sa, antonimia
distanţează la maximum cei doi termeni ai săi, semnalând astfel un teren propice pentru
sporirea însuşirii. Aşa sunt, de exemplu, şi adjectivele mare şi tare.
În romanul nostru întâlnim: „Însuşi Stavrikie stăruise cu glas încet şi cu mare
supunere.” (p. 173), „Avea păr negru şi ochi mari, adumbriţi de gene lungi.” (p. 91) Dacă în
primul exemplu adjectivul mare dobândeşte valoarea unui superlativ, în al doilea el se mişcă
pe linia intensivă a comparativului (= ochi mai mari decât cei obişnuiţi, dar nu foarte mari).
Simţul estetic al colectivităţii acţionează mereu pentru a conferi unor asemenea adjective
plusul expresiv izvorât din anumite relaţii contextuale. În ultimul exemplu valoarea stilistică
este sporită de asocierea: „ochi mari… gene lungi”. Obişnuit în vorbirea populară procedeul e
des utilizat în basme: A fost odată un împărat mare şi puternic; se supuse şi el împăratului
celui mare şi tare; diferenţele formale ale adjectivelor nu anulează sensul de superlativ al
pozitivelor. Împăraţii au de obicei trei feciori sau trei fete: fata cea mare şi fata cea mică sunt
superlative ca sens, forma de pozitiv întrebuinţată fiind însă suficientă pentru a distinge
substantivele determinate.
În următorul exemplu, adjectivul tare cunoaşte o întrebuinţare asemănătoare: „Prin
urmare, oamenii înţelepţi, zâmbi Breb, trebuie să cugete, la un împărat cu braţ tare.” (p. 64)
Studiul contextelor este extrem de vast şi de interesant pentru dinamica valorilor
stilistice ale adjectivului. Sintaxa şi semantica îndeosebi se împletesc strâns pentru realizarea
nuanţată, complexă şi intensificată a imaginii artistice, în lumina căreia trebuie interpretată
semnificaţia adjectivului. Într-o asemenea manieră este realizat şi pasajul în care, ochii
magului, obişnuiţi să vadă în orice fiinţă natura ei adevărată, dincolo de aparenţele înşelătoare,
surprind ferocitatea animalică şi pe chipul principelui Constantin: „Breb îl privi ţintă citind
patima neistovită în ochii lui sub fruntea îngustă în gura întredeschisă, în care sticleau dinţii
prin puful negru şi tânăr al bărbii. Era fiul lupoaicei. Era aprig ca şi Vasilisa, mama lui, însă
numai pentru desfătarea cărnii.” (p. 120)
Sadoveanu zugrăveşte în primele capitole o vârstă de aur mai veche decât aceea din
romanele istorice. Muntele magului e o lume în care oameni, animale şi plante trăiesc într-o
unitate sacră, de început de fire. Lipsa de sfială a făpturilor domnului şi frumuseţea calmă a
peisajului formează atributele unui suav paradis natural.

85
 „Monahii cei tineri suiau deci cătră peşteră… În acele ponoare şi poieni în care de
veacuri domnea liniştea, sălbătăciunile codrului n-aveau nici o sfială. Veveriţele îi urmăreau
şi-i priveau cu mirare sărind din clomb în clomb. Căprioarele îşi ridicau cătră ei boturile negre
de deasupra smocurilor de păiuş, din unghiuri depărtate. Până acolo, pe sub cetini, era
întuneric. Acolo, la ele, era lumină. Ierunci se cumpăneau pe crengi mlădioase. Ciocănitori
mari dădeau semnele cătră locurile de sus, duruind cu clonţul în trunchiuri scorburoase, ca şi
cum ar fi primit anume porunci pentru asta, apoi numărau pe cei nouă monahi şi ciocăneau iar,
în duruiri scurte, de nouă ori. Hulubii sălbatici râdeau fantastic, bucuraţi de lumină nouă sau
miraţi de arătări străine în domnia acelei linişti.” (p. 17) Observarea atentă a relaţiilor
contextuale în care intră adjectivul pledează aşadar pentru aceeaşi tratare diferenţiată şi mult
nuanţată a valorilor stilistice pe care le dobândeşte adjectivul, pozitivul acestuia dovedindu-se
a fi nu numai apt pentru a fi inclus în ierarhia acestor valori, ci manifestă şi un potenţial
expresiv remarcabil.
Într-adevăr, dacă admitem teza potrivit căreia capacităţile stilistice ale unui element
lingvistic sunt invers proporţionale cu gramaticalizarea lui, pozitivul reprezintă forma cea mai
puţin gramaticalizată a adjectivului şi, în consecinţă, aceea care se pretează în cea mai mare
măsură la întrebuinţări stilistice. Atâta doar că mişcându-se pe linia unei intensităţi mai reduse
şi lipsită fiind de marca unei intenţii stilistice, prezenţa sa, cu această motivare, e mai greu
sesizabilă, nu-l izbeşte pe cititor – căci cu deosebire scriitorii îl utilizează astfel, ceea ce se
întâmplă de regulă cu superlativul absolut, gradul maxim al însuşirii, sau, într-o mai mare
măsură, cu comparativul, forma adjectivală cea mai gramaticalizată.
Discutând adjectivul sub raport stilistic, nu pot lipsi nici referirile la funcţiile sintactice
ale adjectivului, în structura cărora încap foarte bine, alături de nevoile logice ale comunicării,
şi cele legate de funcţia expresivă a limbajului. Este semnificativ, de exemplu, faptul că
acordarea unei însuşiri prin relaţia atributivă nu are aceeaşi pondere şi acelaşi efect stilistic ca
aceea ce recurge la structura predicatului nominal: izvoarele rare nu trezeşte aceleaşi reacţii
emotive ca „izvoarele sunt rare” (p. 28) De asemenea: „Puterile sufletului erau proaspete şi
curate în lumea veche a Daciei şi sub semnul lor sta Kesarion Breb” (p. 15), „Capetele le erau
goale şi pletoase.” (p. 17), „Stăpânul […] În picioare avea cnemide; mânicile hainei îi erau
largi  ;…” (p. 30), „…numai împărăteasa era depărtată şi străină, într-o lume a hotărârilor
celor pline de răspundere.” (p. 44), „Mâna doamnei Teosva era mică.” (p. 86), „Rotunzimea
obrazului era delicată şi a şoldurilor lui plină.” (p. 91), „…condurul era uşor şi mic.” (p. 91),

86
„Bătrânul privi în juru-i cu mirare. Soarele umplea încă cetatea de lumină orbitoare. Cerul de
deasupra era limpede.” (p. 116), „Trandafirii de la Amnia păliseră; obrajii tinerei împărătese
purtau sulimanul meşteşugit al servelor. Ochii erau sporiţi; genele grele.” (p. 143), „Obrazu-i
trist era orb pentru lumea înconjurătoare.” (p. 161), „Sara aceea de mai era liniştită şi înaltă.”
(p. 189), „toate câte le orânduieşte El sunt bune, şi iată o minune care nu se vede adesea.” (p.
156), „Prietinul lui era slăbit, cu pleoapele obosite.” (p. 178), „Doamne […] Ştim că eşti sus
şi eşti tare; nu risipi zidirea ta, căci suntem slabi şi păcătoşi şi ne temem.” (p. 117), „Episcopul
era înfricoşat de necunoscuturile vieţii.” (p. 145) etc.
O altă categorie gramaticală a epitetului este aceea a epitetului substantiv în cazul
prepoziţional. „Ochii lui de culoarea cerului răsfrânt în apa muntelui.” (p. 29) echivalează cu
„ochi albaştri”, cu deosebirea că în cea dintâi dintre aceste expresii, epitetul se apropie de
tipul stilistic al metaforei. Alte asemenea exemple sunt: „…după înfăţişare înţeleg că eşti
bărbat străin de bun neam…” (p. 35), „Era deasupra şi în jurul lor o lumină fericită de
primăvară şi pe marea lină rătăceau miresme, căutându-se.” (p. 56), „Într-un snop de raze se
opri neclintită o şopârlă cu ochişori de rubine.” (p. 73), adică „cu ochişori roşii”; „Kesarion
trase dintre lucrurile lui […], o încălţare mică de piele roşie…” (p. 91), „La stânile lor din
munţi, ori la staulele din bălţi […], oameni cu plete zbârlite, mirosind a duhori şi pulbere,
grăiau de comorile fără de număr şi de palatele încântate care stau între mări.” (p. 92), „Maria
îşi simţi ochii plini de lacrimi de umilinţă.” (p. 97), „Afară era noapte caldă de august, cu
cerul spuzit de stele.” (p. 154), „La cel dintâi popas, veniră cătră ei ca să-i vadă de-aproape, de
pe vârfuri de brăduţi, paseri cu ochi schimbători şi veveriţi.” (p. 200), „…găsiră de cuviinţă să
ia o hotărâre plină de cuminţenie…” (p. 88). Observăm că valoarea stilistică a ultimului epitet
este aceea a unui superlativ (= hotărâre foarte înţeleaptă) la fel ca „ochii plini de lacrimi”,
adică „ochii foarte înlăcrimaţi” şi ca „cerul spuzit de stele” deci, „cerul foarte înstelat”, „…
Dumnezeu cu ochii lui de stele.” (p. 19), „Pe altarul luciu de piatră stăteau semnele tainice ale
vieţii şi ale morţii.” (p. 20), „Mai târziu s-au adunat într-altă încăpere a peşterii săpată în
stâncă, de unde, prin ochiul rotund de lumină, se vedea în cerul limpede luna în al treilea
pătrar.” (p. 21), „Acei ochi de olmazuri negre sticliră cu viclenie unii spre alţii, înţelegându-se
asupra unui adevăr al tuturor timpurilor, că moartea e întrucâtva o poveste şi tinereţea nu
poate fi decât nemuritoare.” (p. 140), „Stăpânul purta strai alb încins cu colan subţire de
argint, însă fără nici o altă podoabă.” (p. 30), „Toate cele de cuviinţă s-au făcut pentru sora
noastră Teosva. […] aşa că va ajunge cu bine în locul cel de dulceaţă.” (p. 188), „Deci Breb

87
se ridică de la morminte şi veni cătră sat. Femeile îl priveau de departe cum se apropie prin
soarele de toamnă, cu capul gol, părând a avea la tâmple coarne de lumină.” (p. 198), „floarea
de ghiaţă” (p. 198), „Întorcându-te în ţara domniei tale, Domnul Dumnezeu a binevoit, poate,
să te ocrotească într-un liman de linişte; la noi însă a urmat a bântui viforul.” (p. 192).
Un alt epitet substantiv în cazul prepoziţional este şi „creanga de aur”, sintagma care
dă şi titlul cărţii lui Mihail Sadoveanu. Această sintagmă în cadrul cărţii apare o singură dată,
aproape de sfârşit, când, despărţindu-se de împărătiţa Maria, Kesarion îi spune; „Iată, ne vom
despărţi. Se va desface şi amăgirea care se numeşte trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit
în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în afară de timp.” (p. 191) Prin urmare e vorba
de o legătură imaterială, transcendentă şi eternă, prin care iubirea lor rămâne ca un arc celest
incoruptibil, cast, peste pământ şi mare, între muntele ascuns al Daciei şi insula Principilor,
„vedenie a frumuseţii eterne”, cum exclamase Kesarion când, în calitate de „trimis” pentru a o
supune la proba încălţării condurului, a văzut-o pentru întâia oară pe „Cenuşăreasa
Bizanţului”.
Dar simbolul cunoscut şi consacrat al crengii de aur nu este acesta. Despre el culegem
date din lucrarea monografică în 12 volume a lui Sir James George Frazer, creanga de aur
servind de emblemă celei mai importante părţi a operei sale, The Golden Bough, în mărginita
interpretare pe care o dă miturilor, redusă exclusiv la fenomenul de primenire a naturii. Cu
două milenii înainte vorbise despre creanga de aur Virgiliu, în Eneida, în cântul al şaselea. În
ambele cazuri e vorba de o creangă materială, ruptă din arbustul respectiv, care, o spun şi
Virgiliu şi Frazer, e vâscul. Druizii celtici atribuiau vâscului virtuţi curative şi regeneratoare.
Frazer, pentru a răspunde la problema iniţială pusă în lucrarea sa şi pentru a da o teorie
asupra magiei în raporturile ei cu religiile, trece în revistă toate practicile magice şi toate
cultele păgâne, de la cele mai primitive şi populare până la cele „clasice”. Problema sa iniţială
este a succesiunii aşa-numitului „rege al pădurii”, preot şi păzitor al sanctuarului Dianei din
dumbrava de pe malul lacului Nemi, în Campagna romană. Personajul acesta îşi obţinea
sacerdoţiul ucigându-şi predecesorul şi era, la rându-i înlocuit de altul care izbutea să-l ucidă.
Această practică, legată probabil de uciderea lui Osiris şi, prin conformare cu ea, de uciderea,
după un anumit termen sau în anumită conjunctură, a regilor, la început efectivă, apoi prin
substituire (de unde rolul regilor de carnaval) era motivată de ideea că preotul în chestiune
fiind un slujitor al fertilităţii şi permanent în plină vigoare, pe care şi-o dovedea reuşind să se

88
apere. Moartea naturală a preotului, era socotită o calamitate, o deperdiţie de vitalitate sau o
boală care contamina întreaga natură.
Pentru a-şi putea ucide predecesorul, el trebuia să rupă din pădure o creangă de aur
(adică de vâsc) care avea puteri propiţiatoare. Consecinţa acestei practici era că respectivul
preot, în loc să fie un iniţiat, un om pregătit intelectualmente şi moralmente pentru sacerdoţiu,
era de fapt un sclav fugar sau un ins certat cu legea, împins din disperare să-şi rişte viaţa
pentru această precară regalitate, care ar fi de carnaval dacă nu ar fi „selvatecă” şi solitară.
Deşi în Creanga de aur a lui Sadoveanu e vorba de succesiunea şi investirea unui Mare
Preot, e clar că nimic comun nu poate fi între acest iniţiat în „Egipt” a cărui longevitate,
asigurată de contemplaţie şi abstinenţă precum şi de ştiinţa ritmurilor vitale şi cosmice, atinge
o vârstă matusalemică, şi acel nenorocit „rege al pădurii”, ucigaş ignorant, menit spaimei şi
morţii violente. Pare improbabil ca Sadoveanu să fi cunoscut versiunea franceză din 1922, Le
Rameau d’or, prezentare sintetică după The Golden Bough făcută de Lady Frazer.
Dacă la data când îşi scria romanul (1933) Sadoveanu nu cunoştea lucrarea lui Frazer,
în schimb este sigur că Eneida de Virgiliu o cunoştea foarte bine. Deşi, creanga de aur, în
Creanga de aur, nu este un talisman material, ci o imagine ideală, ea are exact aceeaşi funcţie
ca şi creanga de aur din Cântul al VI-lea al Eneidei.
Aeneas ajunge la Cumae şi consultă Sibila de acolo asupra putinţei de a coborî în
regatul Proserpinei, adică în Infern, pentru a-şi revedea părintele, pe Anchise, mort în Sicilia,
în timpul exodului din Troia. Sibila îi răspunde că de coborât în infern nu e greu, dar ieşirea de
acolo nu-i posibilă decât aceluia care a ştiut în prealabil să-şi procure greu accesibila creangă
de aur. După discursul Sibilei, care în afară de secretul crengii de aur i-a mai revelat toate
peripeţiile ce-l aşteaptă atât pe el cât şi pe urmaşii săi până la fundarea Romei, precum şi
moartea tovarăşului său Misenus survenită chiar între timp, Aeneas pleacă în căutarea atât de
preţioasei ramuri. Virgiliu spune deci că e vorba de vâsc (viscum) şi că nu trebuie tăiat cu
fierul; de fapt spune că, dacă nu ţi-e dat să-l poţi rupe cu mâna, e în zadar, nici cu fierul nu-l
vei putea lua; la popoarele celtice care onorau vâscul ca arbust sacru, tăierea lui se făcea în
anumite zile de sărbătoare, druizii folosind seceri de aur, iar poporul orice unealtă, dar nu de
fier, credinţa fiind că fierul omoară virtuţile active ale plantei. Virgiliu nu pomeneşte de stejar
(lat. robur), ci doar de arbore şi trunchi, dar Coşbuc traduce corect prin „stejar”, fiind de la
sine înţeles că numai vâscul de pe stejar, care e mult mai rar decât cel de pe alţi arbori, dă
adevărata creangă de aur. Însoţirea vâscului cu stejarul reprezintă ideea de înţelepciune unită

89
cu forţa (lat. robur înseamnă şi forţă, de unde „robust”); numele druizilor (care oficiau sub un
stejar) e compus din rădăcinile dru şi vid, care au înţelesul de forţă şi înţelepciune sau
cunoaştere şi care sunt reprezentate de stejar şi de vâsc.
Indicaţiile de folosire a crengii de aur le găsim tot în cartea a şasea a Eneidei. Prin
coborârea sa în Infern, Aeneas repetă gestul lui Tamuz, Ghilgameş, Orfeu, Ulise, Făt-Frumos
şi anticipă gestul identic al îndepărtatului, dar autenticului, urmaş şi discipol al lui Virgiliu,
Dante Alighieri. Această călătorie în Infern nu e eficace decât dacă îi este călăuză lumina
„intelectuală”, luciditatea neşovăită, fără sclipire, sub sancţiune de catastrofă. Acest element
de continuitate, de permanenţă intelectuală, e simbolizat de Creanga de aur, gaj de Înviere şi
de Nemurire, pentru că menţine în cursul lui descensus Inferni, amintirea şi chiar prezenţa
reală a cerurilor luminoase şi a Arborelui Lumii. A oferi, cum spune Virgiliu, Proserpinei
Creanga de aur, înseamnă a te legitima, a-i dovedi că te-ai cufundat în Infern pentru catharsis,
de bună voie, nu damnat, nici condamnat, că firul de aur al Continuităţii e între degetele tale,
vestigiu al Cerurilor; atunci şi numai atunci, „îngrozitoarea Persefonă”, cum îi spune Homer,
devine Eleusinia, Prea Milostiva, iar purtătorul ramurii de aur devine fiul ei adoptiv. Creanga
de aur „este Unicitatea în multiplicitate, dâra pe care o adulmecă copoiul pe urma vânatului
sacru; mai existenţial şi mai pregnant, este nostalgia începuturilor, Dorul totdeauna prezent,
luat în sensul lui cel mai înalt şi mai adânc…” 22. Acesta este simbolul direct al Crengii de aur.
E elementul unificator al dispresiunii, e talismanul, legitimaţia pe care o arăţi lui Charon, dar
şi celor mai înalţi îngeri. Creanga de aur e o legitimaţie pentru cine o posedă, o pecete, o stea
în frunte, firul de continuitate între stări de fire ierarhizate.
Creanga de aur, adică vâscul, adică înţelepciunea şi cunoaşterea l-a ajutat pe Kesarion
Breb să poată ieşi din Infern împreună cu împărătiţa Maria, pe care tot el o dusese acolo.
Despărţirea lor în spaţiul terestru şi unirea lor prin „creanga de aur ce va luci în sine, în afară
de timp”, este ieşirea lor din infernul în care au trebuit să coboare, (aleşii trebuie întotdeauna
să coboare în Infern) şi intrarea lor, prin durere, în ordinea definitivei înţelegeri, care e cea mai
mare iubire.
Creanga de aur, romanul lui Sadoveanu este, „un descensus ad inferos” 23. Bizanţul e
Infernul. Splendoarea Bosforului şi a Cornului de Aur, a Augusteonului şi fastelor imperiale,
miresmele lămâilor şi ale mării, umbra chiparoşilor, toate încântările acestea nu pot ascunde

22
Vasile Lovinescu, Creanga şi Creanga de aur, Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 21.
23
Al. Paleologu, după Adriana-Ana Mureşan, Sensul iniţierii în Creanga de aur, Editura Didactic Pres, Cluj-
Napoca, 2005, p. 17.

90
adevărul: e Infernul. Frumosul împărat Constantin, cu prestanţa sa augustă, nu e decât o fiară
stupidă care-şi dă numaidecât pe faţă pestilenţiala abjecţie sufletească şi trupească. În maică-
sa, dreptcredincioasa Vasilisa Irina, plină de cuminţenie şi voitoare de bine, stau la pândă, aşa
cum îndată a văzut Kesarion, demonii fricii şi nesăţioasei pofte de putere. Să nu uităm că
Magul Deceneu al XXXIII-lea îi prescrisese lui Kesarion şederea în Bizanţ nu numai ca
încheiere a iniţierii sale în Egipt (bineînţeles iniţierea sa în Egipt implicase deja o „moarte
iniţiatică”, deci o „coborâre în Infern” de natură simbolică, dar acum e vorba de a cunoaşte
infernul în lume), dar şi ca să-i raporteze despre efectele legii creştine în strălucitul imperiu
care o proclama şi pretindea să o reprezinte.
Dacă împărătiţa Maria şi Kesarion ar fi cedat ispitei de a-şi consuma iubirea terestră,
firească împlinire, dar iluzorie pentru ei, ar fi rămas, sporindu-l prin dezastrul lor, în infernul
patimilor nebune ale acelui Bizanţ magnific şi pestilenţial, pierzând adevărata şi definitiva lor
împlinire, a crengii de aur „care va luci în sine în afară de timp”. Kesarion se întoarce în
Dacia unde-şi preia succesiunea de mag al muntelui ascuns, după ce lăsase celor de la
Sakkoudion sămânţa doctrinei sale: „Dumnezeu nu este zoomorfie.”
Creanga de aur e emblema, „cheia veşnică” a sentimentelor autentice, văzute ca o
realitate care nu dispare odată cu desfacerea trupului (= amăgire); trecut prin încercarea
purificatoare a focului (= jertfă), un asemenea sentiment e etern, atemporal şi intrinsec.
Am spus că epitetul determină în lucrurile sau acţiunile exprimate printr-un substantiv
sau verb însuşirile lor estetice, adică acele care pun în lumină felul în care le vede sau le simte
scriitorul. Epitetul exprimă deci felul viziunii sau al sensibilităţii scriitorului, trăsăturile
senzoriale care îl izbesc mai puternic în obiectele realităţii sau reacţiunea sentimentului sau
voinţei sale faţă de ele, adică felul în care scriitorul apreciază realitatea. Există deci epitete
evocative şi apreciative. Când scriitorul doreşte să evoce un aspect oarecare al realităţii
externe sau interne, el o poate face legând un epitet moral de un cuvânt care exprimă o
realitate morală, un epitet fizic de o noţiune morală de cuvântul corespunzător unei realităţi
fizice, un epitet fizic de o noţiune morală şi de cuvântul care o reprezintă, un epitet fizic de un
cuvânt care oglindeşte o noţiune fizică.
Epitetul apreciativ este produsul unei judecăţi de valoare, adică al acelui fel de
judecată prin care se leagă de subiect o noţiune predicativă oglindind valoarea subiectului,
adică faptul de a-l dori sau respinge, de a-l socoti folositor sau dăunător, într-un acord
oarecare cu sentimentele şi aspiraţiile noastre sau contrariul lor. Asociaţii epitetice de cuvinte,

91
ca de exemplu, un om bun, rău, josnic; o cugetare înaltă, plată, banală; o acţiune folositoare,
primejdioasă etc., exprimă în chip limpede aprecierea noastră faţă de valoarea subiectului cu
care epitetul respectiv se leagă. Am afirmat însă că orice epitet înfăţişează sentimentele şi
impulsiile, atitudinea faţă de lume şi societate a aceluia care îl întrebuinţează. Când vorbim de
o zi senină exprimăm nu numai calitatea obiectivă a zilei, dar, în împrejurări morale, şi
valoarea pozitivă, plăcerea cu care o considerăm. Toate epitetele sunt într-un anumit fel
apreciative. Noţiunile apreciative sunt noţiuni morale şi de aceea epitetele apreciative pot fi
uşor confundate cu epitetele morale, limita dintre ele fiind foarte curgătoare.
Asemenea epitete apreciative şi evocative, cu adjectivul la gradul pozitiv întâlnim şi în
romanul în discuţie, Creanga de aur: „om interesant” ( p. 6), „locuri sălbatice” (p. 6),
„poieni înalte” (p. 6), „ţara necunoscută” (p. 6). Sadoveanu creează o imagine poetică
deosebit de expresivă prin contrastul termenilor următori: „Îmi închipui, băieţi, că niciodată n-
aţi văzut, în alte părţi, locuri aşa de frumoase prin măreţia posomorâtă pe care şi-au păstrat-o
din vremea când, după convulsiile geologice, s-au fixat în această formă nouă.” (p. 6).
Exemplele continuă: „Aşezaţi-vă în preajma focului, grăbiţi-vă a scoate conservele şi a pregăti
ceaiul, ca să aveţi pe urmă timp să priviţi în jur şi s-ascultaţi glasurile misterioase care mă
chiamă necontenit.” (p. 7), „mag respectabil şi astrolog iscusit” (p. 8), „magul palid şi semeţ”
(p. 8), „…bătrânul […], punând în mişcare, fără să înţeleg cum, alcătuirile statornice ale lui
Dumnezeu.” (p. 9), „drum cotit” (p. 9), „lumea modernă” (p. 10), „…la aceleaşi epoci
schimbătoare şi consacrate, se serba atunci, ca şi acum, ziua învierii lui Mitra, ori a lui
Osiris…” (p. 13), „însă erau pătrunşi de glasul patetic al profesorului…” (p. 14), „Pe când ei
se lăsau pătrunşi de trecut inconştient pe această cale obscură, eu ceteam adevărurile
domnului Stamatin în burhaiele care lunecau din ponoare spre piscuri luminate pieziş de
soare, în minunile încremenite ale singurătăţii, şi-n jocul apelor lucii şi cascadelor care cântă
din veci acolo laudă Domnului Dumnezeu.” (p. 14), „…bătrânul legii vechi privea din gura
peşterii lui lucirea nouă de primăvară. În unghiul crestat…” (p. 15), „Apa vie a celor trei
izvoare era călăuzită printr-o alvie îngustă în hrubă…” (p. 16), „…aduseră jar de la vatra
dinlăuntru, unde se păstra foc fără moarte de la începutul ciclurilor.” (p. 16), „aerul neclintit”
(p. 16), „Sub măntăile de lână sură purtau şi ei straie albe, semn al iniţierii.” (p. 16), „bărbi
castanii” (p. 17), „Monahii cei tineri suiau deci cătră peşteră cu obrazurile întristate…” (p.
17), „făpturi cu zbor şi minte uşoară” (p. 18), „slujitori proşti” (p. 18), „asupra muntelui
tainic, putea privi numai Dumnezeu cu ochii lui de stele…” (p. 19), „deasupra unei cline

92
domoale…” (p. 19),”…bătrânul din muntele ascuns…” (p. 19), „vise înfricoşate” (p. 20),
„boli grele” (p. 19), „Neamurile acestui pământ sunt cuviincioase…” (p. 20), „semnele tainice
ale vieţii şi ale morţii.” (p. 20), „văile depărtate” (p. 21), „cerul limpede” (p. 21), „nouri
străvezii” (p. 21), „coastele însorite” (p. 22), „Azima coaptă pe lespezi fierbinţi…” (p. 22),
„căline amare” (p. 22), „legea nouă” (p. 23), „…dar sub cuvintele ei proaspete eu văd
aceleaşi semne vechi…” (p. 23), „…asemenea învăţământ primejdios nu se poate câştiga decât
acolo unde este fântâna fără fund, prin care poţi străbate pe tărâmul celălalt.” (p. 25),
„Monahii se bucurau ascultând acele cuvinte minunate.” (p. 26), „faptă bună” (p. 29),
„Încercau să-i zâmbească, dar îngheţau sub lovitura grea a ochiului lui verde care trecea
numai asupra lor fără a le descoperi.” (p. 29), „privire neprietenoasă” (p. 29), „cu fruntea
plecată” (p. 30), „Astfel umbla şi privea acele locuri încântate…” (p. 30), „oameni vicleni” (p.
31), „alaiuri înfricoşate” (p. 31), „făclii, candele şi icoane bogate” (p. 31), „privirea lui
pătrunzătoare cunoscuse coloanele scumpe” (p. 31), „priveliştea strălucită” (p. 31), „platoşe
şi arme scumpe” (p. 31), „grădini înflorite” (p. 31), „dregători măreţi” (p. 32), „platanii
înfloriţi” (p. 32), „priviri strâmbe” (p. 32), „alai fără strălucire” (p. 33), „trandafiri înfloriţi”
(p. 33), „straie groase” (p. 33), „om străin” (p. 34), „faţa lui întristată” (p. 34), „cuvântul lui
nepriceput” (p. 35), „deprinderi spurcate” (p. 37), „prieten bun” (p. 38), „…pentru asemenea
vedenie minunată se îngrămădeau la zile mari femeile în…” (p. 39), „ochii osteniţi” (p. 39),
„… l-a chemat pentru o însărcinare ascunsă…” (p. 40), „Se vedeau grădini înflorite după
grădini înflorite, până dincolo peste Bosfor, pe ţărmul Asiei.” (p. 40). În acest ultim exemplu
repetiţia epitetului „grădini înflorite” capătă valoarea stilistică a unui superlativ, adică, se
vedeau „foarte multe grădini înflorite”. „Breb îl privea ţintă cetind patima neistovită în ochii
lui sub fruntea îngustă. (p. 41), „mutre viclene” (p. 41), „episcopul cel bătrân de la
Sakkoudion, cu pliscul lui întristat” (p. 41), „Când caii cu hamuri bogate smunciră trăsurile
uşoare…” (p. 41), „patricii graşi şi neguţătorii neliniştiţi” (p. 43), „chivără înaltă” (p. 43),
„semn tainic” (p. 46), „această otravă tare pe care ţi-am înfăţişat-o ştiu că nu pot s-o dau unui
om de rând” (p. 48), „oamenii neluminaţi” (p. 48), „trupuri şi patimi trecătoare” (p. 49),
„vorbele şi faptele noastre bune” (p. 51), „muiere slabă” (p. 52), „veste grabnică” (p. 54),
„fiinţi sărmane” (p. 54), „hotărâre neclintită” (p. 54), „prietenii nepricepuţi” (p. 55),
„săriturile iuţi” (p. 55), „soţie cuvioasă” (p. 56), „părintele se deprindea a nu se mai sfii de
vorbele sprintene ale străinului.” (p. 56), „…dar nu ţi-am putut da sfat, socotind-o o glumă
nevrednică de îndeletnicirile de la Sakkoudion.” (p. 58), „ostrovul înflorit”, (p. 61), „…

93
căpitanul Dighenis încă îşi scărpina barba căruntă” (p. 62), „văi goale” (p. 62), „…spunându-
i câteva vorbe într-o limbă necunoscută” (p. 62), „glasuri tainice” (p. 62), „împăraţi vrednici”
(p. 64), „mări line” (p. 65), „veşti bune” (p. 66), „nădragi largi” (p. 66), „lucruri bune” (p.
66), „muierea lui bătrână şi bolnavă” (p. 66), „oameni vrednici” (p. 69), „Se întrebau […]
cum ar putea îndrăzni să încheie cu el un legământ folositor” (p. 69), „drum prăvălatic” (p.
69), „Breb umbla călare pe un asin cuminte” (p. 70), „dumbravă de smochini sălbatici” (p.
70), „sălcii răsfirate” (p. 70), „ochii lui limpezi” (p. 70), „frumuseţea înşelătoare a lumii nu
era decât viaţa care curgea din veci spre veacuri nenumărate, cătră un scop misterios.” (p. 70),
„sălcii cârligate” (p. 70), „neguţători paşnici” (p. 70), „…luând-o la fugă, cu braţele înălţate,
spre Amnia ori spre câmpuri.” (p. 71), „Dar asupra săbioarei lui era o armă înfricoşată care-l
putea ajunge dintr-un salt.” (p. 71), „…amândoi se mistuiră în desimea dumbrăvii arătând
unul o talpă ruptă a încălţării, altul un ochi fioros.” (p. 73), „chilii umbroase” (p. 74), „şacal
gras” (p. 75), „…trebuie să-mi spui vorbe adevărate despre oamenii de aici.” (p. 76), „Dar ce
vorbe aş putea să spun unui bărbat nobil care trece prin satul nostru, despre oamenii
neînsemnaţi care vieţuiesc aici? Trăim aici, stăpâne, o viaţă umilită, pe când, fără îndoială,
domnia ta vii de la Bizanţ. Aicea nu vieţuiesc decât păstori şi plugari sărmani.” (p. 76),
„privire piezişă” (p. 77), „cai frumoşi” (p. 78), „vite bune” (p. 79), „Şi-n acest sat şi-n alte sate
mugesc vacile cu viţei şi vin sara la staule cu ugerele pline” (p. 80), „Asinul Santabarenos
[…] înălţă botul şi-şi sughiţă răcnetul înfricoşat.” (p. 81), „mişcare aprigă” (p. 82), „legume
bine ţinute şi bine plivite” (p. 82), „mişcare aprigă” (p. 82), „Îşi puse mâna cu degete
cârligate la ochi…” (p. 82), „limbă lungă” (p. 82), „Cu paşi mărunţi…” (p. 83), „o bucurie
adevărată” (p. 83), „privire nedumerită” (p. 84), „deschise o uşă scundă” (p. 85), „cerşetor
viclean” (p. 87), „Îşi ridică privirile, aţintindu-le asupra străinului şi-şi păstră zâmbetul până
ce înfloriră şi ochii aceia îngheţaţi de care se sfiise în prima clipă.” (p. 92), „fecioare
frumoase” (p. 93), „curţi bogate” (p. 93), „Se bucurau douăzeci de fiinţe tinere, visând cununa
şi purpura…” (p. 94), „…ele nu voiau să cunoască decât globul fermecat în care-şi vedeau
imaginea în purpură.” (p. 94), „…suspină ea, cu privirile deodată mâhnite.” (p. 95), „Ca aceste
vorbe întristate să n-o lovească, străinul le însoţi de zâmbet.” (p. 95), „copilele […] erau toate
frumoase, cu pieliţa albă şi ochii negri, unele prea îndrăzneţe şi cu limba ascuţită” (p. 96),
„era o copilă neştiutoare” (p. 96), „mişcarea agitată” (p. 96), „…fiica lui Gherontie Strategul,
având şi frumuseţă lăudată şi înţelepciune cunoscută…” (p. 97), „fecioarele sărace” (p. 97),
„floarea misterioasă” (p. 97), „nasul ascuţit şi privirile agere” (p. 97), „fetele […] zâmbind

94
fericirii înşelătoare” (p. 98), „genele umede” (p. 98), „…intrară în chilii bogate” (p. 101),
„priviri holbate” (p. 101), „chiparoşi înalţi” (p. 101), „zidurile zimţuite” (p. 101), „O urmau
fecioare şi doamne de patrici, purtând în cap comanace nalte şi…” (p. 106), „mirele era nalt şi
frumos, îmbrăcat în strai strălucit…” (p. 107), „un tânăr cu glas blând” (p. 107), „…se dusese
pentru treburi grabnice la Sakkoudion” (p. 108), „oameni sărmani” (p. 108), „cerşetor măreţ”
(p. 109), „loc potrivit” (p. 109), „copii gălăgioşi” (p. 112), „clădiri sărace” (p. 112), „grădini
îngrijite” (p. 112), „ochi obosiţi” (p. 114), „vestea rea” (p. 114), „oameni neliniştiţi” (p. 115),
„asinul va trebui să-şi caute adăpost singur […] ca un animal înţelept ce este” (p. 115), „…o
după-amiază prielnică mişeilor” (p. 116), „ochii înfricoşaţi” (p. 118), „…întrebă el c-un glas
stăpânit şi c-o linişte înşelătoare” (p. 118), „Bătrâna îşi plecă ochii cerniţi” (p. 119), „copilă
neştiutoare” (p. 119), „lume trecătoare”, „pumn tare” (p. 120), „între slăbiciunea mea şi între
puterea lui s-a deschis o apă neagră.” (p. 121), „vorbe bune” (p. 121), „apă rece” (p. 121),
„mâncări îmbielşugate” (p. 124), „Pentru acea fiinţă curată fiul lui Leu-Împărat e un venin
putred.” (p. 130), „…a înghiţit numele soţilor săi odată cu balele-i amare, încleştându-şi
fălcile” (p. 131), „oameni destoinici” (p. 132), „oi grase” (p. 132), „nasu-i întristat” (p. 133),
„Între străjile Palatului Sfânt se află de asemenea oameni care privesc şi ascultă cu multă
luare-aminte” (p. 133), „fată sărmană” (p. 134), „Trebuie învăţată viclenii nevinovate” (p.
135), „Când sunt adunări la curte, domnia sa trebuie să se ducă în asemenea strai cuviincios”
(p. 138), „Astăzi e amintirea unei zile bune” (p. 140), „fânaţuri înflorite” (p. 142), „paturi
moi, împodobite cu purpură.” (p. 142), „în acele palate tăcute nimene niciodată nu era singur.”
(p. 143), „…şopti ea cu glas tremurat” (p. 143), „Fumul înserării se cernu uşor din cerul
violet” (p. 145), „O umbră se desprinsese de la un ţărm singuratic…” (p. 145), „cele trei palate
din grădinile încântate […] erau apărate de oşteni străini” (p. 146), „…trecerea din această
lume mincinoasă” (p. 148), „lucruri bune” (p. 149), „Căci o săptămână stăteau într-o
strânsoare înfricoşată, neadormiţi la datoria lor…” (p. 149), „moarte năprasnică” (p. 150),
„Vorbele îngreţoşate mergeau astfel cătră miazănoapte” (p. 150), „Acele limbi străbătuseră în
ostroavele slobode ale oştimii” (p. 150), „De un timp în Împărăţie nu mai lucrează fierul, ci
vorbele meşteşugite şi şiretlicurile” (p. 150), „Privi de sus, din barbă şi din sprâncene, făptura
sprintenă a libianului.” (p. 152), „Marele postelnic întoarse într-acolo o privire aprigă.” (p.
153), „căutătură aspră” (p. 153), „Apele Propontidei, în larg, aveau licăriri line” (p. 154),
„Eu m-am deprins, de la asinul meu, să mestec în măsele amărăciunea ca pe o hrană
obişnuită, aşa cum mestecă el spinii.” (p. 158), „prietenul nostru te aşteaptă ca să-i dai un leac,

95
pentru o suferinţă a lui ascunsă.” (p. 159), „S-a dus cu obrazul împietrit şi cu buzele strânse.”
(p. 160), „persienii cu obrazurile unsuroase arătau pe furiş rondele de fildeş cu zugrăveli
necuviincioase.” (p. 161), „mulţimea se frământa într-o bucurie şi într-o aţâţare neliniştită.”
(p. 161), „Inima mea te-a găsit, îi zise Kesarion fără cuvinte. Clipa aceasta zadarnică putem s-
o lăsăm să se înalţe în soare ori să cadă în Propontida; avem înaintea noastră veşnicia
întristării.” (p. 162), „veste bună” (p. 163), „…bătând […] uliţa cu copitele, în salturi
neaşteptate.” (p. 163), „strigăte bucuroase” (p. 165), „Împărăteasa ieşi până la treptele de
marmură, între coloane, în straiu-i mohorât, cu fruntea şi tâmplele sub broboada cernită.” (p.
166), „Împăratul râse, arătându-şi colţii albi de lup în barba-i creaţă. Era frumos şi înalt.” (p.
167), „Despina se retrase cu zâmbetu-i nehotărât.” (p. 173), „În cele trei zile tânărul împărat
n-a avut gând bun nici în alte afaceri.” (p. 173), „Pomii înfloriţi stăteau între chiparoşi cu
luminile lor albe…” (p. 173), „În tăcerea albă care se întinse, veniră pe vârful chiparosului
celui mai apropiat doi domnişori cu pene colorate, picurând din ciocurile lor mici câteva
sonuri fine.” (p. 174), „slujitorul are obrazul mohorât de întristare” (p. 175), „aceste zile
desmierdate” (p. 175), „Toate cele bune, prea sfinţite, sunt adevărate” (p. 176), „…se tângui
cuviosul Amos, înălţând braţele-i scurte” (p. 176), „Faptele smintite” (p. 177), „judeţ
înfricoşat” (p. 177), „ziua limpede de primăvară” (p. 177), „fiinţa scundă a părintelui Amos”
(p. 177), „O clipă pe obrazul lui mâhnit avu o uşoară lumină de zâmbet…” (p. 177), „prea
sfinţitul Platon găsi un loc rotund unde curgea o lumină slabă de deasupra, prin acoperişul de
sticlă verde.” (p. 178), „deasupra unei uşi scunde” (p. 178), „Părintele Platon se găsi într-o
chilie cu păreţii lucii, c-un pat sărac şi c-un scaun, cu două ferestre înguste aşezate sus,
primind lumină din cerul albastru.” (p. 178), „Episcopul se înfricoşă, crescându-şi ochii
rotunzi” (p. 178), „Prietenul lui era slăbit, cu pleoapele obosite.” (p. 178), „fiinţa curată” (p.
179), „zidurile lucii” (p. 179), „glas mare” (p. 181), „Bătrâna sta întinsă pe un divan scund
aşternut cu covoare de purpură.” (p. 182), „acea gură cu buzele strânse amar” (p. 184), „Ar
veni însăşi prea mărita şi prea buna Împărăteasă Irina, dar are treburi multe şi sfaturi grele.”
(p. 185), „femeile tinere” (p. 185), „Calist […] răsufletul scurt” (p. 187), „Părea trudit; avea
răsufletul scurt.” (p. 187), „însoţitoarele sale tinere” (p. 188), „Împărătiţa Maria dăduse un
strigăt prelung.” (p. 189), „Mărită stăpână, vorbi el cu voce moale, nefericirea nu ţi-a adus-o
purtarea Împăratului, ci iubirea mea.” (p. 190), „Viaţa măriei tale nu poate avea rânduiala
obişnuită a oamenilor celorlalţi.” (p. 191), „taberile credincioase ale lui Alexie Moseles.” (p.
192), „purtarea necuviincioasă a Isaurianului” (p. 192), „vorbe drepte” (p. 192), vorbe

96
înfricoşate„” (p. 193), „Astfel s-a stârnit zaveră în Cetate pentru un bătrân slab” (p. 194),
„vorbele meşteşugite nu pot înlocui substanţa, adică fapta bună” (p. 194), „Constantin
Isaurianul […] se ducea în plimbări desfătate pe coasta muntelui celui mare Olimp. Apoi
trecând printre dumbrăvi şi ape încântate…” (p. 195), „acele locuri curate” (p. 195), „domnia
lui adevărată” (p. 195), „singurătăţile muntelui ascuns” (p. 197), „ca nişte ouă tainice,
năşteau…” (p. 197), „privire aprigă” (p. 199), „Drumul ducea pe costişă şi cătră miezul
nopţii, îndelung, între prăpăstii şi tăceri, sub cerul curat.” (p. 200), „Îl înţepa în ochi suflare
rece.” (p. 201), „Între nouri învălmăşiţi, se arăta din când în când luna.” (p. 201), „…sub bolta
de stâncă, unde băteau lucirile depărtate ale focului.” (p. 202), „straiul alb” (p. 203), „sfaturi
înţelepte” (p. 103), „El ridică asupra lor braţele, privindu-i cu ochi îngheţaţi şi ştiind că va fi
cel din urmă slujitor al muntelui ascuns.” (p. 203), „Toţi, ca nişte câni bolnavi, şi-au vărsat
acel jurământ la picioarele varangilor.” (p. 156), „…apărându-şi de vântoasă când comanacul,
când giubeaua zimţuită […] Kirie Filaret se închină spre el, făcându-i semne grăbite cu
braţele…” (p. 117), „…îşi scoase în lumină fruntea naltă…” (p. 116), „barba-i tufoasă” (p.
117), „Lăsaţi pe părintele vostru să poruncească, zise doamna Teosva cu mâhnirea ei
obişnuită.” (p. 138).
Până acum am întâlnit epitete exprimate printr-un singur cuvânt. Iată însă că epitetul
poate fi format şi dintr-o propoziţie întreagă: „Raporturile acestea numerice cuprind şi alte
ascunzişuri pe care nu le-am putut descifra…” (p. 12), adică „ascunzişurile indescifrabile”;
valoarea stilistică a acestei propoziţii relative este, deci, aceea a unui adjectiv la gradul pozitiv.
„…combinaţiile de fapte diverse ale cărţilor dumneavoastră obişnuite. Acelea sunt într-adevăr
ficţiuni […] pe când sentimentul meu e o realitate care nu va pieri odată cu mine.” (p. 14),
adică „o realitate veşnică”; „Mi-ai dovedit cunoaşteri care m-au mirat.” (p. 55), adică
„cunoaşteri neaşteptate”; „Era în această curte veche a egiptenilor o linişte care nici nu putea
fi bănuită de trecătorii prin uliţele apropiate.” (p. 178), adică „o linişte desăvârşită şi,
totodată surprinzătoare”; „…amurgul veni asupra grădinilor într-o tăcere pe care n-o tulbura
nimic” (p. 145), adică „tăcere desăvârşită”.
Gradul pozitiv al adjectivului poate fi exprimat şi cu ajutorul negaţiei antonimului său:
„veştile nu prea bune”, adică „rele” sau printr-o locuţiune adjectivală: „răutăţile spurcăciunii
sunt fără de număr” (p. 177), adică „infinite”.
Însă epitetele pot avea şi o altă funcţiune stilistică. Astfel, substantivul în genitiv şi
substantivul în cazul prepoziţional („ochi de stele” (p. 19), „ochiul rotund de lumină” (p. 21),

97
„coarne de lumină” (p. 198) etc.), deşi sunt nişte epitete, deoarece aduc o determinare
stilistică a numelui cu care se însoţesc, pot fi socotite şi ca alte figuri de stil, ca nişte metafore.
De asemenea, epitetele morale ale unor termeni fizici, ca de exemplu: „De câte ori pătrund în
această regiune neviolată, mă simt emoţionat ca un primitiv.” (p. 7), „Între vârtejuri de zloată
am ajuns până la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de sub piatră…” (p. 8),
„vorbele sprintene” (p. 56), „Vânt subţire înfiora frunzele pomilor. Deasupra plaiurilor de
unde venea acest alergător tânăr, balauri suflau în sus neguri zdrenţuite.” (p. 116), sunt
produsul unor personificări. Observăm deci că limita dintre epitete şi alte figuri de stil este
curgătoare şi că, în multe cazuri, trebuie să recunoaştem determinărilor estetice ale numelor o
funcţie estetică multiplă.
O altă metaforă, în componenţa căreia se regăsesc adjective la gradul pozitiv, este:
„şiragurile sumbre de chiparoşi şuşuiau un cântec moale pământului, trezindu-i visurile
amorţite.” (p. 166).
Figurile de stil au o importanţă majoră într-o operă literară. Numărul, varietatea şi
importanţa lor nu se pot formula nici în sute de pagini. Multe dintre ele, în primul rând cele
prin care se urmăreşte reliefarea unei idei, nu se înţeleg însă cum se cuvine fără cunoaşterea
gramaticii. Şi mai important este faptul că, acolo unde apar, ele se condiţionează unele pe
altele, în aşa fel încât formează o reţea. Ca să pătrundem adevărata semnificaţie a unei opere
literare trebuie să descoperim această reţea.
În Creanga de aur întâlnim, de asemenea, substantive derivate cu sufixe diminutivale,
sufixe care sunt echivalente din punct de vedere logic cu adjectivul mică. De exemplu: „Acolo
pâraiele tac şi sălbăticiunile care poartă numele neamului tău îşi clădesc în luciul lacurilor, sub
mesteceni, căsuţe rotunde pe care le bat şi le întăresc cu cozile.” (p. 28), adică „case mici,
rotunde”.
Observăm în acest exemplu măiestria, delicateţea cu care Sadoveanu realizează
descrierile sale: „Într-un snop de raze se opri neclintită o şopârlă cu ochişori de rubine.” (p.
73), adică „ochi mici”; „Printre ei îşi făcu loc un bătrânel mărunt, cu toiag încrustat…” (p.
88), adică „un bătrân mic de statură”. Faptul că acest substantiv derivat cu sufix diminutival
este determinat de adjectivul mărunt are rolul de a accentua calitatea realităţii desemnată de
substantiv într-un mod redundant. Aceeaşi situaţie întâlnim şi în exemplul: „Robii deschiseră
portiţa cea mică.” (p. 151), „Vântul […] aducea corăbioare cu pânzele umflate.” (p. 166),
„Părintele Platon se găsi într-o chilie cu păreţii lucii, c-un pat sărac şi c-un scaun, cu două

98
ferestre înguste aşezate sus, primind lumină din cerul albastru. Era o cămăruţă de osândit.” (p.
178), adică „o camerică mică”; „Noaptea, între zidurile mănăstioarei s-a făcut mare priveghi.”
(p. 186), adică „mănăstire mică”; „…iar altele aveau năsuşoare ascuţite şi drepte ca
divinităţile eline.” (p. 139), adică „mici”; „La cel dintâi popas, veniră cătră ei ca să-i vadă de-
aproape, de pe vârfuri de brăduţi, paseri cu ochi schimbători şi veveriţi.” (p. 200), „Soarele,
zeul luminii, face un salt ca un bărbăcuţ din turma bunicului…” (p. 12), adică „berbec mic”
etc.
Prin derivare substantivul găseşte un mijloc de afirmare a valenţelor sale calitative care
nu-i ştirbeşte cu nimic autonomia sa morfologică. Efectele stilistice sunt raportate acum
exclusiv la substantiv, faţă de care sufixul se comportă ca un morfem semantic, nealterând
deci natura substantivală a cuvântului temă. Derivatul substantival continuă, aşadar, să
denumească un obiect propriu-zis, căruia îi explicitează însă cu ajutorul sufixului una din
notele sale particulare, una din calităţile sale reale, obiective, ori îi acordă doar o calitate
afectivă, expresivă, izvorâtă din atitudinea subiectivă a vorbitorului faţă de realitatea numită.
Este unanimă constatarea cu privire la caracterul dezmierdător al substantivelor
diminutive, care, prin acest procedeu, se încarcă cu o valoare stilistică evidentă şi, de multe
ori, puternic afirmată. Valoarea stilistică dezmierdătoare, alintătoare a diminutivelor este
general utilizată în vorbirea obişnuită, precum şi în limba operelor literare după cum ne arată
şi exemplele date.
În concluzie, putem considera că adjectivul îşi valorifică conţinutul său specific,
categoriile şi resursele sale logice şi gramaticale – funcţia de epitet şi sistemul gradelor de
comparaţie ocupând poziţii stilistice cheie – contribuind la îmbogăţirea şi diversificarea
expresivităţii limbii române.
Dintre toate gradele de comparaţie, cel mai încorsetat în structuri morfematice este
gradul comparativ. În aceeaşi măsură sunt limitate şi funcţiile sale stilistice. În esenţă, ele au
coloratura unei calităţi în devenire, în desfăşurare, a unei viziuni perspectivice, deschise,
stimulatoare, în perfectă consonanţă cu caracterul sugestiv al imaginii poetice, cu poziţia
mediană a comparativului, ce se mişcă pe axa ascendentă a sistemului gradelor de comparaţie
de la pozitiv spre superlativ. Exemple: „Viclenia unei copile e de multe ori mai primejdioasă
şi mai înveninată decât a unei curtezane.” (p. 92); „Dintre toţi fraţii tăi care se află de faţă,
copii ai sufletului meu, pe tine te-am socotit mai vrednic ca să te jertfesc. Tu ai mai multă
putere şi agerime în trup.” (p. 24); „Slujitorul părea dintr-un veac mai vechi şi mai sălbatic,

99
gata să rupă în mâni fălcile fiarelor.” (p. 30); „Dragostea noastră cătră fraţii noştri cei
neluminaţi trebuie să se împace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Dacă pot fi astfel mai
buni, să rostească numele lui Isus.” (p. 24); „Plinindu-ţi învăţătura, după aceşti şapte ani, vei
ajunge la ţărmul mării mai tare decât cum erai la sosire.” (p. 26), „În preajma lui erau fraţi
mai tineri…” (p. 33); „Am călătorit la Egipet, unde am stat vreme mai îndelungată.” (p. 47),
„Astfel vorbind, ocoleau prin uliţi mai înguste şi mai tăcute, ca să poată fi mai singuri.” (p.
50); „căci năcăjitul pământean se simte prea adesea înclinat să se întovărăşească cu Domnul
Necunoscutului […], socotindu-l o dumnezeire mai îngăduitoare pe care o respinge în public,
dar o chiamă în ascuns.” (p. 69); „La Amnia avem să găsim un tălhar mai mare decât aceştia”
(p. 74), „Santabarenos […] de multe ori e mai înţelept decât un om” (p. 76), „Îţi voi cere,
Kirie Agatocle, să-mi dai ceva mai bun, zâmbi oaspetele.” (p. 76), „…în chilie îndărăt şi în
casele mai mici din preajmă se simţea mişcare aprigă.” (p. 82); „Egiptenii […] sunt mai
întunecoşi decât oamenii din Paflagonia şi Bithynia.” (p. 84); „…kirie Filaret e un neguţător
mai iscusit decât alţii…” (p. 87); „Să-şi aducă aminte de ele şi să le ajute, ca să le fie mâhnirea
mai uşoară.” (p. 96); „Bătrânul afla în sfârşit mai multă tihnă, căci copiii şi nepoţii, cu
bucuriile şi necazurile lor, se împuţinau din juru-i.” (p. 112); „Însă domnul meu doreşte să
cunoască dacă aceşti mari împăraţi au scornit cumva alte meşteşuguri politiceşti ca să puie o
mai bună cumpănă vieţii sărmanului muritor, alinând neliniştile popoarelor.” (p. 123); „Fii
liniştită, mamă, vorbi el cu glas mai scăzut.” (p. 167); „O altă uşă mai îngustă, cu canat de
cedru, se deschise fără zgomot alături.” (p. 178); „Maica voastră se duce într-un loc mai
încântat decât acesta.” (p. 185); „Apoi în toată mănăstioara se făcu o tăcere mai mare.” (p.
189); „Aş dori să aflu dacă popoarele lor sunt mai fericite şi dacă preoţii legii nouă au sporit c-
un dram înţelepciunea.” (p. 24).
Comparativele semnalate dobândesc expresivitate mai ales prin caracterul lor
imperfectiv, prin perspectiva largă, deschisă, pe care o lasă sensibilităţii şi imaginaţiei noastre,
calitate atât de necesară imaginii poetice, bazată pe sugerare. Comparativul se deosebeşte din
acest punct de vedere atât de pozitiv, care nu consideră însuşirea în desfăşurare, ci dată ca
atare, cât şi de superlativ, care acordă însuşirii un caracter perfectiv, încheiat.
Limitarea comparativului poate fi înţeleasă mai bine şi mai exact dacă avem în vedere
faptul că acest grad de comparaţie implică întotdeauna un anumit reper faţă de care se face
comparaţia, termenul de comparat negând de fiecare dată, în sens filozofic, pe cel cu care se
compară. Într-asta constă, de fapt, şi funcţia stimulativă a comparativului.

100
 În sensul în care am discutat comportarea stilistică a pozitivului, vom putea urmări şi
de data aceasta realizarea stilistică a comparativului , a celui de egalitate în special, sprijiniţi
fiind mai ales de raporturile contextuale şi de rolul factorului semantic. Pe această bază largă
se pot stabili şi în cadrul comparativului grade diferite de intensitate, ele pendulând între
comparativul de inferioritate şi superlativ, gravitând mai mult în jurul acestuia din urmă.
Exemplu: „Să fii limpede şi mlădios ca izvorul şi tot aşa de stăruitor.” (p. 26), adică „la fel de
limpede, mlădios şi stăruitor ca izvorul”, subînţelegându-se „foarte limpede, mlădios şi
stăruitor”. Deci acest comparativ de egalitate are valoarea stilistică a unui superlativ. Aceeaşi
situaţie avem şi în exemplele următoare: „O, năcăjiţilor oameni, le zise străinul, lăsaţi acest
meşteşug (hoţia), tot aşa de primejdios ca şi cel al războiului”. (p. 73), adică „foarte
primejdios”; „Se simţi mişcat ca de amintirea unei primăveri strălucite.” (p. 86); „Ucenicii cei
tineri […] erau bucuroşi ca şi veveriţele; încercau să-şi ascundă plăcerea de a vedea
pământeni în domnia fiarelor şi singurătăţii, dar nu izbuteau.” (p. 20) deci, erau „foarte
bucuroşi”; „Mulţi călugări negri, ca nişte corbi, îi împresurau alaiul, fâlfâind din pulpane” (p.
32) adică, „foarte negri”; „între cerul ca o boltă de peruzea şi între lucirea de oglinzi a
Propontidei toate erau întocmite să pară un paradis.” (p. 31); „Împărăteasa părea întinsă cu
toate unghiurile înainte, ca o lupoaică şi ca o patimă vie a măririi.” (p. 33); „…un cuvios
bătrân monah, îmbrăcat în straie groase deşi ziua era foarte caldă, cufundat cu capu-ntre umeri
şi cugetând cu întristare, slab, mohorât şi cu nas lung, ca o pasăre ibis a smârcurilor Nilului.”
(p. 33); „Deşi era o copilă neştiutoare şi abia acum începea a cunoaşte lumea, ca un fluture în
acel dintâi zbor de primăvară, în ochii ei erau gânduri şi vedenii care nu se potriveau cu
mişcarea agitată din juru-i.” (p. 96); „Căci istorisirile despre aceste palate ale încântării, unde
î-i hotărât şi Mariei să se aşeze, sunt întocmai ca liniştile sfinte, ori ca săriturile de leopard
ale furtunii.” (p. 102) adică, aceste istorisiri sunt „la fel de diverse şi neprevăzătoare ca…”
deci „fapte diverse şi neprevăzătoare”, deşi elementul calificativ lipseşte aici, el poate fi dedus
din context. Autorul îl sugerează doar din motive stilistice, pentru ca impactul asupra
cititorului să fie mai mare, pentru a asigura efectul scontat: „Între acele marmuri lucii, între
acele aururi reci, se simţea străină şi depărtată de sine însăşi, ca o jertfă din vechi şi întristate
poveşti.” (p. 107) adică, „foarte străină şi depărtată de sine”; „Era o zi călduţă de sfârşit de
iarnă. Cătră miazănoapte, cerul se boltea verziu ca piatra de chiclaz; spre miazăzi coloarea i
se îmblânzea într-un albastru de floare.” (p. 166); „În poieni joase se auzeau mugete de cerbi,

101
unele subţiri, altele adânci şi groase ca nişte tunete.” (p. 200) adică, „foarte adânci şi foarte
groase”.
Alte comparative de egalitate, care nu au însă valoare stilistică de superlativ, reperabile
în Creanga de aur sunt: „Ştim cât de trecătoare sunt toate, precum ne arată moartea de care ne
întristăm şi învierea de care ne vom bucura în curând; totuşi, suntem ca sălbăticiunile şi ca
pădurea.” (p. 18) Întâlnim în acest exemplu un comparativ de egalitate construit cu particula
ca prin care se subînţelege însă la fel ca. „După cum morarul îndreaptă valurile în lăptocul
morii, pentru folos obştesc, asemenea patimile împăraţilor se pot preface în putere.” (p. 65)
Aici avem un comparativ de egalitate realizat la nivelul frazei cu ajutorul construcţiei: după
cum…asemenea…; „Stăpâne, îl mângâia soţia, aceste vorbe din trezie sunt tot aşa de
primejdioase ca şi cele din somn.” (p. 134); „Unele aveau sprâncene îmbinate şi ochi mari, ca
bunica bătrânului Filaret, minune vestită între frumuseţile de la Tevriz; iar altele aveau
năsuşoare ascuţite şi drepte ca divinităţile eline.” (p. 139) Din nou lipseşte la fel…; „De câte
ori pătrund în această regiune neviolată, mă simt emoţionat ca un primitiv.” (p. 7); „Soarele,
zeul luminii, face un salt ca un bărbăcuţ din turma bunicului, bate şi biruieşte întunericul.” (p.
12); „ Era un cal alb, care părea a-şi înţelege mărirea; părea şi el mânios şi trufaş ca şi
stăpânul său…” (p. 163).
Întâlnim în Creanga de aur şi comparative de superioritate cu valoare stilistică de
superlativ: „Oraşul vecin cu noi, mult mai mic şi ticălos, are numele Kefalu.” (p. 58) adică,
„foarte mic şi ticălos”; „…grăbiţi-vă a umbla cinstit cătră Bizanţ, cerând măritei Vasilise o
milă mai mare decât toate, căci muierile şi copiii voştri se află ostatici în închisoare la
Noumera.” (p. 73) adică, „o milă foarte mare, cea mai mare”; „Atât e de puţină mintea
muritorilor […] şi cu această minte cutează să descurce alt adevăr cu mult mai tăinuit.” (p. 61)
adică, „foarte tăinuit”; „Asta e o faptă mai mare decât îşi pot închipui oamenii de rând, zise
Breb.” (p. 79) deci „o faptă foarte mare”; „…şi mi-am închipuit că ficţiunea aceasta poetică,
pe care v-o prezint, poate forma obiectul unei istorisiri cu mult mai reale decât combinaţiile de
fapte diverse ale cărţilor dumneavoastră obişnuite.” (p. 14) adică, „istorisiri foarte reale”.
Valorile stilistice ale comparativului, ca şi ale celorlalte grade de comparaţie de altfel,
sunt motivate de conţinutul său specific – care-l deosebeşte de pozitiv şi de superlativ - nu pot
fi explicate în nici o împrejurare fără această raportare.
Fără îndoială însă că sporirea însuşirii, mergând până la limita maximă a sa, exprimată
de gradul superlativ, ne întâmpină mult mai des şi în forme mult mai variate.

102
 Superlativul, gradul la care ajunge potenţarea maximă, ultimă şi finită a calităţii, este
gradul de comparaţie ce intră foarte des în sfera de interes a stilisticii. Posibilităţile lui de
exprimare sunt foarte numeroase şi dintre cele mai ingenioase, existând multiple mărci,
echivalente ale lui foarte, mărci pe care şi le-a creat: extraordinar, grozav, nespus, îngrozitor
etc. de….
Referitor la gradul superlativ relativ al adjectivelor reperabile în romanul Creanga de
aur al lui Mihail Sadoveanu, trebuie precizat faptul că acesta cunoaşte, în general, realizarea
obişnuită, sub forma cel, cea, cei, cele mai + adjectiv. Exemple: „La întrebările mele, bătrânul
a dat răspunsurile cele mai bune…” (p. 9), „După aceeaşi metodă, sub simbol, adevărul cel
mai abstract putea deveni sensibil.” (p. 9), „Asemenea mare adunare avea loc numai într-o
anume zi a anului, când soarele stă pe cer la cea mai mare înălţime a lui, după jumătatea lunii
iunie, în zodia Racului.” (p. 19), „Într-adevăr, partea cea mai plăcută a cinei lor era o lamură
care nu se mestecă şi nu se soarbe, necunoscută oamenilor de rând.” (p. 22), „Poate ochii
oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales
trebuie să rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre înţelepciunea
cea mai presus de toate. […] Pentru oamenii de rând e trebuinţă să se găsească cea mai
potrivită alcătuire ca să se teamă şi să nu se mânânce unii pe alţii ca fiarele.” (p. 23), „Vom sta
singuri, după ce vor înflori poienile, la coliba cea mai de sus, sub vulturi, adică sub Dumnezeu
şi sub spiritul nostru propriu; […] treci muntele şi alege calea cea mai potrivită cătră Istru şi
apoi dincolo până la Calatis.” (p. 27), „Poporul striga, se închina în pulbere, binecuvânta pe
cea mai mare şi slăvită Doamnă a tuturor lumilor şi a tuturor timpurilor.” (p. 32), „…mărita
Împărăteasă cu mâna ei însăşi dădea lui Alexie polemarhul semnul celei mai viclene
bunăvoinţi: căci Stavrikie ştia că în acel aur se cuprindea însăşi pieirea lui Alexie, când va fi
bătut ceasul. Se ştia că Alexie e prieten bun cu fiul Împărătesei; bunăvoinţa cea mai mare deci
trebuia arătată duşmanului celui mai primejdios.” (p. 38), „Dacă l-a chemat pentru o
însărcinare ascunsă, acolo, după perdele, e locul cel mai potrivit să-i vorbească şi să-l asculte;
căci îndată după întrecerile cu caii, Împărăteasa se duce de se aşează la masă mare la palatul
Augusteon, între cele mai alese şi mai cinstite obrazuri ale dregătorilor împărăţiei.” (p. 40),
„Iar noroadele se grămădeau la petrecerea lor cea mai râvnită pe trepte de piatră.” (p. 40), „…
este nevoie pentru Împărăţie ca acest tânăr pe care-l iubim să aibă lângă el o soţie nu numai
cea mai frumoasă şi mai dorită, dar şi cea mai binecredincioasă întru ortodoxie.” (p. 44),
„Prietenia e floarea cea mai rară în lumea aceasta şi creşte numai în grădinile lui Dumnezeu,

103
unde nimic nu se ofileşte.” (p. 50), „Cea mai harnică îndeletnicire a acestui prietin Filaret a
fost milostenia…” (p. 56), „Unora dintre cei mai neliniştiţi, ca să le fie tihna deplină şi în viaţa
aceasta şi-n cea viitoare, li se taie limba şi li se ard ochii.” (p. 57), „Astfel au plutit cu tihnă şi
cu inimă bună pe luciul Propontidei, având în vântrelele corăbioarei vântul cel mai prielnic.”
(p. 62), „Căci împărăţia noastră, zicea sfinţenia sa, e cea mai mare şi mai lăudată dintre toate
împărăţiile, însă are slăbiciuni şi păcate, ca orişicare alcătuire omenească.” (p. 65), „Cea mai
frumoasă şi mai îmbielşugată împărăţie aceasta este…” (p. 65), „Astfel, cel mai frumos palat
din Amnia, împodobit cu fildeşuri, abanosuri şi marmură, e cel mai lipsit de bilşugul
pântecelui şi adăposteşte pe un sărac.” (p. 68), „Străinul înţelegea însă mai bine care-i
răspunsul cel mai grabnic pe care-l aşteaptă ei.” (p. 73), „De unde ai putut afla că la mine se
găseşte cea mai bună friptură de berbec din ţinutul Paflagoniei?” (p. 75), „Trage cuţitul de la
brâu şi alege bucata cea mai rumănă pentru acest slujitor.” (p. 75), „În care parte-i adevărul aş
vrea să cunosc şi eu, care mă socotesc cel mai neştiutor dintre supuşii împărăteşti.” (p. 77),
„Kirie Agatocle […] găsi de cuviinţă să-şi aducă aminte cu plăcere de cele mai pline de har
fapte ale cuviosului amnian.” (p. 78), „De patruzeci de ani vieţuieşte cuviosul Filaret în acest
ţinut şi, când şi-a început viaţa cu soţia sa, era cel mai lăudat om pentru bogăţia pe care o
avea…” (p. 78), „Cuviosul Filaret nu avu nici cea mai mică mirare şi nu-şi puse în sine nici o
întrebare când se aşeză în faţa oaspetelui său la masă şi văzu o cină aşa de îmbielşugată.” (p.
89), „Boieri îmbrăcaţi cu blăni scumpe, cu căciuli de breb în cap şi ciubote roşii în picioare,
umblă din cetate în cetate, întrebând dacă nu s-a pomenit şi nu s-a auzit de cea mai frumoasă
fecioară, despre care au prorocit vracii, şi-au visat schivnicii cum că ar fi sortită să ajungă a fi
doamna lumii.” (p. 93), „Era uşor de înţeles că sorţii cei mai mulţi nu sunt pentru izbândă.” (p.
94), „Ele se bucurară, închinându-se; apoi se îmbulziră ca să-şi arate fiecare mândria celei mai
mari frumuseţi din câte s-au văzut. Căci fiecare era cea mai frumoasă dintre toate.” (p. 99),
„Asemenea sărbătoare era socotită între cele mai slăvite la palatul Augusteon.” (p. 106), „Era
un oaspete trimes de Dumnezeu. Era cel mai binevenit.” (p. 117), „Domnule şi stăpâne […]
Îndură-te spre mine. Sunt cel mai sărac şi mai ticălos dintre monahi.” (p. 119), „…mă jur pe
toţi sfinţii şi pe toţi mucenicii […] că sunt cel mai plin de osârdie slujitor al lui Constantin-
Împărat.” (p. 121), „…domnul meu, care m-a călăuzit întâi întru credinţă şi care se află păzitor
al legii în Dacia, mi-a poruncit să cunosc scaunul împărăţiei celei mai mari din lume.” (p.
123), „Atunci te-am chemat cătră mine întru toată curăţia spiritului, alcătuind cu domnia ta în
taină şi durere sfatul cel mai bun.” (p. 126), „Am intrat cu el la Împărăteasă, în chilia ei cea

104
mai dinlăuntru, unde nu străbate nimeni altul decât Stavrikie.” (p. 127). „Judecându-l pentru
cea mai ticăloasă uneltire din câte puteau fi, i-a cerut să-şi numească tovarăşii cu care s-a
înţeles să lovească pe maica sa şi să surpe Împărăţia.” (p. 131), „întâmplarea cu vergile, care
zburase, în clipă, în cele mai depărtate cuprinsuri, era binecuvântată de cuvioşii monahi în
toate bisericile şi mănăstirile.” (p. 137), „Toate […] purtau pe ele ţesăturile cele mai scumpe,
aşa cum nici nu visaseră în viaţa lor sărmană de la Amnia. […] Bunicule, răspunse nasul cel
mai ascuţit care era al Antuzei…” (p. 139), „Aceste tovărăşii ale slujitorilor înarmaţi aveau
odăile lor în preajmă, şi tainurile, şi simbriile, fiind cu grijă şi priveghere asupra lor dregătorii
cei mai de credinţă ai stăpânului.” (p. 146), „De un timp în Împărăţie nu mai lucrează fierul, ci
vorbele meşteşugite şi şiretlicurile; nu mai stau în cinstea cea mai de sus oştenii, ci călugării şi
eunucii.” (p. 150), „mai întâi şi mai întâi vom primi pe cei mai sărmani, care n-au ochi şi
limbă şi care se târâie fără picioare. Aceştia vor striga cel mai tare la Împăratul Isus pentru
robul său Filaret.” (p. 157 - 158), „Rândurile de oameni s-au măcinat şi împărecherile s-au
făcut astfel, prin voinţa Celui prea înalt, încât să iasă la soarele vieţii cea mai dulce alcătuire.”
(p. 158), „Într-adevăr, doamnă, zise el, silnicia poate fi vraja cea mai înveninată.” (p. 160),
„Mâni va fi cea mai frumoasă zi a vieţii mele, răspunse Constantin…” (p. 170), „Iar la poarta
cea mai dinlăuntru, însuşi Constantin – Împărat a stat întru întâmpinarea mamei sale.” (p.
170), „Stavrikie, după ce a mai îngenuncheat o dată, s-a sculat cu înfăţişarea lui ştiută privind,
ascultând, amirosind cele mai ascunse dorinţe şi hotărâri ale doamnei sale.” (p. 171), „În
tăcerea albă care se întinse, veniră pe vârful chiparosului celui mai apropiat doi domnişori cu
pene colorate…” (p. 174), „În neamul Brebilor era datină ca feciorul cel mai mare să fie jertfit
lui Dumnezeu.” (p. 198), „În ziua aceea n-a mai fost nici o îndoială în privinţa zvonurilor pe
care le strecurau cu cea mai mare taină hadâmbii.” (p. 172).
Un exemplu de adverb la acest grad de comparaţie ar fi: „…domnii din Palatul Sfânt,
din tronurile lor şi de sub cununile lor de nestimate, stau subt ameninţarea strategilor din Asia
şi din Tracia şi cel mai adesea cad sub jocurile de săbii ale străjilor de lefegii.” (p. 63) sau „La
palatul Elefterion, Vasilisa nu se dusese pentru plăcerea ei, căci o însoţeau dregători, între care
cel mai sus sta Stavrikie.” (p. 37) şi, de asemenea, exemplul dat mai sus: „Aceştia vor striga
cel mai tare la Împăratul Isus…” (p. 158).
Există însă şi situaţii în care superlativul relativ nu se construieşte după tiparul comun,
el fiind deductibil din context: „Domnu Stamatin (aşa îi ziceam, deoarece era cu mult mai în
vârstă decât noi)…” (p. 5), subînţelegându-se că acest domn, Stamatin, era „cel mai în vârstă”

105
dintre ei; „Astfel umbla şi privea acele locuri încântate, mai frumoase decât oricare altele pe
pământ.” (p. 30) adică, „locurile cele mai frumoase”; „… grăbiţi-vă a umbla cinstit cătră
Bizanţ, cerând măritei Vasilise o milă mai mare decât toate, căci muierile şi copiii voştri se
află ostatici în închisoare la Noumera.” (p. 73) adică, „cea mai mare milă”; „Cred că nu se
află pe lume glas mai cumplit decât al lui Santabarenos” (p. 76). Din context reiese faptul că
Santabarenos avea „cel mai cumplit glas”. „A doua zi Constantin s-a înfăţişat cu umilinţă la
Împărăteasa mama sa, închinându-se până la pământ şi sărutându-i mâna. S-a rugat să fie
iertat. S-a lepădat de toţi sfătuitorii vicleni, cerând să fie pedepsiţi. […] A fost vinovat; I s-a
cuvenit osândă. Nu se va afla din acel ceas în Împărăţie alt fiu mai supus mamei lui.” (p. 135),
subînţelegându-se că el va fi „cel mai supus fiu”. „Precât s-a văzut, nu se află în toată cetatea
altă muieruşcă mai minunată la umblet şi la privire.” (p. 165) Din context reiese că era „cea
mai minunată muieruşcă”. „Dacă măria ta porunceşti să stau, oi căuta o munteancă de aici,
care a fi mai grasă şi mai frumoasă.” (p. 199) adică, „cea mai grasă şi cea mai frumoasă”.
Superlativul absolut cunoaşte, în Creanga de aur, câteva realizări pornind de la tiparul
comun, cu ajutorul lui foarte: „Neamurile acestui pământ sunt cuviincioase însă şi foarte
iubeţe pentru tot felul de desfătări.” (p. 20), „…după ce adevărul le apăruse o clipă foarte
limpede, ca orice adevăr ascuns îndată se tulburase şi se pierduse ca şi cum n-ar fi fost
niciodată.” (p. 61), „Fără îndoială, domnule; tinereţea e făcută pentru desfătare, şi eu sunt
foarte îngăduitor pentru asta, aducându-mi aminte de vremea mea.” (p. 111), „Un varang
trebuie să i se plece, până ce Dumnezeu va rândui altul în loc. Foarte de samă lucru este să se
ştie asta; căci astfel adevăraţii stăpâni de la Palatul Sfânt sunt străjerii varangi.” (p. 147),
„Acolo, la palatul de la ţărmul mării, se află şi altă fiinţă care nu se putea învrednici să vadă
bucuria de pe obrazul lui Constantin. Era Alexie Moseles, foarte mirat că marele său stăpân
arată aşa de puţină grabă să-l cheme la mila sa.” (p. 171), „Cuviosul Amos era ca totdeauna
foarte grăbit…” (p. 176), „Ascultau cu luare-aminte foarte încordată, fără să înţeleagă nimic
bineînţeles.” (p. 14), „…ziua era foarte caldă.” (p. 33), „Întovărăşit de slujitorul său
Constantin, umbla pe un drum prăvălatic înspre foarte depărtatele sclipiri ale Mării Pontice.”
(p. 69), „Deşi avea treburi foarte grabnice pentru slujba Împărăţiei…” (p. 46), „Sunt foarte
doritor să aflu unde s-ascunde şarpele.” (p. 60).
Numeroase sunt exemplele în care acest grad al intensităţii maxime este construit cu
ajutorul adverbului aşa urmat de prepoziţia de, echivalent semantic al lui foarte: „Bătrânul mi-
a deschis înţelegerea eresurilor, a datinelor, a descântecelor, a vieţii intime a poporului nostru,

106
aşa de deosebită de civilizaţia orăşenească.” (p. 10), „Dacă n-ar fi aşa neguros, magul meu ar
putea zâmbi;” (p. 12), „După ce profesorul nostru şi-a împlinit timpul şi prorocia, adăogându-
se în chip aşa de dramatic la strămoşi…” (p. 15), „După ce se ridică de la ospăţ, potrivit
rânduielilor Bizanţului, cum şi din pricina unor îndeletniciri aşa de trudnice, se cuvine
Vasilisei şi puţintică odihnă binefăcătoare, după care nu mai pot intra la mărita sa fiinţă decât
femeile şi fecioarele ei.” (p. 40). Se observă în acest ultim exemplu tonul uşor ironic al celui
care povesteşte. „Această lumină şi această dragoste erau aşa de vădite în omul cel străin,
încât bătrânul egumen Platon trebui să lepede de la sine orişice fel de îndoială.” (p. 49),
„Slujitorul veni spre ei cu mai multă repeziciune decât se aşteptau să vadă de la un om aşa de
mare;” (p. 71), „Se întreba deci, cu inima deodată strânsă, dacă acea masă altădată aşa de
îmbielşugată se poate întinde acum cu o cină orişicât de săracă.” (p. 85), „Era în acea cetate,
Doamnă a lumii, o desmierdare aşa de moale a climei, încât oamenii erau deprinşi a călca în
picioare şi a spurca darul clipei.” (p. 108), „Acel glas era însă aşa de pătrunzător, încât
bătrânul tresări.” (p. 136), „Când cei doi prietini ajunseră la casa bătrânului Filaret, găsiră
împrejurimea înţesată de cerşetori care se jeluiau cu glas mare. Se atârnau de zăplazuri, se
îmbulzeau la poartă, călcându-se şi încălecându-se. Slujitorii îi puteau cu greu stăpâni. Toţi
voiau să străbată la bunul lor părinte şi ocrotitor, ca să-i vadă că sufăr pentru nenorocirea ce i
se întâmplase. La o jelanie aşa de trudnică şi la atâtea lacrimi s-ar fi cuvenit numaidecât
jitnicerului şi pivnicerului să înţeleagă ce au de făcut, aducând năpăstuiţilor lumii cele de
mâncare şi cele de băutură, căci cu aceasta se îndeletnicesc oamenii şi la bucurie, şi mai ales la
întristare.” (p. 181). De remarcat iarăşi tonul utilizat pentru a desconspira anumite practici
înrădăcinate. „Văzduhul era aşa de limpede, încât aurul înălţimii făcea noaptea translucidă.”
(p. 190), „E într-adevăr o veste aşa de grabnică? întrebă varangul.” (p. 151), „Iată, într-
adevăr, o învăţătură nouă. Unui asemenea filosof m-aş supune şi eu dacă n-aş fi aşa de hărţuit
de călătoriile mele: când la Alexandria, când la Vavilon, când la Bizanţ.” (p. 162).
Superlativul absolut cunoaşte, de asemenea, în acest roman multe construcţii cu
ajutorul adverbului de mod prea: „Până pe unde răzbeam noi, n-ajungeau ciobanii cu turmele,
căci aşezările oamenilor erau prea depărtate.” (p. 6), „O, părinte prea înţelepte, spune-mi
dacă trebuie să mă bucur şi eu.” (p. 24), „Aici se arată frumuseţea şi puterile Bizanţului pe
când era împărăteasă prea slăvita Doamnă Irina şi se leagă prietinie între prea sfinţitul Platon
şi Kesarion Breb egipteanul.” (p. 36), „Acum Vasilisa Irina luase subt ocrotirea sa toate
icoanele prea curatei Fecioare şi ale tuturor sfinţilor şi poftise pe cuvioşii monahi la locurile

107
lor; îi ajutase să puie iar aur şi argint la prea luminatele chipuri…” (p. 37), „Sfinte părinte […]
Ştiu că ai darul de a vedea, în vis treaz, pe Aceea căreia toţi ne închinăm în toate clipele vieţii
noastre. Roag-o pentru noi […] să arate soliilor noastre calea întru căutarea unei mirese pentru
prea iubitul nostru fiu.” (p. 43), „Eu socot, prea înţelepte şi prea iubite părinte Platon, că nu
trebuie să te grăbeşti prea tare către Nikeea…” (p. 48), „Limba omenească, părinte al meu, e
prea săracă şi poate tălmăci numai puţine lucruri.” (p. 48), „Îndrăzneala părintelui Platon fi-
va oare prea mare, nădăjduind de la prietenul său străin sfat şi sprijin întru cele bune?” (p.
51), „E un bărbat prea-învăţat, dădu el lămurire despre străin…” (p. 88), „…pielea-i neagră şi
lustruită întinsă prea tare pe trupu-i scund.” (p. 176), „Sunt prea bucuroasă de cartea prea
sfinţitului Platon, răspunse Teosva…” (p. 86), „[…] domnul nostru Filaret şi-a închinat
milosteniei viaţa. Râvnind să-şi adune comoară în cer, a dispreţuit bunurile de aici, dându-le
sărmanilor lumii. […]Astfel, în puţini ani, a ajuns într-o stare plăcută sufletului, văzând cu
mulţămire că nu mai are în jurul său decât prea puţin. Mai are un ogor […] o vacă, un cal ş-un
rob.” (p. 78), „Kesarion Breb […] se dusese pentru treburi grabnice la Sakkoudion, lăsând
răspuns că nu va întârzia prea multă vreme.” (p. 108).
Alte exemple de adjective aflate la gradul superlativ absolut, reperabile în romanul în
discuţie, sunt construite fie cu ajutorul unor adverbe şi adjective echivalente ale lui foarte,
altele decât cele date mai sus, ca: „Când ridică fruntea şi pliscu-i plin de îngrijorare şi de
mâhnire, părintele Platon văzu pe străinul îmbrăcat în alb.” (p. 46), adică el arăta „foarte
îngrijorat şi mâhnit;” „deşi i se părea că simţise o greutate a acelei priviri, acum vedea lângă
el ochi plini de bunăvoinţă.” (p. 46), adică „ochi foarte binevoitori”; „Într-adevăr, aşa este,
mărturisi părintele Platon, şi sunt plin de mirare…” (p. 47), subînţelegându-se că părintele
Platon era „foarte mirat”; „…acest om e plin de credinţă, ca şi strămoşii săi.” (p. 50), adică
„foarte credincios”; „Stavrikie intră în straiul lui greu de brocart…” (p. 97), adică „foarte
scump, preţios”; „Bătrânul întoarse numai o clipă ochii spre ea, nedesfăcându-se din gândurile
lui cu totul deosebite.” (p. 114), adică „foarte deosebite”; „Ridică fruntea greu încununată
scânteindu-şi pietrele scumpe…” (p. 153), „Cum nu se cuvine unei muieri slabe să poarte
unealta războiului, mărita Despină a mai înţeles că sabia sa trebuie să-i fie mintea, pe care o
are deosebit de ageră.” (p. 52), „Mă supun plin de umilinţă la picioarele măriei tale, mărturisi
călugărul…” (p. 121), adică cu „foarte multă umilinţă”, fie cu ajutorul unor locuţiuni
adjectivale: „Chiar în noaptea întâia după întâmplare, Constantin, bolnav de scârbă şi mânie,
se zvârcolea în patul lui, ne mai găsind astâmpăr.” (p. 133), adică „foarte supărat şi mânios”,

108
„Ştim cât de trecătoare sunt toate, precum ne arată moartea de care ne întristăm şi învierea de
care ne vom bucura în curând.” (p. 18), fie la nivelul frazei: „La întrebările mele, am primit
răspunsuri ce mă îndrumau la o pătrundere de care omenirea de astăzi s-a depărtat; căci
progresul necontenit al inteligenţei şi raţionamentului a sleit acele aptitudini care legau pe om
mai strâns de stihii.” (p. 10) Se subînţelege că este vorba de o pătrundere „foarte profundă,
adâncă”; „…combinaţiile de fapte diverse ale cărţilor dumneavoastră obişnuite sunt într-
adevăr ficţiuni, cu atât mai goale cu cât mai mult pretind să se substituie studiului precis”; (p.
14), adică „foarte goale”; „…erau pătrunşi de glasul patetic al profesorului în aşa măsură
încât cei mai mulţi aveau ochii în lacrimi.” (p. 14) Valoarea stilistică a acestei propoziţii
consecutive este, deci, aceea a unui superlativ absolut. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în
exemplele următoare: „Poporul încă practică legea veche. De aceea, să nu vi se pară de mirare
dacă voi invoca umbra severă a bătrânului preot păgân care a sălăşluit cândva sub bolta unei
asemenea peşteri. Pentru dumneavoastră poate fi o fantasmagorie; pentru mine e o realitate.
Duhul lui trăieşte încă în mine, cum a trăit în atâtea generaţii succesive; […] Neapărat,
asemenea fiinţă misterioasă nu poate apărea decât credincioşilor şi poeţilor.” (p. 8)
subînţelegându-se „o fiinţă atât de misterioasă încât nu poate apărea decât…”, „În acea lume
a Bizanţului, hoitul desfrânării împrăştia asemenea miasmă, încât dorinţa lui cea mai vie era
să fugă cât mai curând spre Sakkoudion.” (p. 51), „Îndată kir Dighenis şi marinarii s-au aşezat
pe punte jos […] încercând să descurce şi ei gâcitoarea după rânduiala loghicească a
străinului, ca orice adevăr ascuns îndată se tulburase şi se pierduse ca şi cum n-ar fi fost
niciodată. – Atât e de puţină mintea muritorilor… zâmbi Kesarion cătră prietenul său
episcopul…” (p. 61) În acest ultim exemplu propoziţia consecutivă este deductibilă din
context. Un rol foarte important în dobândirea valorii stilistice de superlativ îl are, în cazul de
faţă, şi punctuaţia, adică punctele de suspensie din replica lui Kesarion care încununează
părerea că mintea muritorilor e „foarte puţină”. Tot la nivelul frazei este realizat superlativul
absolut şi în următoarele exemple: „E un om milostiv, cum nu se găseşte altul în toată
împărăţia.” (p. 66) deci „foarte milostiv”; „A doua zi dimineaţa, prea mărita şi prea lăudata
Despină era îndatorată să-şi puie straiul cel greu de purpură şi aur, şi cununa, şi cerceii care-i
atârnau până la umeri…” (p. 39) adică cerceii „foarte lungi”; „Mai bine aş fi rămas în
nefiinţă: ori mai bine aş fi murit înainte de a afla toate acestea. Acum sufletul meu stă ca într-
un viespar al demonilor.” (p. 136) Cu alte cuvinte „sufletul lui era foarte chinuit”; „…în
zâmbetul ei părea că-şi zbate limbile şarpele înţelepciunii” (p. 44). În spatele acestei metafore

109
foarte expresivă din punct de vedere stilistic se găseşte constatarea că zâmbetul împărătesei
ascundea foarte multă înţelepciune fiind, în acelaşi timp şi foarte şiret.
Gradul intensităţii maxime mai este realizat, în acest roman, şi prin compararea cu un
obiect de referinţă: „…sub cerul limpede ca o piatră de preţ…” adică „foarte limpede”, „Ar fi
întâi să se alunge de la Bizanţ demonul zavistiei, care stă la pândă cu ochii verzi ca fierea.” (p.
65) deci „foarte verzi”, „Căci sfaturile varangilor sunt toate şi totdeauna la fel. De obicei tac şi
se uită unul la altul; apoi sorb vin din cupe în înghiţituri lungi; după aceea iar tac şi se uită
unul la altul. Când amurgeşte, unul spune o vorbă; iar celălalt îi răspunde cu altă vorbă după
cântarea a doua a cucoşilor. […] nici un romeu, niciodată n-a putut pricepe una din aceste
vorbe. […] Chiar dacă s-ar fi ostenit să le priceapă cineva, era greu să-şi vâre fruntea în
această tăcere a doi varangi care beau vin, căci putea să se prăvălească îndărăt lovit de moarte
de un pumn mai greu decât un buzdugan.” (p. 148) deci „foarte greu”.
În următoarele exemple: „Văzu în ochii străinului ceea ce oamenii de rând nu pot arăta.
Era în ei o linişte şi o tărie în afară de patimile lumii;” (p. 49) „şi părintele Platon avea în el o
bucurie de tinereţă, fiind încredinţat că a izbutit să găsească ceea ce nefericitul Dioghene
căutase zadarnic o viaţă, umblând cu candele prin lumina zilei.” (p. 50) gradul intensităţii
maxime pozitive este sugerat de pronumele nehotărât o împreună cu contextul respectiv.
Înţelegem că liniştea şi tăria care puteai fi citite în ochii străinului erau „foarte profunde”,
deosebite, care nu se regăsesc la oamenii de rând şi că bucuria lui Platon era „foarte mare”.
Un exemplu de adjectiv aflat la gradul superlativ absolut negativ întâlnit în Creanga
de aur este: „De aceea este grabă, de aceea nu te-am făcut s-aştepţi până mâne şi am fost
nevoită să te primesc în acest loc aşa de puţin prielnic sufletului sfinţiei tale.” (p. 45)
echivalentul său antonimic fiind: „loc foarte neprielnic”.
După cum arată şi numele său, adverbul este un determinant al verbului: „ad verbum”
aşa cum adjectivul este un determinant al substantivului. Deoarece aceste două părţi de
vorbire seamănă în multe privinţe, constatăm şi unele fenomene stilistice asemănătoare. Unul
dintre acestea este reprezentat de categoria gramaticală a comparaţiei, pe care o întâlnim şi la
adverb.
Nu numai substantivul şi adjectivul au funcţie de epitet, ci şi adverbul, atunci când,
caracterizând o acţiune sau determinând un adjectiv sau o interjecţie, sporeşte încărcătura
afectivă a mesajului. Epitete adverbiale se regăsesc şi în romanul lui Sadoveanu, Creanga de
aur: Hulubii sălbatici râdeau fantastic, bucuraţi de lumină nouă sau miraţi de arătări străine în

110
domnia acelei linişti. (p. 17), „Veveriţele îi urmăreau şi-i priveau cu mirare sărind din clomb
în clomb.” (p. 17), „După ce binecuvânta poporul […] bătrânul se retrăgea şi el odată cu
asfinţitul soarelui, şi lumea rămânea la focurile popasului vorbind de el cu uimire,
binecuvântându-l şi prăznuind.” (p. 19), „Neamurile acestui pământ […] şi învăţăturile sfinte
ale bătrânului din munte le ascultau cu evlavie…” (p. 20), „Ucenicii cei tineri […] se ridicară
cu grabă de pe trunchiurile lor…” (p. 20), „Cele trei făclii de ceară ardeau lin.” (p. 20),
„Amândoi tinerii se opriră cu sfială văzându-l cufundat în gânduri…” (p. 20), „După cât
înţeleg, această silă vine de cătră împărăţia Bizanţului. Acolo s-au ridicat împăraţi cu mare
vâlvă…” (p. 24), „Vei sta cu mirare lângă leul uriaş de piatră, cu cap de muiere, care
străjuieşte cătră hotarul pustiilor Libiei…” (p. 25), „…fă totul cu bucurie a spiritului, nu a
fiinţii.” (p. 27), „…acel liman […] plin de furnicarul bărcilor cu vele, printre care luceau lin
ori stăteau trufaş în ancore trierele împărăteşti.” (p. 30), „Umbla în urma stăpânului său
observându-l cu luare-aminte, deşi se părea că nu vede nimic.” (p. 30), „închinarea norodului
se făcea cu sunet” (p. 31), „Breb se opri în drum şi privi cu luare-aminte pe bătrân.” (p. 33),
„…era un cuvios bătrân monah […] cufundat cu capu-ntre umeri şi cugetând cu întristare…”
(p. 33), „Când părură că au ajuns la sfârşit, poarta urmă să se ţie tare în canaturile ei.” (p. 34),
„Trebuie să fie la mijloc un demon, zise stăpânul asinului, privind cu neprietenie înspre omul
în strai alb, care se oprise şi privea ţintă.” (p. 34), „Deci era un sfat de taină, în care Eftihie
făcea cu mare iuţeală, cum îi era obiceiul, socoteli pe rotilele înşirate pe strune…” (p. 36), „În
domnia Copronimului asta ajunse o desfătare a lor şi acum le venea greu să se dezbere de
asemenea nărav.” (p. 37), „Vasilisa îl înlăturase cu multă înţelepciune pe fiul său…” (p. 37),
„Prea mărită Doamnă, rosti el, privind-o cu luarea-aminte, m-am grăbit să răspund poruncii
care mi s-a trimes.” (p. 42), „Vasilisa şoptea repede şi cu patimă, în dosul perdelelor grele,
această rugăciune şi această poruncă…” (p. 43), „Vasilisa dădu puţintel popas vorbirii, lăsând
să i se aline răsufletul. Apoi începu iar pripit, privind pieziş spre tumultul de jos şi spre
Constantin.” (p. 44), „…părintele Platon văzu pe străinul îmbrăcat în alb. „Prea înţelepte
părinte Platon, zise el, aplecându-se cuviincios…” (p. 46), „Zâmbi deci străinului şi-l pofti să
umble încet lângă el, pe sub streşina platanilor, cătră mănăstirea sfântului Pantelimon.” (p.
46), „Părinte al meu, răspunse străinul, nu mă judeca greşit şi nu mă socoti duşman.” (p. 47),
„Părintele Platon […] îşi aduse aminte, cu mirare nouă, că,…” (p. 47), „Atunci trebuie să se
găsească grabnic, între hotarele împărăţiei, mireasă…” (p. 49), „Avu mare plăcere văzând pe
slujitorul cel uriaş închinându-se smerit şi făcând semnul sfintei cruci, bătând metanii şi

111
sărutând îndesat icoanele.” (p. 50), „Platon privi blând pe slujitor, care-i zâmbi cu bunătate.”
(p. 50), „Iar sfintele icoane, cu mare zvon şi cinste, le-a înălţat la locurile lor.” (p. 52), „Într-
adevăr, răspunse el cu blândeţă…” (p. 55), „Astfel au plutit cu tihnă şi cu inimă bună pe
luciul Propontidei…” (p. 62), „Doi califari trecură în zbor de cătră iezer. Când ajunseră în
capătul dumbrăvii, feriră într-o parte şi fâlfâiră grabnic în sus.” (p. 70), „…doi oameni […]
ieşeau din desime rânjind ameninţător…” (p. p. 70), „În preajma unei gratii unde era clădit
jarul, se învârtea domol, aşezată în picioare, ţigla cu friptură de berbec.” (p. 74), „…acum a
venit rândul călugărilor să se înalţe asupra lor cu mare prigoană.” (p. 77), „Ospătarul urma să
laude cu viclenie pe concetăţeanul său.” (p. 79), „Slujitorul o privi cu nepăsare.” (p. 82), „E
un bărbat care ceteşte cu uşurinţă inimile şi gândurile.” (p. 85), „Bătrânul oftă cu
mulţămire…” (p. 85), „Casa mea ţi-i deschisă, domnule, zise el cu bunătate;” (p. 85),
„Bătrânul zâmbi cu bunătate…” (p. 85), „Ea îl cerceta cu luare-aminte, fără să pară” (p. 86),
„Doamna mea, te rog să nu te superi, o mângâie cu bunătate bătrânul.” (p. 86), „Printre ei îşi
făcu loc un bătrânel mărunt, cu toiag încrustat, pe care-l punea delicat înaintea lui de câte ori
sălta cu trufie, îndârjindu-şi gâtul şi umflându-şi pieptul.” (p. 88), „Acea fericire era […] în
inelul cu piatră mare de olmaz în care scânteia tremurat soarele…” (p. 98), „Icoanele se uitau
blând de după candele.” (p. 101), „Fumul înserării se cernu uşor din cerul violet.” (p. 145),
„Uliţele tuturor breslelor care lucrează pentru război, de la armurieri până la săidăcari, s-au
sculat mergând cătră hipodrom şi cătră forul Augusteon, cu mare larmă şi laudă.” (p. 156),
„Cătră străin clipi cu sfială, închinându-şi o clipă fruntea lucie.” (p. 91), „…viitoarele
împărătese se uitară cu mirare şi dispreţ unele la altele.” (p. 94), „În taşca de la şoldul drept
mâna lui strecura cu repeziciune bănuţii.” (p. 109).
Compararea celor două părţi de vorbire, a adjectivului şi a adverbului, ne oferă prilejul
de a observa avantajele pe care clasa adverbului le obţine prin adverbializarea adjectivelor. În
primul rând ea sporeşte foarte mult cantitativ, precum şi sub raportul diversităţii semantice,
consecinţe ce decurg din această schimbare de funcţiune gramaticală. Lipsa de acord
gramatical al adverbului şi deci invariabilitatea formei lui ilustrează în mod convingător
înlăturarea limitelor în care era prins adjectivul şi deschiderea semantică precum şi a calităţii
de determinant a noului cuvânt. Limba română actuală consemnează lărgirea posibilităţilor de
adverbializare a adjectivelor. Exemple: „Vântul sufla moale din Arhipelag.” (p. 166), „Trupul
ei începu a râde tremurat şi subţirel.” (p. 169), „Astfel cei doi oameni balani şi bărboşi
pricepuseră limpede lucrul pe care-l aveau tulbure în fiinţa lor…” (p. 150), „Să mi se aducă

112
straiul, strigă el ascuţit.” (p. 155), „…grăbiţi-vă a umbla cinstit cătră Bizanţ…” (p. 73),
„Hoţul celălalt se holba aprig când într-o margine când într-alta, chibzuind încotro să scape.”
(p. 71), „Platon privi blând pe slujitor…” (p. 50), „…de ce ai aşteptat până acum? Întrebă ea
deodată aprig.” (p. 190), „Femeile tinere […] ţipară ascuţit.” (p. 185) etc.
Printre locuţiunile părţilor de vorbire adverbul ocupă o poziţie de mijloc. Fără a fi
abundent reprezentat, după cum e verbul, nu trebuie depuse totuşi eforturi deosebite de
memorie pentru a-l redescoperi, cum se petrec lucrurile în cazul adjectivului şi al
substantivului. Locuţiunea reprezintă şi pentru adverb mijlocul adecvat, utilizând unitatea
semantico-funcţională a grupului de cuvinte, de a nuanţa şi plasticiza sensul adverbial. Des
întâlnită în Creanga de aur este locuţiunea temporală din când în când: „Ciudate de asemeni
pentru un savant ca el mi se păreau efuziunile lui lirice, care aveau loc din când in când, la
popasuri.” (p. 5), „Numai din când în când, la cinci ani o dată şi uneori la şapte ani, se vestea
satelor, păstorilor şi tuturor neamurilor că prorocul se va arăta lumii.” (p. 19), „Din când în
când îşi întorceau spre oaspeţi ochii în care se desfătau lacrimi de prietenie.” (p. 20), „…nouri
străvezii lunecau pe aurul ei [al lunii] din când în când cu repeziciune…” (p. 21), „…cu toate
veştile nu prea bune pe care le afli din când în când de la noi…” (p. 22), „Dintr-o chilie din
fund se arătau din când în când şi capete de femei.” (p. 76), „Împărăteasa îşi ridica din când
în când spre mine ochii cu mare agerime.” (p. 128) etc.
Locuţiunile de mod intervin deseori în vorbire şi-n limba scrisă pentru a acorda
determinării adverbiale un suport semantic mai variat, mai concret şi mai plastic: „…am
cunoscut la tine şi ascuţimea spiritului, căci ai fost în stare să te apropii încet-încet de
adevăruri.” (p. 25), „Când ajunseră sus, cătră asfinţitul soarelui, se opriră şi [călugării] se
adunară barbă lângă barbă, ca să răsufle o clipă.” (p. 18).
Alte adverbe aflate la gradul pozitiv identificate în acest roman sunt: „Vei vorbi puţin
şi vei răspunde în limba elină la întrebări.” (p. 26), „După graba cu care se perindau capete
ascunzându-se îndată […], după paragina grădinii se putea cunoaşte uşor că aici fusese
altădată, poate bielşug, dar acum nu mai era.” (p. 82), „Avea haină mohorâtă şi broboadă care-
i ţinea strâns părul alb.” (p. 85), „Doamna Teosva avea un port ş-un umblet care uşor îl
puteau face să înţeleagă că, în acel ostrov al vieţilor năcăjite, va putea găsi ce căuta.” (p. 86),
„[străinul] veni domol spre bătrână şi ea nu se înfricoşă de apropierea lui.” (p. 90), „…copila
veni grabnic spre dânsul…” (p. 94), „Aşa este, răspunse încet episcopul.” (p. 98), „Se ruga şi
ea încet, murmurând.” (p. 118), „Deci, Doamnă, apărând înfăţişările divinităţii, ai făcut bine.”

113
(p. 128), „Cei răniţi au nevoie de vorbe blânde, răspunse încet străinul.” (p. 141), „Împăratul
descălecă, veni repede să-i sărute mâna.” (p. 166), „Îl scuipau uşor în umbră ca pe un
demon…” (p. 186), „Luminate doamne, zise el, dobitoacele acestea ne vor purta bine, precât
nădăjduiesc.” (p. 198), „Am să-ţi împărtăşesc o taină, părinte, zise Breb, urmând a-l privi
stăruitor.” (p. 179), „Breb se opri în partea cealaltă, la picioare, ca să poată privi drept pe zeiţa
adormită.” (p. 183 „Slujitorul clăti nedumerit din cap.”(p. 175), etc.
Comparativul de superioritate al adverbelor din acest roman este realizat după tiparul
comun: mai + adverb: „căci progresul necontenit al inteligenţei şi raţionamentului a sleit acele
aptitudini care legau pe om mai strâns de stihii.” (p. 10), „Tu […] poţi îndura mai bine
asprimile vieţii de rând;” (p. 25), „Dar vei porunci căpitanului de corabie să nu te ducă mai
departe decât Propontida.” (p. 26), „Intrând în vălmăşagul ei, astfel vei cunoaşte acea lume
mai bine.” (p. 27), „Ca să călătoreşti mai lesne, leapădă-ţi straiele şi te schimbă după obiceiul
locurilor…” (p. 28), „Era mai bine în împărăţia cea veche. Neavând icoane, creştinii îşi înălţau
ochii mai sus, pe urmă şi-i coborau cătră cel sărman.” (p. 71), „Străinul înţelegea însă mai
bine care-i răspunsul…” (p. 73), „Îşi puse mâna […] la ochi ca să vadă mai bine…” (p. 82),
„Aş putea să aflu, domnule, cu o clipă mai curând numele acestui prietin?” (p. 83), „…îşi
întoarse ochii spre străin, ca să-l vadă şi să-l înţeleagă mai bine…” (p. 84), „Asta preţuieşte
mai mult.” (p. 86), „Străinul înţelegea că bătrânul comunică astfel în toate zilele cu
Dumnezeu, bucurându-se de toate ca florile, ca paserile şi ca toate gângăniile pământului, care
cunosc pe Dumnezeu mai de aproape şi mai adânc decât noi.” (p. 89), „Ea se apropie mai
mult de dânsul.” (p. 95), „Ar fi vrut să cetească mai bine între vorbele cuviosului Platon, ca să
înţeleagă dacă nu cumva mai degrabă se apropie ceea ce sfinţia sa cerea să se îndepărteze.”
(p. 105), „Alexie îşi caută cale, ca să se strecoare mai repede…” (p. 106), „…unde hotărăşte
Dumnezeu, judecata înţelepţilor stă mai prejos decât a lui Santabarenos.” (p. 113), „…
slujitorii şi robii noştri se îndeletnicesc mai mult cu somn şi cu mâncare.” (p. 115), „Ar fi fost
mai bine să nu mi se poruncească asemenea osândă.” (p. 122), „Această rânduială […] cei
aleşi o cunosc mai de mult.” (p. 123), „Mai bine aş fi rămas în nefiinţă; ori mai bine aş fi murit
înainte de a afla toate acestea.” (p. 136), „…tu îţi înţelegi mai bine destinul şi nu te abaţi din
calea vieţii tale.” (p. 162), „Era un cal alb […] bătând din când în când mai tare uliţa cu
copitele…” (p. 163), „…mă pot întoarce mai curând.” (p. 167), „Pentru asta îmi prieşte mai
bine la Elefterion.” (p. 168), „Mai tare răcneau ologii…” (p. 181), „Eu zic că tot mai bine-i să
caut o munteancă.” (p. 200), „Astăzi să coborâţi oile mai devreme.”(p. 201), „Deşi are numai

114
un ochi, vede mai bine decât mulţi alţii cărarea cea dreaptă a lui Dumnezeu.” (p. 67), „Mai
bine este să săvârşim porunca Prea Curatei…” (p. 43). În următorul exemplu se regăseşte
intensitatea progresivă crescândă: „Despina dobândise tot mai mult încredinţarea că
îndeplineşte o hotărâre neclintită a lui Dumnezeu.” (p. 54).
Figură a analogiei, alături de metaforă, cu care are permanent tangenţe, comparaţia se
defineşte, în esenţă, prin caracteristicile sale formale şi semantice.
În virtutea termenilor specifici, semantismul comparaţiei este dat de relaţiile semantice
care intervin la nivelul figurii ca unitate în sine şi, pe un plan mai general, ca proiecţie a ei în
reţeaua semantică a textului.
Distincţia marchează, în principiu, două ipostaze-tip ale comparaţiei: comparaţia în
calitate de constituent distinct, detaşabil de context, în care raporturile apar ca reflex al
corelării sintaxei semice proprii componentelor, cu sau fără compatibilitate semică faţă de
mediant, şi comparaţia ca entitate al cărei statut semantic nu se poate contura în afara unor
selecţii semice prin prisma semnificaţiei contextului imediat sau a celei globale a textului,
selecţie cu rolul de a orienta semantismul componentelor metaforice (comparantul şi,
îndeosebi, comparatul).
Aproape în nici un text noţiunile nu se prezintă în mod izolat; din punct de vedere
semantic există totdeauna un contact intim între cuvintele care evocă pe rând o serie de noţiuni
şi legăturile dintre ele. Nici ceea ce numim interiorizare a imaginilor n-ar fi posibilă fără astfel
de contacte intime. Tot ideea de contact semantic explică posibilitatea de a stabili unele
asocieri între noţiunile asemănătoare sau cel puţin comparabile; din această necesitate derivă
comparaţia ca trop ori ca figură stilistică de ordin lexical.
În formula sa obişnuită şi ca element constitutiv al unui text literar, comparaţia
evidenţiază în structura ei semantică relaţii distincte, motivate la nivelul restrâns al acesteia
sau / şi la nivelul contextului imediat sau chiar al întregului text.
Regimul raporturilor semantice este reflectat de gradul de independenţă
corespunzătoare a principalelor sale componente, de valenţele semice saturate sau nu, în
limitele figurii.
În romanul lui Sadoveanu, Creanga de aur, comparativul de egalitate al adverbului şi
unele superlative absolute sunt sugerate de o serie de comparaţii dintre cele mai frumoase şi
mai ingenioase şi care poartă amprenta originalităţii scriitorului: „În unele după-amiezi […]
găsise vreme să stea de vorbă […] cu zarafii care pândeau ca păianjenii în umbra bolţilor lor.”

115
(p. 31), „Întorcându-se, Constantin găsi înainte-i pe Teodota. Veni cătră ea cu ochii aprinşi, o
cuprinse în tăcere. Ea i se alipi numaidecât, încovoindu-se ca o iederă.” (p. 169), „Apa
nourilor se prăvăli ca o cascadă de sub bătălia de tunete.” (p. 116), „Această lumină şi această
dragoste erau aşa de vădite în omul cel străin, încât bătrânul egumen Platon trebui să lepede de
la sine orişice fel de îndoială, cufundându-se în plăcerea unei asemenea tovărăşii ca în însăşi
lumina care-i împresura.” (p. 49), „Orgiile, vicleniile şi lupanarele rodeau lumea ca o
lepră…” (p. 51), „…măria sa gustă dulceaţa puterii ca pe o miere…” (p. 54), „Simbria stă în
fapta noastră, ca pulberea rodului în floare.” (p. 80), „Străinul înţelegea că bătrânul comunică
astfel în toate zilele cu Dumnezeu, bucurându-se de toate ca florile, ca paserile şi ca toate
gângăniile pământului…” (p. 89), „Kesarion o privi lung ca şi cum o vedea întâia oară…” (p.
95), „Stavrikie le cerceta pe rând c-un ochi rece, ca pe o marfă de preţ.” (p. 99). Chiar dacă
adverbul propriu-zis lipseşte în majoritatea exemplelor date, el poate fi dedus din context. De
exemplu, din comparaţia: „La întrebarea care scurmă în mine ca un vierme, ştiu că nu este
răspuns.” (p. 179) înţelegem că întrebarea „ scurmă neîncetat, la fel ca un vierme” sau „O,
Teodota, oftă Constantin ca după o silinţă trudnică…” (p. 169), adică „oftă foarte tare,
adânc”. Aceeaşi situaţie o avem şi în exemplele următoare: „Soarele se arătă şi puhoaiele
porniră în salturi la vale, ca nişte harmasari de spumă.” (p. 202), „…cerceii şi pietrele
cununei s-au clătit sclipind ca nişte ochi ai tainelor pământului.” (p. 105), „iar zvonurile se
îmblânzeau de depărtare şi ajungeau într-acel ostrov de linişte ca şi cum ar fi picurat din cer.”
(p. 112), „De sute de ani stă această împărăţie ca o comoară scumpă, pe care o împresură din
patru zări lotri prădalnici.” (p. 64), „…colţul de iarbă răsare fin ca şi vârful lui crai-nou.” (p.
12), „Mâni dimineaţă îi vor sta în preajmă cerşetorii ca muştele.” (p. 77), „Monahii lui
Zalmoxis trecură spre zidul brădetului, intrară ca pe sub coloane şi pătrunseră în poiană…”
(p. 20), „Se strecurară în peşteră, ca şi cum ar fi vrut să dea de veste.” (p. 20), „Dar asupra
săbioarei lui era o armă înfricoşată care-l putea ajunge dintr-un salt. Era asupra lui ca un
vultan al primejdiei de moarte.” (p. 71), „Însă un varang, când are intrată ca un cui o hotărâre
în tidva lui, nu trebuie să se mai mire de nimic…” (p. 153), „Ciocănitori mari dădeau semnale
cătră locurile de sus, duruind cu clonţul în trunchiuri scorburoase, ca şi cum ar fi primit
anume porunci pentru asta.” (p. 17), „Se miră de florile de brânduşe ca şi cum nu le-ar mai fi
văzut niciodată…” (p. 18), „şi enigma lui kir Dighenis a pierit ca rânduneaua care fulgerase
o clipă prin lumina ochilor săi spre ostrovul înflorit de aproape.” (p. 61), adică a dispărut
„foarte repede”, „…adevărul […] se pierduse ca şi cum n-ar fi fost niciodată.” (p. 61), „Între

116
vârtejuri de zloată am ajuns până la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de sub
piatră zbătându-se ca viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte…” (p. 8), „Domnul
Dumnezeu vrea să-l încerce ca pe Iov.” (p. 80), „Într-o clipire şi ca într-o oglindă, bătrâna îşi
văzu frumuseţea strălucită a tinereţii, când sta sub cer şi în veşnicie ca o zeiţă.” (p. 90), „ Păru
a trece o înfiorare prin grădini, ca şi cum fantomele împărăteşti ale acelor palate, kezarii fără
limbi, ori fără capete, ori schilavi de picioare şi mâni, ori cei răsuciţi de venin, se înturnau la
locul deliciilor desfrâului şi sudorilor morţii.” (p. 102), „alungat din peşteră, tunetul foii de
aramă lovită de ciocan de lemn zbucni în poiană ca o ploaie de sonuri fine.” (p. 21).
Întâlnim în acest roman şi numeroase exemple în care gradul superlativ absolut al
adverbului este realizat cu ajutorul adverbului foarte şi a altor adverbe sinonime cu acesta:
„Domnu Stamatin […] se uita foarte de aproape şi atent prin ochelarii lui…” (p. 5), „În acel
răstimp al gândurilor lui, monahul auzi foarte departe, în fundul văilor unde stătuse în popas,
chiotul slujitorilor, care rămăseseră cu caii în preajma focului, la colibe.” (p. 18), „Poporului
de rând îi plăcea foarte să vadă astfel pe prorocul său şi să se veselească, după aceea, cu
mâncăruri şi vinuri.” (p. 20). Se subînţelege că „îi plăcea foarte mult”, „Eu socot […] că nu
trebuie să te grăbeşti prea tare către Nikeea…” (p. 48), „…doresc prea mult ca ceea ce îţi
dăruiesc eu cu dragoste, domnia ta să nu vinzi orăşenilor de la Panaghia.” (p. 60), „Îi strânsese
prea tare mâna…” (p. 107), „Mi-a dat prea puţin, căci păcătoşii cerşetori l-au istovit înaintea
mea.” (p. 120), „Ştii totuşi prea bine, mamă, că nu se poate întoarce decât după altă poruncă.”
(p. 168), „Copile şi primăveri […] nu plângeţi prea tare, ca să nu vă întunecaţi frumuseţile.”
(p. 185), „…slăvita Împărăteasă Irina s-a mâhnit prea mult.” (p. 194), „Dar grecoaicele
grăiesc prea mult.” (p. 199), „Constantin nu se miră prea mult auzind pe stăpânul său că
vorbeşte cu ele [cu păsările şi cu veveriţele].” (p. 200).
Destul de, folosit în special în vorbirea populară şi familiară, a ajuns să nu mai indice o
cantitate nedefinită, ci să se constituie în marcă pentru superlativul absolut pozitiv:
„Neamurile acestui pământ sunt cuviincioase însă şi foarte iubeţe pentru tot felul de desfătări,
şi învăţăturile sfinte ale bătrânului din munte le ascultau cu evlavie, uitându-le pe urmă destul
de uşor.” (p. 20), adică „foarte uşor”. „Călătorii umblară destul de bine împotriva vântului
până la amiază.” (p. 201).
Alte exemple de adverbe la superlativ absolut sunt: „Îţi doresc să stai cât mai aproape
în umbra acestui tânăr…” (p. 121), „primeşte darurile noastre pentru Hiperaghia: să se
milostivească a plini dorinţa noastră cât mai curând.” (p. 43). Acest grad de comparaţie

117
cunoaşte realizări şi la nivelul frazei: „Marele postelnic se întoarse cătră prea sfinţitul Platon,
plecându-se spre el până ce nasurile lor se atinseră.” (p. 98), adică „aplecându-se foarte
mult”. „Într-o clipă, amândoi se mistuiră în desimea dumbrăvii…” (p. 73).
Aşadar textul literar îşi defineşte identitatea şi finalitatea cognitivă, comunicativă,
estetică prin modul specific de convergenţă a dimensiunilor lui: fonetico-fonologică, lexical-
semantică, morfosintactică, stilistică.
În investigarea textului literar trebuie avut în vedere că acesta (ca orice text lingvistic)
poartă amprenta emiţătorului şi a coordonatelor principale (timp, spaţiu, cultură) ale situaţiei
de comunicare, toate acestea reflectate şi în titlu privit ca onomatext.
Modalitatea artistică din Creanga de aur şi din alte opere târzii ale lui Sadoveanu,
indică o despărţire de caracterul prozei sub semnul căreia scriitorul a debutat. Şi dacă există o
continuitate, aceasta ar consta în: reluarea unor motive (teme, situaţii, personaje, locuri etc.)
din primele naraţiuni; rescrierea integrală a câtorva cărţi şi inspiraţia din carte. În toate trei
cazurile e vorba de o detaşare de spiritul literaturii din prima epocă, şi de apariţia treptată a
unui alt spirit. Formula livrescă a acestor opere este, întreagă, în acest nou spirit. O profesie de
credinţă indirectă găsim chiar în Creanga de aur în cuvintele lui Stamatin: „Acest mag
practică, în epoca regilor daci, după o rânduială antică de la Memfis, grafia sacră a
cunoaşterilor spirituale. Hieroglifele, cum ştiţi, cuprindeau un principiu de înţelegere
universală a noţiunilor, înfăţişând pe iniţiaţi într-o limbă mută. Alfabetul dumneavoastră de
astăzi, ca şi limba vulgară, stă mai mult în slujba instinctelor.” (p. 10).
Alfabetul corespunzând literaturii de la început, hieroglifele formează limbajul aceleia
livreşti. Prozatorul preferă limba nobilă a unei tradiţii cărturăreşti; oralităţii populare, o cultură
scrisă. Originea livrescului trebuie pusă în legătură cu o „Utopie a Cărţii” de care vorbeşte
Nicolae Manolescu în cartea sa Mihail Sadoveanu sau Utopia cărţii. El afirmă: „Lumea şi
Cartea stau mereu faţă-n faţă; iar raportul lor constituie preocuparea cea mai profundă a
ultimelor opere sadoveniene. Cartea frumoasă triumfă asupra unei Lumi urâte. Universul
imaginar al literaturii este peştera sacră în care scriitorul se închide, ca şi Breb, ultim
Decheneu al unei arte senine şi înălţătoare moral. E vorba deci de o utopie a cărţii. […]
Creanga de aur e o metaforă pentru o anume lume, nicidecum imaginea ei directă.”24
Dar nu e pur şi simplu vorba de o cultură scrisă, ci şi de o cultură a scrisului. O anume
conştiinţă artistică se naşte din căutările prozatorului, un stil care nu mai este acela nemijlocit
24
Nicolae Manolescu, Mihail Sadoveanu sau Utopia cărţii, Editura Institutului cultural român, Bucureşti, 2005,
p.228

118
 al vieţii, dar în care viaţa reapare ca icoana lumii în semnele filosofilor. Aceasta separă pe
Sadoveanu tânăr, visând o epopee naturalistă a satului, de Sadoveanu bătrân, devenit un poet
şi un filosof. Ca la Natanoil sau Breb se produce la el o retragere din lume în contemplaţie.

BIBLIOGRAFIE

1. Adamek, Diana, Nivele ale limbajului în Creanga de aur în Tribuna, 2, nr. 45, 1990;
2. Bratu, Savin, Ipoteze şi ipostaze, Editura Minerva, Bucureşti, 1973;
3. Cerchez, Matei & Ionescu, Cristina, Gramatică şi stilistică, Editura All, Bucureşti, 1997;
4. Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu Fascinaţia tiparelor originare, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1981;
5. Câmpeanu, Eugen, Stilistica limbii române Morfologia, Editura Quo Vadis, Cluj-Napoca, 1997;
6. Câmpeanu, Eugen, Contribuţii la stilistica gradelor de comparaţie în Cercetări de lingvistică,
XI, 1966, nr. 1, p. 77 – 89;
7. Coteanu, Ion, Gramatică, Stilistică, Compoziţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990;
8. Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Editura Garamond, Bucureşti, 1993;
9. Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1973;

119
 10. Creţu, Ecaterina, Stilistica textului literar, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2006;
11. Diaconescu, Ioana, Substantivarea adjectivului în limba română în Studii şi materiale
privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. III;
12. Dimitriu, Corneliu, Compendiu de gramatică românească modernă clasică, Casa Editorială
Demiurg, Iaşi, 2004;
13. Galdi, Ladislau, Introducere în stilistica literară a limbii române; Editura Academiei române,
Bucureşti, 2005, vol. I;
14. Iacob, Niculina, Morfologia limbii române, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava,
2006;
15. Iordan, Iorgu, Limbă română contemporană, Manual pentru Instituţiile de învăţământ
superior, Ministerul Învăţământului, Bucureşti, 1954;
16. Iordan, Iorgu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967;
17. Iordan, Iorgu, Observaţii asupra limbii lui Mihail Sadoveanu în „Studii şi articole închinate
lui Mihail Sadoveanu”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1952;
18. Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975;
19. Iordan, Iorgu &Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1978;
20. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
21. *** Limbă română contemporană, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974,
coordonator Coteanu, Ion;
22. Lovinescu, Vasile, Creangă şi Creanga de aur, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989;
23. Manolescu, Nicolae, Mihail Sadoveanu sau Utopia cărţii, Editura Institutului cultural român,
Bucureşti, 2005;
24.Moldovan, Victoria, Lexicul poetic sadovenian, Presa Universitară Clujeană, 1999;
25. Munteanu, Ştefan, Introducere în stilistica operei literare, Editura de Vest, Timişoara, 1995;
26. Munteanu, Ştefan, Stil şi e4xpresivitate poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;
27. Mureşan, Adriana-Ana, Sensul iniţierii în Creanga de aur, Editura Didactic Pres, 2005;
28. Mureşanu Ionescu, Marina, Literatura un discurs mediat, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”,
Iaşi, 1996;
29. Negomireanu, Doina, Relaţii semantice în structura comparaţiei în Limba română, Editura
Academiei Române, nr. 5-6, 1990;

120
 30. Nicolescu, Aurel, Analize gramaticale şi stilistice, Editura Albatros, Bucureşti, 1981;
31. Popescu-Marin, Magdalena, Studii de gramatică, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1961;
32. Sadoveanu, Mihail, Creanga de aur, Editura Minerva, Bucureşti, 1976;
33. Slave, elena, Metaforele limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986;
34. Ursache, Petru, Sadovenizând…sadovenizând, Editura Junimea, Iaşi, 1984;
35. Vianu Tudor, Arta prozatorilor români, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966;
36. Vianu, Tudor, De la Varlaam la Sadoveanu, Studii despre limba şi stilul scriitorilor, Editura
de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1958;
37. Vianu, Tudor, Despre stil şi artă literară, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965.

121