Harta

Mai întâi să vă arăt cu bățul

Cele trei părți de apă
Care se văd foarte bine
în oasele și țesuturile mele:
Apa e desenată cu albastru.

Apoi cei doi ochi,

Stelele mele de mare.

Partea cea mai uscată,

Fruntea,
Continuă să se formeze zilnic
Prin încrețirea
Scoarței pământului.

Insula aceasta de foc e inima,

Locuița dacă nu mă înșel.

Dacă văd un drum
Mă gândesc că acolo trebuia să fie
Picioarele mele,
Altfel drumul meu n-ar avea niciun rost.

Dacă văd marea

Mă gândesc că acolo ar trebui să-mi fie
Sufletul, altfel marmora ei
N-ar face valuri.

Mai există desigur

Și alte pete albe
Pe trupul meu,
Cum ar fi gândurile și întâmplările mele
De mâine.

Cu simțurile,
Cele cinci continente
Descriu zilnic doua mișcări:
O mișcare de rotație în jurul soarelui
Și una de revoluție
în jurul morții.

Cam aceasta este harta pământului meu

Care va mai sta o vreme desfășurată
în fața voastră.
Poezia "Harta" este o parabola descifrata cu ochiul unui alchimist, care percepe esenta
lucrurilor altfel decat mintea umana, intr-o proiectie cosmica. Trupul omenesc este o
harta coerenta, stravezie, comparabila, prin termeni geografici semnificativi, cu un
planiglob:

"Mai intai sa va arat cu batul

Cele trei parti de apa
Care se vad foarte bine
in oasele si tesuturile mele:
Apa e desenata cu albastru."

Proiectia trupului uman la scara cosmica, printr-o imagistica alegorica, la fel ca in

hartile savantilor Evului Mediu, ii dau acestuia dimensiuni renascentiste, universale:

"Apoi cei doi ochi,

Stelele mele de mare.

Partea cea mai uscata,

Fruntea,
Continua sa se formeze zilnic
Prin incretirea
Scoartei pamantului."

Fruntea, batrana, semn al intelepciunii, pornind dintr-o descendenta telurica, devine un

simbol al lumii eterne, celeste.

Inima constituie punctul central de combustie a vietii, celelalte parti ale corpului fiind
invaluite in misterul departarilor creat de drumurile nesfarsite ale vietii si de infinitele,
marmoreenele valuri ale marii, metafora a marii treceri:

"Insula aceasta de foc e inima,

Locuita daca nu ma insel.

Daca vad un drum
Ma gandesc ca acolo trebuia sa fie
Picioarele mele,
Altfel drumul meu n-ar avea nici un rost.

Daca vad marea

Ma gandesc ca acolo ar trebui sa-mi fie
Sufletul, altfel marmora ei
N-ar face valuri."

Singurele pete albe in aceasta mare de contradictii sunt cele ale destinului, niciodata pe
deplin revelat, pentru ca fiinta umana se invarte perpetuu in jurul unei axe cosmice,
intr-un dublu sistem de referinta, penduland intre lumina solara, energie a vietii si
intunericul nefiintei:
"Mai exista desigur
Si alte pete albe
Pe trupul meu,
Cum ar fi gandurile si intamplarile mele
De maine.

Cu simturile,
Cele cinci continente
Descriu zilnic doua miscari:
O miscare de rotatie in jurul soarelui
Si una de revolutie
in jurul mortii."

Harta trupului uman, comparabila cu aceea a pamantului, este sustinuta de fortele

energetice consumabile intr-un timp scurt:

"Cam aceasta este harta pamantului meu

Care va mai sta o vreme desfasurata
in fata voastra."