Alfabetul latin.

Scrierea şi pronunţia în limba latină

Etruscii

Etruscii au fost un popor cu o cultură superioară celei a populaţiilor trăitoare în Peninsula Italică.
Originea etruscilor este încă în discuţie (autohtonă, central-europeană sau orientală). De mai mare credit
se bucură ipoteza că etruscii au venit din Orientul Apropiat, pe Marea Mediterană, lăsându-şi urmele
prin insulele greceşti, şi apoi îndreptându-se spre coasta vestică a Italiei, la nord de Latium. Aici,
începând cu sec. IX a. Chr., s-au stabilit într-o regiune numită astăzi Toscana (şi, mai larg, Etruria),
unde au întemeiat cetăţi înfloritoare, cultura lor înfluenţând mult celelalte populaţii italice, inclusiv pe
latini.
Dar influenţa etruscilor a fost şi de natură politică. În secolele VII-VI a. Chr., Liga celor 12 oraşe etrusce
controla o mare parte din peninsulă, inclusiv Latium. Ultimii trei din cei şapte regi ai Romei au fost de
origine etruscă. După alungarea celui din urmă, Tarquinius Superbus, şi instaurarea republicii (509 a.
Chr.), Roma a purtat multă vreme războaie cu oraşele etrusce, supunându-le pe rând, etruscii sfârşind
prin a fi asimilaţi în sec. IV a. Chr.
Limba etruscilor, care nu avea origine indo-europeană, a dispărut. Au rămas relativ puţine texte,
majoritatea inscripţii, care nu au fost descifrate în totalitate, limba etruscă rămânând încă un mister.
Alfabetul folosit de etrusci a fost luat de aceştia de la grecii din coloniile de pe ţărmurile Italiei, cel mai
probabil din Cume (Cumae). Cel mai vechi text etrusc cunoscut este din sec. VII a. Chr.
În perioada de dominaţie asupra Romei, latinii au început să folosească alfabetul etrusc pentru a scrie în
limba lor, astfel că în sec. VI a. Chr. apar primele texte în limba latină.
Evident, a existat o evoluţie a numărului şi a formei literelor, începând cu alfabetul fenician (aflat la
origine), continuând cu variantele greceşti, cu alfabetul etrusc şi sfârşind cu cel latin.

Alfabetul latin

La început (sec. VI a. Chr.), alfabetul latin avea 20 de litere:

A, B, C. D, E, F, H, I, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, V, X.

Litera C se folosea iniţial pentru notarea a două sunete: consoanele [c] şi [g]. Pe măsură ce limba a
evoluat, apărând învăţământul, gramaticile şi literatura latină, s-a simţit nevoia de a deosebi în scris cele
două consoane. Astfel, în sec. IV a. Chr., apare litera G, obţinută printr-o uşoară modificare a lui C.
Dar romanii, respectând tradiţia şi pe strămoşi, vor continua să scrie două nume proprii folosind vechea
grafie, cu C: Caius şi Cnaeus (var. Cneus/Cneius), care trebuie pronunţate Gaius, respectiv Gnaeus).

În secolele următoare romanii îşi vor extinde influenţa şi stăpânirea nu doar asupra întregii peninsule, ci
şi asupra Greciei a cărei cultură le fusese deja cunoscută prin intermediul numeroaselor colonii greceşti
de pe ţărmurile Italiei şi ale Siciliei (Graecia Magna). Romanii au tradus în latină operele literare şi
filosofice graceşti, acestea servindu-le ca model în procesul de dezvoltare a propriei culturi. Chiar
mitologia greacă a fost însuşită de către romani, creându-se un echivalent între zeii autohtoni şi cei ai
grecilor. Mai trebuie menţionat că o mare parte dintre romani (şi nu doar cei cu şcoală) cunoşteau limba
greacă.

În aceste condiţii, în sec. II a. Chr., romanii au împrumutat - de această dată direct de la greci - încă două
litere: Y şi Z, folosite pentru scrierea unor cuvinte greceşti. Cu acestea, alfabetul latin a ajuns să numere
23 de litere.

Romanii scriau iniţial numai cu majuscule, fără spaţiu între cuvinte (o scriere continuă), fără semne de
punctuaţie sau diacritice. În şcoală, pentru uşurarea înţelegerii, se foloseşte punctuaţia limbii române de
astăzi. De asemenea se folosesc câteva semne diacritice ajutătoare.
1
Literele V şi I în alfabetul clasic latin

Numim clasică perioada de maximă înflorire a culturii romane, care coincide şi cu apogeul puterii
politice a Imperiului Roman: secolele I a. Chr.-I p. Chr.

Alfabetul latin clasic nu conţinea literele U şi J.

Literele V şi I notau însă două tipuri de sunete.

Litera V nota vocala [u] ca în cuvântul LVPVS (lup), dar şi semivocala [u], numită şi u consoană, ca în
VACCA (vacă - pronunţat [uaca]) sau VENTVS (vânt - pronunţat [uentus]). Acest ultim sunet, în latina
vorbită şi apoi în limbile romanice, va ajunge să fie rostit [v]. Litera V va continua să reprezinte atât
vocala [u] cât şi consoana [v], până în sec. XIV-XV când, pentru vocală, se introduce litera U.

În manualele noastre, pentru uşurarea înţelegerii textului, se face o concesie, acceptându-se folosirea
literei U şi pronunţarea consoanei [v], ca în cuvintele vacă sau vânt.

Litera I nota vocala [i] ca în cuvântul FILIVS, dar şi semivocala [i], numită şi i consoană, ca în IOCVS
(joc) sau IVDICARE (a judeca). Acest ultim sunet, în latina vorbită şi, mai tîrziu, în unele limbi
romanice, va ajunge să fie rostit [j]. Litera I va continua să reprezinte atât vocala [i] cât şi consoana [j],
până în sec. XIV-XV când, pentru consoană, se introduce litera J.

În latina savantă a secolelor XV-XVII se folosea deci litera J, care corespundea şi pronunţiei reale din
unele limbi contemporane. Aceasta explică forma unor neologisme ca justiţie sau Jupiter, existente în
limba română (latineşti la origine, dar preluate prin intermediul limbii franceze).

Însă în şcoala românească de latină nu se permite folosirea literei J, nici rostirea consoanei [j], inexistente
în latina clasică. Deci iocus, iudicare, iustitia sau Iupiter se vor citi cu [i]. Aceeaşi pronunţie se recomandă
şi pentru variantele cu J din alte texte (justitia).

Pronunţia în limba latină

În general, cuvintele limbii latine se pronunţă aşa cum se scriu, cu câteva excepţii prezentate mai jos.
Trebuie menţionat însă că, în tradiţia diverselor şcoli de latină, pronunţia diferă, permiţându-se rostirea
unor sunete sau grupuri de sunete într-un mod mai apropiat de specificul limbii respective.
De aceea, pentru a reliza o unificare a pronunţării cuvintelor latineşti, specialiştii au propus o variantă -
latina restituta (redată, reconstituită) - mai apropiată de rostirea reală din perioada clasică.

Deocamdată programa de limba latină din ţara noastră nu impune latina restituta, iar manualele
recomandă încă modul tradiţional de pronunţie. Dar, pe lângă acesta, voi oferi şi varianta latinei
restituta, pentru informare (şi eventual, o utilizare ulterioară).

Litera/ Se scrie Se pronunţă

Grupul de litere În tradiţia şcolii româneşti În latina restituta
h este puternic homo, humerus homo, humerus (cu h slab) omo, umerus
aspirat
Diftongii (cu roşu, aurum, laudo, Aurelius au-rum, lau-do, Au-re-li- au-rum, lau-do, Au-re-li-us
vocala) heu (interj.), Europa us eu, Eu-ro-pa
au, eu, ei, ui hei (interj.) heu, Eu-ro-pa (Atenţie la ei
huic (acestuia), cui (cui, despărţirea în silabe!), hei uic, cui, ui
căruia), hui (interj.) huic, cui, hui
ae, oe caelum, aedilis, Caesar, celum, edilis, Cesar, cailum, aidilis, Caisar,
(scrise şi æ, œ) poena pena poina
 2

Litera/ Se scrie Se pronunţă

Grupul de litere În tradiţia şcolii româneşti În latina restituta
ae, oe (vocale în aer, poeta a-er, po-eta a-er, po-eta
hiat, în cuvintele În manuale sau texte putem fi
aer, poeta şi în atenţionaţi de tremă: aër,
derivatele lor) poëta
s se pronunţă ca casa, fusus casa, fusus casa, fusus
atare şi între
vocale
Consoanele terra, stella, gallina, tera, stela, galina, mama, tera, stela, galina, mama,
duble se pronunţă mamma, mappa (Se mapa mapa
ca cele simple despart: ter-ra, stel-la,
gal-li-na, mam-ma, map-
pa)
ch (h nu se charta, chorus carta, corus carta, corus
th pronunţă) athleta, thema, thorax atleta, tema torax atleta, tema torax
ph phantasia, philosophus fantasia, filosofus fantasia, filosofus

y symbolus, zephyrus simbolus, zefirus simbolus, zefirus

ce, ci cena, circus, Cicero cena, circus, Cicero [k'ena], [k'ircus], [k'ik'ero]
ge, gi gener, regina gener, regina [g'ener], [reg'ina]
qu + vocală aqua, aquila, Quintus acva, acvila, Cvintus acua, acuila, Cuintus

ngu + vocală lingua, sanguis lingva, sangvis lingua, sanguis

ti + vocală ratio, tertius raţio, terţius ratio, tertius

Dar după s, x, t Ostia, mixtio, Bruttium Ostia, mixtio, Brutium Ostia, mixtio, Brutium

Accentul în limba latină

Cantitatea vocalelor

În limba latină există două tipuri de vocale:

- lungi (ā, ē, ī, ō, ū);
- scurte (ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ).
Semnele diacritice care le deosebesc sunt folosite în manuale, în dicţionare şi, mai rar, în textele autorilor
latini pentru a îndruma pronunţia şi a evita confuziile. Evident, ele nu existau în vremea romanilor.

Vocalele scurte sunt tot vocale şi nu trebuie confundate cu semivocalele. Ele se pot rosti singure şi
formează silabă. Dar romanii le pronunţau cu o durată mai scurtă decât pe cele lungi. Cantitatea
vocalelor era importantă pentru romani. Putea deosebi forme cazuale sau chiar cuvinte omografe (cu
acceaşi formă în scris). De ex., pŏpŭlus = popor; pōpŭlus = plop; lĕvis - uşor; lēvis - neted.

Vocalele pot fi lungi sau scurte de la natură sau prin poziţie.

Vocalele lungi sau scurte de la natură erau recunoscute ca atare de vorbitori. Aceştia învăţau să le
pronunţe cu durata corespunzătoare odată cu învăţarea limbii latine de la părinţi sau, mai târziu, în
şcoală. Noi nu le putem deosebi, dar multe dicţionare indică, pentru fiecare cuvânt, cantitatea acestor
vocale.
Vocalele lungi sau scurte prin poziţie pot fi recunoscute uşor de noi, în două situaţii.
3
a) O vocală este lungă atunci când este urmată de minimum două consoane diferite sau de o consoană
dublă. Ex.: pavimēntum, hōrribilis. X este considerat consoană dublă: ēxēmplum.

b) O vocală este scurtă când se află înaintea altei vocale. Ex.: filĭus, Dacĭa.

c) Diftongii sunt lungi, fiind alcătuiţi din două sunete (o vocală şi o semivocală), chiar dacă vocala
diftongului este scurtă.

Regula accentului

În limba latină, ca şi în limba română, numai vocalele pot fi accentuate. Pentru a pronunţa corect
cuvintele, trebuie să recunoaştem silaba accentuată, după regula de mai jos.

a) În cuvintele latineşti din două sau mai multe silabe, accentul nu cade niciodată pe ultima silabă (pe
vocala ultimei silabe).
Rezultă că în cuvintele din două silabe, accentul va cădea numai pe prima silabă, indiferent de cantitatea
vocalei pe care o conţine: vēn-tus, ă-mor

b) În cuvintele alcătuite din trei sau mai multe silabe, de regulă accentul cade pe penultima silabă, cu
condiţia ca aceasta să fie lungă (să conţină o vocală lungă sau un diftong). Ex.: di-vēr-sus, ma-gīs-ter,
La-cae-na, a-moe-nus.

c) Dacă penultima silabă este scurtă (conţine o vocală scurtă), accentul cade pe antepenultima silabă,
indiferent de cantitatea vocalei pe care o conţine. Ex.: fi-lĭ-us, Da-cĭ-a, gra-tu-la-tĭ-o.

Vocalele lungi sau scurte de la natură pot fi identificate doar cu ajutorul dicţionarului şi al unei gramatici a
limbii latine.
4