Holocaust

Marturii din infern

Irina Berenstein (86 de ani) şi-a văzut părinţii, bunicii şi şapte fraţi intrând pe uşa
camerei de gazare . Fiică a unui bijutier, Irina Berenstein, născută Aron, originară din Alba Iulia,
a fost deportată la vârsta de 20 de ani, în martie 1944. A scăpat ca prin minune şi acum trăieşte în
Brăila.
La 86 de ani, Irina, fostă croitoreasă de lux, deapănă amintiri pe care şi coala de hârtie le suportă cu
greu. Şi-a văzut bunicii, părinţii-tatăl şi femeia care era cu el- şi o parte dintre fraţi duşi la crematorii.
11 oameni dragi şi-a pierdut în lagărul de la Auschwitz, între care şi şase fraţi, cu vârste între 10 şi 17
ani. „Tatăl meu, bijutier iscusit-de fapt, am fost o familie de bijutieri-, avea o prăvălie în Alba Iulia.
Pe când aveam 5 ani, am rămas orfană de mamă. M-a luat la el fratele mai mare, Eugen, care era tot
bijutier, dar la Cluj-Napoca. După ce Ardealul a fost ocupat, au început şi persecuţiile. Ne-au obligat
să purtăm steaua galbenă-«Steaua lui David» -, apoi au început să-i adune pe băieţii care erau bănuiţi
că ar fi comunişti", povesteşte Irina Berenstein.

La început, prin 1940-1941, deportau mai mult băieţi

şi fete sau oponenţi ai guvernului. Unii chiar se
ofereau voluntari să plece, pentru că li se spunea că
merg „la muncă", mai spune femeia. În 1944, însă, i-
au adunat pe aproape toţi evreii din Cluj-copii, tineri
şi bătrâni, bărbaţi şi femei-şi i-au urcat în vagoane de
marfă.

BUNICII, PREA BĂTRÂNI

Irina s-a aflat într-unul dintre primele transporturi de evrei clujeni. „La 5 martie 1944 am împlinit 20
de ani. La o lună, ne-au adunat pe toţi evreii din Cluj şi ne-au dus la «Cărămidărie». Am fost luată cu
forţa, împreună cu fratele şi cumnata mea. Ne-au spus că mergem la muncă, dar ne-au dus la
Auschwitz. Pe bunicii mei, Roza şi Adolf Şlezinger, evrei din Bistriţa, nici nu i-au mai băgat în lagăr,
că erau prea bătrâni, i-au dus direct la crematorii", îşi aminteşte supravieţuitoarea. Apoi, au fost aduşi,
povesteşte ea, şi ceilalţi membri ai familiei, tatăl, femeia cu care se recăsătorise şi încă şase fraţi mai
mici. Doar o soră, Anna, a scăpat. Se măritase de ceva vreme cu un ucenic de prin Brăila, îşi luase
nume românesc şi aşa a supravieţuit.
A stat la Auschwitz până la sfârşitul lui septembrie 1944, la marginea lagărului, într-o baracă de unde
putea vedea bine crematoriile. „Mă uitam cu lacrimi în ochi. Îmi muşcam buzele ca să nu plâng, se
auzeau gemete prelungi. Oamenii nu aveau putere să mai ţipe. Se văitau pentru ei, se văitau pentru
cei dragi. Mă văitam şi eu. Nu aveam glas să mai plâng, Doamne, nu vreau să-mi amintesc! Ne-au
despărţit încă de la început. Doar cumnata, aflasem, a scăpat. S-a întors în Cluj şi a murit răpusă de o
boală grea. N-am mai vorbit cu ea. După tristeţea aceea, nu voiam decât să uităm", îşi aminteşte Irina.
„Să nu fie Mengele!"
Femeia îşi continuă povestea ca şi cum ieri s-ar
fi întâmplat toate nenorocirile: „În lagăr ardeau
crematoriile după fiecare transport cu evrei.
Mirosea a carne arsă şi ştiam ce se întâmplă. Se
făceau apoi trieri pentru muncă şi ne rugam să
nu fie de faţă doctorul Mengele (supranumit
«doctorul Moarte», n.r.), căruia îi plăcea să
omoare şi să facă experimente pe evrei.
Dormeam pe pământul gol, ne spălam cu săpun
făcut din grăsimea celor ucişi, iar de mâncat
mâncam nişte iarbă cu nisip în ea. Mă
cufundasem într-o tăcere grea. Treceau zilnic
prin faţa barăcii umbre, oameni care luau drumul morţii".
În acele momente, tânăra, pe atunci, aproape că nu mai simţea foamea şi frigul, pentru că-i era totuna.
Doar câteva pofte simple îi mai ţineau vie speranţa. „Dacă reuşesc să ies, nu-mi doresc decât să
mănânc o ceapă şi să fumez!", gândea ea.
„Ţigane, cântă-mi..."
Pe la sfârşitul lunii septembrie 1944, Irina a fost selectată pentru muncă, împreună cu alţi evrei de la
Auschwitz. I-au urcat pe toţi într-un tren de marfă şi i-au dus la Nürnberg. Din cauza
bombardamentelor aliate au fost însă transferaţi într-un lagăr din Cehoslovacia.
„În timp ce mă aflam în trenul către Nurnberg, am început să cânt o romanţă românească-«Ţigane,
cântă-mi romanţa/ Unei femei ce am iubit»-, vestită la acea vreme. M-a auzit neamţul care-i păzea pe
evreii din vagonul alăturat şi, la prima oprire, i-a spus soldatului din vagonul meu să facă schimb,
adică să mă ducă în vagonul lui, în locul altei evreice. Am aflat că era român, sas, şi că ajunsese în
Wehrmacht pentru că i se promisese pământ, el fiind sărac", povesteşte supravieţuitoarea. Fermecat
de vocea Irinei, sasul şi-a împărţit raţia de mâncare cu ea şi i-a purtat de grijă, până la destinaţie. Nu
l-a mai văzut niciodată.
Irina a stat în lagărul din Cehoslovacia până în aprilie 1945, când împreună cu alţi supravieţuitori au
fost eliberaţi de către partizanii polonezi şi soldaţii americani. „Dacă nu veneau partizanii polonezi
să ne scape, ne ardeau de vii. Nemţii pregătiseră deja două bidoane cu benzină, dar n-au apucat să ne
dea foc, au fugit. Au deschis uşile alea mari, iar noi am tăbărât afară. În ţară ne-am întors în camioane
dintr-alea pentru animale, cântând de fericire. Îmi recăpătasem glasul", a spus evreica.
Cu toate acestea, şi acum îşi aminteşte mirosul morţii de la Auschwitz:„Simt mereu mirosul acela
înecăcios, dulce-amărui. Eu eram doar o copilă, aveam 20 de ani, dar nici bucuriile, nici tristeţile ce
au urmat n-au şters acele amintiri sinistre".
"Pe bunicii mei, Roza şi Adolf Şlezinger, evrei din Bistriţa, nici nu i-a mai băgat în lagăr, că erau
prea bătrâni, i-au dus direct la crematorii."
Irina Berenstein supravieţuitoare Auschwitz
"Mă cufundasem într-o tăcere grea. Treceau zilnic prin faţa barăcii umbre, oameni care luau drumul
morţii."
Irina Berenstein supravieţuitoare Auschwitz
"Nemţii pregătiseră deja două bidoane cu benzină, dar n-au apucat să ne dea foc, pentru că au fugit."
Irina Berenstein supravieţuitoare Auschwitz

Iarna în lagărul de concentrare. Mărturia unui supravieţuitor al

Holocaustului: Promiteam că nu voi mai cere nimic, niciodată, dacă
mă ajută să ies de acolo
Un evreu maghiar a fost trimis în lagăr, împreună cu familia, la vârsta de 11 ani şi a fost eliberat de
Aliaţi în 1945. Doar el şi fratele lui au supravieţuit Holocaustului.

În februarie, 1945, Ivor Perl, 13 ani pe atunci, stătea în zăpadă, disperat şi înfometat şi conştient
că, în condiţii normale, ar fi fost timpul pentru bar mitzvah-ul său, relatează dailymail.co.uk.
Dar în loc să sărbătorească, Ivor privea prin gardul lagărului de concentrare Allach, unde fusese trimis
la muncă, doar cu hainele subţiri de închisoare care să-l protejeze de frigul iernii şi o felie de pâine pe
zi care să-i potolească foamea.

"Lagărul era în mijlocul unei păduri,

iar gardul trecea printre copaci. Mă
rugam la Dumnezeu să mă salveze şi
promiteam că nu voi mai cere nimic,
niciodată, dacă mă ajută să ies de
acolo", îşi aminteşte Ivor, care are acum
81 de ani. Până să scape din lagăr mai
erau luni bune însă, fiind eliberat abia
când soldaţii americani au intrat în
Germania şi, spre oroarea lor, au găsit
taberele în care Ivor şi milioane ca el
erau ţinuţi în condiţii ca în Iad.

Pe lângă malnutriţie şi frigul care îl chinuia şi oboseala provocată de munca fără încetare, Ivor suferea
şi de tifos. Regimul nazist l-a afectat foarte tare, el fiind nevoit să mintă în legătură cu vârsta pe care
o avea, ca să nu fie inutil şi, cel mai probabil, ucis. Băiatul a declarat că are 16 ani şi a fost
valorificat de germani, fiind considerat apt de muncă şi trimis în lagărul de concentrare, dar
asta a însemnat că Ivor, un băieţel de 13 ani, trebuia să muncească la fel de mult ca un adult.

Băiatul a fost arestat în 1944, după ce nemţii au ocupat Ungaria, care încercase să treacă de partea
Aliaţilor. El, părinţii săi şi cei opt fraţi au fost trimişi iniţial la Auschwitz, unde femeile şi copiii
erau separaţi de bărbaţi şi ucişi. A scăpat de la moartea datorită mamei sale, care l-a obligat să o
părăsească şi să treacă în rândul bărbaţilor. Mama sa şi şapte dintre cei opt fraţi au murit în lagărul de
concentrare.

"Normal că am fugit spre grupul în care era mama, spunând că vreau să rămân cu ea, dar ea
nici nu a vrut să audă şi m-a obligat să mă alătur celuilalt grup", îşi aminteşte el. "Am văzut un
ofiţer nazist cu mănuşi albe, care direcţiona prizonierii spre stânga sau spre dreapta. Mai târziu am
aflat că bărbatul era doctorul Josef Mengele. Când a ajuns în dreptul meu, s-a oprit şi m-a întrebat câţi
ani am. Mi-am amintit ce fusesem învăţat şi i-am spus că am 16 ani. Îmi amintesc şi acum privirea lui
în timp ce se gândea în ce direcţie să mă trimită. Spre norocul meu, eram destul de mare pentru vârsta
mea, aşa că probabil s-a gândit că pot munci, indiferent de câţi ani aveam. Iar dacă nu reuşeam să fac
faţă, ei bine...", îşi aminteşte Ivor.

Puterea şi rezistenţa lui aveau să fie testate cu vârf şi îndesat la Allach, pe timpul iernii. O masă
obişnuită consta într-o felie de pâine, o cană cu apă caldă şi, uneori, puţină margarină, iar singura
îmbrăcăminte care îl proteja de frigul iernii era celebra uniformă cu dungi albe şi negre şi, câteodată,
o haină subţire din bumbac. Alături de alţi deţinuţi, Ivor a fost pus să lucreze la proiecte extraordinare,
cum ar fi baze subterane pentru depozitarea armamentului, folosind doar echipamente rudimentare.

Ordinea era menţinută printr-o

combinaţie de frică şi forţă extremă.
Când un prizonier s-a ascuns într-o
peşteră, ca să evite munca, gardienii
au ales să arunce câteva grenade
înăuntru, în loc să-l aştepte să iasă,
îşi aminteşte băiatul. Dimineaţa, toţi
prizonierii trebuiau să aleagă la ce
proiect vor să lucreze, o decizie
agonizantă, unele lucrări fiind uşoare,
în timp ce altele cauzau moartea a mulţi
muncitori. Într-o zi, Ivor a ales diferit
faţă de fratele său. Acesta din urmă a
fost trimis la o fermă, unde a avut
ocazia să mănânce decent timp de trei săptămâni, în timp ce Ivor a slăbit atât de mult, încât
fratele său aproape că nu-l mai recunoştea.

La un moment dat, tifosul de care suferea băiatul s-a înrăutăţit, aşa că a fost trimis la spitalul lagărului
de concentrare. "Spitalul era de râs", spune el. "De două ori pe zi, un doctor trecea printre paturi
să vadă câtă carne ai pe tine şi dacă mai poţi munci. Cei care nu mai putea fi folosiţi erau
marcaţi şi ucişi. De fiecare dată ne umflam burţile ca să părem mai sănătoşi decât eram de fapt",
adaugă Ivor. A reuşit să scape din spital cu ajutorul fratelui său, pentru că era evident că nu existau
speranţe de însănătoşire acolo.

În tabără însă, lucrurile aveau să se schimbe. Prizonierii vedeau avioanele Aliaţilor din ce în ce mai
des, dar pentru ei acesta nu era un motiv de bucurie. "Cu cât germanii se apropiau mai mult de
înfrângere, cu atât eram trataţi mai rău", spune Ivor. După câteva săptămâni, nemţii au hotărât să
abandoneze tabăra şi prizonierilor li s-a ordonat să meargă în marş spre un lagăr de concentrare mai
mare. Deţinuţilor li s-a dat câte o pâine care să le ajungă mai multe zile, cât avea să dureze marşul şi
au fost avertizaţi că nu vor primi altceva. Ritmul era atât de dificil de ţinut, încât mulţi prizonieri au
murit pe drum spre noua tabără.

Oboseala, foamea şi disperarea şi-au spus cuvântul şi

Ivor şi fratele lui au început să se certe. "Mergeam de
prea mult timp şi am început să ne acuzăm reciproc
că muşcăm din pâine mai mult decât ar trebui. Ne-
am îmbrâncit şi am început să ne luptăm în noroi",
spune Ivor. "Am văzut o pereche de cizme şi ţeava
unei arme şi m-am gândit că urmează să fim
pedepsiţi în mod brutal. În schimb am auzit vocea
soldatului care ne-a spus să nu ne mai certăm pentru
că vom fi eliberaţi în curând şi vom regreta lucrurile
pe care le spunem. A fost singurul moment de
bunătate pe care l-am trăit în toată perioada în care
am fost prizonier", adaugă el.

Ivor a continuat marşul spre Dachau, unde avea să fie eliberat. A primit apoi o viză pentru Anglia,
unde s-a căsătorit. În prezent, are patru copii şi şase nepoţi.
 Procesul unui fost gardian nazist de la Auschwitz, acum în vârstă de 94 de ani, acuzat de
complicitate la crimă în 170.000 de cazuri, a determinat mai mulţi supravieţuitori ai ororilor
din lagărele de concentrare să iasă în faţă şi să îşi spună povestea. Aceştia încă speră, spre apusul
vieţii, la dreptate pentru suferinţa îndurată, relatează Daily Mail.
Suferinţa persoanelor schingiuite în lagărele de concentrare naziste ies şi astăzi la lumină. Mai mulţi
supravieţuitori ai Holocaustului vor apărea săptămâna viitoare în faţa unui juriu şi îşi vor spune
poveştile tragice, cu ocazia procesului unui fost gardian nazist.
Pe numele lui Reinhold Hanning, în vârstă de 94 de ani, există 170.000 de capete de acuzare pentru
complicitate la crimă. Bărbatul a fost sergent nazist între 1943 şi 1944, o perioadă în care sute de mii
de evrei din Ungaria au fost gazaţi în lagărele de la Auschwitz.

Leon Schwarzbaum are tot 94

de ani şi este una dintre
persoanele a cărei mărturii ar
trebui să ajute la condamnarea
lui Hanning. Amintirile din cea
mai neagră perioadă a vieţii lui
sunt încă vii, spune bărbatul.
„Îmi amintesc perfect hornurile
care scuipau fum negru şi foc,
dar şi mirosul insuportabil al
cărnii de om arzând”,
rememorează Schwarzbaum, adăugând că este convins că revederea gardianului nazist îl va afecta.
Totuşi, consideră că este important ca acuzaţii să aibă ocazia să îşi recunoască faptele şi să ofere
detalii despre ororile petrecute în lagărele de concentrare. „Este, probabil, ultima lor şansă să spună
adevărul. Şi trebuie să o facă”, spune bătrânul. Foştii nazişti, ajutaţi în proces de vârsta înaintată.
Alături de el, alţi 40 de supravieţuitori, sau rude ale acestora, vor fi prezenţi în sala de judecată, dar
nu toţi vor depunde mărturii.
Hanning, care trăieşte în prezent într-un
orăşel mic din Detmold, Germania,
recunoaşte că a lucrat la Auschwitz, însă
neagă că ar fi lucrat în sectorul
Birkenau, unde au fost ucise de nazişti
peste un milion de persoane. Acesta este
unul din cei 30 de foşti gardieni de la
Auschwitz investigaţi de procurorii
federali germani. Un alt caz este cel al
unei bătrâne în vârstă de 93 de ani, fost
operator radio, care are, la rândul ei,
260.000 de capete de acuzare de
complicitate la crimă.
Şi fostul ofiţer nazist Hubert Zafke, acum în vârstă de 95 de ani, va fi adus în faţa procurorilor în luna
februarie, fiind acuzat de complicitate la crimă în 3.681 de cazuri. Avocatul bărbatului, care a lucrat
ca medic la Auschwitz în 1944, spune că este ruşinea Germaniei, ca naţiune, că mulţi dintre criminalii
şi susţinătorii nazişti de primă mână au scăpat cu sentinţe minime sau chiar fără acuzaţii după război.
Pe numele său Peter-Michael Diestel, acesta susţine că procurorii încearcă doar să compenseze
greşelile din trecut prin acuzarea clientului său.
A fost doctor pentru soldaţii armatei naziste Wehrmacht, nu a avut nicio legătură cu Holocaustul, iar
argumentul principal în cazul său este că, dacă el nu era acolo să-i trateze pe soldaţii răniţi, lagărele
nu ar fi funcţionat. Ce ar fi trebuit să facă un bărbat tânăr, chiar dacă ştia ce se petrece acolo, să
oprească acea tragedie?, spune avocatul.
În toate cazurile acuzaţilor, vârsta înaintată a acestora şi starea de sănătate precară vor constitui factori
decisivi în desfăşurarea proceselor.
Un alt supravieţuitor, Justin Sonder, programat să depună mărturie vineri, spune că „niciodată nu va
fi prea târziu ca persoanele care s-au aflat în spatele atrocităţilor petrecute la Auschwitz să plătească”.
„Sunt întrebat adesea dacă cei care lucrau la Auschwitz au arătat vreodată compasiune. Răspunsul
este nu, absolut niciodată”, spune Soder, în vârstă de 90 de ani.

Mărturii din iadul nazist. Scrisoarea unui supraviețuitor al

ororilor de la Auschwitz
O scrisoare cutremurătoare a unui fost
prizonier al lagărului nazist de la
Auschwitz a fost descoperită recent
îngropată într-un termos, în locul în care
s-au produs crimele fasciștilor.
Marcel Nadjari, un evreu de origine
greacă, este cel care a povestit în scris
despre ororile la care a fost martor la
Auschwitz.
El a scris acest text chiar în perioada în care era
forțat să muncească acolo, iar scrisoarea a fost
descoperită abia acum.
În 1944, el avea 26 de ani și era ținut în viață doar de o dorință de răzbunare - după ce mama, tatăl și sora
sa muriseră în lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau din Polonia în urmă cu un an.
”De multe ori m-am gândit să merg împreună cu ceilalți, să pun capăt la asta. Însă de fiecare dată dorința
de răzbunare m-a împiedicat. Am vrut și vreau în continuare să trăiesc, să răzbun moartea lui Tata, a
Mamei și a dragii mele surori”, a scris el în acea notă, potrivit BBC News.
El era unul dintre cei aproximativ 2200 de membri ai Sonderkommando, adică un grup de evrei ținuți
sclavi de către forțele SS, a căror misiune era să-i escorteze pe colegii lor evrei spre camerele de
gazare.
Apoi, erau obligați să ardă trupurile, să adune bijuteriile din aur, părul femeilor și să arunce cenușa
într-un râu din apropiere.
 Faptul că el era unul din martorii
crimelor naziștilor îl făcea să își dea
seama că era doar o chestiune de timp
până când urma să fie ucis de SS. Astfel
că, în noiembrie 1944, Nadjari a îndesat
un manuscris de 13 pagini într-un
termos, pe care l-a închis cu un dop de
plastic.
Apoi a învelit sticla într-o cârpă de piele
și a îngropat-o lângă Crematoriul
numărul III.
”Crematoriul este o clădire mare cu un
coș larg și 15 cuptoare. Sub o grădină
se află două beciuri enorme. Într-unul,
oamenii se dezbracă, iar celălalt este
camera de gazare. Lumea intră acolo,
iar după ce se ocupă cu aproximativ
3000 de persoane se închide, iar aceștia
sunt gazați. După 6 sau 7 minute de
suferință, ei mor”, povestește el.

Marcel Nadjari a descris și modul în care germanii au construit țevi ca să pară că acele camere de
gazare sunt de fapt niște dușuri.
”Canistrele de gaz erau livrate întotdeauna de o mașină pe care scria Crucea Roșie Germană, în
care se aflau 2 soldați SS. Aceștia aruncau recipientele prin deschizături, după care, o oră și jumătate
mai târziu începea munca noastră. Târam corpurile acelor femei și copii inocenți în lifturi, care le
duceau până la cuptoare”.
În medie, cenușa fiecărei victime adult cântărea aproximativ 640 de grame, a mai notat el.
36 de ani mai târziu, un student polonez a
descoperit din întâmplare acest termos,
îngropat la o adâncime de doar 40 de cm în
pământ. În mod miraculos, Nadjari a
supraviețuit ororilor din Auschwitz și
deportării în lagărul de concentrare
Mauthausen din Austria, datorită prăbușirii
celui de-al Treilea Reich.
După război, el s-a căsătorit, iar în 1951 s-a
mutat în New York, unde și-a câștigat
existența într-un atelier de croitorie.
Nadjari a murit în 1971, la vârsta de 53 de ani, cu 9 ani înainte ca mesajul său de la Auschwitz să fie
descoperit.
Din păcate, doar aproximativ 10 % din textul său a putut fi descifrat, din cauza umezelii solului, după
ce istoricul Pavel Polian a decis să îl restaureze cu ajutorul unor tehnologii moderne.

Marturii odioase ale unui fost gardian de la Auschwitz: Despre

trenurile cu evrei si camerele de gazare

Un fost gardian nazist de la Auschwitz, judecat in prezent in Germania pentru complicitate la

genocid, a facut niste destainuiri cutremuratoare in fata magistratilor.

Fostul gardian SS a spus ca in lagarul de concentrare Auschwitz soseau atat de multe

trenuri cu evrei, incat deseori erau nevoite sa astepta cu usile inchise pana cand oamenii din primul
tren erau selectati, relateaza BBC. Cei mai multi dintre cei care se dadeau jos din trenuri era ucisi in
camerele de gazare imediat, isi aminteste Oskar Groning, in varsta de 93 de ani, cunoscut drept
"contabilul de la Auschwitz". El a facut declaratiile miercuri, in a doua zi a procesului sau din
Germania, in care este judecat pentru complicitate la uciderea a cel putin 300.000 de evrei in lagarul
din Polonia.
In prima zi, marti, Groning a declarat ca rolul sau la Auschwitz era sa numere banii confiscatii de la
detinutii nou sostiti si a marturisit ca a asistat la ucideri in masa, dar a negat ca ar fi participat direct
la genocid si s-a declarat vinovat "doar moral", nu si legal.
"Contabilul de la Auschwitz", judecat la 93 de ani: Cer iertare, dar nu sunt vinovat decat moral.
 Oskar Groning a spus ca de multe ori
era insarcinat cu paza in zona in care se
aflau principalele camere de gazare, la
Birkenau. "Capacitatile camerelor de
gazare si ale crematoriului erau destul
de limitate. Unii spuneau ca 5.000 de
oameni erau ucisi in 24 de ore, insa nu
am verificat aceasta informatie. Nu
stiam", a mentionat el in fata
judecatorilor germani.
Desi supravietuitorii au marturist ca
sosirea la Auschwitz era haotica si
traumatizanta, fostul gardian SS a
sustinut ca procedura era, de fapt, "foarte ordonata" si "deloc obositoare" pentru el.
"Toti mergeau, unii intr-o directie, unii in alta...spre locul in care se aflau camerele de gazare si
crematoriul", a mai spus acesta in sala de judecata, unde a fost confruntat cu mai multe victime care
au supravietuit atrocitatilor naziste. Oskar Groning, care risca o pedeapsa de pana la 15 ani de
inchisoare, a intrat in atentia procurorilor dupa ce, in 2005, i-a criticat pe cei care negau existenta
Holocaustului.

"Am vazut camerele de gazare. Am vazut crematoriul. Eram acolo cand se faceau selectiile (pentru
camerele de gazare - n.red.) ", declara acesta in urma cu zece ani, pentru documentarul BBC despre
Auschwitz - Nazistii si Solutia Finala.

S-a nascut in Auschwitz si a scapat pentru ca era prea

slabita ca sa planga. Povestea celei mai tinere
supravietuitoare

Angela Orosz cantarea doar o treime din greutatea normala atunci cand s-a nascut, in lagarul de
concentrare Auschwitz. Aceasta a reusit sa scape din Auschwitz doar pentru ca era prea slabita ca sa
planga, iar gardienii nu au stiut de existenta ei.
Angela are 71 de ani si se pregateste sa apara la proces, in fata judecatorilor, pentru a depune marturie
impotriva lui Reinhold Hanning, fost gardian la Auschwitz, despre care spune ca “a facut parte din
masinaria de ucis”, care a luat vietile a 1.1 milioane de oameni in lagarele de concentrare, relateaza
Yahoo.
 Angela traieste in Canada, dar spune ca “tocmai
pentru ca a trecut atat de mult timp de atunci, este
important ca ultimii supravietuitori sa vorbeasca
despre asta. Eu cred ca sunt cea mai tanara dintre
supravietuitori, dar pentru mine este o datorie sa
pastram vie acea amintire si sa nu uitam sa
spunem ce s-a intamplat” a spus aceasta pentru
Yahoo.
Nasterea lui Orosz in lagarul de concentrare este
aproape un miracol, tinand cont de abuzurile
suferite de mama acesteia, tot in Auschwitz. Din
cate stie, ea este al doilea bebelus nascut in lagarul de concentrare care a supravietuit.
Parintii Angelei s-au casatori in 1943, iar un an mai tarziu nasizistii au invadat Ungaria, iar acestia au
fost urcati cu forta intr-un tren pentru transportat vite. Mama ei era deja insarcinata cand a ajuns in
Auschwitz, dar a fost pusa imediat la munca grea.
Tatal ei a murit de extenuare, iar mama ei era atat de subnutrita incat sarcina s-a vazut abia in luna a
saptea. Conform marturiilor ei, mama ei a fost supusa experimentelor ingrozitoare conduse de
doctorul Josef Mengele, inclusiv unei proceduri de sterilizare prin care i s-a injecat o substanta toxica
in cervix, in timp ce era gravida cu Angela.
Desi avea o luna cand a scapat din Auschwitz, Angela spune ca este o experienta care i-a marcat viata.
“Am fost un copil foarte bolnav, aratam groaznic. In noiembrie 1945, cand aveam doar un an,
cantaream doar 3 kilograme, adica greutatea unui nou nascut” a povestit aceasta.
Angela a spus ca ea a fost singurul copil pe care l-a avut mama ei si care a supravietuit. Mama ei a
trait si ea, insa a avut nevoie de ani de recuperare pana cand a reusit sa mearga din nou.
“Nu am uitat niciodata cat a suferit
mama mea, dar si ce ‘mostenire’ mi-
a lasat Auschwitz. Astazi sunt un om
care n-are inaltime nici de 1.55
metri. Am fost furioasa” a spus
Angela.
Anul trecut, Angela a revenit la
Auschwitz, convinsa de fratele ei
vitreg. “Am ezitat prima data, pentru
ca mama mi-a spus mereu ‘daca nu
ai amintiri din locul ala, nici sa nu iti
faci’. Dar m-am gandit mai bine si
mi-am facut curaj. A fost cumplit sa
merg acolo, dar in acelasi timp, eu si ceilalti supravietuitori am vrut sa aratam lumii ca am
supravietuit, ca Hitler n-a castigat, ca evreii sunt un popor puternic si asa va fi mereu” a mai povestit
Angela.
In vizita ei de la Auschwitz, a fost abordata de un avocat, care a convins-o sa depuna marturie
impotriva Oskar Groening, considerat vinovat de uciderea a 300.000 de evrei in lagare. Angela a spus
ca inceput sa ii fiarba sangele de suparare cand a vazut alti supravietuitori care au declarat ca il iarta.
“Noi, supravietuitorii nu avem voie sa iertam asa ceva, in numele celor sase milioane de oameni
omorati. Asa ca am decis sa ma prezint la proces”. In sala de judecata, ea i-a spus lui Groening ca “nu
te pot ierta”.
In aceasta luna, ea va reveni in sala de judecata pentru a depune marturie impotriva lu Reinhold
Hanning, un alt gardian la Auschwitz.

“Contabilul de la Auschwitz”, in lacrimi dupa marturia

tulburatoare a unei foste detinute: “Eram tratati ca niste
animale”

Un fost gardian nazist, supranumit “Contabilul de la Auschwitz”, care si-a recunoscut vina “morala” in
masacrarea a 300.000 de evrei, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, a izbucnit in lacrimi la proces.
Oskar Groening, in varsta de 93 de ani, a fost vizibil afectat de marturiile fostilor detinuti din lagarul nazist,
care si-au spus rand pe rand povestile in fata judecatorului, scrie The Independent.
Marti, a fost randul lui Kathleen Zahavi, acum in varsta de 86 de ani, care si-a amintit cum copilaria ei
fericita a fost distrusa de nazisti cand a privit cum mama si matusa ei erau luate pentru a fi executate.
Femeia a povestit ca a fost dusa la Auschwitz alaturi de toata familia, unde au fost tratati “mai rau ca
animalele”, iar cei mai in varsta au fost ucisi pentru ca nu mai puteau lucra.
Cand Zahavi l-a intrebat pe unul dintre paznicii nazisti unde ii sunt parintii, acesta i-a aratat spre fumul
care iesea dintr-un cos si i-a raspuns: “Vezi? Acolo sunt parintii tai.”
“Sper ca toate imaginile ingrozitoare ale acelor zile sa nu te paraseasca pana la sfarsitul vietii. Ti s-
a permis sa imbatranesti ca un om liber. Parintii mei nu au avut sansa asta”, si-a incheiat Zahavi
marturia, sub privirile inlacrimate ale lui Groening.
Desi si-a recunoscut vina “morala” pentru ororile comise la Auschwitz, fostul gardian a negat insa ca ar fi
participat in mod “activ” la uciderea sau torturarea prizonierilor si refuza eticheta de “complice” la crime.
Groening avea misiunea de a confisca banii si obiectele personale ale prizonierilor care erau adusi in lagar.
Acesta este probabil unui dintre ultimele procese ale fostilor nazisti si o rara ocazie cand unul dintre
reprezentantii regimului vorbeste in public despre ororile de la Auschwitz.

Experimentele facute pe gemenii din Auschwitz de

capitanul SS Josef Mengele: “Ma uitam la un perete intreg,
plin cu ochi”

Cand armata sovietica a eliberat

prizonierii lagarului nazist Auschwitz,
in urma cu 70 de ani, multi dintre acestia
erau morti deja sau fusesera evacuati in
graba de armata germana care se
retragea.
Insa printre cei care ramasesera la
Auschwitz se aflau si doi gemeni care
fusesera tinta unor experimente conduse
de Josef Mengele, scrie BBC News
online. Vera Kriegel si sora ei Olga
aveau doar 5 ani cand au fost luate din
satul lor din Cehoslovacia si duse la
Auschwitz. Noi venitii in lagar erau
sortati imediat, cei “slabi” fiind dusi in
camerele de gazare, iar ceilalti la munca. Insa Mengele si acolitii sai cautau, de asemenea, gemeni.
Vera si si mama sa au fost duse direct la capitanul SS Josef Mengele, care s-a aratat destul de intrigat
de “trasaturile perfecte ariene” ale mamei, precum si de ochii sai albastri, in timp ce copiii aveau ochii
caprui. Drept pentru care, Mengele le-a ales pe fetite pentru a fi subiectele unor experimente.
O alta femeie care isi aduce aminte acum despre venirea ei in lagar este Jona Laks, care era
adolsecenta in acea vreme si fusese adusa din gheto-ul Lodz. Ea nu fusese recunoscuta de prima data
ca fiind un geaman, asa ca a fost trimisa la camera de gazare. Norocul ei a fost ca sora sa i-a spus lui
Mengele ca sunt gemene, asa ca a fost dusa la laborator.
Josef Mengele fusese asistentul unui binecunoscut
cercetator care studiase gemenii la un institut din
Frankfurt, dupa care a inceput sa lucreze la Auschwitz,
in mai 1943. Acolo avea foarte multi gemeni pe care sa-
i studieze, fara sa se teama ca ramane fara “subiecti”,
daca acestia mureau. Conform profesorului Paul
Weindling de la Universitatea Oxford Brookes, sute de
copii au fost folositi in experimentele lui Mengele. “Am
gasit inregistrarea unui prizonier doctor care a fost
fortat sa lucreze cu Mengele pe 732 de perechi de gemeni. Cred ca Mengele era foarte interesat de
posibilitatea de a crea cat mai multi gemeni”, spune profesorul Paul. El mai crede ca multi dintre
gemeni au supravietuit ororilor de la Auschwitz, cu exceptia celor de etnie roma.
Unii copii, care erau mai mici, nu-si mai amintesc multe despre acele experimente, in timp ce marturiile
altora pot fi confuze. Jona Laks spune ca Mengele extragea organele fara sa foloseasca anestezie, iar daca
unul dintre gemeni murea, celalalt era ucis. Vera Kriegel sustine ca Mengele ucidea oamenii cu o injectie
in inima, apoi le studia cadavrele. La un moment dat, isi aduce ea aminte, a ajuns intr-un laborator: “Ma
uitam la un perete intreg, plin cu ochi. Un perete cu ochi albastri, ochi caprui si ochi verzi. Iar ochii aia
se uitau la mine, ca o colectie de fluturi, apoi am lesinat.”
Primul experiment la care a fost supusa a constat in punerea ei intr-o cusca de lemn foarte mica. Acolo i se
faceau injectii foarte dureroase in spate - fara sa stie din ce motiv - insa banuieste ca era o incercare de a-i
fi schimbata culoarea ochilor. Intr-un alt experiment, ea impreuna cu sora ei geamana, dar si alte perechi
de gemeni, erau injectati cu bacteria care provoaca boala Noma - o infectie a gurii sau a organelor genitale,
care deseori degenera in cangrena. Uni gemeni faceau febra, in timp ce altii mureau, mai spune ea.

Zeci de gardieni de la lagărul Auschwitz-Birkenau,

anchetaţi la 68 de ani de la terminarea celui de-la Doilea
Război Mondial
Aproximativ 50 de gardieni de la lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau, care nu au mai fost
anchetaţi până în prezent, sunt vizaţi de anchetatori germani, scriu publicaţii regionale din cadrul
grupului german WAZ în ediţia de sâmbătă, relatează AFP.

Biroul central însărcinat cu elucidarea crimelor naţional-socialiştilor, cu sediul la Ludwigsburg (sud-

vest), vrea să declanşeze în săptămânile următoare o procedură împotriva acestor aproximativ 50 de
persoane care trăiesc pe întregul teritoriu al Germaniei şi care au vârsta de aproximativ 90 de ani,
potrivit acestor ziare.

Un purtător de cuvânt al Biroului nu a putut să fie contactat imediat pentru a comenta această
informaţie. Potrivit procurorului Kurt Schrimm, citat de ziare, anchetatorii s-ar afla în posesia numelor
şi adreselor suspecţilor, care ar putea fi acuzaţi de complicitate la crimă.

După condamnarea în Germania, în mai 2011, a lui John Demjanjuk, un apatrid, la cinci ani de
închisoare, este suficient ca cineva să fi deţinut o funcţie oarecare într-un lagăr de concentrare pentru
a fi condamnat pentru complicitate la crimă. Acest lucru este posibil chiar dacă, în lipsa unor martori,
nu mai poate fi probată o participare directă, potrivit lui Schrimm.

John Demjanjuk, mort în martie 2012, a fost condamnat pentru participare la uciderea a peste 27.900
de evrei, pe când era gardian la lagărul nazist Sobibor (Polonia), în 1943. După război, acesta s-a
exilat în Statele Unite şi şi-a întemeiat o familie, dar a fost expulzat către Bavaria în mai 2009.

Lagărul Auschwitz-Birkenau, situat pe teritoriul Poloniei ocupate, a fost, în perioada 1942-1945, cel
mai important lagăr de exterminare al Germaniei naziste.

Daca ti se vedeau coastele, erai candidat la crematoriu - marturia

unui supravietuitor al Holocaustului, in procesul gardianului de la
Auschwitz
Trei supravietuitori ai Holocaustului au povestit vineri despre mirosul cadavrelor arse si despre
gramezile de morti din lagarul de exterminare Auschwitz, in carul unui proces in care un fost
gardian este acuzat ca a ajutat la uciderea a cel putin 170.000 de oameni, scrie Reuters.

"Daca ti se vedeau coastele, erai candidat la

crematoriu", a spus Leon Schwarzbaum, un
supravietuitor in varsta de 94 de ani care si-a
pierdut 35 de membri ai familiei in perioada
Holocaustului. Marturia a fost rostita in cadrul
procesului fostului gardian Reinhold
Hanning, care are tot 94 de ani si care a pastrat
in cea mai mare parte tacerea, fara a arata vreo
emotie in timp ce supravietuitorii isi
povesteau teribilele experiente. Vocea lui
Hanning, slaba, a fost auzita doar cand
judecatoarea Anke Grudda l-a intrebat cum se
simte. "Bine", a raspuns el. Imbracat cu
aceeasi jacheta maro ca si joi, Hanning - care avea 20 de ani in 1942 cand a devenit gardian - a pasit
incet in sala de judecata, unde audierile sunt restrictionate la doua ore, avand in vedere varsta sa.
Avocatul apararii Johannes Salmen a afirmat ca o declaratie scrisa a lui Hannind va fi citita in cadrul
procesului. El a adaugat ca este posibil ca si Hanning sa depuna marturie.
Hanning, despre care se spune ca s-a alaturat voluntar fortelor SS in 1940, la varsta de 18 ani, este
acuzat de procuratura din Dortmund, dar si de 40 de reclamanti din Ungaria, Israel, Canada, Marea
Britanie, SUA si Germania. Desi Henning nu a fost implicat in mod direct in crime, procurorii il acuza
ca a accelerat, sau cel putin facilitat uciderea prizonierilor, in calitatea sa de gardian in lagarul in care
1,2 milioane de oameni, in majoritate evrei, au fost ucisi. Un precedent pentru astfel de acuzatii a fost
creat in 2011, cand un alt gardian, Ivan Demjanjuk, a fost condamnat. In interogarea celor trei martori,
procurorul Andreas Brendel a incercat sa stabileasca daca acestia erau la curent cu indatoririle
gardianului la Auschwitz, dar nici unul dintre acestia nu l-a cunoscut personal.

Intr-o declaratie facuta in timpul anchetei, Hanning a recunoscut ca a fost gardian, dar a negat orice
implicare directa in crime. "Puteam vedea focul iesind din cosuri si mirosul de oameni arsi era de
nesuportat", a spus Schwarzbaum, cand a fost intrebat daca este posibil ca gardienii sa nu fi stiut de
crime.

Erna de Vries, o alta martora, a declarat ca era nevoit asa mearga peste gramezile de cadavre in drumul
spre locul unde efectua munca fortata, in 1942, in conditiile in care incinerarea cadavrelor nu reusea
sa faca fata ritmului in care nazistii gazau oamenii. Hanning este unul dintre cei patru fosti membri ai
trupelor SS - trei barbati si o femei - care urmeaza sa fie judecati in urmatoarele luni.
 Iubirea imposibilă dintre o evreică şi un gardian nazist.
Gestul incredibil pe care l-a făcut ofiţerul după ce s-a îndrăgostit de
ea

O poveste de dragoste între o evreică şi un

ofiţer nazist părea ceva imposibil în
timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, dar asemenea relaţii au existat,
chiar în cel mai îngrozitor loc posibil:
lagărul de concentrare Auschwitz.
În lagărul de concentrare Auschwitz,
deţinuţii nu se puteau gândi decât la
supravieţuire, căutau soluţii pentru a mai
rezista încă o zi în această „fabrică a
morţii”, cum îl numesc istoricii. Cu toate
acestea, aici s-a născut o poveste de dragoste imposibilă, între o tânără evreică şi un gardian SS, scrie
Daily Mail.

Helena Citronova a răspuns avansurilor venite din partea gardianului Franz Wunsch, iar această relaţie
interzisă i-a asigurat ei şi familiei supravieţuirea în lagăr. Tânăra era o evreică din Slovenia şi a fost
trimisă să lucreze în zona Canada din lagăr, unde sorta bunurile confiscate de la deţinuţii omorâţi în
lagăr, care urmau să fie trimise la Berlin pentru a fi folosite.

Relaţia ei cu gardianul a început în 1942, iar dragostea lor interzisă a fost prezentată şi în câteva filme
documentare. Chiar dacă la început Helena s-a gândit probabil numai la avantajele pe care le putea
avea în urma acestei legături, ea a recunoscut ulterior că ajunsese să-l iubească cu adevărat pe Franz.

Gardianul îi trimitea scrisori de dragoste, dar şi mâncare şi i-a salvat chiar sora mai mică de la moarte,
când a aflat că urma să fie trimise amândouă în camera de gazare. „El a făcut ceva extraordinar. Au
fost momente în care uitam că eu sunt evreică şi el nu este şi m-am îndrăgostit cu adevărat de el”, a
mărturisit Helena.

Cei doi s-au cunoscut după ce Helena a fost rugată să cânte la o petrecere de ziua lui Franz. Tânăra
ştia că urma să moară, tocmai fusese condamnată şi anunţată de sentinţă, cu doar câteva ore înainte.
La început, bileţelele de dragoste pe care el i le trimitea o speriau pe Helena şi nu simţea decât ură
pentru Franz, gândindu-se că mai bine moare decât să se culce cu el.

Sentimentele ei s-au schimbat după ce Franz a reuşit să o salveze pe sora ei, care urma să fie trimisă
în camera de gazare. Din păcate, nu i-a putut salva şi pe cei doi copii ai acesteia, care au fost omorâţi.
Cele două surori au supravieţuit în lagăr, sub protecţia lui Franz, iar ulterior Helena a depus o mărturie
în favoarea lui, la procesul în care era acuzat de crime de război.
Gardianul o iubea cu adevărat, pentru că şi-a riscat viaţa ca să fie cu ea. Dacă superiorii săi aflau de
această legătură interzisă, risca pedeapsa cu moartea. În plus, când a salvat-o pe sora Helenei, Franz
fost nevoit să mintă şi să spună că femeia lucra pentru el, tot în zona Canada şi că avea nevoie de ea
acolo.

Cu toate acestea, alţi supravieţuitori îl descriu ca fiind un gardian foarte brutal, care îi bătea pe
deţinuţi, inclusiv pe femei, era un antisemit convins şi lucra deseori chiar la camera de gazare, unde
îi ucidea fără să ezite pe evrei. El a fost judecat pentru atrocităţile comise printr-un proces care a avut
loc la Viena, în 1972. A fost însă achitat.

„Atracţia aceasta mi-a schimbat comportamentul brutal, a mărturisit el. M-am îndrăgostit de Helena
şi asta m-a schimbat complet. Sub influenţa ei, am devenit o altă persoană”.

Helena a murit în anul 2005, iar Franz în urmă cu 6 ani.

Auschwitz este numele german al orașului din apropiere, Oświęcim, situat la aproximativ 60
kilometri vest de Cracovia, în sudul Poloniei. Unul din motivele pentru care a fost aleasă această
localitate îl constituie faptul că era un nod de cale ferată foarte dezvoltat, având 44 de linii
paralele, ceea ce facilita transportul unui atât de mare număr de evrei și alte naționalități din
întreaga Europă.

După cotropirea Poloniei, armata germană a preluat, sub conducerea ei, cazărmile orașului
Oswiecim, transformându-l în cel mai mare complex de lagăre al perioadei naziste. Din vara anului
1940, Auschwitz a fost declarat lagăr model și pus la dispoziția delegațiilor internaționale, iar când
au fost întrebați de ce au înființat acest lagăr, naziștii au spus că este singura măsură aptă să
asaneze această lume de elementele ei precare. La momentul construirii acestui lagăr, Heinrich
Himmler a pus problema încercuirii acestuia cu garduri de sârmă ghimpată, sub tensiune electrică,
cu ziduri imposibil de trecut și turnuri de observație dotate cu pistoale mitralieră. Doi ani mai
târziu, capacitățile de "cazare" ale lagărului Auschwitz I nemaifiind încăpătoare, s-a procedat la
construirea altor două asemenea lagăre, respectiv Birkenau (Brzezinka și Auschwitz II). Aceste
două noi capacități de ucidere în masă și-au arătat foarte curând productivitatea, dimensiunile
crimelor din această perioadă, depășind orice limită a imaginabilului. Aceste crime se executau sub
deviza "munca eliberează", înscrisă pe frontispiciul porții de la intrare, cu litere de fier forjat -
dovadă a cinismului conducătorilor naziști. Semnificația acestui slogan urma să fie prea curând
înțeleasă de către deportații aduși cu forța în lagărele respective. Atât înainte, cât și după
transportul lor, efectuat cu trenuri de marfă, că niște vite, deportații erau dispuși în rânduri
compacte și sortați pe peroane.
 Teatru in vremea Holocaustului

Au apărut în ultima perioadă studii serioase despre spectacolele de cabaret din ghetourile
evreieşti din Varşovia, dar şi din lagărele de concentrare din Westerbork, Dachau şi
Theresienstadt;iar Rebecca Rovit a publicat în 1999 un volum-document despre teatru în timpul
Holocaustului, adunând numeroase mărturii şi documente. Totuşi, dacă subiectul este în
continuare insuficient cunoscut şi analizat de către istorici, aceasta vine din faptul că a discuta
despre teatru în timpul celui de-al Treilea Reich a fost considerat multă vreme un act delicat.
Motivul e lesne de intuit:documentarea unor acte de cultură în perioada Holocaustului părea un
sacrilegiu;friza ridicolul, frivolul. A existat mereu pericolul ca prin astfel de studii atenţia opiniei
publice să fie distrasă de la exterminarea sistematică a şase milioane de evrei;tocmai pentru că
dacă aceştia au fost capabili să facă teatru, artă în general, în asemenea timpuri, asta ar fi
însemnat, în mintea unora, că viaţa lor în ghetouri şi lagăre n-ar fi fost chiar atât de cumplită. Iar
de-aici la a pune sub semnul întrebării cifrele Holocaustului sau Holocaustul însuşi n-ar mai fi
fost decât un pas...

Ultimele decenii au arătat însă dimensiunile Holocaustului – iar aceasta a dat posibilitatea iniţierii
unor cercetări amănunţite în ceea ce priveşte viaţa artistică, dar mai ales teatrul. De ce anume s-a
pus un accent deosebit pe teatru? Ne întoarcem în 1932, când Republica de la Weimar i-a invitat
pe cei mai importanţi actori ai ţării să scrie ceva pentru posteritate, într-o revistă născută exact în
acest scop. Fritz Kortner, unul dintre actori, scria că inamicul cel mai periculos al teatrului nu ar fi
criza economică (Europa îşi revenea cu greu după căderea bursei de pe Wall Street, în Vinerea
Neagră din octombrie 1929), ci criza spirituală. Nici un an mai târziu, Kortner şi aproape jumătate
dintre actorii invitaţi să scrie au fost daţi afară din teatrele germane, fiind consideraţi periculoşi
pentru sentimentul naţional german. Cei obligaţi să plece erau actori evrei care se remarcaseră şi
făcuseră carieră interpretând personaje emblematice ale culturii germane:Elisabeth Bergner şi
Grete Mosheim au fost, de pildă, mari interprete ale personajelor lui Goethe. Parte dintre actori au
emigrat, dar marea majoritate au ales să rămână în Germania pentru că erau prea înrădăcinaţi în
cultura ţării. Şi rămânând au continuat să facă teatru.
Spectacolele de teatru au păstrat iluzia unei vieţi normale în sânul comunităţii evreieşti

Între 1933 şi 1945, anii celui de-al Treilea Reich, „teatru”este o denumire generică, deoarece
reprezentaţiile au variat de la spectacole de teatru veritabil – care aveau loc oficial, în săli de teatru
de pe întreg teritoriul german sau ocupat de germani – la spectacole clandestine, concerte şi
performance-uri, unde cei care jucau îşi puneau viaţa în pericol.

Spectacolele organizate erau fie iniţiative ale tinerilor sau bătrânilor din ghetouri, cu intenţia de a
ridica moralul locuitorilor, fie o trudă artistică organizată de nazişti pentru propria plăcere şi
amuzament. Orchestre înfiinţate în lagărele de concentrare se ocupau cu distrarea ofiţerilor
germani sau acompaniau execuţii – cum a fost cazul execuţiilor de la Mauthausen. De asemenea,
spectacolele au fost folosite pentru a cosmetiza adevărată faţă a lagărelor de concentrare:în 1944,
Crucea Roşie Internaţională a făcut o vizită la Terezin, iar copiii închişi acolo au prezentat opera
„Brundibar” de Hano Krasa.

Trebuie să ne intereseze cum şi de ce s-a făcut teatru în acei ani ai Holocaustului, pentru că
spectacolele din acea perioadă, pe de-o parte, sunt vinovate de a păstra iluzia unei vieţi normale în
sânul comunităţii evreieşti, iar, pe de altă parte, viaţa teatrală semnala cu disperare înrăutăţirea
treptată şi ireversibilă a situaţiei evreilor.

După ce Hitler a preluat puterea în Germania, mulţi evrei influenţi ar fi putut să părăsească ţara.
Aceştia şi-au amânat însă planurile de emigrare tocmai pentru că încă se juca teatru evreiesc în
Germania. Mai mult, naziştii au finanţat şi susţinut până în 1941 teatre evreieşti, unde întreg
personalul artistic şi auxiliar era format din evrei. Repertoriul se dorea evreiesc, iar publicul trebuia
să fie în exclusivitate evreiesc.
Susţinerea vieţii teatrale evreieşti în plină eră a naţional-socialismului german a fost o foarte
inteligentă modalitate de a masca şi păstra aparenţele în faţa comunităţii internaţionale, care
începea să primească, prin intermediul presei, informaţii alarmante despre schimbările
nedemocratice şi antisemite operate de Hitler şi regimul său.

Cum a apărut Kulturbund şi ce efecte a avut pe termen lung o astfel de organizaţie

Kulturbunda fost o organizaţie culturală legitimă în timpul celui de-Al Treilea Reich, care îşi
propunea să ofere locuri de muncă artiştilor evrei ce-şi pierduseră serviciul (muzicieni, dirijori,
actori, scenografi, pictori), fiind totodată şi un fel de încercare de a consola o minoritate din ce în
ce mai agresată. Prin existenţa acestui program, naziştii au reuşit multă vreme să păcălească restul
lumii, evreii părând a suferi doar de pe urma măsurilor economice, sociale, politice şi civile,
drepturile culturale fiind respectate şi chiar finanţate. Prin respectarea drepturilor culturale –
dreptul la obiceiuri, limbă, religie – discriminările la care erau supuşi evreii păreau a fi doar de
natură temporară.

Kulturbunda fost înfiinţat în martie 1933, la sugestia dr. Kurt Singer (1885-1944), un neurolog de
succes, pasionat de muzica clasică. Pe lângă activităţile medicale, Singer a reuşit să-şi adauge în
biografie şi alte merite, precum cele de muzicolog şi dirijor. În 1927 a fost numit director general al
Operei Municipale din Charlottenburg (Berlin), dar a fost concediat imediat ce naziştii au preluat
puterea. Totuşi, contactele sale au funcţionat şi relativ repede a reuşit să se întâlnească cu Hans
Hinkel, căruia i-a prezentat ideea unui Judischer Kulturbund.Hinkel a luat legătura cu Göring, care a
fost de acord cu înfiinţarea unei asemenea asociaţii. Iniţial, Kulturbundtrebuia să opereze doar la
Berlin, dar în martie 1935 existau 46 asemenea organizaţii locale în toată Germania, iar în 1937,
aproximativ 50.000 de artişti evrei erau angajaţi în această reţea condusă de Hinkel.
Prin natura funcţiei sale, Hinkel făcea parte din aparatul ministerului de propagandă a Reichului. A
acceptat repede ideea Kulturbund-ului pentru că, în anul 1933, statul german, eliminând evreii din
întreg aparatul de stat, nu avea încă suportul şi sprijinul unui sentiment anti-evreiesc puternic
pentru a-i putea opri pe cei disponibilizaţi de stat să nu se angajeze în sectorul privat. Hinkel a
gândit, aşadar, că dacă artiştii evrei se vor reuni în organizaţii de tipul Kulturbund-ului, ei nu vor
căuta să se angajeze în teatrele şi instituţiile culturale private. Reţeaua de teatre Kulturbunda fost
– şi din acest motiv – sponsorizată, încurajată şi protejată de nazişti. Tocmai din această cauză se
pune întrebarea dacă artiştii evrei, angajaţi în aceste asociaţii, au reprezentat cultura evreiască sau
au slujit, inconştient şi indirect, regimul nazist care a exploatat politic organizaţia...

Repertoriul acestor asociaţii evreieşti a exclus de la început operele compozitorilor preţuiţi de

regimul nazist

Ideii lui Kurt Singer i s-a alăturat scenograful Kurt Baumann. Împreună cei doi au definit scopurile
Kulturbund-ului, care trebuia să servească şi să ajute comunitatea evreiască, să ofere locuri de
muncă, să promoveze unitatea în rândul evreilor şi să-i educe prin artă. Dramaturgul teatrului,
Julius Bab, îşi propunea:„vom crea o scenă evreiască care va fi şi germană în acelaşi timp“. Din
păcate, comunitatea evreiasă nu era omogenă, aşa că teatrul Kulturbund-ului a fost fenomenul
care a semnalat o dilemă identitară serioasă:existau evrei perfect integraţi lumii culturale
germane, care se simţeau mai mult germani decât evrei, dar existau şi evrei sionişti, interesaţi în
exclusivitate de moştenirea culturală evreiască pură. Primii nu erau interesaţi să vadă teatru
despre evrei, iar ceilalţi îşi doreau o apropiere de originile ebraice şi idiş. De cealaltă parte, naziştii
erau interesaţi ca evreii să creeze artă pentru evrei, agreând varianta sionistă.
De la început, repertoriul acestor asociaţii evreieşti excludea operele unor germani romantici ca
Wagner şi a compozitorilor preţuiţi de regim, ca Richard Strauss. În 1936, pe lista interzisă intră
Goethe, în 1936 – Beethoven, în 1938 – Mozart şiHändel.Hinkel încerca să îi determine pe artişti să
joace texte evreieşti, deşi, oficial, puteau face parte din repertoriu textele oricărui autor non-
german. În 1936, Herbert Freeden se alătură conducerii Kulturbund-ului. De pe poziţia sa sionistă,
Freeden a lucrat timp de trei ani la traducerea în idiş a unor autori precum Scribe, Shakespeare,
Ibsen, pentru că publicul, format în exclusivitate din germani evrei, nu era interesat de un teatru
despre evrei. În stagiunea 1936-1937, piesa cea mai jucată a fost „Visul unei nopţi de vară”.
Preferinţa pentru texte clasice, din marea literatură, se explica prin faptul că era deosebit de greu
de găsit piese evreieşti care să treacă examenul cenzorului nazist.

Atunci când exterminarea evreilor a devenit politică de stat, Kulturbundşi-a pierdut raţiunea de a
exista

Interesul naziştilor pentru existenţa asociaţiilor culturale evreieşti, care în general aveau în
subordine un teatru, este foarte interesant de analizat şi înţeles. Grija pentru repertoriu şi
realizarea acestuia, interesul ca publicul să fie format exclusiv din evrei, iar spectacolele să fie
promovate exclusiv în presa evreiască ridică numeroase semne de întrebare.

O explicaţie o găsim în comportamentul lui Hans Hinkel, care, în 12 noiembrie 1938, la doar două
zile după înfricoşătoarea Noapte de Cristal (Kristallnacht), a convins un grup de lideri ai comunităţii
evreieşti să-şi reia programul cultural. Chestiunea era atât de urgentă încât Hinkel ar fi depus toate
diligenţele pentru ca actorii evrei, arestaţi în acea noapte şi deportaţi deja în lagăre, să fie eliberaţi
pentru a se putea întoarce şi juca teatru. Deşi se încerca cu disperare păstrarea aparenţelor, după
noiembrie 1938, viaţa culturală evreiască, în care teatrul ocupa cel mai important loc, a început să
pălească. Kristallnachta însemnat începutul politicii de radicalizare a regimului faţă de evrei. Iar
între 1940-1941, restricţiile impuse Kulturbund-ului s-au intensificat, pentru ca, în septembrie
1941, această organizaţie să fie dizolvată. Odată ce exterminarea evreilor a devenit politică oficială
de stat, Kulturbund-ul şi-a pierdut raţiunea de a fi.

Artiştii evrei au devenit atât de implicaţi în viaţa teatrală încât au scăpat din vedere ce se
întâmpla în viaţa reală

Efect paradoxal:prin activitatea sa intensă, teatrul – care dădea senzaţia că lucrurile nu stau
chiar aşa de rău în realitate – pare să fi amânat gândul de emigrare al multor evrei

Într-un fel, naziştii au manipulat întreaga infrastructură a Kulturbund-ului, lăsând să se înţeleagă că

teatrele aflate sub această umbrelă funcţionau ca teatre evreieşti de stat, a căror existenţă se
datora regimului nazist. Prin această enclavizare, naziştii au obţinut un efect interesant:artiştii
evrei, cărora li se cereau permanent producţii noi, au devenit atât de implicaţi în viaţa teatrală
încât au scăpat din vedere ce se întâmpla în viaţa reală. Mai mult decât atât:ei au transmis prin
spectacolele lor această falsă realitate în care trăiau, dând un impuls vital publicului. Teatrul din
timpul Kulturbund-ului avea o aparentă libertate economică şi artistică, devenind salvarea multora,
în special a artiştilor implicaţi. Din păcate însă, munca unui grup de lideri evrei – care şi-au dorit
salvarea de la faliment a artiştilor evrei şi care au dorit folosirea suportului cultural pentru întărirea
unei conştiinţe etnice aflată în plin proces de discreditare – se face vinovată, fără să vrea, de
„crearea unei senzaţii false că lucrurile nu stau chiar aşa de rău, în realitate“.
Prin activitatea sa intensă şi poziţia sa activă, teatrul pare să fi amânat gândul de emigrare al
multor evrei, care s-ar fi putut încă salva în anii de început ai Kulturbund-ului. Evident, oamenii de
teatru n-au fost conştienţi de impactul social şi politic pe care-l aveau asupra publicului printr-un
simplu act artistic;ei nu pot fi învinuiţi de propagandă sau colaboraţionism cu regimul nazist.
Teatrul a fost folosit mai degrabă ca terapie. Freeden declara:„Teatrul era un fel de ancoră pentru
evrei şi eram conştienţi de asta. Puteau, pentru o seară, să uite de toate şi să intre într-o altă
lume“.

Iniţiatorul Kulturbund, Kurt Singer, a ajuns şi el în lagăr, la Terezin

Totuşi, în ciuda conştientizării importanţei pe care o aveau ca teatru în conştiinţa şi lupta pentru
rezistenţă socială, economică şi politică, artiştii au început să se confrunte cu întrebări de ordin
moral:se cuvenea sau nu ca teatrul să rămână deschis, în timp ce situaţia evreilor se înrăutăţea?
Kulturbund-ul şi-a inaugurat activitatea cu montarea piesei „Nathan Înţeleptul” de Lessing. Morala
piesei era că umanitateatranscendereligia. Poate că alegerea acestui prim text pentru a fi montat a
avut un impact cu efect de reacţie în lanţ. Se făcea, parcă, apel la cultură pentru a se explica, la
scenă deschisă, că situaţia de moment nu mai poate continua pentru multă vreme. Din păcate,
realitatea a luat prin surprindere întreg aparatul cultural evreiesc şi publicul căruia i se adresa. Mai
mult, chiar ajunşi în lagăre, mulţi dintre membrii Kulturbund-ului au continuat să facă teatru şi
acolo. Ca o ironie a istoriei, teatrele evreieşti au fost în mare parte folosite drept centre de
deportare, unde erau adunaţi evreii. Kurt Singer, iniţiatorul Kulturbund, a ajuns şi el în lagăr.
Datorită „serviciilor aduse comunităţii germane“, Singer n-a fost însă deportat la Auschwitz, ci la
Terezin, unde a murit în ianuarie 1944. În ultimele scrisori şi vederi pe care a avut voie să le trimită
de acolo, reiese clar cât de mult credea în legătura dintre artă şi supravieţuire, în speranţa care
vine odată cu un grup de oameni care se întâlnesc zilnic să facă teatru.

Liderii evrei din ghetouri sau din lagăre au devenit foarte repede conştienţi de valoarea artei
produse în asemenea condiţii. Salvarea realizărilor artistice născute într-un asemenea mediu ostil
depăşea interesul pentru estetic şi intelectual, devenind întâi de toate o altfel de documentare a
catastrofei în desfăşurare, ceva ce ulterior ar fi putut fi valorificat şi juridic, nu numai artistic.

În lagărele de concentrare, salvare prin teatru

Nu toate lagărele erau la fel. Existau lagăre de muncă, de tranzit şi de exterminare. Fiecare avea
legile proprii şi manifestările culturale oficiale sau clandestine erau mai mult sau mai puţin posibile
şi frecvente. „În unele lagăre prizonierii puteau să-şi păstreze hainele civile;cărţile erau permise la
Dachau şi Terezin. Hârtia şi ustensilele de scris erau interzise la Mauthausen şi Ravensbruck, unde
exista însă o mică bibliotecă formată din câteva cărţi de versuri în franceză şi cehă şi câteva cărţi
confecţionate de deţinuţi“, notează Rebecca Rovit. Tot în lagărul de la Ravensbruck, unul dintre
liderii mişcării de rezistenţă, Germaine Tillion, a scris o operetă, „Le Verfügbar aux Enfers”, o
parodie la „Orfeu în Infern” de Gluck. „Spectacolele de teatru şi muzică trebuie să fi contribuit la
dorinţa de a trăi atât a artiştilor, cât şi a publicului spectator“.

Teatrul în timpul celui de-Al Treilea Reich a fost o activitate culturală firească, chiar într-un
moment istoric în care situaţia economică, politică, civilă şi socială a evreilor germani era în declin.
Însă ideea spectacolelor de teatru în lagăre de concentrare şi exterminare presupune un alt nivel
de a înţelege teatrul, importanţa sa pentru o comunitate şi felul în care comunitatea respectivă se
regăsea sau se salva – la propriu – prin teatru.

Varşovia:teatru în casele unor familii bogate de evrei şi în cafenele cu scenă

Merită amintite aici şi experienţele teatrale şi spectaculare din ghetourile evreieşti, în special cele
poloneze, din perioada 1939-1942. Imediat după invadarea Poloniei au fost emise câteva decrete
care au anihilat viaţa culturală evreiască poloneză publică. După şocul acestei prime faze,
activităţile culturale sunt reluate, dar de data aceasta în case private. Familiile bogate înţelegeau în
acest fel să organizeze seri la care participau câţiva invitaţi. Amuzamentul era asigurat de unu-doi
actori. Banii strânşi erau folosiţi pentru ajutorarea familiilor sărace de evrei. Primul asemenea
eveniment are loc la finele lunii noiembrie 1939, cu participarea unui faimos actor evreu polonez,
S. Partel. Succesul şi reţeta sunt copiate rapid de celelalte familii cu posibilităţi din Varşovia, deja
strămutate în zona care va deveni curând ghetoul oraşului.

Ghetoul varşovian a cunoscut două etape:o perioadă de aproximativ un an, până la ridicarea
pereţilor care vor delimita zona de restul oraşului, şi a doua etapă, de un an şi jumătate, când
vorbim de condiţii grele, până la lichidarea acestuia. Pentru prima perioadă, vidul lăsat de
închiderea şi interzicerea instituţiilor culturale este umplut de evenimente culturale de casă,
private. Ceea ce începuse ca un efort cultural şi de într-ajutorare devine repede o afacere
profitabilă, aşa că se impune existenţa unui cadru care să permită prezenţa la asemenea
evenimente a unui public relativ numeros. Aşa apare ideea cafenelelor cu scenă. Aceste spaţii
ofereau însă rar spectacole de calitate. Cuvântul de ordine era distracţia şi succesul financiar.
Cafenelele devin totuşi rapid localuri cu pretenţii, în ciuda divertismentului îndoielnic. De cealaltă
parte, publicul care nu aveau resurse financiare care să le permită să frecventeze cafenelele a
trebuit să inventeze altceva. Iar acest altcevaau fost cluburile pentru jucătorii de cărţi (la un
moment dat funcţionau 60 asemenea localuri in ghetoul din Varşovia85) sau scenele de teatru.

Cafenelele au devenit spaţii unde banii contrabandiştilor din ghetou erau etalaţi şi cheltuiţi cot la
cot cu cei ai soldaţilor sau ofiţerilor germani cu care colaborau. Naziştii au fost de acord cu
asemenea localuri de distracţii uşoare, deoarece aveau un renume prost, iar spectacolele de
proastă calitate alterau rapid atmosfera din ghetou. În a doua parte, când ghetoul este închis, iar
problemele economice devin apăsătoare, aceste cafenele devin simbol al calităţii vieţii de acolo.

Două teatre în limba idiş şi alte trei în limba poloneză

Intelectualii şi clasa de mijloc din rândul evreilor polonezi strămutaţi între graniţele noului oraş
aleg teatrul:teatru pentru petrecerea timpului liber într-un mod elevat sau pentru educarea
copiilor şi tineretului. Până la ridicarea zidurilor, astfel de teatre existau şi funcţionau clandestin în
beciuri sau poduri de case. Participarea la un spectacol de teatru în asemenea condiţii era o
aventură, cu spectatori care trebuia să urmeze un anumit traseu pentru a fi siguri ca nu sunt
urmăriţi. Aceste teatre nu funcţionau pentru a face profit.

Este interesant că primul teatru recunoscut ca atare în acte oficiale naziste s-a deschis după ce
ghetoul a fost izolat, în noiembrie 1940. Primul teatru s-a numit Eldorado, urmat apoi, în mai 1941,
de deschiderea unui nou teatru:Nowy Azazel. Ambele teatre erau de limbă idiş, iar proprietara era
o anume Judith, care avea relaţii cu un ofiţer german. Curând au fost înfiinţate alte trei teatre, dar
care funcţionau în limba poloneză:Na Piaterku(mai 1941), Nowy Kameralni(iunie 1941) şi
Femina(iulie 1941). Cum teatrele în limba poloneză erau mai numeroase, se poate deduce că
majoritatea celor din ghetou preferau spectacolele în limba poloneză. Realitatea era însă
alta:majoritari erau cei care vorbeau idiş, numai că primele două teatre fuseseră deschise ca
afacere, neavând vreun temei cultural şi moral puternic. Cum, , doamna Judith” a dorit să nu aibă
concurenţă, amicul ofiţer nazist a ajutat-o astfel încât nu s-au mai eliberat permise decât pentru
înfiinţarea de teatre în limba poloneză. Şi cum cele două teatre idiş nu aveau concurenţă, calitatea
spectacolelor de aici a fost mereu în scădere. De cealaltă parte, cele trei teatre poloneze, care
concurau între ele, au devenit din ce în ce mai performante. Ca urmare a acestui fapt, mulţi actori
din cele două teatre idiş s-au mutat la unul dintre cele trei teatre de limbă poloneză. Aceste teatre
îşi schimbau programul o dată pe lună pentru că publicul era limitat la maximum 30.000 de
spectatori. În general erau prezentate piese clasice sau piese care ilustrau viaţa în ghetou. Doar în
ghetoul Vilna, piesele de teatru care se jucau erau alese cu grijă, din repertoriul de texte clasice
evreieşti, „dar care încurajau revolta“.

Teatrele din ghetoul Varşovia erau supuse unei cenzuri mai puţin drastice până în clipa în care s-a
decis distrugerea perimetrului. De abia în iunie 1942 nemţii au impus o cenzură foarte strictă.
Ghetoul a fost distrus aproape în totalitate în aprilie 1943, ordinul dat de generalul german Jurgen
Stroop fiind acela de a nu fi lăsată cărămidă peste cărămidă.

Teatru la Buchenwald:„În teatrele de afară, actorii şi publicul sunt speriaţi pentru că ar putea
sfârşi într-un lagăr de concentrare. Asta e o chestiune cu care noi nu ne mai batem capul“
În lagărele de concentrare, activităţile artistice aveau un caracter mai mult sau mai puţin oficial.
Ceea ce făcea diferenţa era calitatea intelectuală a celui care conducea lagărul. În Dachau existau
10.000 de prizonieri, dar nicio licenţă pentru teatru. La Buchenwald erau închise 25.000 de
persoane şi teatrul funcţiona atât legal, cât şi ilegal. Dachau era des folosit ca lagăr model, vizitat
des de oaspeţii regimului nazist, iar ideea unui teatru care să funcţioneze legal părea o chestiune
periculoasă – prizonierii nu trebuiau să lase impresia că aveau timp de distracţii sau aveau timp
liber. Un supravieţuitor povesteşte cum în numeroase ocazii el şi colegii săi de baracă discutau
operele lui Racine, Goethe, Mickiewicz şi Toller. O seară care i-a rămas în memorie a fost aceea
când a fost discutată montarea lui Stanislavski cu „Înainte de răsărit” de Hauptmann.

Existau şi spectacole de teatru care se întâmplau clandestin. Acestea aveau loc de obicei duminica,
în jurul orelor patru după-amiaza, când gardienii îşi părăseau temporar posturile vizibile.
Spectacolele dramatice erau fie politice, fie nonpolitice. Spectacolele nonpolitice erau jucate în
general de actorii profesionişti, deportaţi. După anexarea Austriei, în 1939, viaţa culturală în
Dachau capătă o nouă turnură odată cu deportarea artiştilor vienezi de cabaret.

În Buchenwald, cu ocazia unui revelion, comandantul a ordonat un spectacol de cabaret. Acesta a

fost realizat cu mult talent, într-o formulă artistică care le-a permis actorilor ad-hoc să aibă curajul
de a spune lucrurilor pe nume. Prima replică din spectacol era:„Ce fericiţi suntem noi în această
după-amiază! Aici, în Buchenwald, avem cei mai buni actori din Germania şi cea mai bună artă. Aici
e cel mai liber teatru din tot Reich-ul. În teatrele de afară, actorii şi publicul sunt speriaţi pentru că
ar putea sfârşi într-un lagăr de concentrare. Asta e o chestiune cu care noi nu ne mai batem capul“.

Avertismentul interpretului de cabaret Willy Rosen:„Nu pot trimite vederi de unde mă duc”

Teatrul, legal sau ilegal, era folosit ca un fel de terapie, o încercare de a uita de locul unde
prizonierii se aflau. În alte lagăre, cum este cel de la Westerbork, în nordul Olandei, spectacolul de
cabaret era agreat de către comandantul lagărului pentru că în acest fel prizonierilor le era distrasă
atenţia, înainte de urcarea acestora în trenurile morţii care duceau la Auschwitz. La un moment
dat, prin acest lagăr tranzitoriu a trecut marele autor şi interpret de cabaret Willy Rosen. În unul
din numerele sale, intitulate „La revedere, Westerbork”, se pare că încerca să transmită un mesaj
codat, ascuns, celor care-l ascultau. Unul dintre versurile cântate de el era:„Nu pot trimite vederi
de unde mă duc“, un avertisment sever că drumul pe care publicul urma să-l ia era cel spre
moarte. Versul trebuie înţeles cu atât mai profund cu cât, odată ajunşi la Auschwitz, prizonierii –
înainte de a fi duşi la camerele de gazare – li se oferea şansa de a trimite la rude veşti despre buna
lor sosire. În acest fel, ani la rând, mulţi dintre cei care se îndreptau spre Auschwitz mergeau cu
speranţa că îşi vor întâlni şi revedea membri ai familiei.
Unul dintre cele mai bune texte de teatru scrise vreodată în lagăr îi aparţine baronului Rudolph
von Ripper. Fiu al unei familii catolice viezene înstărite, baronul ajunsese în lagărul de la
Oranienburg ca deţinut, condamnat pentru serioase activităţi antinaziste. Printre multele învinuiri
care i s-au adus, von Ripper a fost acuzat că activase şi ca actor amator într-o trupă de teatru
antifascistă. După luni de tortură, von Ripper ajunge în lagăr unde îşi continuă activitatea teatrală.
Scrie o piesă în două personaje:un turist american şi un lucrător german la un birou de turism.
Americanul se prezintă pentru a cere ajutorul pentru o călătorie turistică de succes în Germania.
Oficialul, care marcase pe o hartă toate lagărele naziste, începe să i le prezinte americanului ca
veritabile „burg“-uri – oraşe. Făcea aluzie la faptul că multe lagăre aveau nume care se terminau în
„burg“:Oranienburg, Brandenburg, Papenburg etc. Americanul primeşte drept ghizi turistici doi
ofiţeri SS, pentru că, i se explică, acesta este noul mod de a face turism în Germania lui Hitler.

23 septembrie 1943:lagărul de la Terezin e scena unui spectacol de operă cu totul aparte

Cea mai interesantă şi bogată activitate culturală s-a înregistrat la Terezin. În vara anului 1942, toţi
locuitorii oraşului ceh au fost evacuaţi pentru ca acesta să poată fi în totalitate transformat în
lagăr. Oraşul fusese construit în formă de stea pe timpul împăratului habsburg Iosif al II-lea. Mare
parte din elita evreiască a fost deportată aici. La Terezin au ajuns mulţi evrei în vârstă, după ce au
plătit sume exorbitante. Deşi nu a fost un aşezământ de exterminare, viaţa era la fel de grea ca în
oricare alt lagăr nazist. Terezin a fost proiectat şi folosit ca lagăr model, unde erau primite vizite ale
Crucii Roşii, îngrijorată de rapoartele care-i veneau pe căi neoficiale.

Terezin a fost scena unui spectacol de operă cu totul şi cu totul special. Şi deşi opera nu este
acelaşi lucru cu teatrul, povestea merită spusă datorită felului în care un singur spectacol poate fi
raţiunea pentru care unor oameni li se permite să mai trăiască câteva săptămâni, deoarece nu era
nimeni care să înlocuiască interpreţii. Iar povestea este cu atât mai tristă cu cât artiştii erau copii
cu vârste cuprinse între 5 şi 15 ani.

După ce Cehoslovacia este ocupată de nazişti în 1939, evreii sunt eliminaţi din viaţa publică.
Compozitori ca Joza Karas au încercat să se adapteze lumii noi. Karas scrisese o operă pentru copii,
„Brundibar”, care de trei ani îşi aştepta premiera. În noile condiţii politice era greu de imaginat că
aceasta va avea loc curând. Aşa că îşi îndreaptă atenţia spre un orfelinat de băieţi, unde începe
repetiţiile, combinând muzica cu educaţia şi încercând să îşi continue astfel viaţa artistică. Karas nu
apucă să vadă premiera, care are loc în iarna lui 1942-1943, fiind deportat pe 10 aprilie 1942 la
Terezin. Câteva luni mai târziu, în iulie 1943, întreg orfelinatul este deportat în acelaşi lagăr. Echipa
artistică este reunită involuntar. Cu toţii hotărăsc ca spectacolul să fie reluat. Premiera are loc în 23
septembrie 1943. Acelaşi spectacol este jucat şi în data de 23 iunie 1944, în faţa unei echipe de la
Crucea Roşie, venită în inspecţie. În perioada în care spectacolul se juca, deportările de copii în
lagărele de exterminare fuseseră aproape sistate, deoarece era nevoie de fiecare în spectacol:fie la
cor, fie ca solişti care nu aveau dubluri.

În toamna lui 1944, întreaga echipă, inclusiv copiii, au fost trimişi şi exterminaţi la Auschwitz.
Partiturile operei au fost redescoperite de-abia în 1970. Premiera oficială, primul spectacol într-o
lume liberă, a avut loc în 1975. „Brundibar” este în unanimitate considerată cea mai importantă
creaţie artistică realizată în timpul Holocaustului.

Teatrul în timpul Holocaustului a eşuat în a trage semnalul de alarmă

Cu siguranţă, perioada cuprinsă între 1933-1944 se suprapune cu momentul formulării conceptului

de societate deschisăde către filosoful Karl Popper. Definirea şi impunerea modelului de societate
deschisă, ca singură modalitate pentru supravieţuirea statală şi individuală, au fost generate de
nevoia de a trage un semnal de alarmă cu privire la societăţile închise, în al căror model pot fi
încadrate ghetourile şi lagărele naziste. Aceste lumi închise, totalitare şi discriminatorii în relaţia cu
propriii cetăţeni, au reuşit să păstreze aparenţele şi să înşele întreaga comunitate internaţională
prin simpla prezenţă a teatrului, perceput ca înalt act cultural sau ca divertisment pur. Funcţionând
ca instituţie sau doar ca mişcare de rezistenţă, înfiinţate pentru profit, propagandă sau
demoralizare, teatrul este un atribut al societăţilor democratice, deschise. Acest fapt pare să fi
indus în eroare multă lume, care ar fi putut să se salveze emigrând. Iar când emigrarea e devenit
imposibilă, teatrul s-a transformat într-o formă de supravieţuire, în special pentru artişti şi
comunităţile cărora li se adresau artistic. Spectacolele au fost tolerate ca modalitate de liniştire a
maselor de prizonieri, făcându-se, într-un fel, partenere cu regimul nazist, chiar dacă scopul era
exact contrariu. Teatrul în timpul Holocaustului a eşuat în a trage semnalul de alarmă. Fie că nu l-a
tras de frica rămânerii fără spectatori sau nu l-a tras pentru că până în ultima clipă n-a sesizat
pericolul – aceasta este o chestiune de interpretare personală, şi nu istorică.

În Grecia, teatru contra mâncare, pentru susţinerea mişcării de rezistenţă

De cealaltă parte a baricadei, teatrul a avut o altă greutate şi însemnătate.Armata Rusiei sovietice
a avut în subordine 900 de brigăzi care însumau 15.000 de artişti, care, pe toată perioada celui de-
Al Doilea Război Mondial, au dat apoximativ 800.000 de reprezentaţii. Păpuşari, circari, actori – cu
toţii se străduiau să înveselească soldaţii aflaţi între două bătălii. Cele mai cerute şi jucate
spectacole de teatru erau:„Anna Karenina” (de Lev Tolstoi) şi „Trei Surori” (de A.P. Cehov).

În timp ce fasciştii şi naziştii se delectau cu opere şi spectacole grandioase în aer liber, la Londra
actorii jucau la metrou, în buncărele antiaeriene, la cantinele fabricilor angajate în industria de
război. În Franţa aflată sub ocupaţie nazistă, „Antigona” lui Sofocle era piesa preferată şi cel mai
des jucată, pentru că era relevantă ideologiilor celor două părţi aflate în conflict:cotropitorii şi
cotropiţii. În Grecia, membrii mişcării de rezistenţă aveau şi actori în componenţă şi încercau, prin
spectacole de teatru, să-şi atragă sprijinul şi suportul comunităţilor în preajma cărora trăiau. De
multe ori, spectacolele pe care le dădeau erau gratis. În schimb, cereau doar ca fiecare să aducă
ceva de mâncare de acasă:fructe, ouă, grâne. Astfel, mişcarea de rezistenţă continua să trăiască şi
să lupte, sporindu-şi numărul susţinătorilor şi simpatizanţilor din rândul populaţiei.

Teatrul şi noile valenţe descoperite şi testate cu ocazia celui de-Al Doilea Război Mondial compun
doar o scurtă introducere într-o lucrare care ar putea fi în totalitate dedicată relaţiei pe care
teatrul o are cu războiul. A doua jumătate a secolului XX ar adăuga capitole numeroase şi diverse
despre motivul pentru care artiştii aleg zonele de conflict şi spectacolele pe care le fac cu sau
pentru populaţia civilă afectată.

Într-o societate profund marcată de evoluţia şi omniprezenţa mass-media, teatrul continuă să fie
un mediu alternativ în efortul de a atrage atenţia asupra puterii de distrugere a războiului. Spre
deosebire de reportajul jurnalistic, obligat la obiectivitate, teatrul propune o perspectivă subiectivă
asupra războiului, o analiză complexă şi puternic emoţională, a cărei concluzie statuează că
războiul nu e dezirabil şi nici inevitabil.

Potrivit Universităţii Uppsala (Suedia), definiţia războiului ar fi folosirea forţei între două părţi care
se soldează cu cel puţin 25 de victime. Cu aceasta în minte, câte războaie pot fi numărate după Al
Doilea Război Mondial? Fie că este vorba de Orientul Mijlociu, America de Sud, Africa, Asia, lumea
artistică militează pentru puterea teatrului şi a performance-ului de a vindeca traumele de război.
Dar teatru se face nu numai pentru a mobiliza sau demobiliza, pentru a evada sau pentru
reconciliere. Teatrul este acea activitate umană care, pe timp de război, face individul să se simtă
din nou uman şi normal.
 

Gisella Perl, doctorita supranumita “ Îngerul de la Auschwitz “

Odată ajunsă la Auschwitz, doctoriţa Gisella Perl a fost obligată să lucreze pentru Josef Mengele.
De profesie ginecolog, ea a trebuit să aleagă între a închide ochii atrocităţilor pe care naziştii le
comiteau în numele medicinei sau să salveze femeile aflate în lagărele de concentrare, punându-
şi viaţa în pericol. Ziua era obligată să fie unul dintre medicii din echipa lui Mengele, “Îngerul
Morţii”, iar noaptea salva vieţi, fiind numită “Îngerul de la Auschwitz”.

Giselle Perl s-a născut în Sighetul Marmaţiei, pe 10 decembrie 1907. Gisella a terminat liceul la
numai 16 ani, fiind prima la învăţătura. Ea şi-a dorit încă de mică să fie medic, însă iniţial tatăl ei nu
a lăsat-o:“Nu vreau ca fata mea să îşi piardă credinţa şi să se îndepărteze de iudaism. “ Mai târziu,
fata a obţinut aprobarea lui Maurice Perl, ea jurând pe o carte de rugăciuni că mereu va fi o bună
evreică. După ce a urmat facultatea de medicină şi a vindecat primul ei pacient, Giselle a luat o altă
carte de rugăciuni, pe care a inscripţionat-o cu numele tatălui ei, ca pe un simbol al jurământului
făcut cu ani în urmă. Maurice a murit într-o cameră de gazare la Auschwitz, purtând cu el cartea
dăruită de fata sa.

În martie 1944, dr. Perl împreună cu familia sa a fost prinsă de către Gestapo şi trimisă în lagărul
de concentrare de la Auschwitz. Acolo, ei au fost despărţiţi. Iniţial, Giselle fusese oprită pentru a
dona sânge pentru soldaţii SS. La puţin timp, Mengele a aflat că ea era un renumit doctor
ginecolog şi a luat-o în echipa sa de medici. El i-a spus să meargă în lagăr şi să aducă toate femeile
însărcinate pentru a le trimite în alt lagăr, unde urmau a primi îngrijire medicală şi mâncare mai
bună. Ea nu ştia ce avea de gând doctorul, şi crezându-l, i-a adus 50 de femei însărcinate. După ce
au fost supuse mai multor experimente înfiorătoare, ele au fost duse la crematoriu. Îngrozită de
ceea ce a făcut, Giselle nu a mai trimis de atunci nicio femeie pe mâna lui Mengele, ba mai mult, a
încercat să le ajute.

“Cea mai mare crimă de la Auschwitz era aceea de a fi însărcinată”

Giselle a fost astfel pusă în faţa unei decizii grele:pentru a salva femeile care erau însărcinate de
atrocităţile lui Mengele, trebuia să ajute să avorteze. În timpul nopţii, ea le întrerupea sarcinile
celor închise în lagăr:“noaptea, pe o podea murdară, folosindu-mi numai mâinile murdare”, aşa îşi
aduce aminte doctoriţa numită “îngerul de la Auschiwitz”. În timpul zilei, ea împreună cu cei cinci
doctori şi patru asistente ale lui Mengele era obligată să opereze ca într-un spital, dar care nu avea
paturi, bandaje, anestezice sau instrumente speciale. Singurul lucru pe care îl avea erau vorbele. “
Am tratat pacienţii cu vocea mea, spunându-le poveşti frumoase, spunându-le că într-o zi vom
avea din nou aniversări, că într-o bună zi vom cânta din nou. Nu ştiam când este Rosh ha-Shanah,
dar simţea că se apropie odată cu venirea frigului. Aşa că, am făcut o petrecere cu pâine,
margarină şi câteva bucăţi de cârnaţi murdari pe care i-am primit la masă. Le-am spus că în seara
asta sărbătorim Revelionul, şi că de mâine va veni un an nou, mai bun.
În ianuarie 1945, lagărul a fost evacuat. Gisella a fost mutată într-un alt lagăr, de lângă Hamburg,
iar două luni mia târziu la Bergen-Belsen, pe care îl descria ca fiind “realizarea supremă a
sadismului şi bestialităţii germane”. În timp ce trupele britanice eliberau lagărul, ea tocmai ajuta o
femeie să aducă pe lume un bebeluş, primul născut în acel lagăr de concentrare. Doctoriţa a rămas
acolo până în toamnă, de unde a plecat în căutarea familiei sale, în Germania. După 19 zile a aflat
că soţul ei fusese omorât în bătaie, chiar înainte de eliberarea, iar băiatul ei, adolescent, a murit în
camera de gazare. Atunci, de durere, Perl a încercat să se otrăvească. A fost găsită şi dusă la o
mănăstire din Franţa, pentru recuperare.

În 1947 a plecat în America, pentru a fi în rândul doctorilor ambasadorul celor şase milioane de
evrei omorâţi de către nazişti. Acolo a întâlnit-o pe Eleanor Roosevelt, Prima Doamna a Statelor
Unite ale Americii, care a încurajat-o, spunându-i:“Nu te mai tortura;devino din nou doctor!” În
1951 a primit cetăţenia americană şi şi-a deschis un cabinet în Park Avenue, unde majoritatea
pacienţilor săi erau foşti deţinuţi ai lagărelor de la Auschwitz şi Bergen-Belsen. În New York, a
ajutat la naşterea a peste 3000 de copii. După trei ani, Gisella s-a stabilit în Israel, de unde s-a
oferit voluntară pe Muntele Sinai. Ea a murit în 1988.