I

FONETICA

Obiective
După parcurgerea acestui capitol, studenţii trebuie:
- să aplice regulile de citire şi de scriere ale limbii latine;
-să compare structura fonetică a latinei târzii şi creştine atât cu cea a latinei clasice, cât şi cu
cea a limbilor romanice;
-să cunoască normele accentuării cuvintelor latine şi transformările apărute în perioada
creştină.

Conţinuturi

A. Fonetică descriptivă

I.1. Alfabetul

Literele alfabetului latin sunt: a, b, c, d, e, f, g, h, i (j), k, l, m, n, o, p, r, s, t, u (v), x, y, z.

Ultimele trei (x, y şi z) au pătruns mai târziu şi se regăsesc în cuvinte de origine grecească (zona,
myrtus, Xenophon) sau în termeni proveniţi din alte idiomuri alogene.

I.2. Vocalele, consoanele

Vocalele pot fi lungi sau scurte, în funcţie de durata de timp necesară în rostirea ficăreia (e. g.
habēre, cu ē lung, dicĕre, cu ĕ scurt)1. Datorită cantităţii vocalice puteau fi deosebite cuvintele
omografe (pōpulus = plop, pŏpulus = popor).
Consoanele sunt: A) oclusive: labiale b (sonoră), p (surdă); dentale d (sonoră), t (surdă);
palatale g (sonoră), c, k, q (surde); B) lichide l, r; C) nazale m, n; D) siflante z (sonoră), f, s (surde);
E) aspirate h; F) i şi u (v) consonans.
Litera G este o invenţie pe teren latin, prin modificarea literei etrusce C. Aceasta nota la origine
atât guturala surdă, cât şi pe cea sonoră (Caius – pronunţat Gaius).
Litera V nota, în scrierea majusculă, u vocalic şi consonantic, iar, în scrierea minusculă, u nota
ambele sunete. În secolul al XIV-lea, Pierre la Ramé inventează aşa-numitele litere ramiste U şi v,
pentru a întregi perechile, devenite acum sunete distincte: u, U (pentru u vocalic) şi v, V (pentru u
consonantic pronunţat, în epoca târzie, v).
Litara F provine din vechea literă grecească digamma.

I.3. Silabele

În funcţie de cantitatea vocalei, silabele pot fi lungi sau scurte. Pronunţarea silabelor lungi avea
o durată de două ori mai mare decât a celor scurte (e. g. în cuvântul frātĕr, prima silabă, frā, se
pronunţa lung, iar a doua, tĕr, scurt).
O silabă care conţine o vocală lungă sau un diftong (ae, au, oe, ei, eu, ui) este lungă prin natură
(causa, māter, iūs).
1
Cantitatea lungă a unei vocale este marcată, în scop didactic, prin semnul grafic „ˉ ”, iar a unei vocale scurte prin
„˘ ”.
 Silabele a căror vocală scurtă este urmată de două consoane sunt lungi prin poziţie (cūlpa,
delīctum, dāmnum). Excepţie de la această regulă fac silabele cu vocală urmată de oclusivă + l sau r,
care rămân scurte (intĕgrum,).
Scurte prin natură sunt silabele care conţin o vocală scurtă (tăbŭla). O vocală urmată de o alta
este scurtă (vocalis ante vocalem brevis est): vitĭum, actĭo.
Cantităţile vocalelor contează în accentuare.

I.4. Pronunţia

În şcolile noastre s-a adoptat pronuntiatio tradita, pronunţia latinei târzii şi cea a latinei
populare. Pronunţia latinei clasice a fost stabilită, în 1528, de Erasmus din Rotterdam, în De recta
Latini Graecique sermonis pronuntiatione.
Iată câteva reguli de pronunţie:
i consonantic (notat în unele ediţii j), aflat înaintea unei vocale, se pronunţă ca i românesc: judex
/ iudex – iudex şi jus / ius – iam, ius.
u după grupul ng se pronunţă târziu ca v românesc: lingua, sanguis – lingva / lingua (>
„lingual”, „lingvistic”), sangvis.
c, g, t se rosteau tare (chiar urmate de vocalele i, e: che, ghe, chi, ghi, ti). În latina tradita, ce, ci,
ge, gi se pronunţă ca în română (e. g. civilis, genus rostindu-se precum „civil”, „gen”); ti, urmat de
vocală, se pronunţă ţi (natio rostit ca „naţiune”).
Observaţie: grupul ti se pronunţă aşa cum se scrie atunci când este precedat de s, x, t sau când
vocala i este lungă.
h – marca o aspiraţie şi se pronunţa slab; nu s-a păstrat în grafia şi pronunţia limbilor romanice.
qu era rostit precum cu (quam – rostit cuam). În şcolile noastre, se pronunţă precum cv (aqua –
acva).
ph şi th se pronunţă ca f şi t (apar în cuvinte de origine greacă: philosophia, thesaurus).
y, literă pătrunsă în alfabetul latin din sec. I a. Chr., nota pe ypsilon din greacă (martyr) (se
pronunţa ca u din franceză)
Diftongii ae şi oe erau pronunţaţi la început ai, oi, iar apoi e.
Diftongii au, eu se rostesc într-o silabă.

Tradita Restituta

iustitia iustiţia iustitia

lingua lingva lingua
poena pena poina
civitas civitas chiuitas
quisquam cviscvam cuiscuam
causae cause causai
Cicero Cicero Chichero
Digesta Digesta Dighesta

I.5. Accentuarea

În limba latină, accentul stă pe penultima silabă, dacă aceasta este lungă, sau pe antepenultima,
dacă penultima este scurtă. E. g. advŏcātus, pătrōnus poartă accentul pe penultima silabă (advocátus,
patrónus); intĕgrum, dōmĭnus au accent pe antepenultima (íntegrum, dóminus).
Cuvintele bisilabice au accent pe prima silabă, indiferent de cantitatea ei (frāter, păter).
 Ultima silabă nu poartă accent (cu câteva excepţii: e. g. illīc, illūc – cuvinte care au pierdut pe e
final).