Curs de limba latină

I notiţe de curs
I. Introducere
1. Limba latină face parte din limbile indo-europene, ca şi greaca, slava, germana, daca,
armeana,
etc. Caracteristica acestor limbi este aceea că îşi modifică terminaţiile pentru a exprima diferitele
raporturi gramaticale. Acest tip de modificare se numeşte flexiune (flexio, -onis= îndoire,
flexiune), iar limbile care au asemenea modificări se numesc flexionare.
Limba latină s-a vorbit mai întâi in Italia, în Latium, o regiune la sudul Tibrului, unde s-a
întemeiat cetatea Roma. În Italia se mai vorbeau şi alte limbi: osca (in sud), umbriana (in nord
est) (limbi italice), mesapica, etrusca, celtica. Dar dintre ele, limba latină este cea care s-a păstrat
şi răspândit, datorită circumstanţelor politice, a expansiunii Romei: de la Oceanul Atlantic la
Marea Neagră, din Britania până în Africa, de la Rin şi Dunăre până la Tigru şi Eufrat şi până la
Marea Caspica. Multe din popoarele acestui Imperiu au dispărut şi li s-a uitat chiar şi numele, dar
limba latină de atâtea veacuri continuă să fie vorbită, scrisă şi studiată. Ea continuă să trăiască
prin limbile romanice: italiana, spaniola, portugheza, franceza, catalana, româna. Limba româna
păstrează structura gramaticală a limbii latine, sistemul ei fonetic precum şi o bună parte din
lexic. În consecinţă, studiul limbii latine este foarte important nu numai pentru că prin
intermediul
ei s-a transmis cultura antichităţii greco-romane, ci pentru că este şi modalitatea cea mai firească
de cunoaştere a evoluţiei limbii române şi instrumentul indispensabil pentru însuşirea ei pe baze
ştiinţifice.
II. Fonetica
1. Alfabetul, scrierea si pronunţia
Alfabetul latin cuprinde 23 de litere: A, B, C, D, E, F, G, H, I, K, L , M, N, O, P, Q, R, S, T, V,
X,
Y, Z. Este împrumutat de la greci.
Literele y si z au fost introduse mai tarziu, in cuvinte străine ca zephyrus, Zalmoxis.
Literele j si v erau necunoscute romanilor. Fonemul i cu valoare consonantică din iugum se
pronunţă ca i din iască. Pentru fonemul u vocală şi u consoană(v) romanii folosesc o singură
literă: V (majusculă) şi u(minusculă).
Consoana qu se pronunţă „cu”, nu „cv”.
Consoanele c, g, t se pronunţau la fel, chiar dacă urma o vocală, ex. Cicero se pronunţa kikero,
gelidus se pronunţa ca şi Gallus, natio se pronunţa ca atare. În şcoala româneasca ele au fost
adaptate sistemului de pronunţie specific, cena se pronunţă ca cina, gelu ca ger, natio ca naţiune,
etc.
2. Cantitatea vocalelor
Cantitatea este durata în timp, necesară pentru rostirea unei vocale. În funcţie de aceasta durată
vocalele pot fi lungi sau scurte. Ele sunt indicate prin semne grafice, semne care nu au aparţinut
antichităţii, ci au fost adăugate pentru a uşura citirea: ex.: mālum (cu a lung) înseamnă măr,
mălum cu a scurt înseamnă rău. Pōpulus (cu o lung) înseamnă plop, pŏpulus (cu o scurt)
înseamnă popor.
3. Cantitatea silabelor
În limba latina silabele pot fi lungi sau scurte.
Silabele lungi pot fi:
- lungi prin natură: cuprind o vocala lungă sau diftong; ex: mater
- lungi prin poziţie: cuprind o vocală urmată de două sau mai multe consoane; ex: fenestra
Silabele scurte pot fi:
- scurte prin natură: cuprind o vocala scurtă; ex. femina, perdere
- scurte prin poziţie: cuprind o vocala urmată de alta vocală; ex: patria, dormio.
4. Accentul
Nu era marcat în limba latină prin semne grafice.
Ultima silabă nu are niciodată accent. În cuvintele formate din două silabe, accentul cade pe
silaba penultimă. În cuvinte cu trei sau mai multe silabe accentul cade pe:
a. silaba penultimă, dacă este lungă
b. silaba antepenultimă, dacă penultima este scurtă.