Limba greacă koiné

Teologie
Bibliografie selectivă
• Bakker, Egbert J. (ed.) (2010). A companion to the ancient Greek language. Chichester/
West Sussex.

• Bizos, M. (1966). Syntaxe grecque. Paris.

• Carrez, M., Morel, F. (1999). Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. Gh. Badea.
București

• Chadwick, J. (1996). Lexicographica Graeca. Oxford.

• Colvin, Stephen (2007). A Historical Greek Reader. Mycenaean to the Koiné, Oxford.

• Dumitru-Oancea, M.-L. (2015). Limba greacă veche. Sintaxa cazurilor. O nouă teoretizare.
București

• Georgescu, Constantin (2019). Manual de greacă biblică. București

• Gignac, F. T. (1976, 1981). A Grammar of the Greek Papyri of the Roman and
Byzantine Periods, vol. I, II. Milano

• Harl, M., Dorival, G., O. Munnich (1988). La bible grecque des Septante. Paris

• Hrușcă, I.-G. (2020). Introducere în morfologia limbii grecești vechi. Iași

• Lampe, G. W. H. (1961). A Patristic Greek Lexicon. Oxford

• Lejeune, M. (1955). Traité de phonetique grecque. Paris

• Marinescu-Himu, M., Vanţ Ştef, F. (1965). Limba elenă. București

• Meillet, A. (1935). Aperçu d’une histoire de la langue grecque, ed. IV éme. Paris

• Mounce, Wiliam D. (1994). Morphology of Biblical Greek. Zondervan Publishing

House

• Mounce, Wiliam D. (2009). Basics of Biblical Greek. Zondervan Publishing House

• Mounce, Wiliam D. (2010). Biblical Greek. A compact Guide. Zondervan Publishing House

• Pop, O. (2002). Limba greacă veche. Grafie, fonetică, morfologie. Filipeştii de Târg

• Radermacher, A. (1947). Koiné. Wien

• Ragon, E. (1990). Grammaire grecque. Paris

• Riemann, O. (1936). Syntaxe grecque. Paris

• Rijksbaron, A. (1994). The Syntax and Semantics of the Verb in Classical Greek. Amsterdam

• Robinson, Maurice A., House, Mark A. (2012). Analytical Lexicon of New Testament Greek.
Peabody

• Sihler, A. (1995). New Comparative Grammar of Greek and Latin. New-York-Oxford

• Sophocles, E.A. (1983). Greek Lexicon of the Roman and Byzantine Periods

• Ștef, Ana Felicia (2014). Manual de greacă veche. București

Limba greacă koiné
• Limba greacă după perioada lui Alexandru cel Mare.
• Koiné – limba comună (cu trasături diferite față de dialectele attic, ionic, eolic,
doric)
• ἡ κοινὴ διαλεκτός (sintagmă provenind, probabil, de la Școala alexandrină, sec. III-
II a. C.)

• Poate fi exclusă limba vorbită (scriitorii antici ignorau limba vorbită de mase).

• Unii cercetători folosesc sintagma cu referire la limba prozei scrise în perioada

elenistică și romană sau la limba elitelor.
• Poate fi tratată ca idealul de unitate a limbii grecești vechi (la care aspirau
oamenii educați), cu diverse varietăți socio-lingvistice.
• O variantă „umilă”; alta „elevată”.

• În limba scrisă, o mare parte a gramaticii este „fosilizată”, prezentând trăsături

ale perioadei clasice.

• Traducerea Pentateuh-ului (Πεντετεύχως) a fost făcută în sec. III a. C.

• Traducerea în întregime – probabil la sfârșitul sec. I a. C.
• Conform unui document cunoscut ca „Scrisoarea lui
Aristeas”, Ptolemeu al II-lea, pentru a completa Biblioteca
din Alexandria, a solicitat Înaltului Preot din Ierusalim câte
șase înțelepți din cele 12 triburi pentru a traduce în greacă
textul biblic (72 de înțelepți) – Septuaginta.
•
• Efectuarea traducerii a durat 70 sau 72 de zile.

• Este posibil totuși ca traducerea să fi fost făcută, de fapt,

pentru comunitatea evreiască din Alexandria (care nu mai
înțelegea ebraică sau aramaică).
• Textul grecesc este foarte apropiat de cel ebraic (cu numeroase calcuri
fonetice, morfologice, sintactice, lexicale).

• Noul Testament
Notat într-o greacă fără pretenții de limbă „elevată”.
Primau calitatea și accesibilitatea (nu eleganța limbii).

Aluziile la Septuaginta dovedesc familiarizarea cu traducerea grecească a

acesteia.

Sunt evidente trăsături ale bilingvismului scribilor (aramaică și greacă).

Limba Evangheliilor dovedește diverse grade de instrucție
școlară a celor care au redactat textul:
Limba Evangheliei lui Luca este, în general, considerată mai
cizelată, cu o mai mare atenție acordată stilului. Chiar și el
păstrează citatele (cuvintele Mântuitorului) în formă
colocvială.

Evanghelia lui Marcu – cea mai puțin „îngrijită” din punct de

vedere formal.

Epistolarul paulin – scris cu o mai mare atenție.

 Alfabetul

•Α α alpha a
•Β β beta b
•Γ γ gamma g , pronunţat n înainte de γ, κ, χ, ξ
•Δ δ delta d
•Ε ε epsilon e
•Ζ ζ zeta dz
•Η η eta e
•Θ θ theta t aspirat (apropiat de pronunţia în limba engleză : thing)
•Ι ι iota i
•Κ κ kappa k , c
•Λ λ lambda l
• Μμ mu m
• Νν nu n
• ξξ ksi x
• Οο omicron o
• Ππ pi p
• Ρρ rho r (transliterat rh)
• Σσ/ς sigma s , scris ς la sfârşit de cuvânt
• Ττ tau t
• Υυ upsilon u
• Φφ phi p cu aspiraţie, pronunţat f
• Χχ chi h
• Ψψ psi ps
• Ωω omega o
 Consoane

• Oclusive: sonore sourdes aspirate

guturale (velare) γ κ χ
labiale β π φ
dentale δ τ θ

• Lichide: λ ρ μ (labiale), ν (dentală)

• Siflante : σ ( scris ς la sfârşit de cuvânt)

• Consoane duble: ζ (= σ + δ sauδ + σ)

ξ (= γ, κ, χ + σ)
ψ (= β, π, φ + σ)
 Vocale, semivocale, diftongi
Vocale
• ε - ο (scurte)
• η - ω (lungi)
• α - ι - υ (scurte sau lungi).

Diftongi
• ᾰι - οι - ει - ῠι et ᾰυ - ευ - ου (prima vocală scurtă)
• ᾳ - ῃ - ῳ și ηυ (prima vocală lungă; iota subscris nu se pronunță)
• Αι - Ηι - Οι - Ωι (după majuscule, iota adscris nu se pronunță)
 Pronunţia

• Johann Reuchlin-Capnio (1455-1522) – adept al pronunţiei moderne:

-iotacism η, ι, υ, ει, οι, ῠι, ῃ pronunţate i;
- ᾰυ, ευ pronunţate av, ev (înainte de vocală sau consoană sonoră); af, ef
(înainte de consoană surdă sau aspirată);
- β se pronunţă v;
-spiritul aspru este neglijat
Erasmus Desiderius Rotterdamus (1466-1536) propune lectura ad
litteram.
Argumente: existenţa mai multor semne pentru acelaşi sunet este ilogică;
în inscripţii există rare confuzii; alternanţele vocalice cu rol gramatical
nu ar mai fi avut rost; transcrierea latină atestă pronunţia reală.
 Spirite
• Spiritul se folosește pentru toate cuvintele care încep cu vocală, diftong sau consoana ρ:
- spirit lin « ᾿ », folosit în absenţa unei aspiraţii,
e. g. ἀγαθός
- spirit aspru « ῾ », marchează aspiraţia, e. g.
ὑποκριτής, εὑρίσκειν
Se plasează deasupra minusculelor şi în faţa (sus)majusculelor, e. g. ὁμολογεῖν, Ἑρμῆς,
Ἰταλία

Când un cuvânt începe cu diftong, spiritul stă pe a doua vocală, e. g. εἰρήνη, αἷμα,
Αἴγυπτος

Iniţialele υ şi ρ au spirit aspru, e. g. ὕδωρ, ῥήτωρ, ῥαψῳδία

 Accente
• Accentul poate fi ascuţit « ´» (βάρβαρος)
grav « `» (τὸ δένδρον)
circumflex « ῀» (σῶμα)

Accentul poate sta doar pe una din ultimele trei silabe.

Un cuvânt accentuat cu accent ascuţit poate fi:

-oxiton, cu accent ascuţit pe ultima silabă: θεός
-paroxiton, cu accent ascuţit pe penultima silabă: παρθένος
-proparoxiton, cu accentul ascuţit pe antepenultima silabă: ἄνθρωπος

Un cuvânt accentuat cu accent circumflex poate fi:

-perispomen, cu circumflex pe ultima silabă lungă: καλῶς
-properispomen, cu circumflex pe penultima silabă lungă: δῶρον
• Locul accentului depinde de cantitatea vocalelor:
• Vocale scurte prin natură: ε - ο - ῐ - ᾰ - ῠ.
• Vocale lungi prin natură: η - ω - ῑ - ᾱ - ῡ - ᾳ - ῃ - ῳ.
• Diftongii sunt lungi: αι - αυ - ει - ευ - οι - ου (cu excepţia diftongilor αι şi οι care sunt
consideraţi scurţi la sfârşit de cuvânt)
• Dicţionarul specifică şi cantitatea vocalelor ῐ - ᾰ - ῠ sau ῑ - ᾱ - ῡ.
• Vocalele rezultate în urma unei contrageri sunt lungi.

E. g.
N. : ὄνομα, G. sg. : ὀνόματος, G. pl. : ὀνομάτων
N. : σῶμα, G. sg. : σώματος, G. pl. : σωμάτων
 Reguli de accentuare
Dacă ultima silabă este lungă, accentul ascuţit nu se poate afla pe antepenultima şi nici cel
circumflex pe penultima. Dacă ultima silabă este scurtă, iar penultima lungă şi accentuată,
atunci accentul este circumflex.
În flexiune:
1. Accentul ascuţit de pe antepenultima silabă trece pe penultima, dacă ultima silabă se
lungeşete: θάλασσα, θαλάσσης;
2. Accentul ascuţit care stă pe penultima silabă lungă devine circumflex dacă ultima se
scurtează: πολίτης, πολῖτα;
3. Accentul ascuţit devine circumflex la cazurile oblice, dacă stă pe ultima silabă lungă:
τιμή, τιμῆς;
4. Accentul circumflex devine ascuţit dacă stă pe penultima silabă, iar ultima se lungeşte:
δῶρον, δώρου;
5. Accentul circumflex devine ascuţit dacă stă pe penultima, iar cuvântul se lungeşte cu o
silabă: σῶμα, σώματος
 Semnele de punctuaţie
• Greacă Română

•«.» «.»
•«,» «,»
•«;» «?»
•«·» «;»
•«·» «:»
•«·» «!»
 Contragerea
În interiorul unui cuvânt, între două vocale alăturate sau o vocală şi un diftong se
produce contragerea, rezultatul fiind o vocală lungă sau un diftong.
ε α- ο-
• ε+α>η
• ε + αι > ῃ
• ε + ε > ει α + ε > α ο + ε > ου
• ε + ει > ει α + ει > ᾳ ο + ει > οι
• ε+η>η α+η>α ο+η>ω
• ε + ῃ > ῃ α + ῃ > ᾳ ο + ῃ > οι
• ε + ο > ου α + ο > ω ο + ο > ου
• ε + ου > ου α + ου > ω ο + ου > ου
• ε + οι > οι α + οι > ῳ ο + οι > οι
• ε+ω>ω α+ω>ωο+ω>ω
• ε+ῳ>ῳ α+ῳ>ῳ
 Articolul
Singular
M F N
N ὁ ἡ τό

G τοῦ τῆς τοῦ

D τῷ τῇ τῷ
A τόν τήν τό
 Articolul
Plural
M F N
N οἱ αἱ τά

G τῶν τῶν τῶν

D τοίς ταίς τοίς

A τούς τάς τά
 Articolul
Singular Plural
M F N MF N
N ὁ ἡ τό οἱ αἱ τά
G τοῦ τῆς τοῦ τῶν τῶν τῶν
D τῷ τῇ τῷ τοίς ταίς τοίς
A τόν τήν τό τούς τάς τά
 Declinările
Declinarea I
• Nominativ: -η /-α /(-ης /-ας – masculine)
• Genitiv: -ης /-ας/ (-ου – masculine)

ἡ τιμή, τῆς τιμῆς; ἡ οἰκία, τῆς οἰκίας; ἡ γλῶττα,

τῆς γλώττης ; ὁ πολίτης, τοῦ πολίτου
Declinarea a II-a
• Nominativ: -ος /-ον
• Genitiv: -ου
ὁ δοῦλος, τοῦ δούλου; τὸ δῶρον, τοῦ δώρου
Declinarea a III-a
• Nominativ: varia
• Genitiv: -ος / (-εως /-ους)
• ὁ ῥήτωρ, τοῦ ῥήτορος; τὸ σῶμα, τοῦ σώματος; τὸ γένος, τοῦ γένους; ἡ πόλις, τῆς πόλεως; ὁ βασιλεύς, τοῦ
βασιλέως
caz Decl. I Decl. II Decl. I Decl. II
Sg. Sg. Pl. Pl.
N. -η /-α / –ος / -ον –αι –οι / -α
-ης /-ας
G. -ης /-ας/ -ου –ου -ων –ων

D. - ῃ / -ᾳ -ῳ –αις –οις

A. - ην / -αν –ον / -ον -ας –ους / -α

V. -α / -η –e –αι –οι / -α
ος / -ον
 Declinarea I
Terminaţiile singularului
N. -η /-α /-ης /-ας (lat. –a)

G. -ης /-ας/ -ου (lat. arh. -as) pater familias

D. - ῃ / -ᾳ (lat. -ae)

Ac.- ην / -αν (lat. -am)

V. -α / -η (lat. –a)
 Declinarea I
Terminaţiile pluralului:
N. –αι (lat. –ae)

G. -ῶν (lat. –arum)

D. –αις (lat. –is)

Ac.-ας (lat. –as)

V. –αι (lat. –ae)

N. ἡ τιμ-ή αἱ τιμ-αί ἡ θύρ-α αἱ θύραι ἡ γλῶττα αἱ γλῶτται

G. τῆς τιμ-ῆς τῶν τιμ-ῶν τῆς θύρας τῶν θυρῶν τῆς τῶν
γλώττης γλωττῶν

D. τῇ τιμ-ῇ ταίς τιμαῖς τῇ θύρᾳ ταίς τῇ γλώττῃ ταίς

θύραις γλώτταις

Ac. τήν τιμ-ήν τάς τιμ-άς τήν θύραν τάς θύρας τήν τάς
γλῶτταν γλῶττας

V. τιμ-ή τιμ-αί θύρ-α θύραι γλῶττα γλῶτται

Decl. I, substantive masculine
N. ὁ πολίτ-ης οἱ πολῖτ-αι ὁ νεανίας οἱ νεανίαι

G. τοῦ πολίτ-ου τῶν πολιτ-ῶν τοῦ νεανίου τῶν

νεανιῶν

D. τῷ πολίτ-ῃ τοίς πολίτ-αις τῷ νεανίᾳ τοίς

νεανίαις

Ac. τόν πολίτ-ην τούς πολίτ-ας τόν νεανίαν τούς νεανίας

V. πολῖτ-α πολῖτ-αι νεανία νεανίαι

 Declinarea a II-a
• Terminaţiile singularului:
N. –ος (m., f.)/ -ον (n.) (lat. –us / -um)

G. –ου

D. -ῳ (lat. –o)

Ac.–ον (m., f.) / -ον (n.) (lat. –um)

V. –ε / -ον (lat. –e / -um)

Declinarea a II-a
Terminaţiile pluralului:
N. –οι (m., f.) / -α (n.) (lat. –i / -a)

G. –ων (lat. –orum)

D. –οις (lat. –is)

Ac. –ους (m., f.)/ -α (n.) (lat. –os / -a)

V. –οι / -α (lat. –i / -a)

N. ὁ δοῦλ-ος οἱ δοῦλ-οι τό δῶρ-ον τά δῶρ-α

G. τοῦ δούλ-ου τῶν δούλ-ων τοῦ δώρ-ου τῶν δώρ-ων

D. τῷ δούλ-ῳ τοίς δούλ-οις τῷ δώρ-ῳ τοίς δώρ-οις

Ac. τόν δοῦλ-ον τούς δούλ-ους τό δῶρ-ον τά δῶρ-α

V. δοῦλ-ε δοῦλ-οι δῶρ-ον δῶρ-α