Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Totalitatea literelor dintr-o limba alcatuiesc alfabetul unei limbi (inventarul literelor).
26 de litere de baza, 5 litere formate din literele de baza, insotite de semne diacritice; 20 de
consoane, 8 vocale si 5 semivocale.
Sunetele limbii
Sunetele se numesc valori ale literelor; Valorile fonetice ale literelor alfabetului limbii romane literare
sunt:
E-vocala-elev;
-semivocala-seara
E este litera ajutatoare: c’g’,ch’, gh’, atunci cand in silaba respectiva este o alta vocala (a sau o). Cand
se afla dupa c’, g’,, ch’, gh’, iar in silaba respectiva nu este o alta vocala, atunci este si vocala si litera
ajutatoare: ce-re, ge-me, chem.;ghem.
,,I’’ scurt (final, mut, soptit) se afla la sfarsitul cuvantului si are o consoana in fata (exceptie: c, g,
ch,gh); NU ESTE VOCALA IN URMATOARELE CUVINTE: duzi, pomi, gemi, aceeasi, acelasi, aceiasi. NU
ESTE ,,I’’ SCURT IN CUVINTELE: rogi, unghi, unchi, ochi (deoarece este litera ajutatoare) sau : codri,
membri, ministri, maistri (unde este vocala).
I este litera ajutatoare: c’g’,ch’, gh’, atunci cand in silaba respectiva este o alta vocala (u sau o). Cand
se afla dupa c’, g’,, ch’, gh’, iar in silaba respectiva nu este o alta vocala, atunci este si vocala si litera
ajutatoare: circ, gir, chin, ghid.
O poate fi:
-vocala-orar, porneste
- ,,o’’ cu valoare de ,,u’’, oaste, coaste, oala, oameni, oaza, serioasa, afectuoasa.
H poate fi litera ajutatoare in grupurile ,,che’’, ,,ghe’’, ,,chi’’, ,,ghi’’ si substantivului Theodor, iar in
restul situatiilor este consoana.
X- CS sau GZ
-semivocala-web
Transcrierea fonetica
Despărțirea în silabe
REGULI
A. Când o consoană este așezată între vocale, despărțirea se face înaintea consoanei: a-pă, fi-re, lu-nă
OBSERVAȚIE:
Vocalele dintr-un diftong sau triftong nu pot face parte din silabe diferite: mai-că, doi-nă, le-oai-că,
cre-ioa-ne
Grupurile de litere ch, gh urmate de e sau i notează o singură consoană: u-re-che, ve-ghe
Litera x notează două sunete, fie cs, fie gz, și se desparte astfel:
v-x-v → despărțirea se face după prima consoană (regula A): e-xa-men, e-xem-plu, ta-xi-me-tru
v-x-c → despărțirea se face între cele două consoane (regula B): ex-ca-va-tor, ex-cep-ți-e, ex-ma-tri-
cu-lat
B. În cazul grupurilor de două consoane așezate între vocale, despărțirea se face între cele două
consoane: mul-te, un-gher, mun-te, tic-sit
Ex: as-cult, a-do-les-cent, bis-cu-it, bis-tu-riu, mus-ta-ță, as-tăzi, tris-te-țe, sus-pi-na, as-trin-gent, lo-
cu-ieș-te, băr-bă-teș-te
OBSERVAȚIE:
Despărțirea se face înaintea întregului grup de consoane, dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p,
t, v, iar a doua este l sau r: a-flu, a-cru, li-tru, o-blon, a-gro-nom, su-plu, pa-tru, co-vrig, ca-dru
Dacă prima consoană din grup este l sau r, despărțirea se face între cele două consoane din grup: al–
bă, soar–tă, gâr–lă
C. În cazul grupurilor de trei sau mai multe consoane, așezate între vocale, despărțirea se face între
prima și a doua consoană a grupului: în–gri-jit, prin–tre, cin–ste, mon–stru, con–struc-tor
OBSERVAȚIE În cazul grupurilor lpt, mpt, ncș, nct, ncț, ndv, rct, rtf, stm, despărțirea se face între a
doua și a treia consoană → lp-t, mp-t, nc-s, nc-t, nc-ț, nd-v, rc-t, rt-f, st-m
D. În cazul grupurilor din două vocale în hiat, despărțirea se face între cele două vocale
Alte cuvinte cu vocale în hiat care creează dificultăți la despărțirea în silabe sunt:
E. În cazul cuvintelor derivate cu prefixe și sufixe, despărțirea se face ținând cont de elementele
alcătuitoare.
Prefixul se desparte de cuvântul de bază indiferent dacă este urmat de consoană sau vocală.
Se dau cuvintele:
Bojdeuca-boj-deu-ca; inapt-in-apt/i-napt
Genunchiera-ge-nun-chi-e-ra; gatlej-ga-tlej
Proroc-pro-roc; igiena-i-gi-e-na
Pasoptist-pa-sop-tist; machia-ma-chi-a
Distinctie-dis-tinc-ti-e; pecetlui-pe-ce-tlu-i
Gheisa-ghei-sa; psihiatru-psi-hi-a-tru
Jaguar-ja-guar; ucrainean-u-crai-nean
Trotuar-tro-tuar; coafor-coa-for
Bacalaureat-ba-ca-la-u-re-at; adiacent-a-di-a-cent
Toaleta-toa-le-ta; biopsie-bi-o-psi-e/bi-op-si-e
Obiect-o-biect; cianura-ci-a-nu-ra
Obiectivitate-o-biec-ti-vi-ta-te; diagnostic-di-ag-nos-tic
Autumnal-a-u-tum-nal; triftong-tri-ftong/trif-tong
Chihlimbar-chi-hlim-bar; diavol-dia-vol
Foitaj-fo-i-taj; machiaj-ma-chi-aj
Glaucom-glau-com; psihiatrie-psi-hi-a-tri-e
Ioniza-i-o-ni-za cernoziom-cer-no-ziom
Folclor-folc-lor/fol-clor; Valeriu-Va-le-ri-u;
Maistru-mais-tru; Iuliu-I-u-li-u
Trunchia-trun-chia; Cojocariu-Co-jo-ca-riu
Anaerobic-an-a-e-ro-bic/a-na-e-ro-bic; Rotariu-Ro-ta-riu
Anestezie-an-es-te-zi-e/a-nes-te-zi-e; Piuariu-Piu-a-riu
Batlan-ba-tlan; fiica-fii-ca
Geografie-ge-o-gra-fi-e;
Prerie-pre-ri-e;
Monoclu-mon-o-clu;
Dioptrie-di-op-tri-e
Gaudeamus-gau-de-a-mus;
Guasa-gua-sa
Injunghea-in-jun-ghea;
Maiou-ma-iou;
Pionierat-pi-o-ni-e-rat
Toasta-toas-ta
Stearina-ste-a-ri-na
Abstract-ab-stract
Canion-ca-nion
Leandru-le-an-dru
Accentul
1. Tipuri de accent
3. pe penultima silabă [accent paroxiton] – cásă, másă, scáun, blúză, búrsă, fústă, frúnte, róșu, ápă,
cárte
Cuvintele derivate cu sufixe au accent pe ultima silabă (oxiton) – amărúi, băiețél, drăgúț,
muncitorésc, lăptós
Accentul mobil
• comédie = lucru neașteptat, întâmplare hazlie ⇒ Era o comedie cum nu mai pomenisem.
• comedíe = piesă de teatru care provoacă râsul ⇒ „O noapte furtunoasă” este o comedie de
moravuri.
• cópii (sg copie) = reproducere după un document sau o operă de artă ⇒ Am făcut mai multe
copiidupă buletin.
• acéle = pronume demonstrativ de depărtare, feminin, plural ⇒ Acele flori nu miros la fel de frumos
ca acestea.
• adúnă – verb, indicativ, prezent, persoana a treia singular ⇒ Ea adună cioburile vasului spart, în
timp ce sora ei face ordine.
• adună′ – verb, indicativ, imperfect, persoana a treia singular ⇒ Când văzu cioburile pe jos, ea le
adună.
• déși – adjectiv, masculin, plural. Codri deși ai Carpaților adăpostesc izvoare cristaline.
2. Accentul din limba româna stă în mod frecvent pe una dintre ultimele două silabe ale cuvântului.
De obicei, cuvintele terminate în consoană sunt accentuate pe ultima silabă (felinàr), iar cuvintele
terminate în vocală sunt accentuate pe silaba penultimă (feméie). Atunci când ultimul sunet al
cuvântului este a (cu excepția cazurilor în care a este articol, ca în casa), accentul cade pe ultima
silabă (musacà, tremurà).
Cuvintele accentuate pe silaba antepenultimă sunt mai puțin frecvente, iar cele accentuate pe cea
de-a patra silabă începând de la finală sunt extrem de rare: férfeniță, gǻrgăriță, gògoriță, làpoviță,
lúbeniță, prépeliță, rǻzmeriță, șlḯboviță, vèveriță.
Sufixele limbii române sunt, în majoritatea cazurilor, accentuate; doar un număr mic de sufixe sunt
neaccentuate. Câteva sufixe pot și accentuate și neaccentuate: -ete (foàmete / scumpète),
-iște(cânepḯște / ḯniște), -iță (copilḯță / bḯvoliță).
Un sufix în limba româna alcătuit dintr-un număr mai mare de silabe este de cele mai multe ori
accentuat, în comparație cu un sufix alcătuit dintr-un număr mai mic de silabe. Astfe, sufixele
formate din trei silabe sunt totdeauna accentuate.
Atunci când există forme duble de accentuare, limba literară preferă, în general, forma în care
accentul este mai apropiat de finalul cuvântului. Astfel se va accentua: bolnàv, caractér, dumḯnica,
dușmàn, fenomén, ianuàrie, lozḯncă, regizòr, sectòr,șervét (nu bòlnav, caràcter, dúminica, dúșman
etc.)
În morfologia limbii romane, accentul are uneori rolul de a diferenția formele gramaticale: cǻntă –
cântǻ. La prezentul indicativ, conjugarea a III-a diferă de conjugarea a II-a prin modul de accentuare:
mérgem – tăcém. De aceea trebuie evitată accentuarea greșită, care duce la confuzia dintre cele
două conjugări; deci se va rosti: bàteți, dúceți, fàceți, mergéți, prevedéți, tăcéți (nu bătéți, ducéți,
făcéți etc.).
În aceste cazuri trebuie considerată ca normă următoarea regulă: la persoanele I și a II-a plural ale
indicativului și conjunctivului prezent, precum și la persoana a II-a plural a imperativului, la
conjugarea a II-a accentul stă pe sufixul conjugării (-e-), iar la conjugarea a III-a pe temă.
Morfologia numelui nu pune, în general, probleme din punctul de vedere al accentuării, deoarece
accentul rămâne, la majoritatea cuvintelor, invariabil în cursul flexiunii (farmacḯe, farmacḯei,
farmacḯilor).
În scris, accentul cuvintelor nu se notează, de regulă. Notarea accentului, sub forma accentului
ascuțit (´), este permisă în situațiile în care se simte nevoia de evitare a confuziei între cuvinte, forme
sau variante omografe ca modéle – mòdele, încúie – încuié, ḯntim – intḯm.
3. Accentul pune în evidenţă pronuntarea mai intensă a unei silabe din structura unui cuvânt. În
limba română, accentuarea corectă a unor cuvinte poate ridica, uneori, anumite probleme, deoarece
accentul este liber, putând fi pe silaba finală (de-cór), pe silaba penultimă (bí–ne), pe antepenultima
(gí-ne-re), pe a patra silabă (chél-ne-ri-ta) etc.În cursul flexiunii (formele pe care le iau cuvintele în
functie de categoriile specifice – număr, gen, persoană, conjugare etc. – pentru a exprima diferite
raporturi gramaticale), accentul rămâne, de multe ori, stabil, dar sunt şi situaţii în care se schimbă:
nóră – nuróri, sóră – suróri, zéro – zeróuri, rádio –radióuri, aduséi – adúseram, cánta – cantáetc. În
general, pentru un vorbitor nativ de limba română, pronunţarea corectă a cuvintelor se învaţă prin
uzul limbii, fără a fi nevoie de prea multe teoretizări.
Ezitări în accentuarea corectă a unor cuvinte apar, însă, când este vorba de cuvinte împrumutate din
alte limbi sau când structura fonetică a unui cuvânt este percepută într-un anume fel de “urechea
muzicală” a unui vorbitor sau altul.
Astfel, DOOM (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române) stabileşte, ca normă,
o singură posibilitate de accentuare a unor cuvinte precum : caractér, regízor, avárie, dóctoriţă,
fenomén,únic, adícă, áripă, călúgăriţă, sevér.
În cazul altor cuvinte, mai vechi sau mai noi, se acceptă două posibilităţi de accentuare, preferată
fiind, însă, prima trecută în dicţionar :profésor/profesór, ántic/antíc, íntim/intím,
tráfic/trafíc,gíngaş/gingáş, penúrie/penuríe etc.
Unele substantive proprii, chiar dacă sunt formate prin acelaşi procedeu, al derivării, se
accentuează diferit, în funcţie de originea şi structura lor :Rotáriu, Pescáriu, Vasilíu, Atanasíu etc.
Substantivele provenite din infinitivele lungi ale unor verbe de conjugarea a doua, terminate în –ea,
se accentuează pe sufix : prevedére
Verbul a tăcea (conjugarea a doua, în –ea) la indicativ, prezent şi conjunctiv, formele de persoana
întâi şi a doua, şi imperativ (persoana a doua) se accentuează pe sufixul –e – t ắ céţi – iar cele de
conjugarea a treia (de exemplu, a bate), pe tema – báteţi.
O altă situaţie specifică limbii române este şi distincţia, prin accent, între omografe (cuvinte care se
scriu la fel, dar se pronunţă diferit), având sensuri distincte : tórturi/tortúri, cópii/copíi, éra/erá,
ácele/acéle,compánie/companíe, véselă/vesélă, nódul/nodúl etc.
Pentru verifcarea accentuarii corecte a substantivului, se trece substantivul la cazul genitiv: taxi-
taxiului, caracter-caracterului.
Alternanţe fonetice (transformarea unor sunete în silabe)
Barbă-bărbi baracă-barăci
Sabie-săbii vrajă-vrăji
Cămaşă-cămăşi masă-mese
Barză-berze şa-şei
Varză-verze faţă-feţe
Vară-veri vând-vinzi
Sfânt-sfântă pot-putem
Soră-surori negru-neagră
Seară-seri iarnă-ierni
Piatră-pietre raion-raioane
Fuior-fuioare
Creion-creioane
Simptom-simptome; analog-analoagă-analogă
Baroc-barocă omolog-omoloagă-omologă
Patriot-patriotă hematom-hematoame
Filolog-filologă etimon-etimoane
Psiholog-psihologă econom-econoamă
Biolog-biologă sindrom-sindroame
Livresc-livrescă petic-petic
Purice-purice
Alternante consonantice
Chinez-chinezi
Brad-brazi
Crud-cruzi
Viteaz-viteji
Dialoga-dialoghez
Fix-ficsi
Mixt-micsti
Bască-băşti
Livresc-livreşti
Basc-basci
Leah-leşi
Alternanţe mixte
Pas+păşi+păşesc
Unele cuvinte străine intrate în vocabularul nostru au reguli proprii de citire, neadaptate limbii
române:
Eu-o-cozeur e-ă-Weber
Oe-o-loess ei-ai-Zeiss
Ch-ci-Chile th-t-Thailanda
Tz-ţ-hertz z-ţ-Zeiss
Ck-k-Bruckner ts-ţ-Botswana
În limba română, numele unor personalităţi se scriu după dorinţa lor: Pann, Alecsandri, Kogalniceanu,
Stephanescu, Negruzzi, Russo, Bolliac, Sturdza, Quintus.
*Diftongul se poate constitui din DOUĂ SUNETE ALĂTURATE APARŢINÂND UNOR CUVINTE
DIFERITE, dar care se pronunţă într-o silabă. Intre elementele componente ale acestor silabe apare
CRATIMA:
*În diftong, semivocalele O şi E apar întotdeauna ca prim element, iar celelalte semivocale(I şi U) pot
fi sau primul sau al doilea element.
Notă:
*După consoanele C', G, K', G' nu există diftongi deoarece în această situaţie e sau i sunt numai
LITERE AJUTĂTOARE pentru scrierea acestor consoane:
* Atunci când c şi i sunt vocale urmate de o semivocală (ghiocei, rochii), ei şi ii sunt diftongi
deoarece e şi primul i sunt vocalele silabelor respective: ghi-o-cei; ro-chii;
TRIFTONGUL este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi două semivocale pronunţate în
aceeaşi silabă. Triftongii sunt de DOUĂ FELURI:
- CENTRAŢI, atunci când SEMIVOCALELE ÎNCADREAZĂ VOCALA: le-oai-că; do-reau; tră-iai; fo-iau;, so-
seau
ATENŢIE!
Triftongul se poate constitui din TREI SUNETE ALĂTURATE, APARŢINÂND UNOR CUVINTE DIFERITE,
DAR PRONUNŢATE ÎMPREUNĂ, ÎN ACEEAŞI SILABĂ. Intre elementele componente ale acestor silabe
apare CRATIMA.
NOTĂ:
deoarece în această situaţie e sau i sunt LITERE AJUTĂTOARE pentru scrierea acestor consoane, deci
NU AU ROL DE VOCALE:
-după ş şi j-a –şale, jale, dojană, aşază, deşală, înşală, şade, jar.
-se scriu şi se pronunţă cu Ă după ş şi j N-Ac. Singular al substantivelor şi adjectivelor feminine- uşă,
coajă, uriaşă, fruntaşă, plajă, păpuşă.
-între grupurile c, g, ch, şi a se scrie E-ceară, geană, gheară- e este literă ajutătoare
-între grupurile c, g, ch, gh, şi o şi u se scrie I- ciorbă, ciur, chiuvetă, ghiozdan- I este literă ajutătoare
EXCEPŢIE
Între c, g, ch, gh şi A se scrie E-cea-ră, gea-nă, ghea-ră, ghea-tă. Dacă după c, g, este I urmat de A
formează vocale în hiat şi se despart. ex. ci-a –nu-ră, ge-nun-chi-e-ră; dacă este E urmat de O se
procedează la fel:ge-o-gra-fi-e, ge-o-de-zi-e.
-substantivele masculine a căror formă de plural se termină în ii se scriu la plural, forma articulată cu
iii: copil-copii-copiii; geamgiu-geamgii-geamgiii; fiu-fii-fiii; cafegiu-cafegii-cafegiii;
-trecerea unui adjectiv în faţa substantivului preia articolul hotărât al acestuia:munţii înalţi-înalţii
munţi; copiii proprii-propriii copii;
-se scriu cu ii verbele A FI, A VENI, A CITI, A ŞTI, A ŢINE, A VORBI, A SCRIE, A ÎNTÂRZIA- la următoarele
moduri şi timpuri:
+conjunctiv, prezent, persoana a II-a, singular: să fii, să vii, să scrii, să ştii, să întârzii.
-substantivele proprii care au ultima silabă formată dintr-o singură literă-vocală-trece în rândul
următor cu silaba precedentă: Ma-ri-a Zo-e.
-nu se despart derivatele scrise cu cratimă de la abrevieri: C.F.R.-ist, iar dacă abrevierea dispare, se
despart: ce-fe-rist.
-se tolerează plasarea în rânduri diferite a abrevierilor pentru numele firmelor, pentru numele proprii
din denumirile unor instituţii indiferent de ordine: S.C. Cantilena, Roman S.A.