NOŢIUNI DE FONETICĂ

1. Fonetica studiază sunetele vorbirii.

2. Sunetele sunt vocale, semivocale şi consoane.
3. Diferenţa dintre sunete şi litere.
Cuvântul este o unitate alcătuită din două componente esenţiale:
- formă - sunete/ litere;
- conţinut - sens (înţeles).
1. Definiţie:
Fonetica este disciplina lingvistică ce studiază sunetele vorbirii.
2. Sunetele limbii române:
În limba română există 3 feluri de sunete:
a. vocale – sunete care se pot rosti singure;
b. semivocale – sunete vocalice mai scurte, care se rostesc doar împreună cu o vocală plină;
c. consoane – sunete care nu se rostesc singure:
a. Vocalele limbii române sunt: [a, ă, e, o, u, i, î].
b. Patru dintre cele şapte vocale se rostesc uneori mai puţin pronunţat şi devin atunci semivocale: [ĕ, ŏ,
ŭ, ĭ].
(Explicaţie:Pentru a le deosebi de vocalele plenisone, semivocalele sunt marcate, în transcriere
fonetică – adică între paranteze drepte – cu un semicerc dedesubt sau deasupra.)
Ex. tu= [ t + u ] = c + v
ou = [ o + ŭ ] = v + sv
Obs. Sunetele [a, ă, î] sunt totdeauna vocale! Literele e, o, u, i redau uneori vocale pline, iar alteori
semivocale!
c. Consoanele din limba română sunt: [p, b; t, d; c, g; ki, gi; f, v; s, z; ş, j; h; č, ğ; ţ; m, n; l, r]
Explicaţie: Am notat între paranteze drepte transcrierea fonetică a consoanelor; se observă imediat că
există unele diferenţe între aceste simboluri fonetice şi literele din alfabet! De pildă, [ki] şi [gi] notează
sunetele care se scriu prin grupurile de litere „che”, „chi”, „ghe” şi „ghi”, în vreme ce [č] şi [ğ] notează
sunetele pe care în mod obişnuit le notăm cu „ce”, „ci”, „ge” şi „gi”.
3. Litera este semnul grafic prin care se redau sunete. În limba română, în general, o literă transcrie un
anumit sunet. Pentru a înţelege alcătuirea fonetică a unui cuvânt, îi facem analiza fonetică.
Model de analiză fonetică:
pom = [ p + o + m ] = c + v + c = 3 sunete // 3 litere
Obs. Există şi excepţii de la corespondenţa dintre sunete şi litere:
a. un sunet poate fi redat prin litere diferite;
Ex. în = [ î + n ] ; până = [ p + î + n + ă ]
b. o literă poate reda sunete diferite;
Ex. Ion = [ĭ+ o + n ] ; Ilie = [ i+ l + i +e ]
(Explicaţie: Am scris „ion” şi „ilie” – cu litere mici – pentru că între paranteze drepte se notează
sunete, şi nu litere!)
c. un sunet poate fi redat prin mai multe litere;
Ex. ceas = [ č + a + s] = 3 sunete // 4 litere
fagi = [f + a + ğ] = 3 sunete // 4 litere
d. o literă poate reda mai multe sunete.
Ex. pix = [ p + i + k +s ] = 4 sunete // 3 litere
exact = [e + g + z + a + k +t ] = 6 sunete // 5 litere

1
 ANALIZA FONETICĂ – DIFICULTĂŢI ŞI CONFUZII
1. Literele „e”, „o”, „u”, şi „i” notează uneori vocale, iar alteori semivocale.
2. Litera „x” uneori este [cs], alteori [gz].
3. Grupurile de litere „ce”, „ci”, „ge”, „gi”, „che”, „chi”, „ghe”, „ghi” necesită o atenţie specială.
În limba română literară, există 33 de sunete – 7 vocale, 4 semivocale şi 22 de consoane.
Acestea nu trebuie confundate cu cele 31 de litere.
Există o corespondenţă între sunete şi litere, dar ea nu este absolută. Prin urmare, în analiza
fonetică pot apărea unele dificultăţi şi confuzii, dacă nu se ţine seamă de structura fonetică reală a
cuvântului.
a. În primul rând trebuie să avem griă la literele „e”, „o”, „u”, şi „i” care uneori notează vocale,
iar alteori semivocale. Pentru a nu greşi, despărţim cuvântul în silabe şi aplicăm regula conform căreia
în fiecare silabă există o singură vocală plenisonă. Prin urmare, după ce am identificat vocala (care se
aude cel mai puternic într-o silabă şi se poate lungi fără a altera structura fonetică a cuvântului), toate
celelalte sunete vocalice dintr-o silabă vor fi semivocale.
Ex. toamnă = [t + o + a + m + n + ă] = c + v + v + c + c + v = 6 sunete – 2 vocale şi 4
consoane: greşit!
Corect:tŏam – nă => toamnă = [t + ŏ + a + m + n + ă] = c + sv + v + c + c + v = 6 sunete – 1
vocală, 1 semivocală şi 4 consoane
b. Atenţie trebuie acordată şi literei „x”, care uneori redă grupul consonantic [cs], alteori grupul
de consoane [gz].
Ex. taxă = [t + a + c + s+ ă] = 5 sunete // 4 litere
examen = [e + g + z + a + m + e + n] = 5 sunete // 4 litere
c. Cele mai mari dificultăţi le creează grupurile de litere „ce”, „ci”, „ge”, „gi”, „che”, „chi”, „ghe”,
„ghi”. Aceasta, întrucât „e” şi „i” din structura lor sunt uneori vocale pline, iar alteori doar semne
grafice, fără valoare fonetică.
Ex 1. ciur = [č + u + r] = c + v + c = 3 sunete // 4 litere
(Explicaţie: Aici „i” nu este nici vocală, nici semivocală: e doar semn grafic auxiliar ce indică faptul că
litera „c” nu se citeşte ca în cuvântul casă ori câine, ci [č].)
Dar: circ = [č + i+ r + c] = c + v + c + c = 4 sunete // 4 litere („i” are acum valoare de vocală!)
Ex 2. geam = [ğ + a + m] = c + v + c = 3 sunete // 4 litere („e” este literă ajutătoare, nu sunet!)
gem = [ğ + e + m] = c + v +c = 3 sunete // 3 litere (“e” este aici vocală plenisonă)
Ex 3. cheag = [ki+ a + g] = c + v + c = 3 sunete // 5 litere (Literele „h” şi „e” nu redau sunete!)
chel = [ki + e + l] = c + v + c = 3 sunete // 4 litere („h” = literă; „e” = vocală)
Ex 4. ghioc = [gi + o + c] = c + v + c = 3 sunete // 5 litere (aceeaşi explicaţie ca mai sus!)
ghindă = [gi + i + n + d + ă] = 5 sunete // 6 litere („i” = vocală plenisonă)
Obs. Pentru a ne da seama de valoarea literelor „e” şi „i” din aceste grupuri de sunete este bine să
despărţim cuvântul în silabe, ţinând cont de regula enunţată mai sus, şi anume că în fiecare silabă
există o vocală şi numai una.
Ex. tabacheră = ta-ba-che-ră: litera „e” redă, în acest caz, o vocală;
lighean = li-ghean: litera „e” este doar semn grafic, întrucât vocala din a doua silabă este „a” („e”
nu este nici măcar semivocală, de vreme ce transcrierea fonetică a cuvântului este [l+i - gi+a+n] !)

2
 SILABA
1. Silaba se pronunţă printr-o singură deschidere a gurii.
2. Cuvinte monosilabice, bisilabice, plurisilabice.
3. În fiecare silabă există o vocală.
1. Definiţie:
Silaba este un sunet sau un grup de sunete rostite împreună printr-un singur efort expirator
(printr-o singură deschidere a gurii).
Ex. pom = cuvânt monosilabic;
a-er = 2 silabe
fi-in-ţă = 3 silabe
2. Clasificare:
După numărul de silabe din care sunt alcătuite, cuvintele pot fi:
-monosilabice: bun; ieri; doar;
-bisilabice: po-et; car-te; ca-iet;
-plurisilabice: hâr-ti-e; pă-du-rar; e-pi-de-mi-e.
Obs. În fiecare silabă există o vocală şi numai una.
3. Numărul de silabe într-un cuvânt este egal cu numărul de vocale.
Ex. po-et = [ p + o + e + t ] = c + v + v + c = 4 sunete: 2v + 2c
Fenomene fonetice: po-et = 2 silabe
ca-iet = [ k + a +ĭ + e + t ] = c + v + sv + v + c = 2v + 1sv + 2c
Fenomene fonetice: ca-iet = 2 silabe

DESPĂRŢIREA CUVINTELOR ÎN SILABE

1. Despărţirea în silabe ţine cont de vocalele din acel cuvânt.
2. Există mai multe reguli de despărţire în silabe, unele după pronunţare, altele după structura
cuvântului.
În fiecare silabă există o vocală şi numai una. Numărul de silabe coincide cu numărul vocalelor.
Prin urmare, cuvintele plurisilabice se despart după nişte reguli ce ţin seama de numărul de vocale din
acel cuvânt şi de numărul de consoane dintre vocale.
a. Regula vocalelor (Rv: v-v)
Două vocale alăturate stau în silabe diferite.
Ex. aer:a-er; poet: po-et; fi-ind
Obs. Semivocalelevor sta în aceeaşi silabă cu vocalele cu care se rostesc împreună.
Ex. caiet: ca-iet; bă-iat; vi-oară
b. Regula 1 (R1: v-cv)
O consoană aflată între două vocale trece în silaba a doua.
Ex. apă: a-pă ; pământ: pă-mânt; fo-cul
Obs. Litera „x” se ia la despărţire ca o singură consoană (deşi redă două sunete).
Ex. taxă: ta-xă
c. Regula 2 (R2: vc-cv)
Două consoane aflate între vocale stau în silabe diferite.
Ex. carte: car-te; peşte: peş-te
d. Excepţia de la regula 2 (E2:v-ccv)
Când a doua consoană este „l” sau „r” (iar consoana anterioară este b, c, d, f, g, h, p, t, v), ambele
consoane trec în silaba a doua.

3
Ex. tablă: ta-blă ; tigru: ti-gru
e. Regula 3 (R3: vc-ccv): Dacă există 3 sau mai multe consoane între două vocale, prima consoană
trece în silaba din faţă, iar celelalte consoane la silaba din spate.
Ex. aspru: as-pru ; monstru: mon-stru
f. Excepţia de la regula 3 (E3: vcc-cv)
În cazul grupurilor de consoane greu de rostit (lpt, mpt, ncş, nct, ncţ, rct, rtf, stm, ndv...), despărţirea se
face după a doua consoană.
Ex. sculptor: sculp-tor; jertfă: jert-fă (: vcc-cv)
Obs. Regulile 1, 2 şi 3 se aplică şi în cazul când în vecinătatea consoanelor se găsesc semivocale.
Ex. ve-deau; hai-nă; un-soare; cin-stea
Obs. În afara acestor reguli fonetice de despărţire există şi altele, care iau în considerare structura
cuvântului.
Astfel:
g. Regula prefixului (Rp)
În cazul cuvintelor formate cu prefixe se recomandă ca despărţirea să se facă după prefix.
Ex. in-e-chi-ta-bil; in-e-fi-ci-ent; dez-a-pro-bă
h. Regula compunerii (Rc)
În cazul cuvintelor compuse, se recomandă să se ţină seama de elementele componente.
Ex. drept-unghi
Totuşi, DOOM2 prevede ca dintre cele două principii ce reglementează despărţirea cuvintelor – cel al
pronunţiei şi cel al structurii – primul să prevaleze, iar al doilea să se aplice doar în situaţii speciale.
Vom despărţi aşadar: i-ne-chi-ta-bil; i-ne-fi-ci-ent; de-za-pro-bă; drep-tunghi.
Oricum, în majoritatea situaţiilor, despărţirea după pronunţare şi despărţirea după structură produc
rezultate identice.
Ex. ast-fel - Grupul de consoane tf e greu de pronunţat, ceea ce duce la separarea celor două consoane;
totodată, observăm că astfel s-a format prin compunere, aşadar termenii vor fi separaţi prin linioara de
despărţire.
Obs. Despărţirea cuvintelor în silabe îşi găseşte aplicare în stabilirea măsurii şi a ritmului în
versificaţie. În scriere, în mod obişnuit, cuvintele se despart în silabe doar la capăt de rând. În acest caz
însă, DOOM 2 stabileşte reglementări suplimentare.
Astfel:
a. Nu se despart la capăt de rând şi se trec pe rândul următor:
- abrevierile şi derivatele lor: MEC, R.A.T.B, PSD-ist, d-ta...
-numele proprii de persoane: Popescu, Molnar;
- numeralele ordinale scrise cu cifre şi litere: al XIX-lea; a 7-a;
- cuvintele care, prin despărţire, dau naştere la structuri alcătuite dintr-o singură vocală: a-pă; i-de-e; o-
dată.
b. Este interzisăaplicarea regulii prefixului şi a compunerii dacă prin despărţire se produc secvenţe care
nu sunt silabe: nevr-algie, psih-iatrie (Corect: ne-vral-gi-e, psi-hi-a-tri-e.)
c. Se recomandă să nu se despartă prenumele de numele de familie: Mihai Eminescu; de asemenea,
nici notaţiile ce conţin abrevieri: 6 kg, art. 14.
d. Se admite despărţirea cuvintelor scrise cu cratimă la capăt de rând chiar pe locul cratimei (floarea-
soarelui, luare-aminte, site-uri, nord-vest...), dar e recomandă evitarea despărţirii când ea produce
secvenţe care nu sunt silabe ori secvenţe dintr-o singură literă: într-adevăr, văzând-o.

4
 DIFTONGUL
1.Diftongul – vocală şi semivocală.
2.Diftongi ascendenţi şi diftongi descendenţi.
3.Identificarea diftongilor.
Exemplu:
Ce observăm dacă facem analiza fonetică a cuvântului ou?
ou = [ o + ŭ ] = v + sv = 2 sunete: 1v + 1sv =
= 2 sunete vocalice rostite împreună, în aceeaşi silabă – un diftong
Definiţie:
Diftongul este un grup de două sunete vocalice – o vocală şi o semivocală – alăturate în aceeaşi
silabă.
Obs. Pe lângă cele două sunete vocalice, în silaba respectivă pot apărea şi alte sunete, dar diftongul e
constituit doar de rostirea împreună a vocalei cu semivocala.
Ex. bou = [ b + o + ŭ ] = c + v + sv
În acest cuvânt există diftongul [ oŭ]
2. Clasificarea diftongilor:
Diftongii sunt de două feluri:
-diftongi ascendenţi sau urcători (½→1) : sv + v; Ex. ĭa = sv + v
-diftongi descendenţi sau coborâtori (1 → ½) : v + sv; Ex. oĭ = v + sv
Analiza fenomenelor fonetice:
Pentru găsirea diftongilor, este nevoie să facem următoarele operaţii:
-despărţim cuvântul în silabe;
-subliniem vocala din fiecare silabă;
-marcăm semivocalele şi stabilim diftongii.
Ex.câine = câi - ne = câi - ne= câĭ - ne
Cuvântul „câine” conţine diftongul [ î ĭ ].
pietroi = pie - troi = pie - troi = pĭe - troĭ
În cuvântul „pietroi” există diftongii [ ĭe ] şi [ oĭ ].
Observaţie importantă: Să fim atenţi la grupurile de litere „ce”, „ci”, „ge”, „gi”, „che”, „chi”, „ghe”,
„ghi”: literele e şi i din componenţa acestora sunt, de cele mai multe ori doar semne grafice, fără
valoare fonetică, aşadar nu fac parte dintr-un diftong! Pentru a nu greşi, e bine să facem analiza
fonetică a cuvintelor în care apar aceste grupuri de litere.
Ex. ceas = [ č + a + s] = c + v + c
În cuvântul ceas nu există diftong!
ghiont = [ g’ + o + n + t ] = c + v + c + c
În cuvântul ghiont nu există diftong!
Dar: acei = a- cei = [ a ] – [ č + e + ĭ ] = v – c + v + sv
În cuvântul acei apare diftongul [ e ĭ ] !
Obs.Diftongul se poate realiza şi din rostirea împreună a două cuvinte:
Ex. Ţi-ar plăcea asta?
În structura „ţi-ar” apare diftongul [ ĭa].
TRIFTONGUL
Triftongul – o vocală şi două semivocale.
Triftongi centraţi şi triftongi progresivi.
Identificarea triftongilor.
Exemplu:
5
Ce observăm dacă facem analiza fonetică a cuvântului iau?
iau= [ ĭ + a + ŭ ] = sv +v +sv = 3 sunete: 1v + 2sv =
= 3 sunete vocalice rostite împreună – un triftong
1. Definiţie:
Triftongul este un grup de trei sunete vocalice – o vocală şi două semivocale – alăturate în aceeaşi
silabă.
2. Clasificarea triftongilor:
Triftongii sunt de două feluri:
-triftongi centraţi : sv + v + sv; Ex. vrĕaŭ= (c + c +) sv + v + sv
-triftongi progresivi (sv + sv + v) : v + sv; Ex. cre-ĭŏa-ne = sv + sv + v
Obs. Pe lângă cele trei sunete vocalice, în silaba respectivă pot apărea şi alte sunete, dar diftongul e
constituit doar de rostirea împreună a semivocalelor cu vocala.
Ex. inimioară= i - ni - mioa - ră =
În a doua silabă a cuvântului există: [ m +ĭ + ŏ + a ] = c + sv + sv + v
În acest cuvânt există triftongul [ ĭŏa].
3. Analiza fenomenelor fonetice:
Pentru găsirea triftongilor, este nevoie să facem următoarele operaţii:
-despărţim cuvântul în silabe;
-subliniem vocala din fiecare silabă;
-marcăm semivocalele şi stabilim triftongii.
Ex.aripioară = a - ri - pioa - ră = a - ri - pioa - ră= a-ri-pĭŏa-ră
Cuvântul „aripioară” conţine triftongul [ ĭŏa ].
vorbeau = vor - beau = vor - beau = vor - bĕaŭ
În cuvântul „vorbeau” apare triftongul [ĕaŭ ].
Observaţie importantă: Să fim atenţi la grupurile de litere „ce”, „ci”, „ge”, „gi”, „che”, „chi”, „ghe”,
„ghi”: literele e şi i din componenţa acestora sunt, de cele mai multe ori doar semne grafice, fără
valoare fonetică, aşadar nu fac parte dintr-un triftong! Pentru a nu greşi, e bine să facem analiza
fonetică a cuvintelor în care apar aceste grupuri de litere.
Ex. ceai= [ č + a + ĭ] = c + v + sv
În cuvântul ceai, există numai diftongul [ a ĭ ], nu şi triftong!
vegheau = ve - gheau = [ v + e ] – [g’ + a + ŭ] = (c + v) – ( c + v + sv)
În cuvântul vegheau nu există triftong; apare doar diftongul [ a ŭ].
Obs.Triftongul se poate realiza şi din rostirea împreună a mai multor cuvinte:
Ex. Mi-ai adus cartea?
În structura „mi-ai” apare triftongul [ ĭaĭ ].

HIATUL
1.Hiatul – alăturarea a două vocale.
2.Identificarea hiaturilor.
3.Pronunţia corectă a cuvintelor ce conţin hiat.
Exemplu:
Ce observăm dacă facem analiza fonetică a cuvântului aer?
aer: a-er = v – v + c
= 2 vocale alăturate – un hiat
1. Definiţie:
Hiatul este alăturarea a două vocale în silabe diferite.
6
Ex. hiat: h i- a t
În cuvântul „hiat” există hiatul [ i - a ].
2.Analiza fenomenelor fonetice:
Pentru găsirea hiaturilor, vom respecta următoarele etape:
-despărţim cuvântul în silabe;
-subliniem vocala din fiecare silabă;
-stabilim hiaturile.
Ex. geografie = ge - o - gra - fi - e = ge- o - gra - fi - e
În cuvântul „geografie” există hiaturile [ e - o ] şi [ i - e ]
Obs.Să fim atenţi la literele care nu redau vocale, ci semivocale!
Ex. ziua: zi –ŭa
În cuvântul „ziua” există diftongul [ ŭa ]; nu există hiat!
3.Pronunţia corectă a cuvintelor ce conţin hiat:
Întrucât hiatul implică un oarecare efort în rostire, în vorbirea cotidiană există tendinţa de a-l evita
prin:
•reducerea uneia din cele două vocale (mai ales când acestea suntidentice): *înfinţa, *desfinţa, alcol,
zologie, respectos, aspectos ş.a. (Corect: înfi-inţa, desfi-inţa, alco-ol, zo-ologie, respectu-os, aspectu-
os. )
•transformarea uneia din cele două vocale în semivocală (deci a hiatului în diftong): *fe-brua-ri-e,
*geo-gra-fi-e, *hie-ro-gli-fă... (Corect: fe-bru-a-ri-e, ge-o-gra-fi-e, hi-e-ro-gli-fă.)
•introducerea unei semivocale suplimentare între cele două vocale (uneori chiar şi în scris!): *aier,
poiet, poiezie, a creeat. (Corect, scriem şi rostim: aer, poet, poezie, a creat.)
În concluzie, este necesar să ne supraveghem permanent pronunţia, iar atunci când avem dubii să
consultăm dicţionarele (DOOM2 , DEX).

LEXICUL ŞI DICŢIONARUL

1. Vocabularul – totalitatea cuvintelor dintr-o limbă.

2. Lexicologia studiază vocabularul.
3. Trebuie să consultăm dicţionarele pentru a folosi corect cuvintele în comunicare.
Instrumentul comunicării verbale este limba.
Ştiinţa care studiază limba este lingvistica.
Lingvistica are mai multe discipline: - fonetica; lexicologia; gramatica ş.a.
Limba este alcătuită din cuvinte şi reguli de folosire a cuvintelor.
Elementul de bază al limbii este cuvântul.
Cuvântul este o grupare de sunete care are cel puţin un înţeles.
1. Definiţie:
Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă formează vocabularul (lexicul) acelei limbi.
Vocabularul limbii române este alcătuit din peste 120 000 de cuvinte. Nu putem decât aproxima
numărul total al cuvintelor, întrucât vocabularul este componenta cea mai schimbătoare a unei limbi:
permanent apar cuvinte şi sensuri noi, în timp ce altele ies din uz.
2. Lexicologia:
Disciplina lingvistică ce studiază lexicul se numeşte lexicologie.
3. Dicţionarul:
Să nu confundăm vocabularul cu dicţionarul!

7
Dicţionarul este o lucrare ştiinţifică ce conţine o serie de cuvinte (dintr-o limbă, dintr-un dialect, din
opera unui scriitor etc.) puse în ordine alfabetică. Oricât de complex ar fi un dicţionar, el nu poate
cuprinde întreg vocabularul unei limbi! De pildă, Dex-ul cuprinde mai puţin de jumătate din lexicul
românesc.
(Obs. Principiile şi metodele de întocmire a dicţionarelor sunt stabilite de o altă disciplină lingvistică,
lexicografia.)
Există mai multe tipuri de dicţionare:
 dicţionare explicative (care explică sensurile cuvintelor);
 dicţionare bilingve (care traduc cuvintele dintr-o limbă într-alta)
 speciale (de sinonime, de antonime, de rime etc.)
Ordinea alfabetică este următoarea:
A, Ă, Â, B, C, D, E, F, G, H, I, Î, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, Ş, T, Ţ, U, V, W, X, Y, Z.
Obs. În dicţionar, cuvintele sunt puse cu forma lor de bază: substantivele sunt la singular, adjectivele
sunt la masculin, singular; verbele la infinitiv etc.
Obs. Consultarea dicţionarelor ne ajută să folosim corect cuvintele în comunicare.
Cele mai prestigoase dicţionare ale limbii române sunt Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX)
şi Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM2) – ambele lucrări
lexicografice fiind publicate, sub egida Academiei Române, de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan
– Al. Rosetti”.
O utilă şi accesibilă sursă de informare se dovedeşte şi DEX online (http://dexonline.ro), un site ce
prezintă transcrierea unor dicţionare româneşti de prestigiu prin efortul conjugat al unor voluntari.

STRUCTURA VOCABULARULUI

1. Lexicul este alcătuit din vocabularul fundamental şi din masa vocabularului.

2. Cuvintele din vocabularul fundamental sunt vechi, stabile, polisemantice şi intră în numeroase
derivate şi expresii.
3. Între vocabularul fundamental şi masa vocabularului se înregistrează schimburi în timp.
Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă formează vocabularul (lexicul) acelei limbi.
Vocabularul limbii române este alcătuit din peste 120 000 de cuvinte.
Acestea diferă ca importanţă şi frecvenţă în folosire. Prin urmare, ele pot fi repartizate în cele două
părţi ale vocabularului: vocabularul fundamental (denumit şi fond lexical principal, fond principal de
cuvinte, vocabular uzual) şi masa vocabularului.
1. Structura vocabularului:
Vocabularul are două componente inegale ca mărime şi importanţă:
a. Vocabularul fundamental care cuprinde cele mai folosite cuvinte, cunoscute de toţi vorbitorii
(aprox. 1500 de cuvinte). Acesta este partea cea mai importantă a lexicului, întrucât reprezintă nucleul
stabil al acestuia.
Ex. casă, masă, apă, mamă, frate, a fi, a avea, a merge, mână, picior, cocoş, alb, verde, aici, mâine,
bine, nu, eu, tu, unu, al doilea, pe, cu, şi, dar ş.a.
b. Masa vocabularului în care intră celelalte cuvinte, mai puţin folosite şi mai puţin cunoscute – în
special arhaisme, regionalisme şi neologisme.
Ex. abandon, acid, biologie, adult, caraghios, a economisi, a fragmenta, a robi, logofăt, jeb, răzbel, ş.a.

8
Obs. Din vocabularul fundamental fac parte:
 substantive ce denumesc părţi ale corpului omenesc: cap, ochi, gură, mână, picior...;
 denumiri de alimente: apă, pâine, legume, lapte, brânză, carne etc;
 numele unor obiecte foarte importante: casă, masă, scaun, ceas, cuţit, maşină etc.
 denumirea unor acţiuni frecvente: a mânca, a bea, a merge, a face, a respira, a sta ş.a.;
 substantive ce exprimă denumiri de păsări şi animale (în special domestice): câine, pisică, porc,
vacă, oaie, cal, găină...;
 numele arborilor şi ale fructelor acestora: măr, nuc şi nucă, păr şi pară, brad, plop, stejar etc;
 denumiri de grade de rudenie: mamă, tată, fiu, fiică, bunic, soacră ş.a.;
 numele zilelor săptămânii şi ale lunilor anului: luni, joi, duminică, ianuarie, martie etc;
 cuvinte ce denumesc momentele zilei şi anotimpurile: dimineaţa, seara, iarna, toamna etc;
 nume de culori şi de însuşiri folosite des: alb, negru, roşu, înalt, gras, rotund...;
 principalele numerale şi adverbe: doi, trei, amândoi, primul, sfert, dublu, o dată, bine,
româneşte ...
 instrumentele gramaticale (articole, conjuncţii, prepoziţii, pronume şi adjective pronominale,
interjecţii): un, nişte, cel, ale, dar, şi, peste, eu, voi, celălalt, toţi, niciunul, vai, trosc...
2. Caracteristicile cuvintelor din vocabularul fundamental:
Majoritatea cuvintelor din vocabularul fundamental sunt vechi şi stabile în limbă. În timp, ele au
acumulat sensuri multiple şi au dat naştere la numeroase cuvinte derivate, compuse şi locuţiuni (ceea
ce le-a mărit şi mai mult frecvenţa în vorbire).
De pildă, cuvântul cap denumeşte nu numai extremitatea superioară a corpului, dar şi capătul („capul
satului”), judecata („fără cap”) ori un conducător („capul familiei”). De la acest cuvânt,s-au format
derivatele căpşor şi căpos, compusele cap-de-mort şi capul-şarpelui, dar şi expresii precum: a-şi bate
capul, a-şi face de cap, a fi cu scaun la cap, a-şi lua lumea în cap ş.a.
3. Dinamica vocabularului:
Cele două părţi ale vocabularului – vocabularul fundamental şi masa vocabularului – nu sunt strict
delimitate, între ele producându-se schimburi de-a lungul vremii. Astfel, cuvântul opincă, care făcea
parte, în trecut, din vocabularul fundamental, a devenit arhaism şi a ajuns în masa vocabularului.
Invers, un neologism precum televizor este acum cunoscut şi folosit de toţi vorbitorii limbii române,
aşadar a intrat în vocabularul fundamental.