Gramatica limbii române

Sunetele limbii române:

- Vocalele – sunt sunete care pot forma singure silabă : a, ă, â, e , i, o, u, ex :

dată

- Semivocalele – sunt sunete care nu pot alcătui singure o silabă : e, i, o, u, ex

: iepure

- Consoanele – sunt sunete care nu pot forma singure o silabă, ex : b, c, d, f, g,

h, j, k, l, m, n, p, s, ș, t, ț, v, w, x, y, z.

Corespondența dintre litere și sunete. Litera este semnul grafic al unui sunet. În general,
în limba română, o literă transcrie un sunet. Ex: graur -5 litere, 5 sunete ( grupurile de litere
transcriu un singur sunet).

Segmentul vocalic:

- Diftongul- grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi o semivocală, pronunțate în aceeași

silabă. Ex: soa-re (diftong ascendent sau urcător; semivocala precede vocala); ştiu – că
(diftong descendent sau coborâtor; vocala precede semivocala).

- Triftongul- grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi două semivocale pronunţate în aceeași
silabă. Ex: cre-ioa-ne (triftong ascendent sau progresiv; semivocalele preced vocala); lu-poai-
că (triftong centrat; semivocalele încadrează vocala).

- Hiatul- apare între două vocale alăturate, pronunțate în silabe diferite. Ex: po-e-zi-e (hiat din
vocale diferite); al-co-ol(hiat din vocale identice).

Despărțirea cuvintelor în silabe sau silabația înseamnă împărțirea

corpurilor fonetice ale cuvintelor în silabele lor constitutive. Reguli privitoare
la despărțirea cuvintelor în silabe:

- Atunci când o consoană se află între două vocale, aceasta trece în silaba
următoare: ra-ză, pa-ză;

- Dacă înaintea consoanei sau după ea se află un diftong sau un triftong,

consoana trece în silaba următoare: mâi-ne, lu-poai-că;

1
- Litera x este considerată ca o singură consoană şi trece în silaba următoare
atunci când se află între două vocale: a-xi-lă, Ro-xa-na;

- Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) notează câte o singură

consoană, k', g'; de aceea, cuvintele în care apar se despart astfel: ve-ghe, re-
chi-zi-te;

- Atunci când două consoane se află între două vocale, prima consoană trece
în silaba dinainte, iar a doua în silaba următoare: bar- că, as-9 tăzi; * Dacă
prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t ori v, iar a doua consoană este l ori r,
cele două consoane vor face parte din aceeași silabă: pa-tru, a-tlet;

- Atunci când trei sau mai multe consoane se află între vocale, prima
consoană se duce la silaba dinainte, iar celelalte două trec la silaba
următoare: al-bas-tru;

- În cazul grupurilor lpt, mpt, nct, ncţ, ncş, ndv, rct, rtf, stm, despărțirea se
face după a doua consoană din grup: jert-fă, punc-taj;

- Atunci când două vocale se află în hiat, acestea formează silabe diferite: a-
er, po-e-zi-e;

- Atunci când o vocală este urmată de un diftong sau de un triftong,

despărțirea se face înaintea acestora: le-oai-că; fra-ier.

Semnele de punctuație și de ortografie

- Punctul- marchează sfârșitul unei propoziții sau fraze enunțiative. De

asemenea se mai pune după o prescurtare. Ex: Își face temele.; etc.

- Semnul întrebării- marchează sfârșitul unei propoziții sau fraze

interogative. Ex: Ai terminat?

- Semnul exclamării- marchează sfârșitul unei propoziții sau fraze

exclamative sau imperative. De asemenea desparte o interjecție sau un
vocativ de restul enunțului. Ex: Cat de bine îți sta! Of! Ce m-am saturat să
mă întrerupi.

- Punctele de suspensie- marchează o întrerupere în cursul vorbirii sau indică

lipsa unui fragment din text. Ex: Mi se pare că..., Și merseră, și
merseră...până se întunecă complet afară.

- Două puncte- se folosesc înaintea unei enumerări, înaintea unei explicații

sau precizări, sau înaintea începutului vorbirii directe. Ex: Vreau să-mi
cumperi: banane, mere și pere.; Durata activității: 15 min.; I-a răspuns:.

2
- Linia de pauză- delimitează o explicație, o completare. Ex: Fața ei
frumoasă- cu bujori în obrăjei.

- Virgula- în propozitie:

• Desparte elementele unei enumerații. Ex: A făcut dulceață de:

vișine, caise, gutui.

• Desparte două părți de vorbire de același fel. Ex: Este

frumoasă, înțelegătoare, gospodină.

• Desparte apoziția simplă sau dezvoltată. Ex: Verișoara mea,

Andreea, va veni în vizită.

• Desparte gerunziile și participiile de restul propoziției. Ex:

Pictând, a realizat o operă de artă.

• Desparte complementele circumstanțiale așezate între subiect

și predicat. Ex: Doamna, în poșetă, are încă două pachete.

• Desparte adverbele de afirmație sau de negație de restul

enunțului. Ex: Nu, nu e în regulă.

• Desparte substantivul în cazul vocativ de restul propoziției.

Ex: Goe, stai liniștit!

• Desparte o interjecție exclamativă de restul propoziției. Ex:

Of, cât este de greu!

• Marchează lipsa predicatului. Ex: Mie mi-a plăcut de Andrei,

ei, de Rareș.

În frază:

• Desparte propoziții de același fel, coordonate prin

juxtapunere. Ex: Îmi fac temele, citesc, rezolv probleme.

• Desparte o atributivă explicativă de regenta ei. Ex: Cartea

aceea, pe care am citit-o săptămâna trecută, era foarte
interesantă.

• Desparte anumite subordonate de regenta lor. Ex: Deși e frig,

merg în oraș.

• Desparte o incidentă de restul frazei. Ex: Îmi place casa

aceasta, zise el, după vizionare.

3
- Punctul și virgula- desparte o propoziție sau un grup de propoziții de restul
frazei.

- Ghilimelele- închid între ele un citat sau un titlu; marchează cuvintele unui
personaj, indică folosirea unui cuvânt cu sens figurat; indică existența unui
citat în citat.

- Linia de dialog- indică începutul vorbirii directe. Ex: -Vreau doar să-ți
mulțumesc pentru tot.

- Apostroful- indică lipsa accidentală a unui sunet sau a unui grup de sunete
dintr-un cuvânt; indică lipsa unor cifre. Ex: pân’la noapte, ‚76.

- Cratima- indică scrierea corectă a unui cuvânt compus. Ex: floarea-

soarelui;

• Indică rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte cu/ fără
dispariția unei silabe. Ex: ne-am, într-o.

• Se pune între două numerale pentru a exprima aproximația.

Ex: Am nevoie de trei-patru oameni pentru acest magazin.

• Leagă desinența sau articolul hotărât de abrevieri sau de unele

neologisme. Ex: whatsapp-ul.

Sensul cuvintelor:

- Sensul propriu- sensul obișnuit al unui cuvânt și legat de un aspect din

realitate.

- Sensul figurat- sensul neobișnuit al unui cuvânt, folosit cu valoare

expresivă pentru a forma o imagine poetică.

Relații semantice între cuvinte

- Sinonimia- relația de echivalență între sensurile a două sau mai multe

cuvinte care au formă diferită. Cuvintele a căror sensuri se află în acest tip de
relație se numesc sinonime. Ex: vesel-vioi.

- Omonimia- relația de non echivalență între sensurile a două sau mai multe
cuvinte care se pronunță în același fel. Cuvintele care se află în această
relație se numesc omonime. Ex: broască (animal, încuietoare)

4
- Antonimia- relația de opoziție între sensurile a două cuvinte care aparțin
aceleiași clase lexico-gramaticale și care se referă la aspecte opuse din
realitate. Cuvintele cu acest tip de relație se numesc antonime. Ex: adevăr-
minciună

- Paronimia- relația între două cuvinte cu formă aparent identică, dar cu

sensuri diferite, motiv pentru care acele cuvinte pot fi ușor confundate.
Cuvintele care pot fi confundate datorită formei aproape identice se numesc
paronime. Ex: compliment-complement

Îmbogățirea vocabularului se face pe doua cai: una interna, prin

derivare, compunere si schimbarea valorii gramaticale, si alta externa, prin
împrumuturi lexicale.

Mijloace interne de îmbogățire a vocabularului

- Derivarea- procedeul prin care se formează cuvinte noi cu ajutorul

sufixelor lexicale si al prefixelor.

Sufixele: îmbinările de sunete care se atașează la sfârșitul unui cuvânt de

baza pentru a forma cuvinte noi. Clasificare:

a) După înțelesul derivatelor:

• augmentative: -andru (copilandru);

• diminutivale: -ioară (inimioară);

• pentru denumirea agentului: -easa (bucătăreasa);

• pentru denumirea însușirii unor obiecte: -esc (bătrânesc);

• pentru denumiri abstracte: -ință (stăruință);

b) După rezultatul morfologic al atașării sufixului la tema:

• substantivale: -ar (bucătar);

• adjectivale: -esc (tineresc);

• verbale: -a (a cânta);

• adverbiale: -este (românește);

5
 Prefixele- îmbinările de sunete așezate la începutul unor cuvinte pentru a
crea altele noi, cu sensuri diferite de primele. Clasificare:

• Prefixe foarte vechi- moștenite din latină: des- (desface); stră-

(străbun);

• Prefixe vechi- moștenite din slavă: ne- (neînceput); răs- (răscroi);

• Prefixe noi: din limbile moderne: ante- (anterior); anti- (antiștiințific);

con- (consătean); contra- (contratimp); extra- (extraurban); inter
(interbelic); pre- (prestabili); supra-(supraomenesc); ultra-
(ultrasunet);

- Compunerea- procedeul lexical care consta în unirea a doua sau mai multe
cuvinte pentru alcătuirea unui cuvânt nou.

• Substantivele comune sau proprii compuse pot fi alcătuite din doua

substantive: contopite (untdelemn) sau necontopite (câine-lup,
Munții Carpați).

• Adjectivele compuse pot fi alcătuite din doua sau trei adjective, dintr-
un verb si un adjectiv, dintr-un substantiv si un adjectiv, dintr-un
adverb si un participiu sau din alte cuvinte: atotștiutor, așa-zis.

• Pronumele compuse (de politețe, unele demonstrative sau

nehotărâte): dumneavoastră, celălalt, oricare.

• Numeralele compuse: cardinale: doisprezece, o suta douăzeci;

distributive: cate trei; adverbiale: de cinci ori

• Verbele compuse: a binevoi, a binemerita.

• Adverbele compuse: astfel, niciodată.

• Prepozițiile compuse: de lângă, de la.

• Conjuncțiile compuse: ca să, cum să.

• Interjecțiile compuse: tic-tac.

- abrevieri: TAROM (Transporturile Aeriene Romane), C.F.R. (Caile Ferate

Romane).

- Schimbarea valorii gramaticale- trecerea unui cuvânt de la o parte de

vorbire la alta sau dintr-o clasă lexico-gramaticala la alta.

• unele adjective, adverbe, pronume, verbe la participiu sau supin, în

6
 anumite împrejurări, au valoare de substantive. Ex: Bolnavul s-a
vindecat. Iți vreau numai binele. Ce si-o fi zis in sinea lui? Cititul si
scrisul se învață în primele clase.

• pronumele posesive, demonstrative, relative, interogative, nehotărâte,

negative , când lămuresc substantive, au valoare de adjective. Ex:
Caietul meu; Caietul acesta.

• gerunziile acordate au valoare de adjective. Ex: Am scris numerele în

ordine crescândă.

• adjectivele au valoare de adverbe. Ex: Ele cântă frumos.

• substantivele care denumesc anotimpuri, nume de zile pot avea

valoare de adverbe. Ex: Vara plec la munte.

Mijloace externe de îmbogățire a vocabularului

- Împrumuturile lexicale: de la slavi (ceas, veste, slab, vesel, etc.); maghiari

(belșug, chip, gazela); turci (acadea, chiftea, ciorbă); greci (politicos,
tacticos);limbile romanice sau din latină (azil, canal, erou, societate).

- Neologismele- cuvinte noi, fie împrumutate din alte limbi, fie create prin
mijloacele proprii ale limbii (derivare, compunere). Împrumuturi: din
franceză (capodopera, campion); din germană (glaspapir, rucsac); din limba
engleză (buldozer, porching, pick-up, corner, gol, ofsaid, tenis).

- Regionalismele sunt cuvinte specifice vorbirii într-o anumită regiune. Ex:

bunăoară, cucuruz (porumb), barabulă (cartof), curechi (varză), perjă (prună)
etc.

- Arhaismele- cuvintele, expresiile, fonetismele, formele gramaticale și

construcțiile sintactice care nu se mai întrebuințează de mult in limba vorbita,
care au dispărut din limba comuna, folosindu-se doar când sunt evocate
fapte, întâmplări, stări de lucruri din trecut. Ex: ocârmuire, aurar. argat, bir,
paharnic, pârcălab.

PĂRȚILE DE VORBIRE

Verbul- partea de vorbire flexibilă în raport cu modul, timpul, persoana și

numărul, care exprimă acțiuni, stări sau calități privite ca procese în derulare.

Clasificările verbului:

7
a) din punct de vedere sintactic:

– predicative: îndeplinesc singure funcția de predicat verbal (a cânta, a iubi, a

realiza etc.)

– nepredicative: leagă numele predicativ de subiect și îndeplinesc, împreună

cu numele predicativ, rolul de predicat nominal (a fi, a deveni, a se face):

• Copulative (a fi, când nu are sensul „a exista”, „a trece”; a deveni; a

însemna; a ajunge; a rămâne);

• Auxiliare – ajută la formarea modurilor si timpurilor compuse,

precum si a diatezei pasive (a fi, a avea, a vrea).

b) după posibilitatea de a avea complement direct:

– tranzitive: care pot avea complement direct (a face, a iubi);

– intranzitive: care nu pot avea complement direct (a alerga, a fi, a merge).

c) după referirea la persoană:

– personale: au formă pentru toate persoanele (a căuta, a citi);

– impersonale: nu au subiect și, de obicei, au numai formă de persoana a III-

a (a ploua, a ninge, a se zice);

– unipersonale: se folosesc numai la persoana a III-a (a lătra, a măcăi, a oua).

Locuțiunile verbale sunt grupuri de cuvinte care conțin in mod obligatoriu

un verb, cu sens unitar și cu trăsături morfologice și sintactice specifice
verbului. Ex: a avea de gând; a o lua la sănătoasă, a-si aduce aminte.

Diateza verbului

– Activă: arată că subiectul face acțiunea exprimată de verb, fără a suferi

consecințele acesteia; se formează din tema verbului de conjugat la care se
adaugă terminațiile modurilor si timpurilor respective (a merge, a citi).

– Pasivă: arată că subiectul suferă acțiunea făcută de complementul de agent

(exprimat sau subînțeles); se formează din participiul verbului de conjugat
precedat de diateza activă a verbului auxiliar a fi (a fi lăudat, a fi evidențiat).

-Reflexivă: arata că subiectul face acțiunea și tot el o suferă; se formează din

diateza activă a verbului de conjugat precedat de pronumele reflexiv în dativ
sau acuzativ cu rol de marcă morfologică (a se gândi, a se spăla).

Modurile verbului

8
- Personale (predicative):

• indicativ- indică o acțiune prezentată de vorbitor ca reală, sigură

(cânt, alerg);

• conjunctiv: exprimă o acțiune realizabilă, posibilă (să cânt, să alerg);

• condițional-optativ: exprimă o acțiune realizabilă în funcție de o

condiție sau exprimă acțiuni dorite (aș cânta, aș alerga);

• imperativ: exprimă un ordin, un indemn, un sfat, o rugăminte (cântă!

aleargă!).

- Nepersonale (nepredicative)

• infinitiv: exprimă acțiunea în mod general, denumește numele

acțiunii (a cânta, a alerga);

• gerunziu: exprimă o acțiune în desfășurare, fără referire precisă la

momentul vorbirii (cântând, alergând);

• participiu: denumește sub formă de adjectiv acțiunea suferita de un

obiect (alergat, cântat);

• supin: exprimă acțiuni ce urmează sa fie realizate (de cântat, la

alergat).

Timpurile verbale

- Timpurile indicativului:

• prezent: acțiune simultană cu momentul vorbirii (cânt, alerg);

• imperfect: acțiune trecută, neterminată în momentul la care se referă

vorbirea (cântam, alergam);

• perfectul simplu: acțiune trecută, încheiată de curând (cântai, alergai);

• perfectul compus: acțiune trecută, terminată, fără a preciza momentul

încheierii față de prezent (am cântat, am alergat);

• mai mult ca perfectul: acțiune trecută, încheiată înaintea altei acțiuni

trecute (cântasem, alergasem);

• viitorul: acțiune ce se petrece după momentul vorbirii (voi cânta, voi

alerga);

9
 • viitorul anterior: acțiune care se va petrece în viitor și se va încheia
înaintea unei alte acțiuni viitoare (voi fi cântat, voi fi alergat).

- Timpurile conjunctivului

• prezent: să cânt, să alerg;

• perfect: să fi cântat, să fi alergat.

- Timpurile condițional-optativului:

• prezent: aș cânta, aș alerga;

• perfect: aș fi cântat, aș fi alergat.

Conjugarea verbului

- Conjugarea I: verbe terminate în -a (a cânta, a dansa etc.)

- Conjugarea a II-a: verbe terminate în -ea (a plăcea, a vedea etc.)

- Conjugarea a III-a: verbe terminate în -e (a râde, a spune etc.)

- Conjugarea a IV-a: verbe terminate în -i sau -î (a iubi, a doborî etc.)

Funcțiile sintactice ale verbului:

1. Predicat, dacă verbul este la:

• Indicativ: Am cumpărat un cadou pentru prietena mea.

• Imperativ: Fă tema!

• Conjunctiv: Să ne vedem de ale noastre!

• Condițional-optativ: Ți-aș fi cumpărat un cadou.

2. Subiect, dacă verbul este la:

• Infinitiv: A se căsători era soluția găsită.

• Gerunziu: Se aude pregătindu-se de ploaie.

• -Supin: E ușor de pregătit un spectacol?

3. Nume predicativ, dacă verbul este la:

• Infinitiv: Sarcina lui era de a se pregăti continuu.

10
 • Supin: Tema este de pregătit.

4. Atribut, daca verbul este la:

• Infinitiv: Obiceiul de a se pregăti încet o costă.

• Gerunziu: Văd copii pregătindu-se de activități.

• Supin: Tema de pregătit pentru mâine e grea.

5. Complement direct, dacă verbul este la:

• Infinitiv: Să veniți la mine pentru a va sfătui.

• Gerunziu: Am auzit pregătindu-se petrecerea.

• Supin: Am de pregătit un proiect.

6. Complement indirect, dacă verbul este la:

• Infinitiv: S-a plictisit a se pregăti zilnic.

• Gerunziu: M-am plictisit pregătindu-mă singur.

• Supin: M-am saturat de pregătit atâtea hârtii.

7. Complement circumstanțial de timp, dacă verbul este la:

• Infinitiv: A venit înainte de a se pregăti.

• Gerunziu: S-a împiedicat, pregătindu-se de alergat.

8. Complement circumstanțial de mod, daca verbul este la:

• Infinitiv: A plecat fără a-i mulțumi.

• Gerunziu: A plecat cântând de bucurie.

Substantivul este partea de vorbire flexibilă ce denumește: ființe, obiecte,

fenomene ale naturii, sentimente, stări sufletești, precum și unele noțiuni
abstracte. Clasificare:

a. Propriu: se utilizează pentru nume de persoane, localități și alte repere

geografice, nume de instituții și alte asemenea denumiri, scrise întotdeauna
cu majusculă. Ex: Ioana a mers în Africa.

11
b. Comun: denumește obiecte de același fel și se scrie cu literă mică. Ex:
Sâmbătă am cumpărat din piață mere, pere și prune.

- În funcție de forma substantivului, acesta poate fi:

a. Simplu: se constituie dintr-un singur cuvânt. Ex: pat, dulap, veioză.

b. Compus: se constituie din două sau mai multe cuvinte. Ex: Târgu Neamț.

Genurile substantivelor

• Feminin- o pisică- două pisici;

• Masculin: un pisoi- doi pisoi;

• Neutru: un vapor- două vapoare.

Numărul substantivelor:

• singular (un singur element): casă, jucărie etc.;

• plural (două sau mai multe elemente): case, jucării etc.

Există și substantive defective:

• de plural: lapte, miere, vată, cinste;

• de singular: șale, zori, Mircești, Carpați

Cazurile substantivelor:

• Nominativ- întrebările: „cine?”, „ce?” și „care?”. Funcții sintactice:

subiect, nume predicativ și atribut.

Ex: Ploaia cade neîncetat. (caz nominativ, subiect)- ce cade neîncetat?.

• Acuzativ- întrebări: ce?, pe cine?, pe ce?, cu cine?, cu ce?, la cine?, la

ce?, despre cine?, despre ce?, lângă cine?, lângă ce?, de la cine?, de la
ce?, unde?, de unde?, până unde?, când?, cum?, care?, ce fel de?.
Funcții sintactice: complement direct, complement indirect,
complement de agent, atribut substantival prepozițional, nume
predicativ, complement circumstanțial de loc, complement
circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod, precum și
complement circumstanțial de scop.

Ex: Am zărit-o pe Ioana pe faleză. (complement direct, caz acuzativ) -pe cine
am zărit?;

12
Stiloul este pentru Andreea. (nume predicativ, caz acuzativ)- pentru cine este
stiloul?.

• Genitiv- întrebările: „al cui? a cui? ai cui? ale cui?”. Funcții

sintactice: atribut substantival genitival, atribut substantival
prepozițional, atribut substantival apozițional, nume predicativ,
complement indirect, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de
mod, precum și pe aceea de complement circumstanțial de scop.

Ex: Floarea Ioanei este frumoasă. (atribut substantival genitival, caz genitiv)
– A cui floare?

Ne-am întâlnit în spatele facultății. (complement circumstanțial de loc, caz

genitiv) – În spatele cui?.

• Dativ- întrebarea „cui?”. Funcțiile sintactice: atribut substantival

prepozițional, atribut apoziţional, nume predicativ, complement
indirect, complement circumstanțial de mod, precum și complement
circumstanțial de cauză.

Ex: I-am dat Andreei setul de bijuterii. (complement indirect, cazul dativ) –
Cui am dat setul de bijuterii?

• Vocativ- substantivele la cazul vocativ pot exprima fie o chemare, o

strigare sau o invocare. Ele nu îndeplinesc funcție sintactică.

Ex: Andrei, vino la mine! (caz vocativ, fără funcție sintactică)

Declinarea substantivelor:

• Cu articol hotărât

• Cu articol nehotărât

Trei modele de declinare:

a. Declinarea substantivelor în genul feminin

b. Declinarea substantivelor în genul masculin

c. Declinarea substantivelor în genul neutru

Ex:

- un băiat – substantiv în cazul nominativ, număr singular, gen masculin,

însoțit de articolul nehotărât „un”

13
- băiatul – substantiv în cazul nominativ, număr singular, gen masculin,
articulat cu articolul hotărât „l”

- unor vapoare – substantiv în cazul genitiv, număr plural, gen neutru, însoțit
de articolul nehotărât „unor”

- niște vișine – substantiv în cazul acuzativ, număr plural, gen feminin,

însoțit de articolul nehotărât „niște”

Funcțiile sintactice ale substantivelor:

- Nominativ:

• Subiect: Iulia este bogată.

• Nume predicativ: Aceasta este Diana.

- Acuzativ:

• Nume predicativ: Discuția este despre Alina.

• Complement direct: Pe Ioana o doare capul. Am vizionat spectacolul.

• Complement indirect: Am discutat despre Alina.

• Complement circumstanțial de mod: Am făcut ca Andreea.

• Complement circumstanțial de loc: Învățăm la Andreea.

• Complement circumstanțial de timp: Într-o seară am plecat la

Andreea.

• Complement circumstanțial de agent: Scrisoarea a fost scrisă de

Andreea.

• Atribut substantival prepozițional: Scrisoarea despre Andreea m-a

impresionat.

- Genitiv

• Subiect: Ai noștrii s-au întâlnit la film.

• Nume predicativ: Toate persoanele prezente au fost contra Andreei.

• Atribut substantival genitival: Silueta Andreei este de invidiat.

• Complement circumstanțial de loc: Andreea s-a mutat în spatele casei

bunicilor ei.

14
 • Complement circumstanțial de timp: Am ajuns înaintea Andreei.

- Dativ

• Nume predicativ: Copilul devine asemenea Andreei.

• Complement indirect: I-am cumpărat Andreei o floare.

• Complement circumstanțial de mod: Copilul se comportă asemenea

Andreei.

• Atribut substantival prepozițional: Presupunerile împotriva Andreei

s-au dovedit valide.

Articolul- poate fi:

- hotărât: fata, băiatului, lui Ion;

- nehotărât: un, o, unei, unui, unor, niște;

- posesiv (genitival): ai, a, al, ale;

- demonstrativ (adjectival): cel, cea, cei, cele

Pronumele- este partea de vorbire flexibilă care are rolul de a înlocui

substantivul.

- Pronumele personal- desemnează ființe sau obiecte, atribuindu-le una din

trei persoane. Funcții sintactice- aceleași cu cele ale substantivului. Ex: eu,
tu, ele, vouă, ție, mie.

- Pronumele personal de politețe- are forme doar pentru persoanele a II-a și a

III-a. Ex: dumneata, dumneavoastră, dumitale, dumnealui, dumneaei,
dumnealor.

*NU sunt pronume personale de politețe: dânsul, dânsa, dânșii, dânsele.

*locuțiuni pronominale de politețe: Domnia (ta, sa, lui, voastră), Măria (ta,
sa, lui, voastră), Înălțimea (ta, sa, lui, voastră), Excelența (ta, sa, lui, voastră).

- Pronumele reflexiv- are rolul de a înlocui denumirea obiectului asupra

căruia are loc acțiunea unui verb. Are forme doar pentru persoana a III-a (pe
sine, sieși, sie).

15
- Pronumele de întărire- are rolul de a evidenția persoana la care se face
referire. Forme: însumi (persoana I, masculin, singular), însuți (persoana a II-
a, masculin, singular), însuși (persoana a III-a, masculin, singular), înșine
(persoana I, masculin, plural), înșivă (persoana a II-a, masculin plural), înșiși
(persoana a III-a, masculin, plural), însămi (persoana I, feminin, singular),
însăți (persoana a II-a, feminin, singular) însăși (persoana a III-a, feminin,
singular), însene (persoana I, feminin, plural), însevă (persoana a II-a,
feminin, plural), însele (persoana a III-a, feminin, plural).

- Pronumele posesiv- înlocuiește numele posesorului unui obiect, sentiment, al unei opinii etc.
Ex: al meu, al tău, al său (al lui, al ei), al nostru, al vostru, a mea, a ta, a sa, (a lui, a ei), a
noastră, a voastră, ai mei, ai tăi, ai săi, ai noștri, ai voștri, ale mele, ale tale, ale sale (ale lui,
ale ei), ale noastre, ale voastre, ale lor.

Pronume fără forme personale:

- Pronumele demonstrativ- este acela care se află în locul unui substantiv, arătând apropierea
sau depărtarea obiectului. Tipuri:

• pronume demonstrative de apropiere: acesta, aceasta, aceștia, acestea;

• pronume demonstrative de depărtare: acela, aceea, aceia, acelea;

• pronume demonstrative de identitate: același, aceeași, aceiași, aceleași;

• pronume demonstrative de diferențiere: celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte; cestălalt,

ceastălaltă, ceștilalți, cestelalte.

- Pronumele nehotărât- înlocuiește un substantiv, dar oferă foarte puține informații despre
obiectul înlocuit. Ex: cineva, oricine, altcineva, altceva, orice. Pot fi:

• simple: unul/unii, altul/alta;

• compuse: orișicare, fiecare, oricât.

- Pronumele negativ- exprimă inexistența unei ființe sau a unui obiect. Pot fi:

• simple: nimeni, nimic;

• compuse: niciun, nicio.

- Pronumele interogativ- se regăsește doar în propoziții interogative, înlocuind un substantiv

așteptat ca răspuns în cadrul acestora. Ex: ce?, cine?, care?

- Pronumele relativ- stabilește relația dintre o propoziție subordonată și regenta acesteia.

Poate fi:

16
 • simplu- ce, cine, care;

• compus- ceea ce, cel care.

Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui

- Nominativ

• Subiect: Ea merge în parc.

• Nume predicativ: Favoriții sunt ceilalți.

- Acuzativ

• Complement direct: Îi văd pe aceia.

• Complement indirect: Se gândește la noi.

• Complement de agent: Construcția a fost gândită de ea.

• Complement circumstanțial de loc: Voi călători până la ei.

• Complement circumstanțial de timp: Fetele au ajuns după ei.

• Complement circumstanțial de mod: Gândești ca el.

• Complement circumstanțial de cauză: A lipsit din cauza ei.

• Nume predicativ: Cadourile sunt pentru ai ei.

• Atribut prepozițional: Un verișor de-al lor a venit în vizită.

- Genitiv

• Atribut genitival: Câinele acestora alerga în parc.

• Nume predicativ: Meritul este al lui.

• Complement indirect: Ea a luat vina asupra ei.

• Complement circumstanțial de cauză: A plâns din cauza acelora.

• Complement circumstanțial de timp: Studenții au plecat înaintea lui.

• Complement circumstanțial de loc: Trenul s-a oprit în spatele ei.

- Dativ

• Complement indirect: Nu i-am spus povestea mea.

17
 • Atribut pronominal: Copilul își pune fularul pe cuier.

• Complement circumstanțial de timp: A ajuns la serviciu potrivit lui.

• Nume predicativ: Copilul va deveni asemeni lui.

Adjectivul - este o parte de vorbire flexibilă a cărei principală caracteristică este aceea că
indică o însușire a unui obiect. Apare însoțit de un substantiv, pe care îl determină și cu care
se acordă în gen, număr și caz.

Clasificare adjective

- După declinare:

• Variabile: își schimbă forma în funcție de gen, număr și caz. Ex: puternic, puternică,
puternici, puternice.

• Invariabile: rămân la aceeași formă, indiferent de gen, număr și caz. Ex: gri, bordo,
dulce, precoce, vivace.

- După origine:

• Adjective propriu-zise. Ex: frumos, colorat, bun, interesant, amar

• care provin din alte părți de vorbire:

a. din verbe la modul gerunziu: om suferind, oameni suferinzi

b. din verbe la modul participiu: pom înflorit, orhidee înflorită, pomi înfloriți,
orhidee înflorite.

c. din substantive: femeie bărbată, fruntea copilă.

d. din adverbe: fereastra susă, bolte mai suse.

e. din numeral: Trei rândunele ciripesc.

• derivate cu ajutorul sufixelor adjectivale: -or (silitor), -esc (romanesc)

- După structură

• Adjective simple- formate dintr-un singur cuvânt. Ex: rău, sănătos, acru, fascinant,
inteligent.

• Adjective compuse: scrise cu cratimă (alb-negru, rău-platnic, sus-pus); scrise într-un

18
 singur cuvânt (binemeritat, răufăcător, atotștiutor, nemaiauzit, bianual)

• Locuțiuni adjectivale- reprezintă o grupare formată din două sau mai multe cuvinte
care, împreună, au valoarea unui adjectiv și se comportă ca un adjectiv. Ex: de bună
credință, bătut în cap, cu scaun la cap.

Acordul adjectivului cu substantivul

Adjectivul se va acorda în mod obligatoriu în gen, număr şi caz cu substantivul sau

pronumele determinat, după cum urmează: om furios – femeie furioasă – oameni furioși.

Gradele de comparație ale adjectivului:

- Pozitiv- arată însușirea unui obiect, fără ca aceasta să fie comparată cu însușirea altui obiect.
Ex: înghețată rece, cer luminos, drum lung

- Comparativ- exprimă intensitatea însușirii exprimate prin adjectiv, comparativ cu alte

obiecte și este de trei feluri:

• Comparativ de superioritate: mai + adjectiv. Ex: mai scurt, mai bogat, mai frumos.

• Comparativ de inferioritate: mai puțin + adjectiv. Ex: mai puțin scurt, mai puțin bogat,
mai puțin frumos.

• Comparativ de egalitate: la fel de, tot așa de, tot atât de + adjectiv. Ex: la fel de scurt,
tot așa de bogat, tot atât de frumos

- Superlativ- indică însușirea denumită de adjectiv, aflată la nivelul cel mai înalt sau scăzut
posibil, fiind de două feluri:

• Superlativ relativ (cel mai înalt grad al trăsăturii unui obiect, când este comparată cu
aceeași trăsătură sau o alta). Ex: cel mai înalt (superlativ relativ de superioritate), cel
mai puțin simpatic (superlativ relativ de inferioritate).

• Superlativ absolut- exprimă trăsătura denumită de adjectiv, manifestată la cel mai înalt
nivel posibil, fără a fi comparată cu trăsăturile altui obiect. Ex: extrem de loial, grozav
de isteț, frumoasă foc etc.

Există și adjective fără grade de comparație. Ex: egal, întreg, perfect, desăvârșit, secundar,
superior, inferior, major, maxim.

Funcțiile sintactice ale adjectivului:

• Atribut adjectival: Am văzut un copil înalt.

• Nume predicativ: Munca este grea.

19
 • Complement indirect: Din timidă a devenit îndrăzneață.

• Complement circumstanțial de timp: De mic era inteligent.

• Complement circumstanțial de mod: Băiatul este mai mult arătos decât talentat.

• Complement circumstanțial de cauză: Sare de bucurie.

Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului:

- poate deveni substantiv: Bogatul nu crede pe cel sărac.

- poate deveni adverb: Elevul scrie frumos.

Numeralul - este partea de vorbire flexibilă care exprimă determinarea numerică a

obiectelor, persoanelor, fenomenelor etc. Tipuri de numeral:

1. După sens:

- Numeral cardinal- exprimă fie un număr abstract, fie numărul elementelor menționate într-o
propoziție sau frază. Numeralele cardinale pot fi:

• Numerale cardinale propriu-zise: doi, trei, cinci, nouă etc.

• Numerale colective: amândoi, tustrei etc.

• Numerale multiplicative: înzecit, triplu, dublu etc.

• Numerale distributive: câte doi, câte patru etc.

• Numerale fracționare: treime, sfert, jumătate etc.

• Numerale adverbiale: de trei ori, de șapte ori etc.

- Numeral ordinal- exprimă ordinea numerică a obiectelor în cadrul unei înșiruiri. Ex: primul,
al doilea, al treilea

2. După structură:

- Numerale simple: doi, patru, zece.

- Numerale compuse: cincizeci, șaisprezece, douăzeci și unu.

Valoarea substantivală, adjectivală și adverbială a numeralului

1. Valoarea substantivală:

20
- Numeralele simple (și compuse) cardinale: Cei patru au vorbit ultimii.

- Numeralele ordinale: Al treilea a ieșit din casă.

- Numeralele cardinale colective: Amândoi au întârziat la cursuri.

- Numeralele multiplicative: Jumătatea câștigului a fost a ei.

- Numeralele distributive: Câte cinci au plecat în excursie.

2. Valoarea adjectivală:

- Numeralele cardinale (simple sau compuse): Au sosit la școală cinci elevi.

- Numeralele ordinale: Mi-a plăcut tare mult al treilea cântec.

- Numeralele cardinale colective: Tustrei frații fetei aveau părul brunet.

- Numeralele multiplicative: Munca dublată va da rezultate mai bune.

- Numeralele distributive: Am cumpărat câte trei cărți pentru fiecare copil.

Funcțiile sintactice ale numeralului:

• Subiect – Trei au ajuns la timp.

• Complement direct – L-am observat pe al doilea.

• Complement indirect – Am citit despre cel de-al șaselea.

• Complement circumstanțial de mod – A plătit însutit pentru fapta comisă.

• Complement circumstanțial de loc – Am parcat mașina în spatele celei de-a doua.

• Complement circumstanțial de scop – Urmează două teste, iar pentru amândouă am

omis să învăț.

• Nume predicativ – Andreea este a doua.

• Atribut – Femeia avea patru pisici.

Adverbul - este partea de vorbire neflexibilă care arată caracteristici ale unei acțiuni sau pe
cele ale unei stări. Clasificare:

1. După formă:

- Adverbe simple: așa, altfel, aici, acolo, bine, rău.

21
- Adverbe compuse: după-amiază, azi dimineață, astă-iarnă.

2. După înțeles:

- Adverbe de loc: undeva, sus, acolo, aici.

- Adverbe de timp: târziu, devreme, ieri, astăzi.

- Adverbe de mod: așa, altfel, mișelește, astfel, nicicum.

3. În funcție de înlocuirea unor cuvinte ce exprimă contextul:

- Adverbe demonstrative: așa cum, altfel, astfel, aici, dincolo.

- Adverbe nehotărâte: oriunde, undeva, oricât, oarecum.

- Adverbe negative: nicicum, niciunde, niciodată.

- Adverbe interogative: unde, când, cum, câ

Gradele de comparație ale adverbului:

- Pozitiv: Copilul merge încet. (adverb de mod)

- Comparativ:

• de superioritate: Copilul merge mai încet decât de obicei.

• de inferioritate: Copilul merge mai puțin încet decât de obicei.

• de egalitate: Copilul merge la fel de încet ca de obicei.

- Superlativ:

• Superlativ relativ: Copilul merge cel mai încet posibil.

• Superlativ absolut: Copilul merge foarte încet.

Funcțiile sintactice ale adverbului:

• Atribut adverbial: Scrisoarea de acolo este a mea.

• Nume predicativ: Este rău să nu ajungi la timp.

• Complement circumstanțial de loc: Eu voi merge altundeva.

• Complement circumstanțial de mod: Mașina se deplasează încet.

• Complement circumstanțial de timp: Ajung acasă poimâine.

22
 Conjuncția- este o parte de vorbire neflexibilă care, asemenea prepoziției, nu îndeplinește
nicio funcție sintactică în mod independent.

Clasificare:

- În funcție de structura lor:

• simple: și, să, iar, dar, ca, ci, sau, ori etc.

• compuse: ca să, încât să, astfel încât etc.

- În funcție de raporturile pe care le realizează în cadrul unei propoziții sau fraze:

• Coordonatoare: copulative (și, nici), disjunctive (sau, ori, fie), adversative (dar, iar,
însă, ci), concluzive (deci, așadar etc.).

• Subordonatoare: polivalente (că, dacă, de, să), specializate:

• de timp: Până nu ajunge mama acasă, copiii nu se uită la televizor.

• de mod: precum, așa cum – Am procedat precum mi s-a ordonat.

• de cauză: deoarece, căci, fiindcă, întrucât, unde, cum – Cum nu am avut bani, nu am
cumpărat cadouri.

• de consecință: E atât de cald încât port doar o rochie subțire.

• de concesie: Deși am avertizat-o, nu s-a oprit.

Prepoziția- este partea de vorbire auxiliară, neflexibilă și fără autonomie sintactică (nu are
sens de una singură), ce arată prezența a doi termeni: regentul și subordonatul acestuia.

Clasificare:

- în funcție de structura lor:

• Simple: primare (a, la, pe, lângă, cu, peste, împotriva etc.), formate prin conversiunea
unor părți de vorbire distincte (dedesubtul, înăuntrul, înaintea, împrejurul etc.).

• Compuse: de pe, fără de, până la, printre, dinspre.

Regimul cazual al prepoziției:

23
- Prepoziții cu regim de acuzativ: primare (despre, la, înainte etc. – cu excepția prepozițiilor
asupra și contra) și compuse (cu excepția prepoziției deasupra – până la, fără de, de către etc.)

- Prepoziții cu regim de genitiv: prepoziții formate în urma conversiunii adverbelor (ex.

înaintea, împrejurul, înapoia, îndărătul etc.), precum și prepozițiile: asupra, deasupra și contra.

- Prepoziții cu regim de dativ: grație, mulțumită, datorită etc.

- Locuțiunile prepoziționale sunt grupuri de cuvinte (expresii) formate dintr-una sau mai
multe prepoziții alături de o altă parte de vorbire, alături de care vor îndeplini rolul unei
prepoziții. Pot fi:

• de loc: de-a lungul, din afara, în/din afara, în/din spatele, în stânga, în mijlocul, în jurul
etc.

• de timp: în cursul, în/pe timpul, la începutul, înainte de, odată cu etc.

• de mod: asemănător cu, contrar cu, în conformitate cu, în funcție/ depinzând de, la fel
cu, potrivit cu, altfel decât etc.

• de cauză: din pricina, din cauza, întrucât etc.

• de scop: în vederea, cu scopul etc.

• condiționale: în cazul, în caz de etc.

• concesive: în pofida, în ciuda, chiar dacă etc.

• sociative: împreună cu, cu tot cu etc.

• instrumentale: cu ajutorul, prin intermediul etc.

• de relație: referitor la, cât despre, relativ la, în ceea ce privește etc.

• opoziționale: în locul, în loc de etc.

• cumulative: în afară de..., pe lângă etc.

• de excepție: cu excepția, în afară de... etc.

Funcții sintactice- nu îndeplinesc funcții sintactice în mod independent. Cu toate acestea,

împreună cu partea de vorbire pe care o introduc în cadrul unei propoziții, ele se comportă ca
o singură parte de propoziție.

24
 Interjecția- este partea de vorbire neflexibilă care exprimă: un sentiment, un ordin, un
îndemn sau o modalitate de adresare. Onomatopee- interjecțiile care imită sunete existente în
natură: mieunatul pisicilor, ropotul ploii și alte astfel de sunete.

Clasificarea interjecțiilor:

- în funcție de structura lor, interjecțiile pot fi:

• Simple: vai!, of!, miau!, bum! Etc.

• Compuse: tic-tac, șontâc-șontâc, bim-bam etc.

Funcțiile sintactice ale interjecțiilor- există câteva instanțe în care o interjecție poate
îndeplini anumite funcții sintactice:

• Predicat: Hai la joacă!

• Subiect: Se aude din bucătărie: tic-tac!

• Nume predicativ: Era vai de el.

• Complement direct: În sala de spectacole, am auzit: tronc!

• Atribut: Din casa prietenei mele se aude un zgomot puternic: boc!

• Complement circumstanțial: Pisica mieuna de zor: miau!

PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE

Subiectul- este partea principală de propoziție care indică despre cine se vorbește în cadrul
propoziției respective. Întrebări: „cine?” și „ce?”.

Ex: Andrei citește o carte. – Cine citește?

Pe masă se află o carte. – Ce se află pe masă?

Clasificare:

1. Exprimat:

• Simplu: Ioana merge la teatru.

• Multiplu: Ioana și Andrei merg la teatru.

2. Neexprimat:

• Subînțeles- se cunoaște dintr-o propoziție anterioară sau urmează a fi menționat într-o

25
 propoziție ulterioară. Ex: Ioana merge la teatru 1/ și se grăbește. 2/

• Inclus- este indicat în terminațiile verbelor la persoana I și la persoana a II-a, singular

și plural. Ex: Mergem la teatru. (noi – subiect inclus).

Subiectul poate fi exprimat prin următoarele părți de vorbire:

1. substantiv aflat în cazul nominativ: Ioana vorbește frumos.

2. locuțiune substantivală: „Lauda de sine nu miroase-a bine.”

3. numeral (cu valoare substantivală) aflat în cazul nominativ: Patru se îndreaptă spre centru.

4. pronume aflat în cazul nominativ: Ele au luat nota 10.

5. verb la diferite moduri: A cânta este o mare bucurie.

6. locuțiune verbală: Este greu de băgat de seamă adevărul.

7. interjecție: Se aude poc!

Predicatul - este partea principală de propoziție care indică acțiunea făcută de către
subiect. Întrebările: Ce face, Cine este?, Ce este?, Cum este?

Clasificare

- În funcție de tipul de verb prin care este exprimat:

• Predicat verbal- indică fie o acțiune, fie o stare a subiectului, răspunzând la întrebarea:
ce face? Ex: Ioana citește o carte. – Ce face Ioana?

• Predicat nominal- este exprimat printr-un verb care nu are înțeles de sine stătător,
fiind constituit din: verb copulativ (la un mod personal) + nume predicativ (fie simplu,
fie multiplu). Ex: Băiatul este leneș. Numele predicativ poate fi:

- Simplu – când este format dintr-un singur termen: Furnica este harnică.

- Multiplu – când se compune din mai mulți termeni: Furnica este harnică și
inteligentă.

• Poziția predicatului în cadrul unei propoziții

Părțile de vorbire prin care se exprimă predicatul:

1. verb (la mod personal): Ioana aleargă zilnic.

2. locuțiune verbală: Leneșul taie frunze la câini cât e ziua de lungă.

26
3. verb copulativ: Ioana este harnică.

4. adverb predicativ: Posibil/ să ningă.

5. locuțiune adverbială predicativă: Fără doar și poate/ că vom participa la concurs.

6. interjecție predicativă: Deodată, pisica hop! pe masă.

Numele predicativ poate fi exprimat prin:

1. adjectiv în cazul nominativ

• propriu-zis: Alex este harnic.

• provenit din verb la participiu sau gerunziu: Cerul pare înnorat.

2. locuțiune adjectivală: Ei sunt cu picioarele pe pământ.

3. substantiv aflat într-unul din următoarele cazuri:

• nominativ: Ioana este sora mea.

• acuzativ cu prepoziție: Fusta este de bumbac.

• dativ cu prepoziție: Iulian este asemenea tatălui său.

• genitiv cu prepoziție: Ei sunt contra propunerii noastre.

4. locuțiune substantivală: Gătitul este o bătaie de cap.

5. pronume aflat într-unul din următoarele cazuri:

• nominativ: Ioana a rămas aceeași.

• acuzativ însoțit de prepoziție: Florile sunt de la ai lui.

• dativ însoțit de prepoziție: Copilul este asemenea alor săi.

• genitiv însoțit de prepoziție: Cetățenii au fost contra candidatului la prezidenție.

6. numeral cu valoare substantivală într-unul din următoarele cazuri:

• nominativ: Verișorii mei sunt cei trei de acolo.

• acuzativ cu prepoziție: Felicitarea este de la cei doi.

• dativ cu prepoziție: Fata este asemenea celor doi.

• genitiv cu prepoziție: Votul a fost contra celor trei.

27
7. verb la unul dintre următoarele moduri:

• infinitiv: Scopul ei este de a-i ajuta pe ceilalți.

• supin: Exemplul lui este de urmat.

8. locuțiune verbală la unul dintre următoarele moduri:

• infinitiv: Dorința ei este de a o scoate la capăt.

• supin: Comportamentul ei este de băgat de seamă.

9. adverb:

• în construcții personale: Situația este astfel.

• în construcții impersonale: Este rău că amâni examenul.

10. locuțiune adverbială: Este cu putință ca ea să se răzgândească.

11. interjecție: E vai de ea.

Acordul predicatului cu subiectul

- Acordul cu subiectul se realizează în număr și persoană. Ex: Ioana este frumoasă. (Ioana –
pers. a III-a, nr. singular; este –pers. a III-a, nr. singular).

- Numele predicativ se acordă în mod obligatoriu cu subiectul în gen, număr și caz, dacă se
exprimă prin adjectiv sau printr-o altă parte de vorbire care are valoare adjectivală. Ex: Ei
sunt furioși. (ei – pers a III-a, plural, masculin, caz nominativ; furioși – persoana a III-a,
plural, masculin, caz nominativ).

- Există situații în care numele predicativ nu se acordă cu subiectul. În aceste situații, numele
predicativ se exprimă fie prin substantiv, pronume, numeral, verb la infinitiv, verb la supin
sau interjecție. Ex: Jucăria este a fetițelor.

- În situațiile în care avem de-a face cu construcții în care se găsește un subiect multiplu,
însoțit de un adjectiv sau de o altă parte de vorbire cu valoare adjectivală, procedăm astfel:

• Dacă subiectul denumește ființe sau obiecte de genuri diferite, numele predicativ va fi
întotdeauna la genul masculin, numărul plural. Ex: Ioana și Alin sunt frați.

• Dacă subiectul este exprimat prin substantive de genuri diferite, numele predicativ va
fi la genul feminin, numărul plural. Ex: Orhideea și ghiocelul sunt albe.

• Chiar dacă un singur cuvânt dintre cele care compun subiectul este la numărul plural,

28
 numele predicativ va fi și el la plural. Ex: Căciula și fularul sunt mici.

• Dacă subiectul multiplu este la numărul plural, numele predicativ se va acorda cu cel
mai apropiat subiect. Ex: Ceaiul și prăjiturile sunt delicioase.

Atributul- este partea secundară de propoziție care determină fie un substantiv, fie o
locuțiune substantivală, fie o parte de vorbire care are rolul de a înlocui un substantiv (un
pronume sau un numeral). Întrebări: Care?, Ce fel de... Al, a, ai, ale cui?, Cât (sau câtă, câți,
câte) ?, Al câtelea/ a câta?.

Clasificare:

- Atribut adjectival- poate determina fie un substantiv, fie un pronume, fie un numeral. El se
acordă întotdeauna în gen, număr și caz cu substantivul determinat. Se exprimă prin
următoarele părți de vorbire:

• Adjectiv propriu-zis (la diverse grade de comparație): Copacii goi se apleacă în bătaia
vântului.

• Adjectiv pronominal: Cartea mea se află în bancă.

• Numeral cu valoare adjectivală. Ex: Două fete se plimbă pe faleză.

• Adjective provenite din verbe: Câmpul înverzit ne bucură privirile..

- Atributul substantival- determină fie un substantiv, fie un pronume, fie un numeral și se

poate exprima prin substantive în următoarele cazuri: genitiv, acuzativ cu prepoziție,
nominativ, vocativ. Poate fi de trei tipuri:

• Atribut substantival genitival- răspunde la întrebarea: al, a, ai, ale cui?, putând fi
însoțit fie de articolele posesive al, a, ai, ale, fie de articolul hotărât lui. Ex: Blana
iepurelui este foarte moale.

• Atribut substantival prepozițional- este exprimat, de regulă, prin substantiv în cazul

acuzativ. Acestui substantiv i se adaugă diverse prepoziții (de, spre, fără, în, pentru
etc.) sau adverbe de comparație (ca, cât).Ex: Am ajuns într-o pădure de conifere. Poate
fi exprimat și printr-un substantiv aflat în cazul genitiv și precedat de o prepoziție
(împotriva, asupra etc.) sau de o locuțiune prepozițională.

• Atribut substantival apozițional- este un atribut substantival a cărui funcție semantică

este aceea de a explica, clasifica sau identifica un obiect precedent. Ex: Andreea, sora
mea, are șase ani.

29
- Atribut pronominal- determină un substantiv, pronume sau numeral. El se exprimă prin
următoarele tipuri de pronume: personale, de politețe, reflexive, posesive, relative,
interogative, negative, nehotărâte, demonstrative. Categorii:

• Atribute pronominale genitivale- se află mereu în cazul genitiv și se exprimă prin varii
tipuri de pronume, cu excepția celui reflexiv și a celui de întărire. Ex: Mâinile ei sunt
îngrijite.

• Atribute pronominale prepoziționale- se exprimă prin diverse tipuri de pronume, aflate

în cazurile: acuzativ, genitiv sau dativ. Ele vor fi precedate de prepoziții sau locuțiuni
prepoziționale. Ex: Tabloul de la Ioana a fost apreciat.

• Atribute pronominale în cazul dativ- se exprimă de cele mai multe ori prin dativul
posesiv (pronume personal și reflexiv care indică posesia). Ex: Și-a murdărit rochia.
(rochia sa – pronume reflexiv)

• Atribute pronominale apozitive- se exprimă prin pronume aflate în cazul nominativ.

Ex: Copiii aceia, sunt verișorii mei. (aceia – apoziție pronominală)

- Atribut verbal- este exprimat prin verb la: infinitiv, supin sau gerunziu. Ex:

Plăcerea de a citi este resimțită de mulți dintre noi. (de a citi – verb la infinitiv)

Cerința de copiat în caiete a fost neclară. (de copiat – verb la supin)

Am văzut un leu vânând la televizor. (vânând – verb la gerunziu)

- Atribut adverbial- se exprimă prin diverse tipuri de adverbe. De regulă, aceste adverbe sunt
precedate de locuțiuni adverbiale sau de una dintre următoarele prepoziții: de sau din. Ex:
Cartea de acolo este a fratelui meu.

- Atribut interjecțional- se exprimă fie prin interjecții, fie prin locuțiuni interjecționale. Ex:
Sunetul poc! m-a speriat. (interjecție); Cuvintele Doamne ferește! sunt rostite de atei și
credincioși deopotrivă. (locuțiune interjecțională)

Complementul- este partea secundară de propoziție care determină: un verb, un adjectiv,

un adverb sau o interjecție cu funcția sintactică de predicat. El răspunde la următoarele
întrebări: Pe cine?, Ce?, Cui?, Despre cine?, Despre ce?, La cine? La ce?, Pentru cine?, Cu
cine? Cu ce?, De cine? De ce?, Unde? De unde? Pe unde? Până unde?, Încotro?, Când? De
când? Până când?, Cât timp?, Cum? În ce fel?, Cât?, Din ce cauză?, În ce scop? Cu ce scop?.

Clasificare: două mari categorii:

- Complemente necircumstanțiale:

30
 • Complementul direct- indică elementul asupra căruia se exercită acțiunea exprimată de
termenul determinat. Poate determina un verb, o interjecție sau o locuțiune verbală și
răspunde la următoarele întrebări: Pe cine?, Ce?. Ex: Am întâlnit-o pe Ioana în oraș.
(Pe cine am întâlnit în oraș?); Mănânc plăcinta făcută de bunica. (Ce mănânc?). Poate
fi exprimat prin: substantiv (Recit o poezie învățată la școală), pronume (Îl pot
convinge dacă are o minte deschisă.), numeral (L-am văzut pe al doilea ieșind din
clădire.), verb (Am învățat de la părinți a rezolva singur problema.).

• Complementul indirect- indică elementul căruia îi este atribuită acțiunea sau trăsătura
exprimată prin cuvântul determinat. Poate determina un verb, un adjectiv sau o
interjecție și răspunde la următoarele întrebări: Cui?, Despre cine? Despre ce?, La
cine? La ce?, Pentru cine?, Cu cine? Cu ce?, De cine? De ce?, Asupra cui?, Contra/
împotriva cui?. Se poate exprima prin: substantiv (Am discutat despre Alina.),
pronume (Am cumpărat cadoul pentru ea.), adjectiv (Din negru s-a făcut alb.),
numeral (I-am acordat celui de-al doilea premiul.), verb (Alexandru s-a plictisit de
citit.).

• Complementul de agent- indică cine realizează acțiunea exprimată de verbul

determinat. Întrebări: De cine?, De către cine?. Se poate exprima prin: substantiv (
Baia a fost renovată de muncitori.), pronume (Cartea a fost citită de către aceia.),
numeral (Numele a fost menționat de al treilea.).

- Complementele circumstanțiale

• Complementul circumstanțial de loc- indică locul în care se petrece acțiunea indicată

de verb. Întrebări: unde?, de unde?, pe unde?, până unde?, încotro?. Poate fi exprimat
prin: substantiv (Astăzi plec la Sibiu.), pronume (Pisica se plimbă în jurul lui.),
adjectiv (A luat stiloul din fața lui.), numeral (Într-a patra locuiește fratele meu.), verb
(Copiii au plecat la cules de fructe.), adverb (Mașina venea din spate.), locuțiune
adverbială (Nerăbdător, copilul alerga de colo – colo.).

• Complementul circumstanțial de timp- indică momentul în care se petrece o anumită

acțiune. Întrebări: Când?, De când?, Până când?, Cât timp?. Se poate exprima prin:
substantiv (Din clipa aceea, am uitat cearta.), adverb de timp (Astăzi e duminică.),
locuțiune adverbială de timp (Musafirii au ajuns dis de dimineață.), adjectiv (Îl cunosc
de mic.), verb (Înainte de a cânta, a făcut vocalize.).

• Complementul circumstanțial de mod- este partea secundară de propoziție care indică

felul în care se desfășoară sau se prezintă acțiunea exprimată de verbul determinat.
Întrebări: Cum?, Cât? În ce fel?. Patru tipuri:

- propriu-zis- indică o stare, o acțiune, o caracteristică, sau modul în care se

desfășoară sau se arată acțiunea. Se poate exprima prin: substantiv (Radioul
cântă în surdină.), numeral (Își împletește cozile în patru.), verb (A plecat
cântând de bucurie.), adverb de mod (A alergat mai repede ca de obicei.),

31
 locuțiune adverbială de mod (Ne-am plimbat într-adevăr până la pădure.),
interjecție (Și gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.);

- comparativ- indică modul în care se desfășoară o acțiune sau se înfățișează o

stare, o trăsătură, în comparație cu alte acțiuni sau obiecte. Poate fi exprimat
prin: substantiv (Copilul se învârte ca un titirez.), pronume (Fata cântă mai
bine decât mine.), verb la infinitiv (A citi este mai ușor decât a învăța.), adverb
(Mașina se mișca mai încet ca oricând.), adjectiv (Este mai degrabă blând
decât agresiv.);

- de măsură- arată măsura sau valoarea obiectelor și se exprimă prin substantiv

însoțit de numerale, precedat de prepoziție. (Prețul a crescut cu trei lei.);

- consecutiv- indică urmările unei acțiuni sau pe cele ale unei trăsături. El se
exprimă prin expresii fixe. (S-a făcut de râsul lumii.).

• Complementul circumstanțial de cauză- este partea secundară de propoziție care arată

cauza unei acțiuni sau pe cea a unei trăsături. Întrebări: Din ce cauză?, Din ce pricină?.
Poate fi exprimat prin: substantiv. (Copilul plânge din cauza Ioanei.), pronume (Din
pricina lor am pierdut trenul.), numeral (Am ajuns târziu din cauza celor doi.), adjectiv
(Bărbatul era negru de supărat.), verb (Considerând că nu merită, nu i-a acordat nota
zece.)

• Complementul circumstanțial de scop- este partea secundară de propoziție care indică

scopul acțiunii exprimate de verbul determinat. El determină întotdeauna un verb și
răspunde la întrebarea: Cu ce scop?. Se poate exprima prin: substantiv (Ne pregătim în
vederea examenelor.), verb (Au plecat la arat.).

• Complementul circumstanțial condițional- este partea secundară de propoziție care

arată condiția de care depinde înfăptuirea unei acțiuni sau existența unei trăsături. El
determină întotdeauna un verb și răspunde la întrebarea: Cu ce condiție? Se poate
exprima prin: substantiv (În caz de urgență, spargeți geamul.), verb (Învățând mai
mult, vei lua examenul.), adverb (Să înveți bine, altfel nu vei reuși.)

• Complementul circumstanțial concesiv- este partea secundară de propoziție care indică

un context care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni, dar, cu toate acestea, nu o
face. Determină întotdeauna un verb la mod personal și se poate exprima prin:
substantiv (În pofida tuturor strădaniilor, nu a reușit.), adjectiv (Chiar bolnav, tot a
plecat la munte.), verb (Chiar plecând acum, tot vei ajunge târziu).

• Complementul circumstanțial consecutiv- este partea secundară de propoziție care

arată consecința unei acțiuni întreprinse, sau pe cea a unei caracteristici. Se poate
exprima prin: substantiv (Este destul de pregătit pentru o nouă încercare.), verb ( A
muncit din greu, devenind un mare om de știință).

32
 Sintaxa frazei

Fraza este o unitate sintactică de sine stătătoare, formată din două sau mai multe propoziții
aflate, la rândul lor, fie în raport de coordonare, fie în raport de subordonare. Numărul de
propoziții existente într-o frază este același cu numărul de predicate.

Sintaxa frazei este componenta gramaticii care se ocupă cu studiul modului de îmbinare al
propozițiilor în fraze, al tipurilor de propoziții și al raporturilor sintactice dintre acestea.
Aceste raporturi pot fi, după cum urmează: de coordonare și de subordonare.

Componența frazei:

1. Propoziția principală- este cea care are înțeles de sine stătător, fără a depinde de
propozițiile secundare. O frază poate include una sau mai multe propoziții principale, cărora li
se adaugă și propoziții secundare. Există și situații în care fraza se compune numai din
propoziții principale, aflate în raport de coordonare. Ex: Eu merg la teatru.

2. Propoziția secundară întâlnită și sub numele de „subordonată”, nu are înțeles de sine

stătător. Sensul acesteia depinde în întregime de o altă propoziție (principală). În cadrul unei
fraze, propoziția secundară îndeplinește rolul unei părți de propoziție a regentei. Acestea sunt:

1. Propoziția subiectivă este aceea îndeplinește funcția de subiect în raport cu regenta sa.
Poate fi introdusă prin:

• Pronume relativ: Ce a fost rău/ a trecut.

• Pronume nehotărât: Oricine o vedea/ era impresionat.

• Conjuncție: Se vede/ că te pricepi la artă.

• Adverb relativ: Nu se știe/ când se va întoarce.

Pentru a identifica propoziția subordonată subiectivă în cadrul unei fraze, se pun aceleași
întrebări cu cele cerute de subiectul unei propoziții: cine? și ce?

Propoziția subordonată subiectivă poate fi cerută de:

• Verb impersonal: Era/ să uit mapa la birou.

• Verb personal: Cine nu se trezește devreme/ nu ajunge la școală.

• Expresii impersonale formate din verbul a fi și un adverb: E bine/ că ți-ai amintit ora
plecării.

• Adverbe (sau locuțiuni adverbiale) predicative: Desigur/ că am văzut filmul.

33
2. Propoziția subordonată predicativă- este aceea care, aflată lângă un verb copulativ din
regentă, înlocuiește numele predicativ în cadrul unei fraze. Ex: El este/ cel care a câștigat.
Răspunde la întrebările: ce?, cum?, ce fel de?. Poate fi introdusă prin:

• Pronume relativ: Întrebarea este/ care dintre fete nu a ajuns.

• Pronume nehotărât: Poți avea/ orice dorești.

• Conjuncțiile: că, să, ca…să, dacă, de: Munca ta este/ să stai de pază.

• Adverbe și locuțiuni adverbiale: Brățara este/ cum și-a dorit-o ea.

*Există o serie de verbe care cer propoziția predicativă. Acestea sunt, după cum urmează: a
deveni, a se naște, a fi, a ajunge, a se constitui, a ieși, a se numi, a rămâne, a se chema a
părea, a se face, a însemna.

3. Propoziția subordonată atributivă- îndeplinește funcția atributului în cadrul unei fraze,

determinând într-o altă propoziție un substantiv sau un substitut al acestuia. Răspunde, în
cadrul unei fraze, la următoarele întrebări: care?, ce fel de?, al (a, ai, ale) cui?, cât?. Poate fi
introdusă în frază prin:

• Pronume relativ: Privesc ploaia/ ce cade la fereastră.

• Conjuncțiile: că, să, ca…să, dacă, de și locuțiunea conjuncțională până să: Mi se pare/
că te-am mai văzut.

• Adverbele relative: unde, când, cum, cât: Ajung în locul/ unde ne-am cunoscut.

4. Propoziția subordonată completivă indirectă- îndeplinește funcția de complement indirect

în cadrul unei fraze, când se află lângă un verb tranzitiv sau intranzitiv, un adjectiv, un
adverb, o locuțiune verbală sau o interjecție cu valoare verbală din regentă. Răspunde la
următoarele întrebări: cui?, despre cine/ ce?, de cine?, cu cine/ ce?, la cine/ ce?, pentru cine/
ce?, împotriva cui, asupra cui?. Poate fi introdusă prin:

• Conjuncție: Nu își amintește/ că a venit la mine.

• Pronume sau adjective pronominal nehotărât sau relativ: Am dat/ oricui mi-a cerut.

• Adverb relativ :Nu știa/ unde dorea să meargă.

5. Propoziția subordonată circumstanțială de loc- este aceea care, în cadrul unei fraze,
joacă rolul unui complement circumstanțial de loc. Răspunde la următoarele întrebări:
unde?, de unde?, până unde?, încotro?, pe unde?. Se poate introduce prin:

• Adverbe: Mergi/ oriunde poți.

• Pronume relativ precedat de prepoziție: Se scălda/ în care loc apuca.

34
 • Pronume nehotărât: În orice oraș se oprea,/ nu putea rămâne multă vreme.

6. Propoziția subordonată circumstanțială de timp- joacă rolul unui complement

circumstanțial de timp în cadrul unei fraze. Ea indică momentul în care se petrece acțiunea
indicată de verbul din regentă. Întrebări: Când?, De când?, Până când?, Cât timp?. Poate fi
introdusă prin:

• Conjuncție (precedată de până): Până să ajung la Ioana,/ vântul se oprise.

• Locuțiune conjuncțională: Îndată ce se ivesc zorii,/ voi veni la tine.

• Adverbele relative când și ce, precedate de prepozițiile pe, până, cum: Continuă
lucrul/ până când obosești.

• Adverb: O dată ce a început bătaia,/ nu a încheiat-o ușor.

• Locuțiune adverbială: Zâmbește/ ori de câte ori e lângă ea.

7. Propoziția subordonată circumstanțială de mod- îndeplinește în cadrul frazei rolul unui

complement circumstanțial de mod. Poate fi de trei feluri:

a. Propriu-zisă- indică felul în care se desfășoară acțiunea menționată în regentă. Poate fi

introdusă prin:

• Adverb: Cum îi vorbești,/ așa îți va răspunde.

• Locuțiune adverbială: Au continuat cearta/ fără să gândească rațional.

b. Comparativă- indică felul în care se desfășoară acțiunea menționată în regentă prin

intermediul unei comparații. Poate fi introdusă prin:

• Adverb: Este mai bine/ să termini lucrul devreme/ decât să închei treaba târziu.

• Locuțiune conjuncțională: A vorbit/ ca și cum l-ar fi auzit.

c. Propoziții modale de măsură progresive- arată raportul dintre creșterea unei acțiuni din
regentă și cea a unei acțiuni aflate în subordonată. Ea este introdusă în frază prin locuțiuni
conjuncționale: Pe măsură ce se îndepărta,/ copacii se micșorau.

8. Propoziția subordonată circumstanțială de cauză- joacă rolul unui complement

circumstanțial de cauză în cadrul unei fraze. Poate fi introdusă prin:

• Conjuncții: Mă interesează cântecul/ căci este lăudat de critici.

• Locuțiuni conjuncționale: Nu am făcut ce trebuie/ din cauză că nu am avut timp.

• Adverbe (cu valoare de conjuncție): Cum s-a făcut târziu,/ am plecat acasă.

35
 9. Propoziția subordonată circumstanțială de scop- indică scopul realizării acțiunii
menționate în regentă. Poate fi introdusă prin:

• Conjuncțiile: ca să și de: Copiii merg la bibliotecă/ ca să citească.

• Locuțiunile conjuncționale în/cu scopul să, pentru ca să: A tăcut/ pentru ca să n-o
mai întrebe ceva.

10. Propoziția subordonată circumstanțială condițională- indică o condiție de care

depinde realizarea unei acțiuni menționate în propoziția regentă. Poate fi introdusă prin:

• Conjuncțiile: dacă, de, să: Să fi învățat tu atât de bine,/ ai fi luat premiul I.

• Locuțiunile conjuncționale: în caz că, în caz de și de unde + nu, în cadrul

propozițiilor eliptice de predicat: În caz că nu veniți astăzi,/ ne întâlnim mâine.

• Adverbul când (cu valoare de conjuncție):Nu merg în parc/ când plouă.

• Raportul de subordonare prin juxtapunere: Nu muncești,/ nu mănânci.

11. Propoziția subordonată circumstanțială concesivă- indică un context care ar fi putut

împiedica desfășurarea acțiunii sau existența trăsăturii exprimate fie de verbul, fie de
adjectivul determinat. Poate fi introdusă prin:

• conjuncții sau locuțiuni conjuncționale: Cu toate că știa de ce vin/ nu m-a așteptat.

• pronume și adjective pronominale nehotărâte: orice, oricare, oricâte/oricâți:

Oricâte cărți ar fi cumpărat,/ tot nu ajungeau.

• adverbe relative: cât, oricât, oricum: Oricât de mult îi plăcea,/ făcea totuși ceva
greșit.

12. Propoziția subordonată circumstanțială consecutivă- indică urmarea sau rezultatul

unei acțiuni sau caracteristici menționate în cadrul propoziției regente. Se introduce prin
conjuncțiile: încât, încât să, de, că, ca să, să. Acestea sunt, de regulă, însoțite de adverbele
corelative: așa, atât, astfel, în așa fel. Ex: Ioana era așa de drăguță/ încât toată lumea o
plăcea.

36