Punctuație și

ortografie
 Semnele de punctuație

Sunt: punctul, semnul întrebării, al exclamării, virgula, punctul și virgula,

două puncte, semnele citării, linia de dialog și cea de pauză, parantezele,
punctele de suspensie, cratima.
 Punctul

Punctul este semnul grafic care marchează pauza ce se face în vorbire între
propoziții sau fraze independente ca înțeles intonate enunțiative:
 „urcând pe pomi, zâmbind pe care
 Sa surpă razele grămadă.”
Punctul se pune și după cuvinte sau grupuri de cuvinte echivalente cu propoziții
independente.
 -Te-ai trezit acum?
 -Nu. Nici nu am dormit.
Punctul marchează de asemenea fragmentarea unei fraze sau a unei propoziții
enunțiative.
Mergeam, dar totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna și la dânsul căutam scăpare
când eram nepăstuit.
 Semnul întrebării

Este folosit pentru a marca intonația propoziției sau a frazelor

interogative.
 Ce faci soro? Ești nebună?
Se pune și după cuvinte, sau grupuri de cuvinte cu funcția de propoziție
interogative directe:
 Leftere!... nu știi nimica?
 Ce?
 Ieri s-au tras lotăriile noastre!
 și?
 Semnul exclamării

Marchează grafic intonația propoziției și frazelor exclamative imperative:

 Ești atât de frumoasă iarna!
Se pune după interjecții când au rol independent și după vocative
exclamative:
 A! Zic eu
 Ionel!
 Virgula

Delimitează unele propoziții în cadrul frazei și unele părți de propoziții în cadrul propoziției
marcând pauze scurte făcute în decursul rostirii propoziției și frazelor.
În propoziții se pune virgulă:
a. Între părțile de propoziții de același fel când nu sânt legate prin și copulative, ori, și, sau
b. În locul unui verb predicativ sau în locul verbului copulativ: eu vorbesc cu el, și el
nimic.
c. Se desparte prin virgulă substantive de o opoziție explicativă. Când după apoziție
urmează o altă parte de propoziție. Apoziția se intercalează între virgule: Luca
Moșneagul, megieșul nostru, vă duce cu căruța....
d. Construcțiile gerunziale și participiile așezate la începutul propoziției se despart prin
virgulă.
 e. Se intercalează între virgule un complement circumstanțial așezat înainte de locul pe
care-l ocupă în ordinea normală a complement: a venit pe neașteptate, ieri.
f. Se despart prin virgulă complement circumstanțial. Așezate între substantiv și predicat,
dar numai când substantivul este înaintea predicatului.
g. Se despart prin virgulă de restul propoziției cuvintele și construcțiile incidente.
h. Se pune virgulă după adverbe de afirmație sau de negație
i. Se despart prin virgule, în general, vocativele și interjecțiile dacă nu sunt folosite alte
semne de punctuație.
Nu se despart prin virgulă:
 Părțile de propoziție de același fel legate prin și copulative prin ori și sau
 Subiectul de predicat:
 Complemente directe, când și de agent așezate după predicat.

În frază coordonarea:
1. Se pune virgulă între propoziții coordonate: cumătră, mă pârlesc, ard, mor,
nu mă lasă!
2. Între propoziții coordonate legate prin conjuncție
a. Copulative legate prin mici, nu numai... ci și
b. Copulative au nuanță adversativă legate prin iar
c. Adversative
d. Disjunctive care încep amândouă cu ba, când, fie, ori
e. Înainte de o coordonată concluzivă
Subordonarea:
 Se despart prin virgulă de regentele lor:
a. Propoziții atributive explicative
b. Propoziții completive directe și indirecte așezate înaintea reg.
c. Propoziții circumstanțiale de loc și de timp așezate înaintea
regentei
d. Propoziție cauzală, indiferent de locul ei, dacă nu exprimă
singură cauza pentru care are loc acțiunea din regentă.
 Punctul și virgula
Punctul și virgula marchează o pauză mai mare decât cea redată de virgulă și mai mică
decât cea redată de punct.

Două puncte
Două puncte anunță vorbirea directă, o enumerație, o explicație, sau o concluzie și
marchează în același timp o pauză mai mică decât cea redată prin sunete.
 Semnele citării, ghilimelele
Semnele citării sau ghilimelele se întrebuințează atunci când se reproduc întocmai o
propoziție și frază și chiar un cuvânt sau un grup de cuvinte spuse sau scrise de cineva.
 

Linia de dialog și linia de pauză

 Linia de dialog marchează începutul vorbirii fiecărui interlocutor.
 Linia de pauză se folosește în interiorul propoziției sau al frazei pentru a delimita
cuvintele.

Punctele de suspensie:
 Punctele de suspensie arată o pauză mai mare care marchează, în general o întrerupere
a șirului de vorbire.
 Punctele de suspensie pot marca și o vorbire incoerentă.
 Parantezele
 Parantezele sunt de 3 feluri: rotunde, drepte și oblice.
 Cele rotunde cuprind un adaos, o explicație, un amănunt privind înțelesul propoziției
sau frazei.
 Parantezele drepte închid un adaos făcut de noi într-un citat pentru a repara spusele
noastre de la altora.
 Parantezele oblice închid de obicei transcrierea fonetică.

Cratima:
 Cratima se folosește ca semn de punctuație între cuvinte sau grupuri de cuvinte
separate printr-o pauză mică urmată de o ridicare ușoară a tonului.
 Semnele ortografice

Semnele ortografice sunt: cratima, liniuța de unire, apostroful, și în situații speciale, punctul,
bara și linia de pauză. Exceptând apostroful, celelalte semne de ortografice sunt și semne de
punctuație.
 Cratima sau liniuța de unire:

Cratima sau liniuța de unire este, grafic, mai scurtă decât linia de pauză, cu care nu
trebuie confundată.
1. Cratima sau liniuța de unire redă în scris rostirea împreună a două cuvinte alăturate.
În aceste situații ea se folosește obligatoriu:
 Când pronumele personal neaccentuate (ni, ți, i, te, ne, le) și pronumele reflexiv (și)
sunt urmate de un verb auxiliar sau de pronume neaccentuate (ni, ti, i,ni,vi, li,și) sunt
urmate de pronumele neaccentuat în acuzativ
 Când pronumele i și o sunt precedate de anumite forme verbale la imperativ, la
optativ
 Când pronumele i urmează unui substantiv sau unei propoziții care se construiește cu
genitivul.
 Când este folosită forma verbală i a verbului a fi
 Când sunt folosite locuțiunile adverbiale alcătuite cu prep. Compusă de-a
 2. Cratima marchează fie elidarea vocalei finale a unui cuvânt datorită vocalei inițiale
a cuvântului următor, fie căderea vocalei inițiale a unui cuvânt datorită vocalei finale a
cuvântului precedent.
a. Elidarea vocalei finale este obligatorie:
 Când pronumele personal neaccentuate: mă, vă, și pronume reflexiv se urmate de un verb
auxiliar care începe cu o vocală.
 În cazul prep. Întru, dintru, printru, urmate de un cuvânt care începe cu o vocală.
 Când pronumele o este precedat de o formă verbală terminată în-ă neaccentuat la imperativ
sau conjunctiv cu valoare de imperativ.
 Notă: în alte situații în folosirea cratimei este facultativă
b. Elidarea vocalei inițiale poate avea loc sau poate fi facultativă dacă cuvântul terminat în
vocală este înaintea altui cuvânt care începe cu î neaccentuat după care urmează o
consoană nazală.
 3. Cratima marchează și alipirea unor cuvinte cu un corp. Fonetic redus la începutul
sau la sfârșitul unui cuvânt.
a. La începutul unui cuvânt cratima explică alipirea când pronumele neaccentuat e
precede un verb care începe cu o vocală.
b. La sfârșitul unui cuvânt cratima marchează alipirea când în forme verbale inversate
auxiliarul urmează după verbul de conjugat.
 Închiderea silabică a formei verbale s la sfârșitul cuvântului cu finală vocalică este
marcată de cratimă.
4. Cratima se folosește la despărțirea cuvântului în silabe
5. Cratima este obligatorie la scrierea substantivului compuse ai căror termeni își
păstrează de obicei, individualitatea morfologică.
6. Cratima poate lega desinența sau articolul hotărât postpus de un cuvânt
7. Cratima este folosită des în lucrările de lingvistică pentru a însoții segmente izolate
dintr-un cuvânt : va din undeva, și din pieptiș, pre-din preface.
Sarcini de lucru

 Explicați Rolul cratimei în sintagma s-a dus din textul: „El s-a dus cu călugărul ce-l
răpise și dus a fost.”

 Explicați rolul cratimei în sintagma să-ți aduci aminte din textul: „Și ce sentiment
curios – să-ți aduci aminte de toate acestea, în acest castel, tu măgulitul mosafir al
castelanilot...”

 Explicați rolul cratimei în sintagma am întâlnit-o din textul: „Ei!...Și acolo am

întâlnit-o pe domnișoara Cucu”
PROIECTAREA
Curs 2
 A proiecta versus a planifica

În practica educațională se uzează relativ mult de sinonimia

terminologică existentă între „a proiecta” și „a planifica”.
Conform d i d a c t i c i i contemporane, între cele două concepte
există aspecte distincte.
„A proiecta” presupune a schița, a alege o modalitate didactică
optimă de acțiune de a realiza procesul educativ respectând
obiectivele educaționale, în timp ce a planifica” înseamnă a
prevedea cu o foarte mare exactitate acțiunile ce urmează a fi
demarate.
 Proiectarea și planul de învățământ

Procesul de proiectare didactică nu poate exista în afara raportării la planul de

învățământ pentru nivelul de școlaritate cu care s e lucrează. Astfel, în contextul noului
curriculum, în structura planului d e învățământ s-au produs câteva modificări esențiale.
Noul plan de învățământ se remarcă printr-o structură pe grupe de vârstă și
încurajează, în contextul învățării centrate pe copil, eterogenitatea, adică abandonarea
sistemului de constituire a grupelor în funcție de cronologic.
Planul de învățământ permite o delimitare pe tipuri de activități de învățare: activități
pe domenii experiențiale, jocuri și activități didactice alese și activități de dezvoltare
personală.
Planul de învăţământ, ca şi domeniile experienţiale permite parcurgerea interdisciplinară,
integrată a conţinuturilor propuse şi asigură libertate cadrului didactic în planificarea
activităţii zilnice cu preşcolarii.
 Categoriile/Tipurile de activităţi de învăţare

Categoriile/Tipurile de activităţi de învăţare prezente în acest plan de învăţământ sunt: (i) la nivel antepreșcolar –
Activități tematice, Rutine și tranziții, Jocuri și activități liber-alese și (ii) – la nivel preșcolar - Activităţi pe domenii
experiențiale (care pot fi activităţi integrate sau pe discipline), Jocuri şi activităţi liber-alese şi Activităţi pentru dezvoltare
personală.
Activitățile tematice –AT (nivel antepreșcolar) sunt: Jocul (mijloace de realizare: jocul cu jucăria, joc simbolic, joc
senzorial, joc de construcție, joc didactic, joc cu nisip și apă, jocul imitativ etc.), Activități artistice și de îndemânare (mijloace
de realizare: desen, pictură, modelaj, activități practice și gospodărești), Activități de muzică și mișcare (mijloace de realizare:
audiții, jocuri muzicale, jocuri cu text și cânt, jocuri cu instrumente de percuție, cântecele, exerciții euritmice), Activități de
creație și de comunicare (mijloace de realizare: povestiri, memorizări, lucrul cu cartea, citire de imagini, jocuri de cuvinte,
jocuri verbal-imitative, exerciții onomatopeice), Activități de cunoaștere (mijloace de realizare: observări, lecturi după imagini,
activități matematice cu jucării și obiecte concrete, convorbiri cu și fără suport intuitiv, jocuri didactice, microexperimente) și
Activități în aer liber (mijloace de realizare: plimbări, jocuri la nisipar, jocuri și întreceri sportive, utilizarea aparatelor de joacă
adecvate vârstei).
Activităţile desfăşurate în perioada după-amiezii includ: activităţi recuperatorii şi ameliorative pe domenii experiențiale
(din categoria/de tipul ADE), activități recreative, de cultivare şi dezvoltare a înclinaţiilor personale/predispozițiilor/aptitudinilor
(din categoria/de tipul ADP) și activități liber-alese. Acestea respectă ritmul propriu de învăţare al copilului şi aptitudinile
individuale şi sunt corelate cu tema săptămânală/tema proiectului şi cu celelalte activităţi din programul zilei.
DEMERSURILE DE PROIECTARE DIDACTICĂ LA NIVEL MICROEDUCAȚIONAL,
REALIZATE CU AJUTORUL PROGRAMEI PENTRU EDUCAȚIA TIMPURIE
 Curiculumul
pentru educația
timpurie,
determină
cadrul didactic
să urmeze
câțiva pași
esențiali:
EXEMPLE DE CONȚINUTURI
CARE POT FI ABORDATE
DIFERIT DE TEMELE
PROGRAMULUI ANUAL DE
STUDIU
 Programa pentru educația timpurie.
Structura curriculară și modelul de proiectare curriculară promovat

Bazele capacității de a învăța pe tot parcursul vieții se formează în primii ani ai copilăriei. Învățarea
este un proces gradual, iar construirea unor premise puternice în copilăria mică reprezintă o condiție
prealabilă pentru dezvoltarea competențelor și pentru succesul educațional de la nivelurile superioare,
fiind, în egală măsură, esențială pentru sănătatea și pentru starea de bine a copiilor. 
În acest context, finalitățile educației timpurii, vizează o serie de aspecte, care se constituie în
premise ale competențelor-cheie formate, dezvoltate și diversificate, pe traseul școlarizării
ulterioare
Programa şcolară pentru educaţia timpurie valorifică paradigma curriculară centrată pe
competenţe şi fundamentează demersurile educaţionale pe copil şi pe activitatea de învăţare a acestuia
ca proces, respectiv pe dobândirea unor comportamente care să asigure premisele dezvoltării
competențelor cheie
Raportat la particularitățile dezvoltării copilului până la 6 ani, nu este proprie utilizarea conceptului
de competență, înțeleasă ca ansamblu integrat de cunoştinţe, abilităţi şi atitudini. Competența implică
existența unor scheme cognitive și pattern-uri de comportament, deci un nivel de dezvoltare superior
celui atins de copiii tipici în etapa 0-3 ani și chiar 3-6 ani.
 Axa Programei pentru educaţia timpurie o constituie: domeniile de dezvoltare –
dimensiuni ale dezvoltării – comportamente, ca premise ale competențelor ulterioare.
 
Valorificând această axă, cadrul didactic practician va realiza derivările pedagogice
necesare şi, pornind de la domeniile de dezvoltare vizate în Curriculumul pentru educaţia
timpurie și detaliate în Reperele fundamentale în învățarea și dezvoltarea copilului de la
naștere la 7 ani:
- va selecta dimensiunile de dezvoltare, pe fiecare domeniu de dezvoltare specific nivelului
de vârstă și comportamentele aferente, pe care le va urmări;
- va transfera în practica didactică şi va „operaţionaliza” comportamentele selectate, prin
conceperea unor activități de învăţare adecvate.
 Algoritmul procedural al proiectării
didactice
Demersul proiectării, în sens larg, presupune anticiparea operațiilor de planificare, organizare și
desfășurare a procesului educațional în condițiilecunoașterii și stăpânirii variabilelor implicate în
desfășurarea acestei activități
Proiectarea implică operații de anticipare a obiectivelor, strategiilor de instruire și a celor de
evaluare, precum și a relațiilor dintre acestea, modalităților orientative în care se va desfășura
activitatea de instruire
Caracterul personalizat al proiectării, în ideea în care asupra întregului proces se răsfrânge
personalitatea cadrului didactic, creativitatea și imaginația acestuia
R.M. Gagné și L.J. Briggs afirmă că pentru desfăşurarea eficientă a unei activități este necesar:
-să se precizeze cât mai clar rezultatele așteptate – care corespund obiectivelor urmărite;
-să se stabilească ce conținuturi și ce capacități de învățare vor f i necesare pentru atingerea
obiectivelor;
-să se elaboreze strategii didactice coerente, cu ajutorul cărora vor fi îndeplinite obiectivele
propuse;
-să se stabilească modalitățile eficiente de evaluare a gradului îndeplinire a obiectivelor
educaționale.
 Etapele proiectării didactice
Proiectarea didactică presupune parcurgerea a patru etape:
Prima etapă constă în elaborarea obiectivelor educațioanale, ținând cont de nivelul d e
dezvoltare a preșcolarului.
Alegerea conținuturilor învățării se realizează în cea de a doua etapă a proiectării
Elaborarea strategiei didactice se efectuează în etapa a III-a, urmând ca în ultima etapă să
se întocmească strategia de evaluare
Pornind de la aceste teme, anual, pe grupe de vârstă, se stabilesc proiectele/activitățile
tematice care urmează a se derula cu copiii= planificare anuală sau tematică
Într-un an şcolar, la nivelul preșcolar, se pot derula cu copiii maximum 7 proiecte tematice cu o
durată maximă de 5 săptămâni/proiect sau un număr mai mare de proiecte de mai mică amploare (ceea
ce este recomandat), variind între 1-3 săptămâni, în funcţie de complexitatea temei abordate şi de
interesul copiilor pentru tema respectivă. De asemenea, pot exista şi săptămâni în care copiii nu sunt
implicaţi în niciun proiect, dar în care sunt stabilite teme săptămânale independente, de interes pentru
ceea ce copiii vor să studieze. Totodată, pot exista şi proiecte de o zi (teme concurente) şi/sau proiecte
transsemestriale. Pentru nivelul antepreșcolar se recomandă abordarea tematică săptămânală.
 Model de proiectare

 Proiect tematic
 Proiect didactic
 Proiectare
 Aplicație

Realizați schița unui proiect tematic cu titlul „Micul inventator”

Realizați schița unui proiect de activitate integrată cu tema animale domestice.

Fabula
 Fabula

Cuvântul fabulă de origine latină (fabula, ae) - avea două sensuri la început: 1. povestire sau
întâmplare (adeseori senzaţională, ireală; în limbajul contemporan, neologismele a fabula, fabulaţie,
fabulos); 2. specie literară a genului epic.
Fabula este o specie a genului epic care are un conţinut satiric şi alegoric (acţiunea este pusă pe seama
animalelor), din care se desprinde o învăţătură sau o morală.
Din chiar definiţia fabulei, deducem structura ei compozi­ţională. Fabula are două părţi: 1. povestirea
alegorică (partea cea mai amplă); 2. morala (sau învăţătura).
 TRĂSĂTURI
-se foloseşte ca principală figură de stil alegoria;
-la sfârşit este o morală;
-cuprinde o naraţiune propriu-zisă;
-are un conflict puternic urmat de un deznodământ imediat;
-acţiunea fabulei este redusă , prin urmare nu conţine toate momentele subiectului;
-apar naraţiunea şi dialogul , cel din urmă având rolul de a dinamiza acţiunea , care astfel devine concisă;
-modul de expunere dominant este dialogul; 
-descrierea are un rol secundar în prezentarea personajelor , de multe ori fiind inexistentă;

Are două părți:

 alegoria și
-morala care are în fabulă cea mai mare importanţă;
-morala poate fi explicită sau implicită;
-morala explicită se află în text , aşezată fie la început , fie la sfârşitul naraţiunii , sub forma a câtorva versuri;
-morala implicită trebuie dedusă de către cititor din întâmplarea relatată.
 În fabulă locul celor două părţi nu este fix.
 Exemple de morală

De exemplu, fabulistul francez La Fontaine îşi începe, de obicei, fabula cu morala urmată de
povestire. În fabula Lupul şi mielul, de exemplu, începutul este: „Dreptatea celui mai puternic este
întotdeauna cea mai bună / Noi vom arăta aceasta îndată".
Aşadar, în acest caz morala are forma unui enunţ ce trebuie demonstrat, „arătat" chiar prin povestirea
alegorică care va urma. La Grigore Alexandrescu, morala sau învăţătura este după povestirea alegorică:
„Aceasta între noi adesea o vedem / Şi numai cu cei mari egalitate vrem". Sunt ultimele două versuri din
fabula Câinele şi căţelul, aici, morala căpătând forma unei concluzii.
 La Fontaine

Fabulele cunoscutului scriitor francez La Fontaine au pătruns de mult în

patrimoniul literaturii pentru copii din ţara noastră.
A scris volume de poezii şi piese de teatru. Copiilor le-a dedicat poezii cu
o însemnată valoare instrucitiv-educativă:
Despre Petea grăsunelul, despre Sima subţirelul; Ce e bine, ce e rău; Ce
să fiu? Pe fie­care filă un elefant, o cămilă etc.
La Fontaine (1621—1695), poet francez, unud din cei mai mari fabulişti
ai lumii, care s-a impus în literatura universală prin Fabule, publicate în 12
cărţi.
 Greierul şi furnica

În cunoscuta fabulă Greierul şi furnica, greierele, care „şi-a pierdut vara cântând", văzând că a
pornit viscolul să bată şi că nu are nici un fel de provizii „dete fuga... la vecina lui furnica", ca s-o
roage să-i dea împrumut câteva boabe spre a nu muri de foame, asigurând-o că i le va da cu dobândă
înapoi şi că e „om cinstit şi de cuvânt".
Dar furnica, deşi avea numeroase provizii, fiind zgârcită, în loc să ia din cămări și să dea, pune-
ntrebâri, Că ăla o fi bogatul darnic mai vârtos cu sfatul.
Ea îl întreabă ce a făcut astă-vară; iar când greierul îi răspunde:
 Astă-vară am cântat Am cântat cri-cri, gri-gri Nopţi cu nopţi şi zi cu zi,
furnica îi dă replica :
 — Ai cântat ? îmi pare bine/ Acum joacă dacă-ţi vine /Şi calica de mătuşe/ Trânti ivărul la uşe.
 Trăsăturile fabulelor lui La Fontaine

La Fontaine este un citadin prin excelenţă, dar, spre deosebire de contemporanii săi, admiră natura,
are ochiul ager, spiritul de observaţie ascuţit, ştie să privească şi să redea cu exactitate cele văzute:
motanul lui este „blajin, smerit, deşi cu ochi de foc” (Cocoşelul, motanul şi şoricelul), măgarul „sare,
zburdă fără frică, tăvăleşte, calcă, strică”(Unchiaşul şi măgarul), iar porumbelul „bea din limpezimea
răcorii călătoare”(Porumbelul şi furnica).
 Trăsături

Fabulele exprimă, de obicei, o morală populară, universal valabilă, afirmaţii, constatări ale
înţelepciunii milenare, trecute în proverbe şi zicători:
• „paza bună trece / primejdia cea rea” – Lupul, capra şi iedul;
• „căci nu e naş pe lume / să nu-şi găsească naşul” – Vulpea şi barza;
• „doar corb la corb nu-şi scoate ochii” – Tributul dobitoacelor;
• „Nu-i nimeni de prisos când ştii să-l pui / la treabă după darurile lui” – Se pregăteşte leul de război;
• „Cei mici de-a pururi au de suferit / din pricina gâlcevii celor mari” – Taurii şi broasca.
Aşa cum e zugrăvită de La Fontaine, viaţa e o veşnică luptă, cei slabi trebuie să fie prudenţi, retraşi –
este o lecţie morală aspră, lipsită de iluzii, amară şi adesea cinică. Răzbate, însă, din fabule şi o notă
optimistă, la adresa iscusinţei prudente, a conştiinţei de sine care pot aduce victoria.
 Trăsături

Animalele lui La Fontaine nu sunt simboluri-tip. În unele fabule (Lupul şi mielul, Lupul şi
barza) lupul reprezintă cruzimea, îngâmfarea, făţărnicia, în altele (Lupul, mama şi copilul)
lupul simbolizează naivitatea şi prostia, alteori reflectă mândria omului care doreşte să se
elibereze de servitute (Lupul şi câinele). Personajele fabulistului francez sunt oamenii din
lumea lui, travestiţi în animale şi plante.
 Trăsături

Micaela Slăvescu identifică în povestirea „ritmată, alertă, spumoasă” a fabulelor lui La

Fontaine următoarele caracteristici:
 utilizarea stilului direct;
 întrepătrunderea modurilor de expunere;
 caracterul scenic;
 conflict deplasat de pe planul general al fabulei antice pe planul individual, uman;
 animalele sunt temperamente, cu trăsături complete, psihologic nuanţate.
 Fabula în literatura română

În literatura română, cel mai de seamă reprezentant al fabulei este Grigore Alexandrescu
(1814? -1885). El însuşi a considerat fabula o spe­cie potrivită naturii sale creatoare, scriind
în Epistola D. I. V. aceste versuri:
„ Apoi când în elegie destul nu poci să vorbesc/ Şi s-arăt fără sfială toate câte
socotesc, /Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea/ Şi-mi ridică cu lesnire sarcina oricât de
grea./ Lupii, urşii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun, /Adevăruri d-un preţ mare,/ când le
poruncesc, ei spun./ Socotesc că putem zice, fără să ne îndoim,/ Că e prea bun pentru fabuli
veacul în care trăim./”
Grigore Alexandrescu încearcă prin diverse mijloace modernizarea speciei:
• se adresează publicului larg, având menirea să înfăţişeze opiniei publice adevărul,
mobilizând-o astfel la acţiune;
• utilizează diferite modalităţi de realizare a comicului: râsul batjocoritor, ironia,
sarcasmul, situaţiile burleşti, poanta intrată în ţesătura replicii;
• intriga simplă o subordonează comportării personajelor;
• măştile sunt mai puţin rigide, ca şi fabulele lui La Fontaine, astfel câinele simbolizează
apărătorul libertăţii (Câinele şi măgarul), demagogul politic (Câinele şi căţelul), judecătorul
corupt (Iepurele, ogarul şi copoiul), dar şi curteanul nonconformist (Câinele izgonit), măgarul
poate reprezenta atât o slugă certată (Măgarul răsfăţat), cât şi parvenitul prost (Măgarul şi
câinele).
Fabule cum ar fi Boul şi viţelul, Lupul moralist, Câinele şi căţelul, Şoarecele şi pisica sunt
accesibile copiilor, oferindu-le o lume atractivă, dar totodată dându-le o lecţie cu puternice
încărcături etice.
 Fabula se cultivă mai ales în epocile în care libertatea de expresie este îngrădită, înlocuind
satira şi pamfletul. Unul dintre biografii lui Alexandrescu şi spune că dacă poetul ar fi spus
despre cutare ministru din vremea sa că e...bou, şi despre un înalt funcţionar că e corupt şi
necinstit, ar fi constatat el însuşi cât costă rostirea adevărului. Şi totuşi contemporanii poetului
înţelegeau fabulele lui Alexandrescu ca pe nişte poezii, satire cu măşti animaliere. De aceea în
epocă succesul lor a fost mare, dar şi valoarea educativă, după cum ne asigură un prieten al
fabulistului, scriitorul Ion Ghica: „Mulţi poate că au păşit pe calea cea dreaptă de teamă să nu-
şi recunoască defectele într-una din satirele sau fabulele lui Alexandrescu". Şi totuşi Eminescu
în Epigonii slăvind „sfintele firi vizionare" ale literaturii române, nu-1 reţine pe fabulistul
Alexandrescu, ci pe cântăreţul roman­tic, elegiac, byronian, descifrând „eternitatea din ruina
unui an". Ca fabu­list, va fi prezentat Donici „cuib de-nţelepciune", „care cum rar se-ntâmpla,
ca să mediteze pune / Urechile ce-s prea lunge, ori coarnele de la cerb".
 Grigore Alexandrescu îşi intitulează adeseori fabulele cu numele a două animale, ce vor
deveni personaje antitetice: Boul şi viţelul, Ursul şi lupul, Mierla şi bufniţa, Câinele şi
măgarul ş.a.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu sunt mici piese jde teatru, mici scenete. De aceea
modul de expunere preponderent este dialogul, cu care adeseori începe povestirea alegorică.
În Câinele şi căţelul începutul este astfel confesiunea (sau profesiune de credinţă) a unui
dulău de curte, Samson, către „un bou oarecare": urăşte animalele care „cred că preţuiesc
ceva" numai pentru originea lor nobilă, pentru că în ţările civilizate este egalitate. El însuşi
este de origine nobilă (probabil), dar nu-i place să arate acest lucru şi este bucuros, când
orice animal îi zice „câine sadea, iar nu domnia-voastră".
 Urmează acuma „indicaţiile de regie" sau vocea autorului. Mai la o parte de cei doi, se
află căţelul Samurache, care încurajat de cele rostite de dulăul Samson, se apropie şi laudă
gândirea şi sentimentele lor, şi, în acord cu cele auzite îi chiar numeşte „fraţii mei". La
auzul acestor cuvinte, dulăul Samson este indignat, jignit şi-l ameninţă pe bietul căţel cu
bătaia. El, care la început era atât de tolerant, de binevoitor, de dornic de egalitate, spre
surpriza cititorului răspunde, acum plin de mânie.
 Dar nu reuşeşte, fiind întrerupt pe acelaşi ton arogant de către dulăul
Samson care de data aceasta „îşi dă arama pe faţă" spunând că nu iubeşte
mândria, că urăşte pe lei, că vrea egalitate ... dar nu pentru căţei. Finalul
fabulei, având aerul unei poante dintr-o epigramă, va fi reluat si mai
lămuritor în distihul final, sub formă de învăţătură sau morală, autorul
echivalând întâmplarea din lumea animală, cu una tot atât de posibilă în
lumea umană. Cititorul înţelege că scriitorul satirizează prin dulăul Samson
pe demagogul din toate timpurile.
 Argumentare că un text este fabulă

Pentru a argumenta că un text reprezintă o fabulă, trebuie să citești textul foarte bine -
până îl înțelegi - și să ai în vedere următoarele aspecte:
 definiția fabulei;
 structura fabulei analizate (întâmplarea propriu-zisă urmată de morală; întâmplarea propriu-
zisă și morala implicită);
 ilustrarea tipurilor umane pe care le reprezintă personajele, insistând pe învățătura textului
selectat;
 figuri de stil (personificare este principala figură de stil într-o fabulă);
 moduri de expunere (dialogul este principalul mod de expunere într-o fabulă);
 concluzia.
 Schita
Dr. Daniela Florescu
 Schiţa este o specie a genului epic de dimensiuni reduse, cu acţiune limitată la un singur episod
caracteristic din viaţa unuia sau a câtorva personaje.
Apărută în secolul al XlX-lea, schiţa răspunde necesităţilor de concizie şi concentrare impuse de
dezvoltarea ziaristicii în secolul trecut. Ziarele şi revistele având un spaţiu redus impuneau scrierea unor
opere de mici dimensiuni (din a schiţa - a desena ceva sche­matic, a face o schiţă; fig.: a reda prin câteva
trăsături specifice, „a executa în mod vag un gest, o mişcare etc; a fixa punctele principale ale unui plan; a
proiecta în linii mari, a concepe -, it. schizzare).
 Calitatea fundamentală a schiţei este conciziunea, concentrarea, un episod relatat pe numai câteva
pagini trebuind adesea să rezume o întreagă existenţă. I.L. Caragiale, cel mai de seamă reprezentant al
schiţei în literatura română, a găsit un sinonim sugestiv pentru această specie literară: momentul.
 Volumul său de schiţe se şi intitulează de altfel Momente; ulterior titlul va fi schimbat în
Momente şi schiţe. Ele au un accentuat caracter scenic, sunt de fapt scenete şi de aceea au şi fost,
multe dintre ele, dramatizate de către Sică Alexandrescu. Alături de Caragiale, în literatura română,
schiţa a mai fost cultivată de E. Gârleanu, (Din lumea celor care nu cuvânta), LAI. Brătescu-Voineşti
(în lumea dreptăţii), Ion Băieşu (Sufereau împreună) ş.a.
 a) Evocarea universului copilăriei în schiţele lui I.L. Caragiale (Vizită, Dl. Goe, Un pedagog de
şcoală nouă), ale lui Barbu Ştefănescu Delavrancea (Bunicul, Bunica) şi Marin Sorescu, (Ocolul
infinitului mic, pornind de la nimic).
În literatura pentru copii, evocarea universului copilăriei este una din temele predilecte.
Prezentând problemele cele mai variate, preocupările multiple ale vârstei lor, aceste scrieri îi atrag în
mod deosebit pe micii cititori. Copilul şi copilăria ca temă literară există încă de la începuturile
literaturii noastre moderne.
 O temă frecventă a schiţelor lui I.L. Caragiale (1852-1912) este educaţia copiilor în familie şi în
şcoală. Caracteristica acestor schiţe este contrastul dintre aparenţă şi esenţă, adică dintre ceea ce vor să
pară personajele şi ce sunt ele în realitate. Ar fi greşit să credem că satira lui Caragiale este specifică
numai epocii sale, pentru că în comedii şi în schiţe el surprinde situaţii şi caractere general umane.
Titlul schiţei Vizita sugerează obiceiul monden de a merge la cineva în scopul unei întrevederi cu
caracter prietenesc sau de curtoazie.
 De Sf. Ion, ziua onomastică a lui Ionel, un prieten al familiei Popescu face o astfel de vizită oferind
sărbătoritului ca dar o minge. D-na Maria Popescu i se plânge musafirului că nu mai are timp de
plimbare, teatru şi petreceri, fiind foarte ocupată cu educaţia lui Ionel. Această mărturisire a gazdei
pregăteşte contrastul dintre aparenţă şi realitate, pentru că suita de momente ce urmează arată ce fel de
educaţie primeşte Ionel: în vârstă de „opt anişori", aflat în uniformă de mare ţinută, maior de roşiori,
stinghereşte treburile servitoarei din casă, face gălăgie bătând toba şi suflând din trâmbiţă, în prezenţa
musafirului, loveşte cu sabia în obraz pe mama sa, fumează, varsă chiseaua cu dulceaţă în şoşonii
oaspetelui, se joacă în casă cu mingea şi varsă ceaşca cu cafea aflată în mâinile vizitatorului - toate
acestea sub privirile îngăduitoare şi pline de admiraţie ale mamei.
 Inrudită tematic cu schiţa Vizita este schiţa Dl. Goe. Ca să nu mai rămână repetent şi anul acesta,
bunica, mama şi o mătuşă promit tânărului o plimbare la Bucureşti. Din clipa când apare Goe pe peronul
gării şi până la sosirea lui la Bucureşti, asistăm, ca în schiţa Vizita, la o succesiune de momente,
admirabil înlănţuite şi gradate, orientate spre un punct culminant: cererea cu insistenţă ca trenul să vie
mai repede, dorinţa de a sta pe culoarul vagonului, răspunsul obraznic dat unui călător mai în vârstă care
îi face o observaţie de bun-simţ, pierderea pălăriei şi cearta celor trei cucoane cu conductorul, care le
spune că trebuie să mai cumpere un bilet (biletul lui Goe era în pălăria zburată de vânt), spaima
cucoanelor că s-a prăpădit Goe, pentru că acesta se blocase în toaleta trenului şi, în sfârşit, tragerea
semnalului de alarmă şi oprirea trenului. Pe numai trei pagini, cititorul află o serie de întâmplări
caracteristice pentru comportarea unui copil obraznic şi răsfăţat. Pentru că, la fel ca în schiţa Vizita,
obrăzniciile lui Goe sunt tolerate şi admirate de cele trei cucoane. Titlul este un amestec de ironie şi
rostire stâlcit copilărească: evident, domnul este nepotrivit pentru vârsta lui Goe, al cărui nume e o
rostire stâlcit, copilărească a onomasticului Gore. Prin prezentarea pericolului răsfăţului în educaţia
copiilor, Caragiale este un precursor al unor scriitori din literatura contemporană pentru copii: Octav
Pancu-Iaşi, Mircea Sântimbreanu, Ion Băieşu ş.a.
 Aplicații

 Redactați un eseu de 300-400 de cuvinte, în care să prezentați particularitățile fabulei

prin referire la un text aparținând poetului Grigore Alexandrescu.

 Realizați o comparație între schița „Vizită...” și „D-l Goe...” pornind de la trăsăturile

speciei.