1. Elemente diacritice.

Litere și semne (generalități)

Scrierea limbii române utilizează două sisteme de semne grafice: literele (inclusiv elemente
diacritice) și semnele ortografice. Sunt clasificate ca seturi de reguli pentru redarea în scris a
cuvintelor și a grupurilor de cuvinte.

Azi, limba română modernă se scrie cu alfabetul latin.

Toate literele sunt perechi: literă mare - literă mica. Între ele litere cu valoare de cifre romane,
împrumuturi neadaptate sau parțial

Nouă litere-vocale, care notează sunete-vocale și sunete-semivocale (vocale

în hiat sau diftongi/triftongi (chiar dacă fac parte din cuvinte diferite)) și 22 litere-consoane, care
notează sunete-consoane

În scrierea limbii române se folosesc ca auxiliare două tipuri de elemente diacritice: litere și semne

Literele diacritice: e, i și h, au în limba română și rol de litere diacritice.

Folosirea semnelor diacritice este obligatorie

2. Transcriere și transliterare. Caracteristici. *ce e una și ce e alta?

Cuvintele și numele proprii din limbi scrise cu alte alfabete decât cel latin. Supuse transcrierii,
respectiv transliterării înseamnă convertirea formei grafice a cuvintelor dintr-o limbă sau o scriere în
alta.

Transcrierea este convertirea formei grafice a cuvintelor dintr-o limbă în alta prin redarea
(aproximativă) a pronunțării din limba de proveniență cu semne și convenților ortografice ale limbii
române. Transcrierea în caractere latine diferă în funcție de limba în care se transcrie.

Cuvintele din limbile care se scriu cu alt alfabet decât cel latin se redau cu acesta după reguli de
corespondență stabilite pentru fiecare limbă în care se transcrie.

Se folosește în textele curente destinate marelui public (literatură, manuale, presă ș.a.).

Transliterarea este reprezentarea caracterelor unei scrieri (alfabetice sau silabice) în caracterele
alfabetului în care se face conversia.

Se efectuează în principiu caracter cu caracter.

Nu depinde de normele ortografice ale limbii în care se transliterează.

Se face după sistemele oficiale stabilite pentru limbile supuse transliterării sau după alte norme
naționale ori internaționale.

Standardele internaționale pentru conversia sistemelor de scriere urmăresc asigurarea unui sistem
de convertire riguros, univoc și complet reversibil, fără ambiguități.

Acest sistem trebuie să permită schimbul internațional de informații prin comunicarea cu mijloace
manuale, mecanice sau electronice a mesajelor scrise între oameni sau mașini, care să le poată
transmite și reconstitui automat.

La transliterare se face abstracție de considerente fonetice sau estetice și de uzanțe naționale

Transliterarea diferitelor caractere este reglementată prin sisteme internaționale care redau aceste
caractere prin aceleași litere pentru toate limbile scrise cu alfabetul în care se face transliterarea (în
cazul în speță, cu cel latin).
Este vorba de standarde ISO, dintre care majoritatea sunt traduse, eventual completate și adoptate și
ca standarde române/SR ISO.

Transliterarea redă grafia, nu pronunțarea cuvintelor. Reprezentările rezultate pe baza ei nu pot fi

totdeauna pronunțate exact conform uzanțelor fonetice ale limbii supuse conversiei, dar persoana
care cunoaște limba convertită poate reconstitui în mod neechivoc grafia și, între anumite limite, și
pronunțarea originară.

Transliterarea se folosește în situații mai speciale decât transcrierea: în acte de stare civilă și
notariale, în comunicații poștale, în lucrări de bibliografie (cataloage, indici), de cartografie, de
geografie, de istorie, de lingvistică.

În cele ce urmează se dau normele de conversie în alfabetul latin a sistemelor de scriere alfabetice și
nealfabetice ale câtorva dintre limbile cele mai răspândite.
Ex: Transliterarea caracterelor chirilice moderne în caractere latine. - Se face conform standardelor
ISO 233:1984 Documentation – Transliteration of Arabic characters into Latin characters;
Transpunerea semnelor chineze în litere latine – Pentru redarea în alfabetul latin a sistemului de
scriere simplificat, China și ISO au adoptat sistemul Hanyu Pinyin și Pinyin/ISO 7098:1982
Documentation – Romanization of Chinese.

*Semnele ortografice (în sens strict) sunt semne grafice folosite în scris, de regulă, la
nivelul elementelor lexicale – în interiorul unor cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între
cuvinte care formează o unitate, precum și în anumite abrevieri și simboluri; unele dintre ele
semnalează și aspecte legate de pronunțare (cum ar fi tempoul vorbirii).

Semnele de punctuație marchează segmentarea unui text în unități sintactico-semantice, reflectând,

în același timp, de cele mai multe ori, și aspecte prozodice – intonația și pauzele – și
pragmasemantice.*

*Explicatia generală despre semnele ortografice/de punctuație.*

Singurul semn exclusiv ortografic este apostroful.

3. Semnele ortografice și de punctuație. Generalități. Punctul ca semn ortografic.

- după o propoziţie sau frază cu înţeles deplin
- după un răspuns la o întrebare
- după paranteză, atunci când aceasta intervine la sfârşitul unei propoziţii sau fraze
- în interiorul parantezei, dacă propoziţia independentă sau fraza se află în întregime în paranteza
respectivă

Ca semn ortografic, punctul se foloseşte:

- după abrevieri
- prescurtări ale unor cuvinte formate din prima silabă a cuvântului + consoana sau grupul de
consoane cu care începe silaba a doua: op.cit. (opera citată)
- prenume masculine compuse urmate de nume de familie (I.L. Caragiale)
- denumiri de ranguri bisericești: P.S.S. (Preasfinția Sa)
- denumiri de ranguri monarhice: M.S. (Majestatea Sa)
- expresii de uz internațional: A.D. (anno Domini), h.c. (honoris causa)
- sintagme: ș.a.m.d., c.m.m.m.c.
Facultativ:
- denumiri compuse, formate din prima literă a fiecărui cuvânt: C.F.R., S.U.A., U.E., B.B.C., P.F.A.,
I.M.M. (se recomandă însă, pentru acest tip de abreviere, scrierea fără punct: CFR, SUA, UE, BBC,
PFA, IMM);
- Dar P.S. (post scriptum) – prin tradiție

NU SE PUNE PUNCT!!!

- după abrevieri care păstrează ultima literă a cuvântului abreviat: dl, dle, dna, dra, d-ta, d-voastră
- După acronime cu statut de: Substantive proprii (AGERPRES, ROMARTA, TAROM), substantive
comune (aragaz, laser, radar)
- după simbolurile şi prescurtările din chimie, fizică şi matematică: O (oxigen), H (hidrogen), V
(viteză), km (kilometru), kg (kilogram), triunghiul ABC;
- după punctele cardinale: N, S, E, V;
- după titlurile de cărţi, opere literare, muzicale, titluri de reviste etc.: O scrisoare pierdută, Aida,
„România literară" etc.;
- după formulele de adresare (în scrisori, cuvântări), când se pune virgulă sau semnul exclamării
(Dragii mei,...; — Oameni buni!)

4. Semnele ortografice și de punctuație. Generalități. Bara oblică

 poate fi atât semn de punctuație, cât și semn ortografic. Nu este precedată, nici urmată de
blanc.

Ca semn de punctuație, bara oblică se folosește:

 când are valorile: pe, supra (2/3, 2 pe 3), spre (noaptea de 2/3 mai, noaptea de 2 spre 3 mai),
sau, respectiv (în data de 1/14 iunie, iîn data de 1 sau 14 iunie), dintre (relația individ/stat,
relați adintre individ și stat), ori (portret fizic și/sau moral, portret fizic și sau moral) etc.

 când delimitează versurile în transcrierea continuă, fără alineat: A fost odată ca-n povești,/ A
fost ca niciodată.

Ca semn ortografic, bara oblică se folosește:

 în formule distributive care cuprind numele unor unități de măsură:

 - în abreviate: km/h (citit kilometri pe sau la oră);

 - în neabreviate: kilometri/oră.

5. Semnele ortografice și de punctuație. Generalități. Cratima

(LINIUŢA DE UNIRE sau DE DESPĂRŢIRE)

Ca semn de punctuație:

 în repetiţii, când cuvântul repetat formează o unitate (calea-valea; ici-colo; nitam-nisam;

talmeş-balmeş; târâş-grăpiş; trosc-pleosc):

 Gânduri-gânduri treceau prin mintea lui. (substantiv compus)

 La început nu vedea nimic, dar încet-încet a reuşit să-şi dea seama. (adverb compus)

Ca semn ortografic, cratima se folosește:

  între două numerale, pentru a arăta că indicaţia numerică e aproximativă: doi-trei; douăzeci-
treizeci;

 între cuvinte care arată limitele unei distanţe, ale unui interval de timp: iunie-iulie; Bucureşti-
Ploieşti; între orele 14-16.

 marchează:

 - rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte (când lipsesc sunete): c-am plecat,
neîntâmplându-i-se etc.;

 - rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte (când nu lipsesc sunete): dă-ne, strigă-mă;

 - despărţirea cuvintelor în silabe: ma-să; ba-la-dă; car-te; oa-meni;

 fuziunea a două vocale într-un diftong ascendent, prin transformarea primei vocale în
semivocală: de-a dreptul, mi-a spus;

 - atașarea unor prefixe sau unirea unor elemente într-un cuvânt compus: ex-ministru, mai-
mult-ca-perfect;

 - atașarea articolului hotărât enclitic: dandy-ul (dar, pentru cuvintele care se termină în litere
din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română, se recomandă ataşarea fără
cratimă a articolului sau a desinenţei: bordul, weekendul;

la scrierea substantivelor compuse disociabile, cratima dispare în cazul intercalării altor elemente, de
exemplu: prim-ministru).

6. Semnele ortografice și de punctuație. Generalități. Apostroful

 singurul semn exclusiv ortografic.

Absenţa accidentală în rostire a unor sunete:

 Las’pe mine.

 Un’te duci?

 Da’cine eşti?

 Dom’le, ce vrei?

 absenţa cifrei/cifrelor de la începutul anilor calendaristici: anul ’48, anii ’70, ante-’89,
post-’89.

7. Diftongul – definiție și clasificare (cu exemple)

DIFTONG – secvenţă alcătuită dintr-o vocală plenisonă şi o semivocală, aparţin aceleiaşi silabe şi se
pronunţă cu o singură tensiune musculară.

 CLASIFICARE (după poziţia semivocalei faţă de vocală)

 a) diftongi ascendenţi (SV): iepure [ĭé-pu-re], vioară [vi-ŏá-rə] etc.

 b) diftongi descendenţi (VS): argou [ar-goŭ], ghiocei [g’i-o-čeĭ] etc.

8. Triftongul – definiție și clasificare (cu exemple)

TRIFTONG – secvenţă alcătuită dintr-o vocală plenisonă şi două semivocale. Componentele aparţin
aceleiaşi silabe şi se pronunţă cu un singur efort expirator.
 • Limba română este singura limbă romanică în care s-au dezvoltat triftongi

• CLASIFICARE (după poziţia vocalei faţă de semivocale)

• a) triftongi cu vocala în poziţie mediană (SVS): leoaică [le-ŏaĭ-kə], miei [mĭeĭ] etc.

• b) triftongi cu vocala în poziţie finală (SSV): aripioară [a-ri-pĭŏa-rə], lăcrămioară [lə-krə-

mĭŏarə] etc.

9. Diftong, tritong, hiat – definiție și exemple

• GRUPURILE VOCALICE ale limbii române sunt de tip: diftong, triftong şi hiat. Sunt calificate
drept grupuri din perspectivă funcţională (după caracteristicile fonologice şi după
comportamentul raportat la silabaţie).

• Diftong: secvenţă alcătuită dintr-o vocală plenisonă şi o semivocală, aparţin aceleiaşi silabe.
Ex.: şosea, vreo, băiát

• Tritong: secvenţă alcătuită dintr-o vocală plenisonă şi două semivocale.

Ex.: tăiái, leoáică, vedeái

• Hiat: grup de două vocale plenisone alăturate care fac parte din două silabe diferite.
Ex.: a-ur, pi-e-ton, po-et

10. Greșeli lexico-semantice: Pleonasmul

PLEONASMUL – tip de redundanţă constând în repetarea aceluiaşi semnificat prin semnificanţi

diferiţi; se realizează ca o repetiţie de sens în anumite condiţii sintactice

PLEONASME MAI GREU RECOGNOSCIBILE (s-au impus în limbă la un anumit moment dat şi pot fi
combătute numai prin apelul la explicaţii etimologice)
Ex.: mujdei de usturoi, a cronometra timpul, caligrafie frumoasă, muncă laborioasă

PLEONASME PARŢIAL JUSTIFICATE (structuri în care unul dintre termeni are mai multe sensuri,
diferenţierea realizându-se contextual)
Ex.: Culesul recoltei, aversă/averse de ploaie

PLEONASMELE INTOLERABILE (realizate ca redundanţe evidente)

Ex.: fapt ce a făcut ca..., prevăzut în vederea; aproximativ peste o sută, în jur de vreo douăzeci; s-a
sinucis singur, a reveni din nou.

11. Greșeli lexico-semantice

Atracția paronimică:
Greşeală lexico-semantică generată de paronimia cuvintelor;
Vorbitorul selectează o formă utilizând-o cu sensul formei paronime
Ex.: temporar în loc de temporal, glaciare în loc de glaciale

Etimologia populară:
înglobează toate asocierile etimologice false
Ex.: vindecativ, în loc de vindicativ
apă chioară (=chior) și apă chiară (= clară)

Accidentul semantic:
Consistă în utilizarea unui cuvânt cu forma lui corectă, dar cu un sens eronat.
Fortuit (=întâmplător) cu sens de „forțat”.
Inextricabul (=dificil de înțeles) cu sens de „nu poate fi stricat”
 12. Truismul, tautologia, incompatibilitatea semantică, nonsensul; definiția și exemple

TRUISMUL – exprimarea unui adevăr evident.

Ex.: În vară e cald. Vara nu este ca iarna.

TAUTOLOGIA –fenomen de redundanţă care poate avea şi rol de subliniere a unei calităţi sau a unei
acţiuni: Ce-i frumos e frumos. Spus e spus.

INCOMPATIBILITATEA SEMANTICĂ – nepotrivire de sens între doi sau mai mulţi termeni actualizată
contextual.
Ex.: Echipa oaspeţilor avea şanse efective să piardă.

NONSENSUL - reprezintă o aberaţie din punct de vedere logic.

Ex.: Mi-a adus ambele trei casete.

13. Sinonimia

Sinonimie presupune identitatea obiectului denumit (a referentului), aceasta fiind condiţia esenţială,
chiar dacă în satisfacerea ei se neglijează unele aspecte particulare și o situaţie concretă de
comunicare în care trebuie să se ţină seama de repartiţia dialectală a termenilor şi de cea stilistico-
funcţională a lor.

Sinonimice perfecte: mort, răposat, decedat, defunct, expiat

Sinonimice imperfecte: mare, vast, uriaş, amplu...

această clasificare nu evidenţiază cu claritate tipul de diferenţiere dintre sinonimele unei serii, atunci
ajungând la următoarele categorii:

I. termeni nu se diferenţiază semantic (sinonimele „perfecte”):

“a muri, a răposa, a se duce” - este structurată de semul gramatical acţiune sau
“puternic, tare (participă cu sensul secundar), voinic, zdravăn, vânjos, viguros” - este
structurată de semul gramatical (caracteristică) adjectivală, care încadrează unităţile în
clasa adjectivelor
II. se realizează diferenţe graduale:
“mare, amplu, larg, vast, enorm, imens, uriaş, colosal, gigantic” – are ca seme comune:
semul gramatical (caracteristică) adjectivală, semele de substanţă (de precizare a
conţinutului) referitor la suprafaţă şi apreciere în plus.
III. Termeni se diferenţiază semantic:
“bogat, avut, înstărit, îmbogăţit, înavuţit” – este structurată de semele comune:
(caracteristică) adjectivală, (privitoare la) stare materială şi semul modal apreciere în
plus.
IV. Și diferenţe graduale, şi diferenţe semantice:
„cald, călduros, călduţ, căldicel, căldişor, fierbinte,
încins, clocotit, clocotitor, aprins, înfocat, arzător, înflăcărat, dogoritor,
canicular, torid“ se diferenţiază din punct de vedere gradual. Diferenţierea semantică
este pusă în valoare de multiplele restricţii contextuale date de incompatibilităţile de
combinare.

V. Neutralizare: estomparea unor diferenţe prin intermediul contextului conduce la stabilirea

unor echivalenţe semantice inexistente în sistem și anulează opoziţia semantică dintre două unităţi.
Ex.: Pomii/copacii din faţa casei dau o umbră plăcută (fructifer X nefructifer)

14. Antonimia
În sens larg pentru CINSTIT se selectează, în afara formelor NECINSTIT şi ONEST, şi alte forme din
paradigmă: LOIAL, LEAL, INTEGRU.

antonimie în sens restrâns: termenii opuşi sunt dispuşi egal şi simetric pe axa reprezentată de un
anumit sem comun (unităţi situate echidistant pe o axă semică: binarism şi simetrie)
Ex.: Cinstit – Necinstit

Opoziţia de sens dintre două cuvinte cu referenţi nu numai diferiţi, ci şi contrari sau contradictorii.

Condițiile:
- existenţa obligatorie a unui număr oarecare de seme comune
- opoziţia pe baza unor seme incompatibile contrarii
Ex.: Frig vs cald; Înalt vs scund

1) antonime graduale - CALD /a p r e c i e r e î n p l u s/, RECE /a p r e c i e r e î n m i n u s/

semul comun: temperatură
2) antonime complementare - /(privitor la) u m i d i t a t e/ /p r e z e n ţ a/ la UMED, /a b s e n
ţ a/ la USCAT
3) antonimele exprimând spaţiul şi timpul:
a. conversive - exprimă acelaşi denotat de pe poziţii cu totul diferite: A CUMPĂRA VS. A
VINDE
b. vectoriale - exprimă acţiunea orientată în direcţii opuse: A APRINDE/A STINGE, A
LEGA/A DEZLEGA, A UMPLE/A GOLI etc

15. Omonimia, polisemia, paronimia – caracterizare generală

Omonimia: acelaşi corp fonetic trimite la doi referenţi diferiţi.

Pistol – armă de foc sau veche monedă de aur
Mur – un zid sau un arbust

Omonimia ppoate genera ambiguitate. De accea, e posibil să existe o eliminarea unui omonim
(excluderea cuvântului mur, căruia i s-a preferat zid) sau modificarea unui omonim (forma feminină
”nouă” în română, din cuvântul nou).

Omonime sunt intolerabile (totale) sau tolerabile (parțiale – diferite printr-un element fonetic,
element gramatical sau element stilistico-funcțional).

Polisemia: capacitatea majorităţii cuvintelor din limbile naturale (peste 80%) de a avea mai multe
sensuri. Este cuvânt polisemantic orice grup de corpuri fonetice identice reunit de un sem comun,
prezent în fiecare din ele.

Paronimia: nu formează un nivel organizat al vocabularului; se aseamănă cu omonimele, sunt cuvinte

care se deosebesc printr-unul sau două foneme şi nu au nicio legătură de sens (originar/original,
temporal/temporar, consort/consorţiu etc.

16. Mijloace interne de imbogătire a vocabularului: derivarea cu prefixe

Presupune formarea unor noi cuvinte prin adăugarea (sau suprimarea, în cazul derivării regresive)
unor afixe la un cuvânt-bază.
Prefixe privative:
- au sensul de fără sau lipsit de:
des- dezbina/îmbina
de- dejuga/înjuga *de regulă, de-/des- întra în opoziție cu în-/îm-
- aproape exclusiv la neologisme sau la termeni din limbajele ştiinţifice:
a/an- acefal, alogic, avitaminoză

Foarte productiv:
ne- formează substantive, adjective, adverbe: necuviinţă, neadevăr, neacoperit

sens privativ:
ne- nesomn (cf. o noapte de nesomn)

Prefixul neologic:
in-(im-înainte de [p]și [b]şi i-înainte de sonante [l, m, n, r]) îl dublează pe ne-pentru cuvintele
corespunzătoare variantei savante a limbii române:
in- intraductibil, inacceptabil, inegalitate, imoral, ilogic, impoliteţe, impenetrabil
*ne-şi in-se pot aflași învariaţie liberă: inegalitate şi neegalitate, inadaptabil şi neadaptabil

Prefixele delocutive:
(formează cuvinte de la locuţiuni/expresii: cf. a se face colac – a se încolăci)
în- şi de- sunt şi ele foarte productive în limba română

Prefixele iterative: răs- şi re- formează verbe (mai rar adjective sau substantive - răzbucuros,
răsputeri): răzgândi, răscumpăra, răzjudeca, reacoperi, recăsători, retipări, reînflori etc.

Se diferenţiază între ele prin faptul că răs- are multe valori, de ex. exprimă rezultatul contrariu al unei
acţiuni), iar re- are valoare strict iterativă.

Prefixele internaţionale: din origine cultă sau latină/greacă veche:

Latină:
ante- (înainte, dinainte),
bi- (doi, dublu, de două ori),
circum- (în jur, împrejurul),
con-/com-/co- (împreună, împreună cu),
contra- (împotrivă, în faţă, în corelaţie cu),
ex- (scos din, în afara),
extra- (exterior, în afară; în afară de orice comparaţie, excepţional),
inter- (între, dintre, în corelaţie cu), intra- (înăuntru),
intro- (înăuntru, în interior),
post- (după),
pre- (înainte de),
sub- (dedesubt, în raport de subordonare cu),
supra- (deasupra, foarte),
tri- (trei, triplu, de trei ori),
ultra- (dincolo de un anumit spaţiu/timp/măsură).

Greacă:
anti- (contra, împotriva),
arhi- (gradul cel mai înalt în care se manifestă ceva),
hiper- (peste măsură de, în grad foarte mare, supra),
hipo- (sub măsură, foarte mic, foarte puţin)

Falsele prefixe (prefixoidele): au în comun cu prefixele numai poziţia de afixare, dar sunt cuvinte cu
sens de sine stătător în limba de origine (cele mai multe sunt din greaca veche).
aero- („privitor la aer”),
auto- („de la sine, propriu”),
bio- („referitor la viaţă”),
geo- („care priveşte pământul”),
hemo- („referitor la sânge”),
hipo- („referitor la cal”),
iso-/izo- („egal, de acelaşi fel”),
orto- („corect”)

Prefixoidele, ca şi sufixoidele, sunt elemente formative, prezente în împrumuturi sau în formaţii

după model străin, care dau impresia de prefixe, respectiv sufixe, cuvintele rezultate în acest fel
nefiind derivate propriu-zise.

17. Mijloace interne de imbogățire a vocabularului: derivarea cu sufixe

Derivarea cu sufixe este un mijloc intern de îmbogăţire a vocabularului limbii române extrem de
productiv.

Numărul mare al sufixelor şi varietatea lor impun două clasificări: morfologică şi semantică.

Clasificarea morfologică: împarte sufixele după partea de vorbire în care se încadrează cuvântul
format:

1. substantivale:
-ar (bucătar),
-easă (mireasă),
-ime (agerime, muncitorime),
-iţă (casieriţă, fetiţă),
-uş (urcuş, viţeluş),
-iş / -îş (brădiş, coborâş),
-et (brădet, tineret).

2. adjectivale:
-esc (ceresc, românesc),
-iu (albăstriu),
-os (dureros).

3. verbale:
-a (înnegura, brăzda),
-i (înverzi, cuibări),
-ui (înlocui, biciui),
-iza (muşamaliza, marginaliza).

4. adverbiale:
-eşte (prieteneşte),
-iş / -îş (pieziş, târâş).

5. pronominale:
-uţă (mătăluţă),
-ică (mătălică),
-ica (atâtica).

6. care formează numerale: -ime (optime).

7. care formează interjecţii: -ică (aolică).

Clasificarea semantică:

1. augmentative (sens de supradimensionare, formează substantive şi, mai rar, adjective; cu şi fără
valoare depreciativă):
-andru (copilandru),
-an/-ean (băietan, beţivan, grăsan, tăurean, crăpcean, chiţcan - „animal insectivor asemănător cu
şoarecele”),
-oi/-oaie/-oaică (butoi, fătoi, băboi, măgăoaie, vioaie, tigroaică, băieţoaică, englezoaică;
formează şi nume proprii: Alboiu < Albu, Gheorghiţoaia/Gheorghiţoiu < Gheorghiţă),
-ovan, -oman, -oran (în combinaţii rare şi învechite ale lui -an: prostovan, hoţoman, chiţoran -
„şoarece mare de câmp”

2. diminutivale (sens de subdimensionare şi/sau afectiv şi/sau peiorativ, în funcţie de context;

formează substantive, adjective şi, rar, adverbe şi pronume):
-aş (copilaş, actoraş, golaş, trandafiraş),
-el/- ea/-icel/-icea/-ică/-icică/-uică (nepoţel, mititel, voinicel, puţintel, cumnăţea, curăţea, floricea,
uşurică, puţintică, aolică, mătălică, fetică, prosticică, păsăruică),
-or/-ior/-ioară/-cior/-cioară (repejor, roşior, prostioară, oscior, căscioară),
-iţă (bluzuliţă),
uc/-ug/-ucă/-ugă/-igă (grăsuc, năsuc, lănţug, mămucă, ţârucă, păstrugă, săpăligă),
-işor/ -işoară/-şor (mărişor, feţişoară, încetişor, binişor, locşor), -uleţ (gărduleţ, şănţuleţ),
-uş/-uşă (gălbenuş, niţeluş, viţeluşă),
-uţ/-uţă (grăsuţ, bunuţă, mătăluţă).

3. de agent (au semnificaţia generală de „cel care îndeplineşte într- un mod oarecare o acţiune”;
formează substantive şi adjective):
-ar/- er (brutar, dulgher; -ar poate avea şi valori depreciative - opincar, mămăligar),
-aş /-eş (făptaş, arcaş, plutaş, buclucaş, codaş, băieş, cimpoieş),
-easă (cusătoreasă, coloneleasă),
-eţ/-eaţă/-ăreţ/-ăreaţă (iubeţ, iubeaţă, înfigăreţ, plimbăreaţă,),
-giu/-agiu (reclamagiu, scandalagiu, camionagiu),
-ist (ceferist, zeflemist),
-tor (băutor, judecător, ghicitor)

4. pentru denumirea însuşirii din obiecte (se ataşează la o bază care nu exprimă ea însăşi o calitate,
nu este un adjectiv - deci nu intră în discuţie: negricios < negru, albăstriu < albastru etc.; formează
adjective de la substantive, verbe sau de la alte părţi de vorbire):
-al (vamal, săptămânal),
-ar (inelar, mărfar),
-aş (nărăvaş, fruntaş),
-at (guşat, înmănuşat),
-bil (atacabil, lăudabil, locuibil),
-esc (boieresc, orăşenesc),
-eţ/-ăreţ (glumeţ, băgăreţ),
-ist (microbist, căminist, junimist),
-iu/-ie (cireşiu, auriu, purpurie, fistichie),
-os/-ios/-cios (zemos, tămâios, lucios < luciu),
-tor (chinuitor, fermecător)
5. pentru denumirea plantelor şi animalelor (multe din acestea sunt şi diminutivale);
nume de plante:
-aş (toporaş),
-el/-ea (ghiocel, albăstrea),
-ică (răchiţică),
-ior/-cior/-şor (lăcrămioară, cimbrişor, ovăscior),
-uţă (feriguţă),
-iţă (crăiţă, cununiţă),
-uş/-uşcă (păiuş, căldăruşă, creţuşcă),
-uleţ (pufuleţ), -ariţă (măselariţă, pelinariţă),
-ar (frăgar), -tor (plesnitoare, sunătoare),
-os (nebunoasă),
-iş (aluniş),
-oi (usturoi),
-easă (cârciumăreasă);

nume de animale, păsări şi peşti:

-ar (cufundar, lopătar, ţipar),
-aş (ferestraş - „soi de raţă”, morunaş),
-ean(că) (boulean - „peşte”, dumbrăveancă - „cioară pucioasă”),
-at (dinţat - „peşte”),
-el(fântânel - „păstrăv”, vânturel - „soi de şoim”),
-ică (stufărică - „pasăre”, burtică - „peşte”),
ior/-işor (roşioară - „peşte”, domnişor...

6. pentru denumirea instrumentelor („instrumente” într-o accepţie largă; primele două sufixe se
ataşează la substantive, al treilea, la verbe):
-ar (alfabetar - „repertoar”, cenuşar),
-niţă (botniţă, zaharniţă),
-tor/-toare (încălţător, ascuţitoare, strecurătoare).

7. pentru denumiri abstracte:

-are (adunare, crezare),
-ere (părere, abatere),
-ire/-îre (ocrotire, coborâre),
-ătate (puţinătate, bunătate),
-eală (acreală, buimăceală),
-ie/-ărie (boierie, cumetrie, măgărie),
-anţă/-enţă/-inţă (alianţă, prezenţă, biruinţă),
-ime (agerime, cruzime),
-ism (ardelenism, paşoptism),
-ură/-ătură (adunătură, cotitură, căzătură).

8. colective:
-ărie/-ăraie (apărie, prăfăraie),
-et (bănet, brădet),
-ime (dăscălime, studenţime),
-iş (ariniş, păienjeniş, tufiş),
-işte (cânepişte, porumbişte)
9. locative:
-ie/-ărie/-erie (blănărie, cazangerie),
-ean (arădean, râmnicean)

10. pentru indicarea modalităţii (formează adverbe din substantive şi adjective; -eşte trebuie să
respecte condiţia să existe de la aceeaşi bază şi un adjectiv în -esc):
-eşte (nebuneşte, copilăreşte),
-iş/-îş (pieptiş, chiorâş),
-mente (actualmente, singularmente - apare foarte rar la teme româneşti).

11. pentru nume proprii de familie (în româna contemporană există un singur sufix specializat în
acest sens -escu; -eanu presupune, ca augmentativele, diminutivele sau numele de agent, o poreclă
sau un supranume):
-escu (Popescu, Andreiescu),
-eanu (Iacobeanu, Ungureanu)

18. Mijloace interne de îmbogățire a vocabularului: derivarea regresivă, derivarea parasintetică și

derivarea frazeologică – definiție și exemple

Derivarea regresivă se bazează pe o analogie

Cuvântul nou are înfăţişarea unui cuvânt-bază. De aceea, în cele mai multe cazuri, trebuie să se
recurgă la istoria limbii. De exemplu, pentru că prefixul -ne nu se ataşează de obicei la verbe, verbele
nelinişti, nemulţumi sunt derivate, prin îndepărtare de afix, de la neliniştit şi nemulţumit, nu invers.
Alte exemple: zbor < zbura, cânt < cânta, îngheţ < îngheţa etc.

Derivarea parasintetică reprezintă formarea de cuvinte noi prin ataşarea simultană sau succesivă
(succesiunea nemaiputându-se reconstitui diacronic) a unui prefix şi a unui sufix la acelaşi cuvânt-
bază: închipui, îndulci, îmbărbăta, îmbărbătare, încuietoare, îmbucurător etc

Derivarea frazeologică constă în formarea unei unităţi frazeologice pe baza altei unităţi frazeologice
din aceeaşi limbă (Th. Hristea) şi deci nu este o simplă ataşare de afixe.

Prin derivare frazeologică se pot obţine substantive (mai exact, locuţiuni substantivale: băgare de
seamă din locuţiunea verbală a băga de seamă; la fel, aducere aminte, părere de rău etc.) sau
adjective (scos din fire din a scoate din fire, pescuitor în apă tulbure din a pescui în apă tulbure etc.)

Compunerea constă în reunirea a două sau mai multe cuvinte într-o unitate lexicală cu un sens nou.
contopire (oricare, cineva, botgros, untdelemn, bunăoară, bunăvoie etc.),
alăturare (prin parataxă sau prin hipotaxă)
cu cratimă sau fără: Almaşul-Mare, Baia Mare
abreviere după iniţială parţială/integrală (CFR, ONT, UCECOM, UNESCO)
Schimbarea valorii gramaticale: *conversiunea, **metalimbajul
*articularea este cel mai frecvent procedeu de conversiune;
prin **metalimbaj (marca grafică mai frecventă fiind [„ ”]) orice parte de vorbire devine substantiv
(„Frumos” este un adjectiv propriu-zis). Chiar propoziţiile şi frazele pot funcţiona în metalimbaj ca
substantive (de exemplu: Vine o vreme 1/ când „mi se pare” devine o certitudine 2/. Sau „Vorba
ceea: «Zi-i lume 1/ şi te mântuie 2/».” - Creangă)

19.Mijloace externe de îmbogățire a vocabularului: imprumutul lexical

Împrumutul lexical - este rezultatul contactelor diverse stabilite între idiomuri, este deci o
manifestare a interferenţei lingvistice. Dintre factorii (extralingvistici) care favorizează împrumuturile
menţionăm: vecinătatea geografică, convieţuirea populaţiilor, raporturile (economice, politice,
culturale) între comunităţi.

Împrumutul poate fi: direct sau indirect (printr-o filieră lingvistică); popular sau savant; pe cale orală
sau scrisă; vechi (din fazele anterioare modernizării limbii; şi în opoziţie cu cuvintele moştenite) sau
nou (neologismul).

Prin neologism „se indică o unitate lexicală (semnificat, semnificant sau reuniunea celor două) care a
pătruns recent într-o limbă dată.”
Adaptabil fonetic și morfologic în limbă care e vorbit.

Cuvintele neologice neadaptate încă se numesc barbarisme.

20. Mijloace externe de îmbogățire a vocabularului: calcul

Calcul lingvistic (sinonim: decalc) este un fenomen lexical complex care, într-o accepţie largă,
denumeşte „procedeul de transpunere literală, exactă, a unui cuvânt semantic analizabil, a unei
construcţii sau numai a unui sens, dintr-o limbă A într-o limbă B, cu materialul limbii B” (DSL). În
funcţie de ce anume desemnează elementele subliniate în definiţie, calcul presupune o tipologie
diversă şi încă insuficient de riguroasă (tocmai datorită multitudinii de criterii avute în vedere).

Calcul de structură - după criteriul copierii parţiale sau integrale a „formei interne” (adică a sensului
etimologic proxim) a modelului din limba „donatoare”; astfel, se disting:
a) calcuri integrale (totale): (rom.) suprafaţă < (fr.) surface, (rom.) susţine < (fr.) soutenir şi
b) calcuri parţiale (semicalcuri): (rom.) procentaj < (fr.) pourcentage

După nivelul lingvistic vizat:

a) calcul semantic (lexical): cuvântul românesc de origine latină limbă avea în româna veche şi sensul
“popor”, sub influenţa cuvântului slav corespunzător (язык - transl. iazîk);
b) calcul gramatical: (rom.) a schimba direcţia, după (fr.) changer de direction

După extensia unităţilor lexicale calchiate:

a) calc lexical (traducerea unui singur cuvânt) -(rom.) dreptunghiular < (fr.) rectangulaire şi
b) calc frazeologic (transpunerea unei sintagme stabile în limba “donatoare”) - (rom.) a pune în
aplicaţie, după (fr.) mettre en application

Derivatele etnice sunt denumirile de locuitori autohtone sau autohtonizate (ale locuitorilor altor
ţări/localităţilor străine). Acestea se formează, de regulă, cu anumite sufixe, mai rar, prin derivare
regresivă.

Semnele diacritice

– căciula ă

– circumflexul â și î
– virgulița ș și ț