MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

LUCRARE METODICO-ŞTIINŢIFICĂ PENTRU SUSŢINEREA GRADULUI

DIDACTIC I

“STUDIUL SEMNELOR DE PUNCTUAŢIE ŞI

ORTOGRAFIE LA CLASELE I-IV”
COORDONATOR: AUTOR:
lect. univ. dr. Koronka Adriana inv. Onescu Geanina -
Loredana

Şcoala Generală Nr. 2 Petroşani

PETROŞANI
2010
 CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: Semnele de ortografie şi punctuaţie în limba română

1.1 Semnele de punctuaţie

1.2 Semnele de ortografie
1.3 Evoluţia ortografiei şi punctuaţiei în limba română

CAPITOLUL II: Formarea deprinderilor de ortografie şi punctuaţie la clasele I – IV

2.1 Conceptul de pricepere si deprindere

2.2 Însuşirea ortografiei şi punctuaţiei în funcţie de particularităţile
psihologice ale şcolarului mic
2.3 Greşeli in scrierea elevilor, cauzele, prevenirea şi însuşirea lor
2.3.1 Greşeli ortografice
2.3.2 Greşeli de punctuaţie

CAPITOLUL III: Metode şi procedee de optimizare a însuşirii ortografiei şi punctuaţiei

3.1 Tipologia lecţiilor de ortografie şi punctuaţie
3.2 Modalităţi folosite în activitatea practică pentru formarea priceperilor şi
deprinderilor în scrierea corectă prin îmbinarea metodelor clasice cu cele
moderne
3.2.1 Tipuri de exerciţii
3.2.2 Metode şi procedee tradiţionale şi moderne
3.2.3 Material didactic folosit în însuşirea scrierii corecte
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
 INTRODUCERE
Disciplina Limba şi literatura română are un rol deosebit
în formarea culturii generale a elevilor, în dezvoltarea personalităţii
lor.
Această disciplină are ca scop formarea progresivă a
tinerilor pentru ca aceştia să dobândească o cultură
comunicaţională şi literară de bază, pentru a fi capabili să înţeleagă
lumea din jurul lor, să comunice, să interacţioneze cu semenii,
exprimându-şi gânduri, stări, sentimente, să fie sensibili la frumosul
din natură şi la cel creat de om, să se integreze în contextul
viitorului parcurs şcolar sau profesional, să poată continua în orice
fază a existenţei lor procesul de învăţare.
Formarea deprinderilor ortografice şi de punctuaţie
constituie una din principalele sarcini ale studiului limbii, sarcină a
cărei îndeplinire trebuie urmărită cu perseverenţă şi fermnitate de-a
lungul anilor de şcoală de către toate cadrele didactice.
 CAPITOLUL I:
„Semnele de ortografie şi punctuaţie în limba română”

1.1 Semnele de punctuaţie

Punctuaţia- un sistem de semne convenţionale care au
rolul de a marca în scris pauzele, intonaţia, întreruperea cursului
vorbirii.
Rolul punctuaţiei este să devină un mod firesc de a scrie
conform normelor recomandate şi de a oferi sentimentul că
persoana căreia ne adresăm deţine acelaşi mod normativ de
comunicare scrisă, atât pentru înţelegerea mesajului cât şi pentru
a putea formula un eventual răspuns.
Regulile semnelor de punctuaţie prezentate în lucrare şi
folosite în limba română sunt extrem de complexe. Unele dintre
acestea nu se studiază nici la clasa a VIII- a. La cicul primar sunt
extrem de simplificate studiindu-se doar la nivel de propoziţie
 Punctul marchează pauza care se face în vorbire între
propoziţii sau fraze independente ca înţeles.
 Semnul întrebării este folosit în scriere pentru a
marca intonaţia propoziţiilor sau a frazelor
interogative.
 Semnul exclamării marchează grafic intonaţia
frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau
imperative.
 Virgula marchează grafic anumite pauze scurt făcute în
cursul rostirii unei propoziţii . În felul acesta virgula,
alături de alte semne de punctuaţie, serveşte la
redarea grafică a ritmului vorbirii şi a intonaţiei.
 Punctul şi virgula este semnul de punctuaţie care
marchează o pauză mai mare decât cea redată prin

virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct.

 Două puncte Acest semn de punctuaţie este înrudit cu
punctul şi cu punctul şi virgula, marcând şi el o
pauză,dar una mai mică decât cea indicată prin
punct.. El are rolul principal de a atrage atenţia
asupra a ceea ce urmează, fie un citat, o însuşire, o
explicaţie, o concluzie, fie chiar un singur cuvânt
care trebuie scos în relief. De multe ori el anunţă
vorbirea directă.
 Semnele citării (ghilimelele ) sunt semne grafice care se
întrebuinţează atunci când reproducem întocmai un
text spus sau scris de altcineva.
 Linia de dialog indică începutul vorbirii fiecărei persoane
care ia parte la o convorbire.
 Linia de pauză are funcţia de a marca pauza dintre
anumite părţi de propoziţie.
 Panatezele parantezele rotunde ( ) sau drepte [ ] arată un
adaos în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze.
 Punctele de suspensie arată o pauză mare în cursul
vorbirii. Spre deosebire de punct, punctele de
suspensie nu marchează sfârşitul unei propoziţii
sau al unei fraze, ci indică, în general, o
întrerupere a şirului vorbirii.
 Cratima (liniuţa de unire sau de despărţire) ca semn de
punctuatie, cratima se foloseste :
- în repetiţii, când cuvântul separat formează o unitate
- în interiorul unor expresii formate din două substantive ,
un substantiv si un adverb, din două adverbe sau două
interjecţii
- Între două numerale, pentru a arata că indicaţia numerică
e aproximativă:
- între cuvinte care arată limitele unei distanţe, ale unui interval
de timp.
1.2 Semnele de ortografie

Ortografia (provine din grecescul „orthos”, drept, corect şi

substantivul derivat din „graphein ”, a scrie) este un sistem de reguli
precise şi unitare, care explică valoarea semnelor dintr-un anumit
sistem grafic de reproducere a unei limbi şi condiţiilor de folosire a
acestor semne.
Ortografia-este un sistem de reguli precise şi unitare, care
explică valoarea semnelor dintr-un anumit sistem grafic de
reproducere a unei limbi şi condiţiilor de folosire a acestor semne.
Semnele ortografice studiate:
 Apostroful marchează absenţa accidentală în rostirea unor sunete.
Este singurul semn exclusiv ortografic, fiind rar folosit în

ortografia românească actuală. Înainte de reforma

ortografică din 1953, apostroful avea mai multe funcţii,
dintre care unele au fost transferate cratimei.
 Bara oblică folosită ca semn ortografic în formule distributive
care cuprind numele unor unităţi de măsură; acestea

pot fi:abreviate sau neabreviate. Nu este

precedată, nici urmată de blanc.
 Blancul are lăţimea medie a unei litere, numit şi pauză,
pauza albă, pauza grafică, spaţiu, spaţiu alb,
constă în absenţa oricărui semn. El marchează
în scris o realitate fonetică, şi anume pauza care
separă în vorbire aceste elemente.
 Cratima marchează rostirea împreuna a două sau mai
multe cuvinte, fie că lipsesc sunete, fie că nu
lipsesc. Este semnul ortografic cu cele mai multe
funcţii. În unele cazuri are caracter permanent
în altele accidental
 Linia de pauză este utilizată ca semn ortografic numai
în scrierea unor cuvinte compuse complexe care
cuprind cel puţin un cuvânt compus scris cu
cratimă.
 Punctul este folosit ca semn ortografic după majoritatea
abrevierilor, şi anume după cele care păstrează
una sau mai multe litere din partea iniţială a
cuvântului abreviat, nu şi ultima lui literă
inclusiv în abrevierile de la prenume.
 Virgula deşi este semn de punctuaţie, virgula se foloseşte
cu o funcţie asemănătoare cu a cratimei.
 1.3 Evoluţia ortografiei şi punctuaţiei în limba română

Însuşirea scrierii corecte, a normelor ortografice şi de punctuaţie în

vigoare,este unul dintre obiectivele principale ale învăţământului limbii române,
ca limbă maternă şi limbă de stat.
Cunoştinţele referitoare la istoricul scrierii limbii române ar trebui
să
rezulte din ce învaţă, în diverse etape, la istoria naţională şi la literatura
română. O sinteză a lor este necesară.
După venirea slavilor pe teritoriul patriei noastre, limba slavonă a
devenit limbă oficială. În această limbă se redactau actele oficiale şi tot
în ea se oficia serviciul religios. Primele texte româneşti au fost scrise
cu litere chirilice, cel mai vechi document păstrat în această scriere
fiind „Scrisoarea lui Neacşu” (1512).
Despre regulile ortografice ale limbii române cu litere chirilice cele mai
vechi informaţii se găsesc în prima gramatică românească păstrată (1757) a lui
Dimitrie Eustatievici – Braşoveanul. Pentru scrierea limbii române cu litere
latine, primele reguli ortografice sunt formulate în lucrarea Şcolii ardelene, o
carte de rugăciuni scrisă cu litere latine de Samuil Micu în 1779.
Până în a doua jumătate a secolului al XIX- lea în ortografia limbii române
se duce lupta pentru introducerea oficială a alfabetului latin .
 Această acţiune este pregătită prin utilizarea unui alfabet mixt,
chirilic şi latin, cunoscut sub numele de alfabet de tranziţie .
În această perioadă, a jucat un rol important în domeniul
ortografiei
Ion Heliade Rădulescu, care în „Gramatica românească” (1828), simplifică
alfabetul chirilic şi susţine principiul fonetic. Începând cu 1844 el a părăsit
sănătoasele principii iniţiale. Contribuţiile sale din prima parte sunt decisive
pentru evoluţia ortografiei româneşti şi a culturii noastre în general, el fiind,
în domeniul ortografiei, cel care a pregătit introducerea alfabetului latin prin
crearea alfabetului mixt.
Între anii 1860 şi 1862, la scurt timp după Unirea Principatelor,
se
introduce alfabetul latin ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate
provinciile româneşti, inclusiv în Transilvania şi în Bucovina, aflate atunci
încă sub dominaţie străină. Oficializarea alfabetului latin determină, după
cum era şi firesc, o deosebit de vie preocupare pentru stabilirea normelor
ortografice. Până în 1881 când Academia Română votează primul sistem
ortografic oficial şi general, cu obligativitate în toate şcolile româneşti de
toate felurile, ortografia românească cu litere latine era foarte puţin unitară
şi în cele mai numeroase variante ale ei, etimologică.
În 1904 se introduce fonetismul temperat „din necesităţi etimologice ” iar în 1932
se accentuează bazele ortografice ale ortografiei.
 În 1953 se obţine marea simplificare a ortografiei româneşti care este
valabilă şi astăzi.
Principiile care stau la baza evoluţiei ortografiei sunt:
 Principiul fonetic al ortografiei limbii române
Prin aplicarea lui în mod relativ consecvent a fost apropiată scrierea de
pronunţare şi au fost eliminate multe dintre inconsecvenţele ce caracterizau vechea
ortografie a limbii române.
 Principiul morfologic Acest principiu constă în respectarea
elementelor constitutive ale cuvântului şi ale categoriei morfologice
respective.
 Principiul sintetic De sensul şi valoarea gramaticală a unor cuvinte
este legat aşa-numitul „principiu sintactic”, care ne recomandă să scriem în
două feluri ceea ce în simpla pronunţare este, adeseori, imposibil de
deosebit.
 Principiul simbolic Acest principiu ne recomandă să scriem
acelaşi cuvânt fie cu literă mică, fie cu majusculă (după împrejurări)
 Principiul tradiţional – istoric O serie de factori cum ar fi
TRADIŢIA sau obişnuinţa de a scrie într-un anumit fel, ORIGINEA şi în
general, ISTORIA CUVINTELOR, ne împiedică să scriem în toate cazurile
aşa cum pronunţăm.
 CAPITOLUL II:
„Formarea priceperilor şi deprinderilor de ortografie şi
punctuaţie la clasele I-IV”

2.1 Conceptul de pricepere şi deprindere

Procesul învăţării se caracterizează prin însuşirea activă de

informaţii şi formarea structurilor cognitiv- operaţionale,
psihomotrice, afectiv- motivaţionale şi socio – morale. Mecanismul
prin care şcolarul îşi formează aceste structuri îl constituie procesul
de interiorizare a informaţiilor şi influenţelor externe. Ele sunt
receptate, stocate, prelucrate şi raportate la scheme
comportamentale existente, la experienţa anterioară, la modalităţile
elevului de a acţiona şi a gândi. În acest proces apare o contradicţie
între nou şi vechi, între cerinţele externe şi posibilităţile copilului.
Această contradicţie constituie de fapt forţa motrică a dezvoltării
psihice prin care se înlătură decalajul creat între nou şi vechi,
restructurându-se şi formându-se noi structuri comportamentale. În
prima fază a acestui proces se creează un dezechilibru între vechi
şi nou, din care rezultă o stare dinamică a dezvoltării, iar în faza a
doua are loc echilibrarea contrariilor, având ca efect dezvoltarea.
Acelaşi proces se petrece şi datorită însuşirii vizibile ale unui
fenomen şi cele invizibile, interne cauzale.
2.2 Însuşirea ortografiei şi punctuaţiei în funcţie de
particularităţile psihologice ale şcolarului mic

Studierea limbii române are o importanţă deosebită în

formarea multilaterală a tineretului şcolar. Fără însuşirea
temeinică a limbii române nu poate fi concepută evoluţia
intelectuală viitoare a elevilor, pregătirea lor corespunzătoare
la celelalte discipline de învăţământ, precum şi pregătirea
pentru activitatea socială. A învăţa elevii să scrie şi să
vorbească corect în limba română este o datorie de onoare a
şcolii şi un act de cultură cu profunde rezonanţe sociale şi
patriotice. Pentru ca elevii mici să îşi formeze priceperi şi
deprinderi temeinice de folosire corectă a limbii, atât în
comunicarea orală cât şi în cea scrisă, ei trebuie puşi în
situaţia de a observa, de a analiza, de a motiva şi de a aplica
faptele de limbă. Şcolii îi revine rolul de a cultiva la elevi
limbajul oral şi scris, de a forma şi dezvolta deprinderi de
exprimare a gândurilor, ideilor şi sentimentelor în mod corect,
logic, coerent şi concis.
La sfârşitul ciclului primar, elevii vor putea răspunde
următoarelor cerinţe:
- să stăpânească mecanismele citirii corecte a cuvintelor şi
propoziţiilor de citire curentă, în ritm propriu corespunzător
vorbirii fluente, de citire expresivă, prin respectarea semnelor
de punctuaţie
- să scrie lizibil şi estetic, bine încadrat în pagină, cu tendinţa
de depăşire a dificultăţilor ortografice curente;
- să precizeze sensul propriu şi pe cel figurat al cuvintelor din
textele studiate, utilizându-le în contexte noi;
- să răspundă oral şi în scris la întrebările care privesc
pregătirea lor;
- să povestească texte narative pe baza ideilor principale şi să
stăpânească tehnica redactării, în scris, a rezumatului şi a
povestirii;
- să exprime păreri personale şi să aprecieze acţiunile unor
personaje;
- să utilizeze accentul şi intonaţia, topica în propoziţie;
- să practice fluent comunicarea prin relatarea şi comentarea
unor evenimente,
- să relateze şi să modifice conţinutul unor poveşti, povestiri,
scenarii;
- să exprime unele păreri şi sentimente personale; să
recite expresiv unele poezii;
- să înţeleagă sensul unor cuvinte complexe;
- să ştie să facă caracterizări simple unor personaje
literare ori a unor persoane cunoscute;
- să alcătuiască scrisori, felicitări, compuneri cu destinaţie
specială;
- să transforme un text dialogat în povestire;
- să elaboreze compuneri pe bază de dialog;
- să transforme propoziţii simple în propoziţii dezvoltate şi
invers;
- să recunoască şi să aplice corect semnele de punctuaţie
învăţate;
- să recunoască şi să scrie corect părţile de vorbire;
- să utilizeze cunoştinţele de gramatică, ortografie şi
punctuaţie în compuneri şi în exprimarea orală.
- să alcătuiască compuneri respectând cele trei părţi:
introducere, cuprins, încheiere;
2.3 Greşeli în scrierea elevilor, cauzele, prevenirea şi corectarea lor
2.3.4 Greşeli de ortografie
Greşelile de tip ortografic sunt cele mai frecvente. Mulţi elevi
din clasele mici fac greşeli de ortografie legate de scrierea cu
majusculă, de scrierea diftongilor, triftongilor, vocalelor în hiat, a
cuvintelor care conţin grupurile de litere, de scriere folosind cratima,
scrierea cu doi”i”, etc.
Cauzele care provoacă aceste greşeli de ortografie sunt
multiple:
- greşeli provenite din nerespectarea regulilor care stabilesc
scrierea corectă în concordanţă cu norma ortoepică( regionalisme) :
graniţile, boer, etc.;
- greşeli produse din cauza nerespectării regulilor care stabilesc
scrierea în concordaţă cu pronunţia literară: supţire, ieste, ieu, iel,etc.;
- greşeli cauzate de întrebuinţarea greşită a cratimei: m-ia(dat), î-mi
(venea), a-le( mele), etc.
Pentru a forma deprinderi de scriere corectă a acestor
opoziţii, se vor efectua exerciţii repetate, dictări, autodictări urmate de o
corectare permanentă a greşelilor.
2.3.5 Greşeli de punctuaţie
Normele de punctuaţie sunt folosite de multe ori,
după un cod “personal”. Volumul greşelilor este prea
mare în raport cu timpul de studiu acordat în demersul
didactic. În acest scop, exigenţa învăţătorului cu privire
la însuşirea tehnică a semnelor de punctuaţie de către
elevi, trebuie să se îmbine permanent cu corectarea
eficientă a greşelilor atât în limbajul scris cât şi în cel
oral.
Pentru a preveni greşelile de punctuaţie o
condiţie esenţială este aceea de a cunoaşte foarte bine
semnele de punctuaţie precum şi rolul lor în exprimarea
orală şi scrisă. Un rol important în prevenirea acestor
greşeli îl are intonaţia.
Însuşirea deprinderilor se formează prin metoda
exerciţiului.
 Capitolul III:
„Metode şi procedee de optimizare a însuşirii
ortografiei şi punctuaţiei”
Tipologia lecţiilor de ortografie şi punctuaţie
Lecţia, ca formă de organizare a procesului de
învăţământ, este constituită dintr-o succesiune de etape
sau secvenţe ce se desfăşoară într-o unitate de timp, în
care se asigură o coordonare între activitatea de predare
şi cea de învăţare, în vederea realizării finalităţilor
procesului de învăţământ.
TIPURI DE LECŢII:
 Tipul lecţiei mixte sau combinate
 Tipul lecţiei de comunicare
 Tipul lecţiei de formare a priceperilor şi deprinderilor
 Tipul lecţiei de recapitulare şi sistematizare
 Tipul lecţiei de recapitulare şi apreciere
3.2 Modalităţi folosite în activitatea practică
pentru formarea priceperilor şi
deprinderilor de scriere corectă prin
îmbinarea metodelor clasice cu cele
moderne

3.2.1 Tipuri de exerciţii

 Copierea
 Dictarea şi autodictarea
 Compunerea gramaticală
 Exerciţiile structurale
 Jocurile didactice.
3.2.2. Metode şi procedee tradiţionale şi moderne

 explicaţia;
 conversaţia;
 exerciţiul;
 problematizarea;
 analiza ortografică;
 copierea;
 dictarea şi autodictarea;
 munca independentă;
 munca cu manualul;
 dezvoltarea gândirii critice;
 munca în echipă (pe grupe).
3.2.3 Material didactic folosit în însuşirea
scrierii corecte

 tabelele
 schemele
 textele cu temă ortografică
 fişele cu temă ortografică
 tablourile
 mijloacele audio – vizuale
 CONCLUZII
Pentru cultivarea limbii scrise este necesar a fi învăţate
normele ortografice şi de punctuaţie.
Exprimarea “greşală de ortografie” ridică anumite probleme
de ordin semantic în sensul că între cei doi termini apare o
contradicţie de sens. Corecte ar fi formulările “greşală de exprimare
scrisă” sau “greşală de exprimare orală”. Orice om are nevoie să ştie
să-şi exprime clar gândurile, ţinând seama de normele ortografice şi
de punctuaţie stabilite pentru limba maternă, norme care se învaţă
începând din primii ani de şcoală şi care se consolidează pe parcurs.
Exprimarea corectă, orală şi scrisă, reprezintă un obiectiv de
seamă al procesului de învăţământ din ciclul primar. În acelaşi timp,
ea constituie unul din instrumentele de bază ale muncii intelectuale ,
fără de care nu poate fi concepută evoluţia elevilor cu rezultatele
corespunzătoare.
Mulţumirea învăţătorului este deplină numai atunci când după
cele patru clase de instruire şi educare poate preda ciclului următor o
clasă în care elevii, pe lângă cunoştinţele acumulate în diferite
domenii, vor avea un scris caligrafic, cu cât mai puţine greşeli de
ortografie şi punctuaţie.
 ANEXELE

 Panuri de lecţie
 Fişe de lucru individuale şi colective
 Jocuri didactice
 Fişe cu tipurile de ortograme

BIBLIOGRAFIE
VA MULTUMESC !